Biserica nu neglijează realitatea cruntă a războiului și a militarilor (Foto: RadioRomâniaActualități)
„Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (In. 14: 27) „Să nu socotiți că am venit să aducă pace pe pământ, ci sabie” (Mt. 10: 34).
Războiul și creștinismul
Contactul cu războiul și ororile lui bulversează pe oricine și cu atât mai mult pare într-o opoziție cruntă cu pacea lui Hristos. Chiar credința și apartenența la Biserică ni se pune la încercare. Ușor se poate ajunge să devenim pacifiști și să negăm din punct de vedere creștin orice fel de război sau să dăm vina pe Patriarhul Chiril al Moscovei că nu-l admonestează pe Putin ca să oprească „operațiunile militare” din Ucraina. Chiar și eu, într-un alt articol, am cedat acestui impuls. Dar oare această groază ne duce la pacea de sus sau la una molatecă și chiar trădătoare și pierzătoare?
Este mai mult decât evident că războiul nu ține de logica creștină, ci mai degrabă mucenicia. Martiriul creștin înseamnă a-ți da viața, nu a o lua pe a altora. Dar implicațiile sociale pot pune societatea și pe oameni în parte la decizii grele, să apere chiar în confruntări sângeroase integritatea corporală sau statală sau valorile și principiile pe baza cărora își duc viața. În cazul în care nu pot fi evitate aceste situații, cum trebuie procedat?
Normele bisericești canonice despre război
Întâi de toate, trebuie spus că Biserica are o viziune mult mai contextualizată despre conflictele armate. Sf. Atanasie cel Mare, în canonul 1, care nu tratează tema războiului, spune marginal pe acest subiect: „a ucide nu este îngăduit, dar în război a nimici pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase”. Deși s-ar putea bănui că această referință nu este din unghi bisericesc, un alt mare Sfânt al Bisericii, Vasile cel Mare, tratează concret această tema în canonul 13: „Părinţii noştri nu au socotit uciderile din războaie între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”. Așadar este iertată și acceptată participarea la războaie, doar să nu fie în scopuri greșite. Nu contează dacă sunt de agresiune sau de apărare, important este să fie pentru protejarea ordinii sociale și creștine. Nu e vorba de războaie religioase, de jihad, sub steagul Bisericii, ci de unele inițiate și purtate de puterile profane, de state. Chiar și așa, crimele de război sunt considerate necurății sufletești și există sfatul, nu impunerea unei perioade de îndepărtare de la Împărtășanie.
Întâmplări, fapte și atitudini bisericești față de război
Pe lângă normele canonice, este știut că războaiele au fost binecuvântate de Biserică în diferite situații. Chiar și românii au fost încurajați și au primit rugăciunile ei când au luptat în Războiul de independență sau în cele două Războaie Mondiale, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de vremea voievozilor. Considerate ca fiind purtate în apărarea integrității țării, soldații au primit binecuvântarea ierarhilor. Poate că am putea judeca acum cât de corect a fost să luptăm de o parte sau de alta a taberelor beligerante, dar este post factum și nu ținea de alegerea ierarhiei, ci de decizia autorităților statale.
Să ne amintim că împăratul Constantin a dus lupte sub semnul crucii prin descoperire de la Dumnezeu. Chiar împotriva celor din aceeași împărăție romană. Adică nu e doar o apreciere a unor oameni, ci o intervenție directă a Domnului. La fel, o pleiadă de mari mucenici au fost soldați, precum Sf. Gheorghe, Dimitrie, Mina, Teodor și foarte mulți alții. Poate mai puțin relevant pentru unii, în Vechiul Testament evreii au primit ajutor divin în diferite confruntări militare chiar și de cucerire a țării Canaanului.
Mai mult, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul a participat la războiul civil împotriva grecilor comuniști. A fost transmisionist, nu a omorât efectiv pe nimeni, dar a fost înrolat într-o tabără beligerantă sub steagul țării. Și vorbește elogios despre curajul de care au dat dovadă el sau alții în război, precum și de lașitatea și comportamentul inuman al altora. Vitejia din război o aseamănă foarte viu cu bărbăția necesară în a duce nevoințele creștine pentru curățirea de patimi. Nu vorbește niciodată depreciativ despre conflictul care era fratern, ci chiar laudă acea intervenție care a scăpat Grecia de un regim comunist.
Poziționarea morală față de conflictele armate
Deci în primul rând trebuie depuse toate eforturile pentru a se evita orice conflict armat. Abia când nu există altă soluție, se poate recurge la forța armată. Altfel spus, confruntarea militară în care ne angajăm personal sau ca țară trebuie evaluată din punct de vedere moral: este justificată, apără valori sociale sau creștine sau este expresia unei tiranii și violențe inacceptabile?
În cazul conflictului din Ucraina, mizele sunt greu de înțeles de noi, românii. Poate că nici ucrainenii și nici rușii nu le înțeleg bine. În orice caz, nu putem cere de la Patriarhul Chiril să-l oprească pe Putin, să ia poziție împotriva lui, să-l afurisească. Cel puțin din ce se știe până acum.
