Astăzi, când cinstim Ziua Martirilor din Temniţele Comuniste, se împlinesc 76 de ani de la cel mai consistent val de arestări a românilor de către regimul de ocupaţie sovietică, tutelat la acel moment precumpănitor de către evrei.
Această realitate istorică pe care o exprim abrupt oferă explicaţia necesară pentru a desluşi starea actuală a poporului român, văduvit de loialitatea autorităţilor de stat şi văduvit de memoria publică de absolută trebuinţă pentru a pune un bun început emancipării noastre.
Poporul român se află în robie de secole, cu scurte momente de trezvie când vocile unor fii ai neamului au răzbătut până la mormântul în care zace sufletul nostru. Am fost robiţi succesiv de maghiari, de otomani, de habsburgi, de greci, de ruşi, de nemţi, de evrei, de americani, de cei mai răi dintre români, slugile celor mai înainte menţionaţi.
Constanta dominaţiei străinilor asupra românilor este legea noastră politică de căpătâi, iar ne(re)cunoaşterea vârfului puterii dominatoare este graniţa autonomiei nostre politice.
Nu am găsit puterea să ne adunăm, să rămânem uniţi şi să ne împărtăşim de aceeaşi luminare, înţelegere şi înţelepciune, ca o primă piatră a temeliei puterii neamului nostru. A doua piatră nici nu am mai vrut s-o punem, descurajaţi de mărimea jertfei ce ni se cere.
Cei care rostesc adevărul sunt bătuţi cu biciul şi sunt urâţi ca făcători de rele. Iar spunerea adevărului aproape că nici nu mai contează, căci adevărul nu se mai regăseşte în aluatul nostru, în aluatul pâinii negre pe care o mâncăm.
În această veritabilă mlaştină a disperării, pe când poporul moţăia în somnul fricii, minciunii şi a trândăviei, o ceată de români neînfrânţi au pus, pe nesimţite pentru noi, o temelie tare şi întreagă, una precum puţine sunt pe lume. Pe suferinţă şi jertfă uitată de lume, prin abnegaţia crezului legionar şi prin inspiraţia celui dintâi dintre martirii noştri – Sfântul Mucenic Corneliu, printr-o credinţă cu adevărat lucrătoare, cu îngăduinţa Domnului, cei comemoraţi astăzi au ctitorit singurul nostru izvor de tămăduire şi singura noastră redută de apărare a fiinţei neamului.
Că aşa este, reiese şi din lupta ce se dă împotriva memoriei acestora. Vicleană, făţarnică, din umbră şi într-ascuns ori pe faţă, cu obrăznicie, această luptă ne foloseşte mult în aceea că ne descoperă ceea ce este de valoare, ceea ce dăinuie, ceea ce promite, ceea ce este prorocit.
Zbaterile celor ce ocupă astăzi Parlamentul României şi poziţiile de putere din ţară de a dubla, dilua şi înăbuşi această străluminare sunt de prisos. Reduta nu cade, temelia nu se surpă.
Deşi îi sărbătorim trecerea la Domnul în 25 decembrie, se cuvine să facem astăzi, 14 mai şi zi naţională de cinstire a pătimitorilor din temniţele comuniste, amintirea părintelui nostru Gherasim Iscu, arhimandrit şi stareţ al Mănăstirii Tismana, împreună-pătimitor cu Sfântul Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, printre mulţi alţii. Trimitem la articolul publicat de revista Atitudini şi la colajul disponibil pe situl FericitiCeiPrigoniti, pentru a ne întări în credinţa noastră, citind despre unul dintre cei trei mărturisitori propuşi spre canonizare în anul 2025 şi singurul nume propus dintre cei pe care poporul îi cinsteşte a fi Sfinţi ai Închisorilor.
Continuăm demersurile noastre de a produce imagini retuşate şi colorizate ale Sfinţilor Închisorilor, în scopul aducerii mai aproape de mintea şi sufletul nostru a exemplului mărturisirii acestora. Fotografia de mai sus poate fi descărcată la rezoluţia cea mai înaltă accesând acest link.
