Temeri nejustificate ale credincioşilor ortodocşi: traducerea undelor cerebrale

Preluăm în finalul următoarelor consideraţii cu caracter general un articol recent publicat de situl Medical News Today, despre traspunerea undelor cerebrale în cuvinte, cu scopul de a prezenta cititorilor o imagine adusă la zi a stadiului dezvoltării tehnologice în domeniu.

Acest articol vine în completarea unuia anterior publicat pe blogul nostru, despre biosenzori realizaţi prin nano-tehnologie, şi are menirea de a înlătura o parte din temerile nejustificate care stau la baza unor curente de idei nocive cu care este inundată blogosfera ortodoxă.

Avem în vedere ideile despre presupuse microcipuri prin care s-ar altera liberul arbitru al persoanelor („vom zâmbi cu telecomanda”) şi pe care le considerăm complet nefondate. Deocamdată, cipurile – protezele cognitive de care ne temem din cauza presupusei capacităţi de control direct şi imediat asupra persoanei, nu există decât sub forma unor experimente nescalabile, rudimentare sub aspectul scopului înţeles de noi, dar care în mod cert se găsesc într-o dezvoltare fulminantă.

Subiectul cipurilor, care ne preocupă intens şi pe noi şi pe care îl considerăm unul de o importanţă deosebită pentru credincioşii ortodocşi, trebuie înţeles în contextul dezvoltărilor tehnologice actuale şi a celor viitoare, previzibile, astfel încât să nu alunece într-o stare de temere iraţională, fără corespondent în planul realităţii.

Din punctul nostru de vedere, ceea ce este relevant cu privire la acest subiect este capacitatea tot mai mare a celor puternici de a supraveghea şi constrânge persoanele în direcţia unor conduite şi atitudini dorite de aceştia, care sunt incompatibile cu învăţătura de credinţă ortodoxă.

Această stare de dependenţă tot mai pronunţată, faţă de autorităţi formale şi informale tot mai greu de indicat cu precizie, precum şi starea generală prin care populaţia justifică şi îndreptăţeşte această aservire, reprezintă un veritabil semn al vremurilor, asupra căruia trebuie să priveghem.

Am mai scris despre confidenţialitatea cognitivă, un subiect care mă preocupă de mai mulţi ani şi care se referă la dreptul persoanelor de a nu le fi citite, intuite ori instituite gândurile, termen pe care îl folosesc în sens larg. Stilul de viaţă al omului modern este unul caracterizat de superficialitate, este orientat excesiv de mult spre exterior astfel încât, printr-o supraveghere atentă a reacţiilor şi activităţilor noastre, se pot cunoaşte stări de o intimitate greu de conceput chiar şi pentru cei informaţi pe acest subiect.

Tehnologiile actuale relevante pentru libertatea individuală se dezvoltă în sensul protezelor cognitive, a interfeţelor om-maşină (calculator) şi a asistenţilor virtuali personali. Acestea prefigurează un tip de aservire cu totul zdrobitor din punctul de vedere al autonomiei personale şi a dreptului de a dispune de propriul patrimoniu cognitiv şi de propriul corp, motiv pentru care este importantă joncţiunea cu subiectul foarte actual al obligării persoanelor să se lase vaccinate.

Împreună, acestea descriu direcţia diluării până la desfiinţare a libertăţilor individuale în conţinutul consacrat astăzi, mai întâi în favoarea unor obiective colectiviste, iar apoi în sensul alinierii la noile capacităţi digitale, la idealurile claselor transumaniste.

Bineînţeles că noi clase sociale şi libertăţi individuale vor lua naştere, unele vor fi redefinite, reconfigurate, vor apărea excepţii. Şi în acest domeniu al sociologiei juridice, totul se transformă, puterea se transferă, nimic nu se pierde.

Pe acest traseu, niciun stat nu-şi va permite să rămână în urmă protejând relicvele libertăţilor individuale întrucât o populaţie obedientă şi aliniată noilor obiective, cum este exemplul statului chinez, va reprezenta principalul avantaj strategic în competiţia globală. După cum am mai scris, exercitarea libertăţilor individuale în marja recunoscută drept normală pentru începutul anului 2020 reprezintă un adevărat abuz de drept, o vătămare adusă unor interese colectiviste care devin de esenţa autorităţii statale de astăzi şi de mâine. Pe de altă parte, ceea ce ne-a rămas de apărat nu poate fi obţinut prin demersuri individuale, ci doar prin acţiuni colective, organizate pentru a avea un anumit impact social.