Au existat Sfinți care au criticat acțiunile unor împărați, cum este Sf. Ambrozie al Milanului, care l-a oprit pe împăratul Teodosie să intre în biserică din cauza unor represalii asupra populației. Cu siguranță au fost unii care au dat sfaturi sau au înfruntat pe împărați și conducători de oaste în diferite situații clare. Cu cât integritatea morală și înțelepciunea unui arhiereu sau patriarh sunt mai mari, cu atât va simți necesitatea să intervină într-un fel sau altul asupra decidenților în diferite conflicte.
Însă nu se conturează motive suficiente să fie criticat și condamnat Patriarhul Chiril că nu ar cere lui Putin să se oprească. Din punctul de vedere al rușilor, ei se simt atacați, iar liderii politici au tot dreptul să acționeze. E adevărat că nu este o agresiuni invadatoare, ci e în termeni geo-politici, de hegemonie sau pot fi invocate și motive de bună vecinătate, de apărare a populației din Ucraina de naziști etc. Dar e suficientă această narațiune pentru Rusia pe moment. Este absurd să le impunem lor criteriile noastre.
Ce a spus concret Patriarhul Chiril
Întâistătătorul Bisericii Ruse a declarat pe 24 februarie, în ziua când a început conflictul armat, că „empatizează cu oricine este afectat de această tragedie” „cu durere profundă și resimțită din inimă”. Cere tuturor părților din conflict să evite pagubele civile, iar clericilor și credincioșilor să ajute victimele. Definește războiul din Ucraina drept un conflict care a apărut în urma unor disensiuni și neînțelegeri între cele două popoare care au un trecut istoric comun. În final, face o rugăciune ca Dumnezeu să apere Rusia și Ucraina prin mijlocirile Sfinților.
Pe 27 februarie, într-o predică de la finalul slujbei de duminică a vorbit despre necesitatea unității cu frații și surorile din Ucraina. Descriind miza conflictului, dorește ca „Dumnezeu să ne apere ca situația politică prezentă din Ucraina fraternă atât de aproape noi să ducă la a face să prevaleze forțele răului, care mereu au depus eforturi împotriva unității rușilor (slavilor) și a Bisericii Ruse. Dumnezeu să ne apere ca o asemenea linie pătată cu sângele fraților noștri să fie trasă între Rusia și Ucraina. (…) O garanție a acestei prietenii este Biserica noastră Ortodoxă unită, reprezentată în Ucraina de BOU condusă de Preafericitul Onufrie. (…) Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră în unitate”. De asemenea face un îndemn să fie „păstrată pacea dintre popoarele noastre în timp ce ne protejăm patria noastră comună împotriva tuturor acțiunilor din exterior care pot distruge această unitate”. Când vorbește de Rusia, se referă la pământul care acum include Rusia, Ucraina și Belarus, iar conflictul de acum îl privește ca o „dezordine internă”. Scopul țintit este ca „poporul nostru fidel din Ucraina să se bucure de pace și liniște”.
Chiar dacă nouă ni s-ar părea neadevărate aceste cuvinte și simțăminte, totuși istoria rușilor slavi nu este departe de acest tablou. Îndemnul Patriarhului nu este la agresiune și cotropire sau la anexarea unor țări vecine. Nu binecuvintează războiul ca un mijloc potrivit, nu face propagandă în acest sens, dar îl agreează. Nu dorește victime și nu se bucură de ele. Trebuie să recunoaștem că există o frățietate între cele două popoare, subliniată de unele Biserici Locale, și că nu-i putem cere să aibă o viziune diferită. Putem să nu fim de acord, dar ar fi absurd să pretindem să renunțe pur și simplu la niște convingeri și simțăminte care țin de nația lui.
Criticile aduse de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române
Un val de acuze și critici la adresa Patriarhului moscovit se aude la noi și nu numai, cu pretenții să procedeze într-un fel sau altul. Chiar și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a făcut o serie de aprecieri de valoare. Poziția adoptată este una generală, partizană și plină de „imaginație morală”, pe care ar trebui să o adopte orice creștin „real, nu închipuit”. Culmea este că nu invocă valorile evanghelice și cele naționale drept criterii pentru comportamentul unui credincios, ci „civilizația Decalogului și a culturii europene”, „democrația sacrosantă din punct de vedere politic”, „valorile morale universale”, „libertatea și demnitatea persoanei umane”. Sigur că trebuie să despărțim „dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie”, dar nu este o sarcină ușoară și la îndemână, mai ales făcând abstracție de diplomație, după cum ni se cere.
Atunci când vorbește de „terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană”, chiar nu știi ce să mai înțelegi. Suntem în România bombardați de știrile false rusești sau de cele europene? Perfide sunt chiar dezinformările din media românească anti-rusească. Cel mai probabil și rușii au regimul lor de cenzură și propagandă, dar care se aplică în teritoriul lor, nu al nostru. În plus, în această situație de confuzie și minciuni, cine vrea să înțeleagă ceva ar trebui să aibă libertatea să confrunte ambele poziții, nu să se ajungă la o cenzură și mai ales la justificarea ei, care arată cât de stabile sunt principiile democratice.