Ne pare nimerit să amintim astăzi, zi de pelerinaj la Tîrgu Ocna, şi de profeţia părintelui Gherasim Iscu, astfel cum a fost surprinsă de împreunul pătimitor Ioan Ianolide:
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. […]
M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.
Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.
Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic.
Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.
Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.
Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiara cum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…
Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului…
Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui…
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.
Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…
Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar daremoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. […]
Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. […]
A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.
Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.
A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.
– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins. Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:
– Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!
A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii. Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.
Fotografia neetichetată poate fi descărcată de aici.
Fotografia neetichetată poate fi descărcată de aici.
Update 1: Dintr-o inexplicabilă nebăgare de seamă, am acceptat prima versiune a fotografiei din 1940 cu Sfântul Închisorilor student la Facultatea de Drept din Iaşi, cu o eroare evidentă, anume culoarea ochilor, eroare ce mi-a fost semnalată de doamna Angelica B. în secţiunea de comentarii. Pentru acest motiv repostez articolul iniţial, împreună cu versiunea corectă a fotografiei din tinereţe a lui Valeriu Gafencu.
Totodată, pentru motivele şi condiţiile (lipsă!) arătate în articolul iniţial, am adăugat şi cea de-a doua fotografie, din anul 1941, ultima sa fotografie înainte de arestare.
Fotografia neetichetată poate fi descărcată de aici.
Mai multe imagini (neretuşate) pot fi găsite aici.
Articolul iniţial:
În perspectiva zilei de 18 februarie, când pomenim trecerea la Domnul a celui pe care îl cunoaştem drept Sfântul Închisorilor, mărturisitorul-mucenic Valeriu Gafencu, am intenţionat să pun la dispoziţia blogosferei ortodoxe fotografia retuşată (enhanced & colorized) realizată de prestatorii unui serviciu specializat.
Fotografia poate fi folosită liber, nefiind grevată de drepturi de autor şi o pun la dispoziţie în două variante, una cu watermarkul www.theodosie.ro (pentru cei care sunt dispuşi să contribuie la popularizarea ideilor regăsite pe acest blog), dar şi în varianta neetichetată, pentru toţi cei care vor să o imprime sau să o folosească în colaje şi proiecte proprii.
Prin retuşarea, colorarea şi îmbunătăţirea acestei fotografii intenţionez să readuc în atenţie năzuinţa nr.XIV, vizând promovarea celor două culori (verthe şi thena), discuţie pe care o voi iniţia în secţiunea de comentarii, (mult) după data când îl vom sărbători pe Valeriu Gafencu, pe care şi eu îl consider Sfântul Închisorilor.
Fotografia neetichetată poate fi descărcată de aici.
19 mai 1946 Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.
28 mai 1946 E zădărnicie multă în lumea asta pământească, dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii – căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă, iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în ru¬găciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.(…) Ne-am petrecut ziua ca de obicei. Pe înserate ne-am dus toţi trei la plimbare (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi Marian Naidim N.ed.). Am început a ne mărturisi din stările sufleteşti încercate în ultima vreme, o mărturisire de păcate. Au fost mo¬mente mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturisiri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi intenţiile. Trăim intens lupta cu păcatul. În adâncul sufletului dorim Învierea. Suntem într-o poziţie care cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet.Îmi dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet pe căi aparent nevinovate. (…) Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale. O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire.
Poezii
În ultima parte a vieţii, Valeriu a compus câteva poezii auto-biografice şi testamentare. Nu a avut nici hârtie, nici creion, ci le-a alcătuit în minte, memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi transmise mai departe. Exigenţele estetice pot fi justificate, dar valoarea adevărată a acestor versuri stă în duhul care le-a dat viaţă. Ne-a spus-o însuşi Valeriu, înainte de a muri: „Aici, în Târgu-Ocna, am scris şaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu„.
