Ilustrație pentru cartea ”Bobul de Lumină și Pământul”, editura Signatura, 2020.

A plâns mult Adam pentru ceea ce a pierdut. Apoi, nemaiajungându-i plânsul, a început să cânte. Și alinându-se cântând, a început să Îl revadă pe Dumnezeu în toată natura ce îl înconjura. Și văzând toată frumusețea lui Dumnezeu rămasă în natură, a dorit să o laude. A cuvântat ce-a cuvântat până ce cuvintele i s-au terminat. Dar frumusețe mai era. Nemaiavând deci cuvinte, a început apoi, neputincios, dar plin de nădejde, a o imita prin lucrul mâinilor.

Trebuia să Îi arate lui Dumnezeu că, dincolo de toată vinovăția de care s-a umplut, el încă Îl mai iubea.

Eu asta cred că este Arta: tot dorul lui Adam pentru Dumnezeu. Căci atunci când ne e dor de cel drag nouă, în lipsa lui, ne pornim a imita lumea în care el s-ar fi aflat. Poate-poate, apoi, va apărea. Acesta era dorul lui Adam. Și așa cred că își alina toate ceasurile de trudă grea pentru pământ –  în cântare, în necuvântata culoare și în rugătoarea speranță. 

Ca ilustrator al acestui site, am fost invitată să spun câteva cuvinte și despre cărțile ilustrate de mine care au fost publicate și voi face, deci, o scurtă prezentare a acestora.

În primăvara anului 2018, am fost solicitată de casa editorială Signatura să creez o serie de cărți pentru copii prin care să concretizez niște teorii de bază ale artei cu scopul ca, descoperind publicul astfel mecanismul de formare al unei opere de artă, să poată înțelege arta ca din interiorul ei și să o valorifice apoi cu mai mult sens pentru viață.

M-am întristat, de-a lungul timpului, să văd cum o mare parte dintre creștini, cei care ar trebui să fie poate cei mai sensibili la lumea irațională și, trecând prin toate greutățile fiecărei vremi, să găsească o alinare într-o lume a spiritului, a lucrurilor depășite de știința logică a gândirii și a cuvântului, s-au arătat distanți și nepăsători față de știința cea care le oferea această înțelegere – arta. Ne putem aminti de creștinii din închisorile comuniste care, paradoxal realității fizice la care au fost supuși, ei și-au umplut sufletul și mintea cu poezii și cântări. Din cele mai grele suferinți scoteau la suprafață un lucru atât de absurd pentru omul firesc: arta. Poate și acum va părea, pentru unii dintre noi, nepotrivit să încep a vorbi despre artă când ne întâmpină vremea în care trăim acum cu vești din ce în ce mai îngrijorătoare. Dar arta cea din Dumnezeu nu a fost niciodată un lux rezervat pentru oamenii bogați și fericiți ai acestei lumi, ci cred că trebuie să fie o bogăție a inimii pentru oamenii sărmani și veșnic căutători de Dumnezeu.

În dorința sa de a înțelege cât mai mult frumusețea naturii, omul a descoperit existența unor legi prin care toată materia, cea neafectată de păcat, creează o Armonie absolută și aceea este cea care dovedește încă din esența materiei, frumusețea chipului lui Dumnezeu. O matematică absolută, un echilibru absolut, o viață absolută în interiorul vieții exterioare relative. Nicio frunză nu se confundă cu alta, nicio floare nu a mai fost în același fel mai înainte, niciun om nu s-a mai repetat în timp, și totuși, în crearea lor este o lege la care toate frunzele se supun la fel, toate florile la fel, toți oamenii la fel.  Aceste legi, pentru a se repeta zi după zi, an după an, mereu cu un nou început după un vechi final, trebuie să respecte un echilibru prin care circularitatea creației să aibă loc necontenit.

Aceste legi, artiștii le-au numit Armonii ale creației.

Seria mea de Armonii vizuale se referă în două cărți la culoarea frumosului și în alte două cărți la compoziția frumosului.

Dar pentru că aș îndrăzni să intru în mai mute detalii la fiecare, am să vă vorbesc despre câte un titlu în parte în separate articole care urmează. Cred că ne este și nouă, creștinilor acestor veacuri, precum lui Adam din începuturi, necesar să ne mângâiem ceasurile grele de căutare a Adevărului dumnezeiesc cu bucurii date și de Frumusețea dumnezeiască.

Și, ca să vă încurajez în a mă urmări mai departe, reproduc aceste versuri răsărite din experiența temnițelor comuniste:

„Cântările noastre cântate plângând

lua-și-vor odată aripile-albastre

și-n soare pluti-vor curate, arzând

de para iubirii, cântările noastre.

Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas

luci-vor pe ceruri ghirlande de stele,

iar îngerii Slavei, cu tremur în glas,

cântând, învăța-vor să plângă din ele.

(…)

Cântările noastre sunt nimb lui Hristos,

sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă,

sunt tot ce pământul Îi dă mai frumos

Acelui din ceruri mai vrednic de slavă. ”

Traian Dorz, n.1914 – d.1989

3
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x