Ajutorarea umanitară a refugiaților din Ucraina din toate puterile este un imperativ care nu poate fi pus în discuție. Suferința de pe urma războiului trebuie alinată cu toată implicarea noastră. Nu facem diferență între oropsiții de soartă ucraineni, ruși sau români. Bunătatea trebuie să se reverse asupra tuturor, atât material, cât și sufletește.
Ideologia euro-atlantică a Patriarhiei Române
Dar nu este corect a folosi aceste cazuri umanitare pentru a justifica o ideologie, mai ales una care nu are legătură cu identitatea noastră creștină și națională. Nu putem să ne înrolăm în tabăra „democrației sacrosante indiferent de confesiune”. Nu e corect să extindem acest război de la unul local la dimensiuni mondial(ist)e. Sau este? Abia aici intervine lipsa de justificare în a ne implica noi într-un conflict armat de partea care sigur nu merită.
Să ne amintim că Patriarhul nostru a plasat partizan BOR între instituțiile importante nu doar din România, ci și din Uniunea Europeană. Iar pacea o așteaptă de la forțele politice euroatlantice pe calea dialogului pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Dar se pune întrebarea: sunt compatibile valorile occidentale cu cele ortodoxe, reprezintă ele „buna cuviință și dreapta cinstire de Dumnezeu” menționate de Sf. Vasile? Mai precis, „drepturile omului” europene, LGBTQ-ismul și cinismul economic se încadrează în morala creștină reală, nu închipuită? Nu cumva ajungem la disoluția Bisericii și a statului nostru prin promovarea unor interese străine?
Gândirea lucidă ar trebui să ne arate că noi ne încadrăm într-o politică și regim care numai pașnice nu sunt. Ba chiar noi înșine suntem supuși unei grozave agresiuni economice, culturale și morale și nu considerăm asta o pacoste comparabilă cu războiul. Nu luăm în calcul că pierderea sufletului este mai rea decât înfrângerile materiale pentru că nu mai avem demnitate. Ne înrolăm într-o pace prefăcută, care duce multe războaie prin brațul NATO sau al țărilor puternice, ceva similar cu regimul comunist de odinioară, care făcea cântarea României în timp ce călca în picioare oameni și conștiințe.
Demnitate creștină și națională
Țin să precizez că nu sunt un partizan al rușilor, am auzit și știu de ororile comise de ei în război și de deportările făcute prin politica lor în Bucovina și Basarabia. Nu am nici un interes să fie ocupată Ucraina, nici să fie independentă; pur și simplu nu ține de aprecierea mea. Nu știu dacă Putin chiar are dreptate să invadeze țara vecină și dacă într-adevăr pune ordine sau își instaurează dominația lui pur și simplu. Nu-l consider un reprezentant post-bizantin al Ortodoxiei, ci un lider de stat și atât.
Îmi doresc să fiu cinstit și să mă feresc să acuz peste măsură și nefondat intențiile altora. Politica pământească și interesele imediate nu ar trebui să prevaleze asupra principiilor și caracterului umane și creștine. Dacă unii sunt de acord cu valorile occidentale și sunt impuse, adoptate în România, pot trăi în această țară așa cum au trăit și primii creștini sub conducători și state idolatre. Bineînțeles, fără să-și trădeze credința.
Dar nu pot înțelege și nu pot accepta ca linia Bisericii să fie ajustată și strâmbată după calapod pământesc chiar de către reprezentanții ei. Ce folos mai e de ea? O putem arunca la coș sau perverti doar de dragul supraviețuirii în confortul modern? Negăm și renunțăm la istoria și contribuția ei la formarea și identitatea poporului român? Cred că această lipsă de verticalitate ne va duce la groapa de gunoi a celor lipsiți de valori și la judecata lui Dumnezeu. Nu strică puțin curaj să menținem linia tuturor duhovnicilor ortodocși care au criticat și s-au dezis de UE și de valorile mondialiste deoarece nu doar că ne omoară sufletele, ci nici măcar bună-stare pământească nu ne aduc.
Pacea lui Hristos este diferită de libertinaj și nu se obține fără luptă și sacrificiu real, chiar și în condiții limită, de război. Bineînțeles că nu-l provocăm noi, dar nu-l putem evita și vine asupra noastră din cauza forțelor întunecate. Și atunci dăinuirea și verticalitatea presupun asumarea unui crez, nu numai dare din coate.
Hristos răstignit a doua oară de activismul gay (Foto: Patheos.com)
„Fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră.” (1Pt. 2: 15)
Organizarea la Cluj a unei parade gay, dar mai ales a uneia, peste scurt timp, la Iași constituie lovituri de imagine, dar și teren ce se dorește a fi câștigat. Capitala este un loc în care se concentrează toate, dar provincia poate să rămână impasibilă. Însă, atunci când evenimentele se mută chiar și la Iași, situația se agravează. Se ridică întrebări și îngrijorări serioase.