Dar
Frate dragă, din grădină Îţi trimit în dar un crin, Să-ţi mângâie blând privirea Cu veşmântul lui virgin.
Floare dalbă, floare albă, Cât de mult aş da şi eu, Îmbrăcat în haina-ţi albă, Să mă duc la Dumnezeu.
Răsădit acolo sus, În grădina minunată, Să-mi simt viaţa-mbălsămată Cu iubirea lui Iisus.
Plâng înăbuşit în noapte Şi suspin cu glasul stins: Dă-mi veşmântul alb de Nuntă, Cu crini minunaţi încins!
Încă din titlu poezia îşi vădeşte semnificaţiile ei profunde. „Darul” este mai mult decât o floare: este un prilej de cugetare la Dumnezeu şi de apropiere de El prin rugăciune. Prin urmare Iisus însuşi este dăruit prietenului sub forma crinului, într-un gest de mare dragoste şi gingăşie. Simbolul crinului este frecvent la Valeriu şi aici el închipuie neprihănirea, desăvârşirea, fericirea, stări pe care autorul le râvneşte, căci scria într-o vreme în care suferinţa sa era mare şi epuizantă. Deşi lasă să răzbată sentimentul uşurării şi al fericirii trecerii în veşnicie prin Nuntă, el nu dispreţuieşte condiţia în care se află, ci doreşte numai transfigurarea ei prin înnoirea duhovnicească.
Dor
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie frumoasă ca un crin din Paradis. Potirul florii e mereu deschis şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie. Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defăima şi mă-njură şi-n clocot de mânie ura-şi varsă, potirul lacrimilor se revarsă şi-mi primeneşte sufletul de zgură. Atunci Iisus de mine mult se-ndură.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger, cu trupu-ncovoiat de neputinţă. Din când în când, din cer coboar-un înger şi sufletul mi-l umple cu credinţă. M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare, m-adapă Iisus cu apă vie, grăuntele zvârlit în groapă-nvie, cu viaţa îmbrăcată-n sărbătoare: Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.
Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare, din zori de zi şi până-n noapte-aştept. Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept: Iisuse, Iisuse! Încet mă mistui, ca o lumânare.
Prima strofă este mărturia stării de har, bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi crescută din lacrimi şi suferinţă. Duhul preschimbă suferinţa în bucurie covârşitoare, nepământească. Poetul ne arată cum a ajuns la această stare: sufletul şi trupul său au fost aspru chinuite şi batjocorite, dar a fost curăţit prin lacrimile revărsate atunci de Dumnezeu în el. Totuşi suferinţa continuă, ca un calvar ce tinde să-l doboare, însă este din nou salvat, de data aceasta de prezenţa îngerului, care-i întăreşte puterea şi credinţa. Din treaptă în treaptă a suferinţelor urcă treaptă cu treaptă biruinţa, certitudinea, pacea, fericirea. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică, deplină cu Hristos. Soarele este harul ce-l luminează. Iisus însuşi îi oferă saţiul sfinţeniei şi al veşniciei. Omul e pregătit să fie îngropat cu certitudinea învierii în slavă. Cheia acestei poezii, ca şi mesajul ei cel mai profund, sunt cuprinse în primul şi ultimul vers – „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” – care exprimă paradoxala dualitate a condiţiei umane ce aspiră spre îndumnezeire. Refrenul este o descriere reală a ultimei perioade din viaţa lui Valeriu, petrecută în poziţie de veghe şi în chemarea necontenită a Numelui lui Iisus. Aşa a fost posibilă transfigurarea ce s-a realizat in Valeriu.
Poezie
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită de-atâta priveghere şi-aşteptare, mi-e inima bolnavă, istovită de grea şi îndelungă alergare şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine puteri să urc Golgota până sus, o voce, un ecou din adâncime îmi spune blând: „ Viaţa e Iisus! Mărgăritarul preţios e-n tine”.