Ameninţarea are, în mod evident, un caracter principal politic iar nu unul tehnologic. Sub aspect politic, lucrurile sunt mult mai lămurite decât sunt naraţiunile ce vizează elemente de ficţiune tehnologică.

Sub acest aspect, considerăm că pericolul pentru ortodocşi este semnificativ mai pronunţat de a fi înşelaţi spre conformare, decât de a fi lipsiţi de liber arbitru prin instrumente electronice, întocmai cum majoritatea românilor a fost înşelată să primească şi deţină cardul electronic de sănătate. Combinaţia fatală de instrumente de control social: peer pressure, nudging şi framing este mult mai puternică şi mai eficientă decât orice tip de proteză electronică prin care am putea fi controlaţi.

Articolul pe care l-am tradus în cele ce urmează descrie cu un anumit grad de detaliu posibilităţile actuale ale tehnologiei de care unora dintre noi ne este teamă în mod nejustificat.


Oamenii de știință traduc în cuvinte undele cerebrale ale unei persoane cu paralizie

  • Anartria, care este pierderea capacității de a vorbi, poate avea o varietate de cauze, cum ar fi un accident vascular cerebral sau scleroza laterală amiotrofică.
  • Persoanele cu anartrie își păstrează adesea abilitățile lingvistice, dar paralizia le poate împiedica să folosească ajutoare tehnologice pentru a comunica.
  • Neurologii au folosit învățarea automată (machine learning) pentru a traduce în cuvinte și propoziții activitate electrică în partea creierului care este responsabilă de vorbire.

Pentru prima dată, oamenii de știință au reușit să traducă, în text, activitatea creierului unei persoane cu paralizie care nu poate vorbi.

Neurologii au implantat o matrice de electrozi de mărimea unui card de credit pe cortexul senzorimotor al persoanei în vârstă de 36 de ani, partea creierului care controlează articulația vorbirii.

Oamenii de știință de la Universitatea din California, San Francisco (UCSF), au folosit apoi „algoritmi de învățare profundă” (deep-learning algorithms”) pentru a instrui module de computer pentru a recunoaște și clasifica cuvinte din tipare, din activitatea creierului participantului. I-au cerut bărbatului să se gândească să spună cuvinte pe care i le-au prezentat pe un ecran.

În plus față de modelele de învățare profundă, au folosit un „model de limbaj natural”, care este un program care prezice cuvântul următor dintr-o propoziție, bazat pe cuvintele anterioare.

Acest rezultat este cu adevărat o piatră de hotar în restabilirea vorbirii pentru persoanele care nu pot comunica din cauza paraliziei”, a declarat David Moses, inginer postdoctoral la UCSF și autor principal al studiului, într-un interviu pentru San Francisco Chronicle.

Au existat alte abordări existente, dar aceasta este prima dovadă că cineva poate încerca să vorbească și că putem traduce ceea ce încercau să spună din acea activitate cerebrală.

Pierderea capacităţii de vorbire inteligibilă

Participantul, care avea 36 de ani la începutul studiului, a avut un accident vascular cerebral în trunchiul cerebral la vârsta de 20 de ani, care a dus la paralizie severă și pierderea vorbirii inteligibile, cunoscută sub numele de anartrie. Alte cauze ale anartriei includ scleroza laterală amiotrofică, o afecțiune neurologică rară care afectează în principal nervii responsabili de mișcarea voluntară.

Bărbatul din studiu putea vocaliza mormăituri și gemete, dar nu putea să articuleze cuvintele, în ciuda funcțiilor sale cognitive neafectate. Folosind ușoare mișcări ale capului, el poate controla un dispozitiv de tastare pe computer pentru a comunica. Cu toate acestea, viteza sa de tastare cu acest dispozitiv este de numai cinci cuvinte corecte pe minut.

După 48 de sesiuni de instruire cu noua tehnologie de „citire a minții” pe parcursul a 81 de săptămâni, el a reușit să genereze aproximativ 15 cuvinte pe minut, cu o rată de eroare de 26%.