Bine deghizată sub masca unui demers de apărare a unor pretinse drepturi, homosexualitatea dă un asalt asupra societății civilizate și în mare parte o cucerește. Normalitatea care a prins rădăcini în special prin acțiunea benefică a creștinismului ar trebui apărată îndeosebi de către Biserică, dar și de oamenii de rând care beneficiază de această tradiție sănătoasă.
Poate părea paradoxal să vorbim de o tradiție a normalului, dar nu este deloc o idee ieșită din comun. Deși firea ne învață binele, răul este cel care predomină prin vicii și patimi mai pronunțate sau mai subtile. De aceea orice obicei corect statornicit este o minune, o lucrare a lui Dumnezeu, fără de Care nu putem face nimic bun. Apostolul Pavel descrie lămuritor acest aspect: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rom. 1: 26-28).
În societatea păgână de odinioară homosexualitatea era considerată acceptabilă. Atât romanii, cât și grecii antici, chiar dacă nu în majoritate, erau dominați de acest păcat. Iar aceste deprinderi pătrund în lumea de astăzi tocmai pentru că există o întoarcere de la Dumnezeu la păgânism, la idolatrie, la diferite spiritualități care pot fi contracarate doar de Biserică, de credința adevărată. Aici intervine rolul ei, fiind vorba chiar de un atac asupra creștinismului. Răul trebuie vindecat, nu ignorat, pentru că se extinde și se amplifică.
Chiar dacă se maschează într-o mișcare civică de apărare a drepturilor lor împotriva agresiunii la care sunt supuși, LGBTQ-ul este de factură spirituală, propune o nouă viziune, greu de digerat, despre sexualitate, despre om. Nu este vorba despre lucruri comune, banale. Nu e ca și cum și-ar apăra drepturi uzuale, cum ar fi cel de a se deplasa sau de a fi angajați, ci promovează niște orientări care contrazic firea și bulversează societatea. Introduc tot mai intruziv un comportament care nu demult era condamnat ca fiind sub incidența codului penal și care era considerat de psihologie drept deviant. Nonșalanța cu care vin în fața societății sau sunt prezentați de alții (vezi Remus Cernea, care nu se declara homosexual, ci normal) este vădită oricărui om așezat, este șocantă și percepută drept agresivă asupra minții și înțelegerii omenești de rând. Dar e și paralizantă, pentru că forța care împinge înainte această campanie de „recunoaștere” a LGBTQ este una ce depășește cadrele pământești. Nu poate fi decât demonic să propui și să impui drept normal ceea ce este evident contra firii.
În acest sens, sunt de înțeles reacțiile de indignare și chiar revoltă ale unora. E firesc să-i scoată din minți. Dimpotrivă, este de neînțeles pasivitatea și acceptarea din partea unora. Împotrivirea chiar furioasă are justificările ei pentru că nivelul obișnuit de educare a oamenilor, creștini sau nu, atât le permite. Însă, din păcate, acesta este un nivel insuficient, pe care îl iau în calcul activiștii LGBTQ și pe care îl erodează și îl înfrâng prin toate pârghiile de care dispun: financiare, politice, de lobby, tactici sumarizate în manuale.
Bineînțeles că puterile pro din spate sunt uriașe. După cum se poate ușor observa, mai toate guvernele țărilor puternice, ambasadele lor, corporațiile și organizațiile internaționale sunt aliniate și contribuie în direcția impunerii „drepturilor” homosexuale. Însă și terenul pe care își propun să-l cucerească este mare și ținta este ridicată. Să accepte toată omenirea anormalul nu este un lucru chiar ușor de întreprins. Trebuie înfrântă toată tradiția și cultura anterioară. Valorile intrate deja în fibra societății trebuie destructurate și renormate. Conștiința din om trebuie pervertită, bunul simț trebuie anihilat… Și, dincolo de toate, trebuie înfrântă credința creștină, care susține o viață de familie curată și sănătoasă duhovnicește atât pentru soți, cât și pentru copii. Nu doar în perspectiva pământească, ci pentru veșnicie. Pentru că, dincolo de instituția Bisericii, există Dumnezeu, Care pedepsește și respinge perversiunea.
De aceea, Biserica Ortodoxă nu poate rămâne impasibilă la un asemenea asalt. Nu e vorba doar de păcate curente care să trebuiască înfierate, ci de unul uriaș, care tinde să afecteze toată libertatea spirituală din orice țară, din lume, care îi privește direct pe credincioși. Ea singură poate face față, cu mijloacele specifice acestui flagel. Pentru că este nevoie de rugăciune, răbdare, credință, luminarea minții, gând curat și atenție. Împotriva atacurilor camuflate obositoare este nevoie de o atenție sporită de natură duhovnicească, să fie sesizat și lovit precis punctul slab, în așa fel încât să nu se transforme acțiunile de contracarare în avantajul planificat al adversarului.