Privesc la dimineaţa minunată a învierii Tale din Mormânt, cu Magdalena, ca şi altădată, îngenunchez ‘naintea Ta, plângând; şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Chinul epuizant îi întristează ochii şi-i oboseşte fruntea. Aşteptarea în suferinţă este grea şi inima sa bolnavă plânge. Epuizat, nu mai are puterea să facă cine ştie ce efort de rezistenţă, ci caută în sine şi-L află acolo pe Iisus, închipuit prin simbolul mărgăritarului. Ultima strofă este descrierea stării de har în faţa priveliştii învierii, pe care poetul o contemplă cu dragostea şi uitarea de sine a Magdalenei, împrumutând fericirea, lacrimile şi cântul ei. Poezia se termină într-un imn de slavă, care izbucneşte numai după parcurgerea sfâşierilor pricinuite de lupta lăuntrică.
Mina
Un gând smerit şi simplu, o lumină, Spre Tine se înalţă lin din mină Şi sufletul înlăcrimat se roagă: „O, vino, de păcate mă dezleagă! Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune Şi cheamă-mă încetişor pe nume, Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă; Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă!
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă, Să simt pulsând viaţa în mlădiţă, Din mila Ta, dă-mi inimă curată Şi faţa Ta divină Ţi-o arată În ceasul fericitei mele despărţiri De lumea asprei noastre pribegiri.
Iisuse Doamne, vino-n zori, Te cheamă cei din închisori, O, vino, mina luminează, Pe noi ne binecuvintează!”.
Este o poezie dedicată prietenului său drag Marin Naidim, aflat în regim de detenţie la mina de plumb de la Baia-Sprie. Memorată din om în om, poezia a ajuns în cele din urmă la destinatar.
Colind
Pe malul Trotuşului Cântă robii Domnului, înjugaţi la jugul Lui. Dar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă multă Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului, Domnu-Şi face ieslea Lui, În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare Şi priveşte cu mirare La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş S-a oprit un îngeraş, Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat Din palat la închisoare, Unde-i Domnu-ntemniţat”.
Şi copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare.
În prima strofă Valeriu face referire la închisoarea din Târgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă”, muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului. Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei – căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger – fiinţă nepământeană, dar perceptibilă celor curaţi cu inima – îi vorbeşte, dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvârşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare. Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului Gherasim Iscu, spunând că la el s-a gândit când a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind” ar putea fi socotită o mărturisire personală.
Imn
Vă cheamă Domnul Slavei la lumină, Vă cheamă mucenicii-n veşnicii, Fortificaţi Biserica Creştină Cu pietre vii, zidite-n temelii!
Să crească-n inimile voastre-nfrânte Un om născut din nou, armonios, Pe chipurile voastre să se-mplănte Pecetea Domnului lisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate, Iisus coboară pe pământ, Din piepturile voastre-nsângerate Răsună imnul învierii sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi, Intraţi în cinul oastei creştineşti, Priviţi spre Porţile împărăteşti, Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.
Veniţi creştini, luaţi Lumină, Cu sufletul senin, purificat, Veniţi flămânzi, gustaţi din cină, E Nunta Fiului de împărat!
„Imn” este chemarea sfântă şi dinamică a lui Valeriu la lucrarea de înnoire lăuntrică a credincioşilor în Biserica drept-măritoare.
Rămas-bun
Sângerând de răni adânci, De zile fără soare, De răni ascunse şi puroi, Cu oasele slabe şi moi, Stau ghemuit în pat şi mă gândesc Că în curând am să vă părăsesc, Prieteni dragi!
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi, Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi, Cu hoţii în acelaşi cimitir, Căci crezul pentru care m-am jertfit Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe lisus de împărat, Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă, Luându-mă cu diavolul la trântă. Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat Să devin altul, Un erou, Om nou.
Şi-am vrut Neamul să-l mut De-aici, de jos, La Domnul lisus Hristos.