Oamenii de știință, care își raportează concluziile în The New England Journal of Medicine, spun că tehnologiile de decodare a vorbirii sunt în general considerate utilizabile dacă au o rată de eroare a cuvintelor sub 30%.

Acest studiu reprezintă o descoperire transformatoare în domeniul interfețelor creier-computer”, a spus dr. Lee H. Schwamm, care conduce comitetul consultativ al Asociației Americane de Accident vascular cerebral și care nu a fost implicat în noile cercetări.

În timp ce intervenția este destul de invazivă, necesitând o intervenție chirurgicală pe creier pentru a implanta o bandă de înregistrare pe suprafața creierului, iar precizia de conversie„ gândit-vorbit ”a fost modestă, paradigma este revoluționară”, a spus dr. Schwamm pentru Medical News Today .

Dr. Schwamm este vicepreședinte, domeniul asistență virtuală, la Mass General Brigham și profesor de neurologie la Harvard Medical School din Boston, MA.

El a spus că, deși cercetările anterioare au folosit o interfață similară pentru a transpune gândurile despre mișcare în controlul unui braț robotizat, este un salt și mai mare să descifrezi cuvintele.

Ceea ce este mai uluitor este că zona creierului pentru implantarea senzorului, cortexul senzorial-motor, nu se credea că joacă un rol important în înțelegerea limbajului sau în generarea de cuvinte”, a adăugat el.

Zona este implicată în mișcarea buzelor și a gâtului pentru a produce sunete de vorbire, așa că următorul pas poate fi să vedem dacă poate ajuta și persoanele cu afazie, care este o cauză mai frecventă a dezactivării tulburărilor de limbaj după un accident vascular cerebral, a spus dr. Schwamm.

Date despre activitatea creierului

În 48 de sesiuni de antrenament, participantul a încercat să producă anumite cuvinte dintr-un set de 50 de cuvinte. În fiecare proces, i s-a prezentat unul dintre aceste cuvinte pe un ecran. Când cuvântul a devenit verde după o întârziere de 2 secunde, a încercat să spună cuvântul.

Pe parcursul acestor sesiuni, cercetătorii au colectat 22 de ore de date despre activitatea creierului, pe care le-au alimentat algoritmului de învățare profundă.

În alte două sesiuni finale, bărbatul a încercat să folosească cuvintele antrenate anterior pentru a genera propoziții precum „Mi-e sete” și „Am nevoie de ochelarii mei

În fiecare proces, participantului i-a fost prezentată propoziția și a încercat să genereze cuvintele cât mai repede posibil, gândindu-se cum să le rostească.

Algoritmul de învățare profundă și modelul de limbaj au permis decodarea gândurilor sale fără erori în mai mult de jumătate din procesele de propoziții.

Momentul precis al cuvintelor

Un studiu anterior realizat de același grup a implicat voluntari sănătoși.

Cu toate acestea, una dintre cele mai mari provocări pentru cercetătorii care încearcă să creeze un program de învățare profundă care poate traduce activitatea creierului unei persoane cu paralizie este momentul precis al cuvintelor lor.

Acest lucru se datorează faptului că algoritmul nu are o modalitate evidentă de a distinge activitatea electrică care apare din încercarea de a articula cuvintele, de activitatea creierului de fond.

Totuși, după antrenament, noul algoritm a reușit să identifice corect 98% din încercările participanților de a produce cuvinte individuale.

O altă provocare este de a procesa tiparele activității creierului suficient de rapid pentru a se traduce în timp real.

Un studiu publicat în 2019 de Cognitive Systems Lab de la Universitatea din Bremen din Germania a folosit, de asemenea, învățarea profundă pentru a decoda activitatea creierului, dar nu în timp real.

Noul studiu într-adevăr decodează activitatea creierului în timp real, dar cred că aceasta nu este cea mai mare realizare”, a spus unul dintre autorii săi, prof. Christian Herff, care nu a fost implicat în noua cercetare.

El a declarat pentru MNT că câteva echipe au realizat ulterior traduceri în timp real, inclusiv grupul Brain-Computer Interface de la Universitatea Maastricht în 2020, unde acesta lucrează acum.

Marele pas [al acestui studiu] este acela că își prezintă rezultatele privitor la un pacient care, de fapt, nu mai poate vorbi. Înainte, toate studiile au fost realizate cu voluntari care erau încă în stare să vorbească”, a spus prof. Herff.

Translate page >>