Concret, homosexualitatea este o mișcare a unei minorități ce înfruntă o largă majoritate. Ea se folosește de mijloace specifice pentru a atrage atenția, a intra în discuție și a fi validată după ce se prezintă ca fiind agreabilă. În schimb, Biserica nu poate reacționa cu aceleași mijloace pentru că s-ar descalifica. Ea nu are și nu apără o credință obscură, marginală, ci una îndătinată. Pe de altă parte, normalitatea pe care o susține are rădăcini spirituale, nu trupești, grosiere. Valorile creștine sunt de biserică, de slujbă, nu de stradă și paradă. Ele pot fi manifestate în piață, dar cu procesiuni cu un caracter sobru. Jertfa și credința ar trebui să se manifestă diferit de exhibițiile homosexuale pentru a nu fi confundate și comparate, puse pe același plan.
Reacțiile din anii trecuți sau recente ale credincioșilor din Serbia, Georgia și Rusia, când au alungat și destrămat paradele homosexuale au avut un efect bun, chiar dacă nu au înfrânt elanul acelora și tentativele de a ieși în față. Însă acestea au avut loc în contextul unei majorități hotărâte și active. Pe când la ora actuală există o pasivitate asurzitoare.
Contextul mai larg este foarte important. Credincioșii singuri nu pot contracara cu brio paradele gay și intruziunile lor în sfera drepturilor civile. Este necesară implicarea ierarhiei, a preoțimii prin mesaje clare de condamnare a păcatului sodomiei și de explicare a normalității sexuale. Este necesară o astfel de explicare?, ar spune unii. În toată vremea Biserica trebuie să facă asta, să-și catehizeze credincioșii, să-i învețe și să-i formeze. Trăirea creștină presupune o exersare continuă, o luptă cu sine și cu păcatul, o conștientizare a răului și o împlinire a faptelor bune. Așa cum legile civile au menirea să mențină un climat de ordine și pace, la fel poruncile dumnezeiești și activitatea Bisericii au drept scop consolidarea unei vieți plăcute lui Dumnezeu. Este necesară o râvnă și o prezență mereu vie în această direcție.
Foarte probabil, avântul LGBTQ+ a venit pe fondul slăbirii creștinătății în Occident, dar și la noi. Rătăcirea și delăsarea fac loc răului. De aceea trebuie întărit acest front, care este asaltat. Multe mișcări ale Patriarhiei Române au avut un efect bun, cum a fost cea legată de predarea Religiei în școli. Ele trebuie continuate și susținute mai departe.
Un aspect foarte important este acela că Biserica nu atacă și nu respinge pe homosexuali, ci îi primește și îi ajută. Ea înfruntă și combate păcatul homosexualității, fie că acesta lovește în unii slabi, dar care se luptă să se pocăiască de faptele lor, fie că se manifestă prin unii care devin promotori nerușinați ai fărădelegii. Învățătura creștină nu acceptă homosexualitatea, dar nici nu urmărește să-i izoleze social pe cei supuși ei. Biserica doar își apără și ferește credincioșii de această plagă. Nu cu ură împotriva celor ce o promovează, ci cu dezgust și ură față de păcat. Este gata mereu să dea răspuns în fața provocărilor la adresa credinței sale.
De aceea avem nevoie de o Biserică la nivel instituțional mai vie, mai activă, mai energică împotriva răului, mai convinsă de misiunea ei. Nu doar în această privință, pentru că n-ar fi suficient, nu ar avea greutate. Totuși este impardonabilă lipsa de reacție a Patriarhiei față de organizarea paradei gay de anul acesta pe 14 august, în ajunul Adormirii Maicii Domnului. În acest fel, este justificată diferența dintre noi și Georgia, unde Biserica a înfierat clar manifestarea „Tbilisi Pride”. Măcar la noi a existat o reacție față de înlocuirea „sex”-ului din buletine cu „genul”.
În absența sau așteptarea reacției oficiale a BOR, credincioșii de rând își exprimă opoziția la nivelul lor, care este binevenită și necesară. Măcar câinii să apere stâna, dacă ciobanii dorm. Nu e același lucru, același rezultat, dar mai bun decât nimic. Nu ne răzvrătim împotriva păstorilor noștri duhovnicești dacă nu-și fac datoria, dar nu ignorăm acest fapt important, care lipsește din peisaj de ani de zile.
După cum am scris la început, marșul gay din Iași aduce o provocare și în curtea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Nu știm încă detaliile de organizare, dar, chiar și așa, mănușa este aruncată. Moldovenii sunt pro-gay sau partea mai ortodoxă a țării?
Așteptăm o reacție mai incisivă a Patriarhiei și pe tema rubricii „gen” din buletinele care vor fi emise în curând. Este un subiect cu implicații majore. Nu este decizia Bisericii, dar este o temă care o vizează.
Subiectul LGBTQ+ este unul major pentru că este un indiciu al descreștinării societății (și a Bisericii?) și al venirii unor vremuri tot mai antihristice. Răul își face loc prin înlăturarea lui Hristos, a prezenței noastre vii. Ca și creștini, avem datoria să fim pe poziție cum se cuvine de la vlădică la opincă.