Acum, când văd cât sunt de păcătos, De mic şi de neputincios, Că am nevoie multă de-ndurare, De dragoste, de milă, de iertare, Că numai Dumnezeu le poate toate Şi lumea din robie El o scoate, Devin copil supus, Sunt umilit Şi-s fericit.
Din cerul Tău înalt şi prea-ales, Părinte, când mă vei lua la Tine, Prietenilor mei de pe pământ Redă-le Tu, în alb veşmânt, Un suflet care i-a iubit şi i-a ‘nţeles. (lipseşte ultima strofă)
Este o poezie descriptivă în care, pe lângă autoportretul său autorul face şi o încadrare în epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a pornit voind, cu un efort personal, „să mute” neamul la Dumnezeu, dar aflându-şi poziţia umilă de om, are revelaţia transfigurării personale şi colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin comuniunea cu El. Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o mărturisire egală cu un testament, precum şi prin rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum şi în veci.
Valeriu a mai alcătuit şi alte poezii, printre care un cântec de leagăn închinat copiilor celor întemniţaţi, în care părinţii erau icoane de urmat pentru copii; o poezie lungă cu tema fiului risipitor – un tânăr ce întruchipează lumea secătuită sufleteşte a secolului nostru şi care, ajuns în criză, se regăseşte în legătura cu Tatăl Ceresc; în fine, un colind a cărui melodie a şi compus-o, un imn adus Maicii Domnului, pe care el o cinstea în chip deosebit. Despre toate aceste poezii se poate încă vorbi. Semnificaţiile lor, simbolurile folosite, transformările lăuntrice descrise sunt realităţi pe care Valeriu le-a trăit la modul propriu, conştient şi viu. Nădăjduiesc să se păstreze toate versurile lui, cât şi alte date şi informaţii despre autorul lor. A încerca acum să le găsesc şi să le adun ar fi o greşeală, întrucât orice contact între foştii deţinuţi este suspectat, interpretat tendenţios şi condamnat fără cruţare. Dar cred că Valeriu va trece şi prin această prigoană şi va contribui la zidirea unei lumi noi, creştine.
Ne-am străduit aici a-l prezenta pe Valeriu pentru că vedem în el nu numai o experienţă personală, ci şi un model uman, o cale de izbăvire din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om devenit desăvârşit prin Hristos. Ştim că nu este singurul caz de sfinţenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi izbitoare credinţă va naşte în lume o nouă eră creştină, mai curată şi mai bine gândită decât cele din trecut. Viaţa de sfânt a lui Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi.
În loc de epilog
18 februarie 1981 Se împlinesc 29 de ani de la trecerea întru cele slăvite a lui Valeriu. Îl simt la fel de aproape şi de viu ca şi în ziua aceea. Cred că nu m-a părăsit niciodată, ci mă însoţeşte pretutindeni. Am convingerea nestrămutată că este în mijlocul cetelor sfinţilor şi că rugăciunile lui sunt de mare folos. În Valeriu am văzut aievea şi am simţit cu adevărat prezenţa, lucrarea şi strălucirea Duhului Sfânt. Am deci la Tronul lui Dumnezeu un mijlocitor care justifică rezistenţa mea fizică, morală şi politică, cât şi idealurile mele sfinte.
18 februarie 1983 Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi. Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui Valeriu mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos. Deşi sunt bolnav trupeşte, deşi nervii mei sunt suprasensibili, am mintea întreagă şi raţiunea lucidă. Mi-am impus o autoizolare, fiindcă oamenii din lume mă resping sau mă atacă şi nu mă pot apăra altfel de ei. Trăiesc singur, tăcut.
Văd dezastrul spiritual, politic, social, economic şi militar în care se află lumea şi nu cred că poate fi înlăturat. Lumea suferă consecinţele greşitei sale orientări, până când i se va deschide mintea pentru primirea adevărurilor lui Dumnezeu şi ale credinţei. De aceea credinţa trebuie să aibă mărturisitori autentici. Ştiu că lumea este cuprinsă în iconomia dumnezeiască a mântuirii. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.
Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.
– Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie?
– Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.
– Poate exista o falsă pace lăuntrică?
– Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace;
greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă
a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-1
îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul,
tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de
Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât
la Dumnezeu.
– Poate exista pace lăuntrică fără războiul nevăzut?
– Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte
pacea.
– Ce este de fapt războiul nevăzut?
– Întoarce-te în tine însuţi şi vei vedea!
– Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oamenii?
– Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, cu voie şi fără voie, cu
ştiinţă şi fără ştiinţă, prin omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat
nici cu Dumnezeu şi nici cu tine însuţi.
– Ce este pacea lăuntrică în Hristos?
– Este trăirea în Duhul Adevărului, împărăţia Duhului Sfânt în om. Ea necesită
discernerea duhurilor şi capacitatea de statornicire în Adevăr.
– Mi se pare greu de delimitat binele de rău.
– De aceea e omul om, om liber, om-împărat, ca să deosebească duhurile. Dacă
n-avem discernământ, nu suntem vrednici a fi oameni. Oamenii trebuie să fie
sfinţi.
– Pacea e în Lege ori în Har?
– În Har!
– Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lume, pare cu totul
instabilă!
– Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se găsesc în Duhul Adevărului,
este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe
plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele
oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în
domeniul religiosului. Religiosul este fundamental în istorie.
– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?
– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea
robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i
te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos,
deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.
– Valeriu, pacea e luptă?
– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul
conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut
al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.
– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?
– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a
coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului
Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este
afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfa.
Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li
se vor cere.
– Pacea trebuie apărată?
– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei
apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.
– Care sunt metodele de luptă creştine?
– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În
apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui:
David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe
Lie şi a primit mucenicia.
– Suntem pentru pace ori pentru război?
– Există o pace mai nimicitoare decât orice război şi există un război aducător
de pace. Cercetaţi duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o
urmăresc ele şi aşa veţi şti ce este bine de făcut.
– Auzim mereu vorbindu-se despre pace!
– Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea
vagă a păcii propria lor dominaţie.
– Ce-i lipseşte lumii creştine de azi: credinţa, adevărul ori puterea?
– În primul rând e o criză de credinţă; pe fondul ei lumea se situează în
afară de adevăr şi din această cauză Dumnezeu a luat puterea din mâinile
creştinilor.
– Cum să interpretăm puterea satanică a secolului nostru?
– Dincolo de explicaţiile istorice, sunt altele de structură şi în ultimă
instanţă sunt cele spirituale. Structurile lumii acesteia sunt
materialist-ateiste, forţele născute din Est tind să sfărâme planeta. Oamenii
sunt atât de posedaţi de putere, de materie şi de plăcere, încât se trăieşte
halucinant. Dezastrul este iminent, fie pe cale paşnică, fie pe cale militară,
din cauza duhului rău care stăpâneşte modul de viaţă al lumii moderne. Lumea are
nevoie de suferinţă pentru a se putea reorienta spiritual. Dumnezeu are căile
Sale de intervenţie în istorie. Noi nu participăm la acest dezastru, ci suntem
trecuţi pe sub tăvălugul lui nimicitor, căci noi mărturisim oamenilor Adevărul.
Dar oamenii de azi nu-l pot primi, căci din nou sunt fii ai satanei.
Despre libertate
– Este libertatea o emanaţie a răului?
– Nicidecum. Răul nu există ontologic (ontologie = teoria existenţei). În Dumnezeu
nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat
pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui, cu conştiinţă liberă. Răul începe cu
orgoliul lui satan şi cu neascultarea omului.
– Respectă Dumnezeu libertatea omului?
– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic libertatea omului,
căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa,
Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu noi până ce se va mântui lumea.
Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.
– Satana respectă libertatea omului?
– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-l
robească pe om, căci el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în rău.
– Omul respectă libertatea omului?
– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute
şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om
este o problemă a îndumnezeirii oamenilor.
– Ce este eliberarea omului?
– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de
tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă
moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.
– Dar robia ce este?
– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile
naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.
– Se poate acorda libertate răului?
– Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor,
demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Libertatea ce o
are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat
din lume.
– Poate exista o falsă libertate?
– Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o
libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de
manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.
– Care e raportul între libertate şi autoritate?
– În lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici
autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru instabil, numai
în Dumnezeu sunt absolute.
– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?
– În primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi
vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile
stabilite de oameni – dar toate acestea trebuie redefinite şi înţelese în
context.
– Care e autoritatea ce dă pondere libertăţii?
– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că
omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oamenilor. Numai omul aflat în
comuniune cu Dumnezeu, omul îndumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în
comunitatea universală.
– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema infailibilităţii (desăvârşirii)
omului?
– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil (desăvârşit) prin certitudinea
personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lipsei sale de infailibilitate (desăvârşire).
Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.
– Ce este deci libertatea omului?
– E mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii
umane şi mai este justificarea omului-împărat (care deosebeşte duhurile).
– Care e deosebirea între libertate şi libertăţi?
– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi
totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă.
– Care este condiţia universului în raport cu omul?
– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă libertăţii omului.
– Este un echilibru uimitor între forţe multiple. Universul material al
omului funcţionează la fel cu universul spiritual al omului şi amândouă conduc
pe om la Dumnezeu.
– Poate omul să-şi determine singur destinul?
– Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi
egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au
izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a
crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se
poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari
posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă
răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului
(teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt
stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea
alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.
– Ce este libertatea în viziunea materialismului ateist?
– O farsă, un fel de manifestare a hristosului mincinos. Determinismul materialist
culminează în condiţionarea conştiinţei ca un complex de reflexe condiţionate, prin
care omul e terminat ca om, ca personalitate, căci nu mai are libertate şi nu
mai are sfinţenie în sine.
– Dar materalismul ateu foloseşte idei-forţă ca: libertate, comunism, egalitate,
dreptate, materie, popor, ştiinţă, etc.
– Spiritul şi viziunea materialismului ateu pervertesc toate valorile, căci
le pun în serviciul egoismului şi tiraniei. Este dovada că valorile umane nu
sunt absolute prin ele însele, ci preţuiesc în funcţie de duhul, sensul şi
măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun şi
folositor. În afara Lui, totul este dezastru.
– Cum îşi poate afla omul împlinirea?
– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat
să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie
în viaţă. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e
deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.
– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?
– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.
Rămas-bun
Sângerând de răni adânci, De zile fără soare, De răni ascunse şi puroi, Cu oasele slabe şi moi, Stau ghemuit în pat şi mă gândesc Că în curând am să vă părăsesc, Prieteni dragi.
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi Cu hoţii în acelaşi cimitir, Căci crezul pentru care m-am jertfit Cerea o viață grea şi-o moarte de martir. Luându-L pe Iisus de Împărat, Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă Luându-mă cu diavolul la trântă Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat Să devin altul, Un erou, Om nou.
Şi-am vrut Neamul să-l mut De-aici, de jos, La Domnul Iisus Hristos. Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid. De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie Şi fericirea-ţi dă în veşnicie, De El să-ţi fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos, De mic şi de neputincios, Că am nevoie multă de-ndurare, De dragoste, de milă, de iertare, Că numai Dumnezeu le poate toate Şi lumea din robie El o scoate, Devin copil supus, Sunt umilit Şi-s fericit.
Din cerul Tău înalt şi prea ales, Părinte, când mă vei lua la Tine, Prietenilor mei de pe pământ Redă-le, Tu, în alb veşmânt Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles. (lipsește ultima strofă)
Fragmente din cartea Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, subcap. „Dialoguri cu Valeriu” și „Un om în care via Hristos – Valeriu Gafencu”.