Relatarea Sf. Dionisie al Alexandriei, păstrată în Istoria bisericească (PSB, vol 13) scrisă de Eusebiu de Cezareea, despre modul cum au dus creștinii din timpul său ciuma care izbucnise în vremea aceea rămâne mereu actuală, mai ales în vremurile noastre, când nu mai avem repere creștine cum să înfruntăm bolile și chiar dezastrele care ne asaltează. Dragostea unora dintre creștinii de atunci este pilduitoare și ar trebui să luăm aminte la jertfa și la credința pe care o aveau în viața veșnică.
Despre ciuma care a bântuit atunci în Alexandria
1. După o vreme, ciuma luând locul războiului şi praznicul (Paştilor, n.tr.) fiind aproape, Dionisie a stabilit din nou contactul prin scris cu fraţii, descriind urmările suferinţelor în felul următor:
2. «Celorlalţi oameni (care nu-s creştini, n.tr.) timpul de acum nu le poate părea a fi un timp de praznic, căci pentru ei aşa ceva nu e nici cel pe care-l prăznuim şi nici altul, indiferent că-i vorba de un timp de întristare ori de o bucurie fie ea cât de mare. Acum însă pentru noi totul e numai plâns, toţi sunt în doliu, gemete răsună pretutindeni în oraş din pricina mulţimii celor morţi şi a celor care zilnic îşi dau sufletul. 3. Căci, aşa cum scria despre întâii născuţi ai egiptenilor, «s-a făcut bocet mare în toată ţara Egiptului, căci nu era casă unde să nu fie mort» (Ieș. 12: 30). Şi dacă ar fi măcar numai un singur mort! Căci într-adevăr multe şi îngrozitoare au fost relele care le-au precedat pe acestea[1]. 4. Mai întâi ne-au alungat de la casele noastre şi pretutindeni în lume numai singuri noi creştinii eram hăituiţi şi ameninţaţi cu moartea, dar şi în astfel de vremi, noi totuşi ne-am sărbătorit praznicul nostru. Pretutindeni unde era o suferinţă noi am făcut din ea un colţişor al bucuriei, fie că lucrul se petrece pe câmp, în pustietate, pe vapor, în lagăr ori în temniţă, dar dintre toţi cel mai strălucit praznic a fost cel pe care l-au ştiut pregăti martirii cei desăvârșiți, care-ţi făceau impresia că sunt chemaţi la un ospăţ ceresc. 5. După ce a încetat prigoana, a urmat războiul şi ciuma, pe care a trebuit să le îndurăm împreună cu păgânii, cu deosebirea că noi n-am avut de suportat numai ocările pe care ni le-au făcut ei, ci am luat parte şi la ceea ce şi-au făcut unii altora şi ce-au pătimit ei unii de la alţii; dar poate tocmai de aceea ne-am bucurat şi mai mult, ca şi cum toată pacea lui Hristos ne-ar fi fost dată numai nouă. 6. Dar foarte scurtă ne-a fost şi nouă şi lor vremea de linişte în care să răsuflăm, căci a dat peste noi vechea boală: pentru păgâni ea lua forma unei nenorociri mai îngrozitoare decât oricare alta şi mai grea decât orice suferinţă, încât chiar unul din scriitorii lor[2] spune că la aşa ceva nu s-au aşteptat nicicând, pe când pentru noi, creştinii, ea n-a fost în primul rând o nenorocire, ci mai ales o şcoală şi o încercare cu nimic mai mică decât suferinţele de până atunci. Dacă nici pe noi nu ne-a cruţat, în schimb pentru păgâni ea a fost cumplită».
7. După acestea el ţine să mai adauge următoarele:
«Cei mai mulţi dintre fraţi nu s-au cruţat deloc prin dragostea şi frăţietatea lor nemaiîntâlnită, ci s-au legat tot mai strâns unul de altul, vizitând fără frică pe cei bolnavi, îngrijindu-i în chip pilduitor, dându-le mare ajutor în cele ale credinţei în Hristos şi arătându-se foarte bucuroşi să moară deodată cu ei, căci, molipsindu-se de boala celuilalt, ei atrăgeau asupra lor boala semenilor lor şi luau bucuroşi asupră-le şi suferinţele celorlalţi fraţi. Şi mulţi din ei au ajuns să închidă ochii după ce dăduseră îngrijire bolnavilor şi după ce îi scăpaseră din boală, sfârșindu-se astfel prin aceea că au atras asupra lor moartea altora şi împlinind de-a binelea zicala binecunoscută în popor, cu toate că ea păruse dintotdeauna a fi doar o formulă de politeţe, când se spune despre cineva că moare «ca un gunoi şi ca o măturătură fraţilor» (1Cor. 4, 13). 8. În felul acesta au ieşit din viaţă cei mai buni dintre fraţii noştri fie că erau unii preoţi, fie diaconi, fie mireni, toţi deopotrivă de vrednici, căci acest fel de moarte, pricinuită de o atât de mare dragoste și de o atât de puternică credinţă, nu pare a sta cu nimic în urma morţii martirilor. 9. Întrucât primiseră trupurile sfinţilor pe braţele şi în poala lor, după ce le-au tras în jos pleoapele şi le-au închis gura, îi lua pe umeri şi, îmbrățișându-i cu drag, după ce-i spălau şi-i îmbrăcau, îi înmormântau. La scurtă vreme după aceea au ajuns să primească şi ei aceleaşi îngrijiri, întrucât tot timpul cei care rămâneau în viaţă preluau ei înşişi lucrarea lăsată de înaintaşii lor. 10. Cu totul altfel se petreceau lucrurile la păgâni: pe cei care începeau să se îmbolnăvească îi aruncau la o parte, fugind de ei oricât de dragi le-ar fi fost înainte; cadavrele celor morţi dintre ei erau aruncate pe străzi fără să fie înmormântate, tuturora le era frică să nu se molipsească de boală şi de apropierea de un bolnav, cu toate că aşa ceva nu era lucru uşor, oricâte încercări făceau unii şi alţii».
[1] Dionisie descrie aici persecuţia din ultimii ani de domnie a lui Filip Arabul (VI, XXXIX), iar după aceea arată peripeţiile războiului civil (VII, XXI).
[2] Ca şi Ana Comnena sau alţi istorici bizantini, în loc să descrie real faptele prezentate, aşa şi Dionisie ilustrează greul ciumei din vremea lui citind un pasaj cunoscut din Tucidide, Istoria răzb. pelop., II; LXIV, 1.
De asemenea, este important de reținut și îndemnul Sf. Ciprian al Cartaginei adresat credincioșilor de a se îngriji chiar și de păgânii bolnavi. Descrierea modului cum au reacționat oamenii în vremea ciumei lui Ciprian (denumită după numele său pentru că el a descris simptomele într-o cuvântare) se păstrează în lucrarea Viața și pătimirea Sf. Ciprian, scrisă de diaconul Pontius:
„9. … După aceea a izbucnit o ciumă înspăimântătoare și o distrugere extraordinară a unei boli urâcioase a invadat fiecare casă la rând la o populație tremurând, care-și ducea zilele cu un atac neașteptat asupra a numeroși oameni, murind fiecare din casa lui. Toți se înfiorau, evitau contaminarea, expunându-și necuviincios proprii lor prieteni de parcă ar fi putut cineva să alunge și boala însăși odată cu alungarea persoanei care era sigur că va muri de ciumă. Între timp, în tot orașul, nu mai erau întinse trupuri, ci stârvurile multora pe care nimeni nu avea curajul să le ridice și, la priveliștea sorții care ar fi fost a lor, la rândul lor, cerșeau mila trecătorilor pentru ei înșiși. Nimeni nu privea nimic altceva decât câștigul său crud. Nimeni nu tremura la amintirea unui eveniment asemănător. Nimeni nu făcea altuia ceea ce el însuși dorea pentru sine. În aceste împrejurări, ar fi greșit să trecem peste ceea ce a făcut ierarhul lui Hristos, care a depășit pe toți ierarhii din lume la fel de mult în afecțiunea cu bunătate precum a făcut-o în adevărul de credință. Pentru oamenii care se adunaseră laolaltă într-un loc, prima dată a făcut apel la toți la milă, învățându-i prin exemple din cărțile dumnezeiești, cât de folositoare sunt îndatoririle la bună-voință pentru a merita binele lui Dumnezeu. Apoi, după aceea, a adăugat că nu era nimic minunat în a îngriji doar proprii oameni cu atenția necesară a dragostei, ci că ar putea deveni desăvârșit cel care ar face ceva mai mult decât vameșii sau păgânii, care, răsplătind răul cu binele și înfăptuind o îndurare care era asemenea îndurării dumnezeiești, ar iubi chiar și pe dușmani, care s-ar ruga pentru mântuirea celor care-l prigonesc, precum avertizează și îndeamnă Domnul. Dumnezeu face mereu să răsară soarele Său și din vreme în vreme dă ploi pentru a hrăni sămânța, manifestându-Și toate aceste bunătăți nu doar față de poporul Său, ci și față de cei străini. Și, dacă un om declară că este fiu al lui Dumnezeu, de ce să nu imite exemplul Tatălui său? El Se transformă în noi, spune, ca să răspundă la nașterea noastră; și nu este potrivit ca cei care sunt evident născuți din Dumnezeu să fie degenerați, ci mai degrabă dezvoltarea unui Tată bun ar trebui demonstrată în descendenții Săi prin imitarea bunătății Lui.”
Pilda creștinilor din vremea Sf. Ciprian sau Dionisie au făcut ca Biserica să ajungă în prim-plan. Prin atitudinea lor jertfelnică au impresionat chiar și pe păgâni. Creștinismul a dat dovadă că este autentic și propovăduiește un adevăr pentru care merită chiar și să mori, că dragostea este cu adevărat nepieritoare. Și noi suntem în aceeași situație, chiar dacă exemplele vizibile sunt invers. Chiar dacă situația este sensibil diferită prin gravitatea mult mai mică a bolii, de multe ori frica indusă este mai mare. Acum trebuie demonstrată dragostea nu atât prin îngrijirea trupului (deși nu este un aspect de neglijat nici acesta), cât prin prețuirea sufletului, a libertății și asumării restricțiilor de orice fel de dragul lui Hristos, fără ură și dispreț sau cu resemnare și din slăbiciune, ci cu credință simplă și curată.
Ilustrație pentru cartea ”Bobul de Lumină și Pământul”, editura Signatura, 2020.
A plâns mult Adam pentru ceea ce a pierdut. Apoi, nemaiajungându-i plânsul, a început să cânte. Și alinându-se cântând, a început să Îl revadă pe Dumnezeu în toată natura ce îl înconjura. Și văzând toată frumusețea lui Dumnezeu rămasă în natură, a dorit să o laude. A cuvântat ce-a cuvântat până ce cuvintele i s-au terminat. Dar frumusețe mai era. Nemaiavând deci cuvinte, a început apoi, neputincios, dar plin de nădejde, a o imita prin lucrul mâinilor.
Trebuia să Îi arate lui Dumnezeu că, dincolo de toată vinovăția de care s-a umplut, el încă Îl mai iubea.
Eu asta cred că
este Arta: tot dorul lui Adam pentru Dumnezeu. Căci atunci când ne e dor de cel
drag nouă, în lipsa lui, ne pornim a imita lumea în care el s-ar fi aflat.
Poate-poate, apoi, va apărea. Acesta era dorul lui Adam. Și așa cred că își
alina toate ceasurile de trudă grea pentru pământ – în cântare, în necuvântata culoare și în rugătoarea
speranță.
Ca ilustrator al
acestui site, am fost invitată să spun câteva cuvinte și despre cărțile
ilustrate de mine care au fost publicate și voi face, deci, o scurtă prezentare
a acestora.
În primăvara anului 2018, am fost solicitată de casa editorială Signatura să creez o serie de cărți pentru copii prin care să concretizez niște teorii de bază ale artei cu scopul ca, descoperind publicul astfel mecanismul de formare al unei opere de artă, să poată înțelege arta ca din interiorul ei și să o valorifice apoi cu mai mult sens pentru viață.
M-am întristat, de-a lungul timpului, să văd cum o mare parte dintre creștini, cei care ar trebui să fie poate cei mai sensibili la lumea irațională și, trecând prin toate greutățile fiecărei vremi, să găsească o alinare într-o lume a spiritului, a lucrurilor depășite de știința logică a gândirii și a cuvântului, s-au arătat distanți și nepăsători față de știința cea care le oferea această înțelegere – arta. Ne putem aminti de creștinii din închisorile comuniste care, paradoxal realității fizice la care au fost supuși, ei și-au umplut sufletul și mintea cu poezii și cântări. Din cele mai grele suferinți scoteau la suprafață un lucru atât de absurd pentru omul firesc: arta. Poate și acum va părea, pentru unii dintre noi, nepotrivit să încep a vorbi despre artă când ne întâmpină vremea în care trăim acum cu vești din ce în ce mai îngrijorătoare. Dar arta cea din Dumnezeu nu a fost niciodată un lux rezervat pentru oamenii bogați și fericiți ai acestei lumi, ci cred că trebuie să fie o bogăție a inimii pentru oamenii sărmani și veșnic căutători de Dumnezeu.
În dorința sa de a înțelege cât mai mult frumusețea naturii, omul a descoperit existența unor legi prin care toată materia, cea neafectată de păcat, creează o Armonie absolută și aceea este cea care dovedește încă din esența materiei, frumusețea chipului lui Dumnezeu. O matematică absolută, un echilibru absolut, o viață absolută în interiorul vieții exterioare relative. Nicio frunză nu se confundă cu alta, nicio floare nu a mai fost în același fel mai înainte, niciun om nu s-a mai repetat în timp, și totuși, în crearea lor este o lege la care toate frunzele se supun la fel, toate florile la fel, toți oamenii la fel. Aceste legi, pentru a se repeta zi după zi, an după an, mereu cu un nou început după un vechi final, trebuie să respecte un echilibru prin care circularitatea creației să aibă loc necontenit.
Aceste legi,
artiștii le-au numit Armonii ale creației.
Seria mea de
Armonii vizuale se referă în două cărți la culoarea frumosului și în alte două
cărți la compoziția frumosului.
Dar pentru că aș îndrăzni să intru în mai mute detalii la fiecare, am să vă vorbesc despre câte un titlu în parte în separate articole care urmează. Cred că ne este și nouă, creștinilor acestor veacuri, precum lui Adam din începuturi, necesar să ne mângâiem ceasurile grele de căutare a Adevărului dumnezeiesc cu bucurii date și de Frumusețea dumnezeiască.
Și, ca să vă încurajez în a mă urmări mai departe, reproduc aceste versuri răsărite din experiența temnițelor comuniste:
