Încercare de promovare în Biserica Greacă a cuplurilor LGBT prin botezul unor copii

Pretențiile homosexualilor de a fi acceptați de către Biserica Ortodoxă cu drept la căsătorie exploatează un eveniment special creat în această direcție. Botezul unui cuplu LGBT în condiții discutabile a fost săvârșit tocmai pentru a stârni simpatie față de ei, dar și animozități și tulburare în rândul creștinilor ortodocși. Evident că nu poate fi refuzat botezul unui copil chiar și crescut de cupluri deviate sexual de la normele credinței, dar nu ca un act de validare a părinților adoptivi. Ceea ce înseamnă că, în aceste situații, ar trebui luate măsuri de precauție și distanțare față de subiectul inflamabil și nociv al mariajelor gay.

„Cuplul” fericit de homosexuali după botezul „copiilor” lor, felicitați de IPS Elpidoforos (Imagine: GreekReporter)

Taina Botezului a fost săvârșită de IPS Mitropolit Elpidofor al Americii, care este un episcop grec ce ține de Patriarhia Ecumenică, pretendent la scaunul de Patriarh pe viitor, dar în Atena. Mitropolitul local Antonie al Glyfadei a reacționat și a dezvăluit Sinodului grec situația în ansamblul ei prin următoarea scrisoare:

„Preafericite Părinte și Stăpâne,

Cu prilejul zarvei care a fost provocată de săvârșirea de către IPS Elpidofor, Arhiepiscopul Americii, a Tainei Botezului a doi copii care sunt crescuți de două persoane de același sex, vin în mod cucernic să vă raportez următoarele:

1. IPS Mitropolit al Americii mi-a cerut în scris permisiunea să săvârșească „botezul a doi copii/fii ai familiei Bousis omogenă (de același neam, greci, n.tr.) de proveniență din Chicago”, după cum reiese din documentul său atașat cu nr. 140/21.6.2022.

Pe bună dreptate, din citatul în cauză  nu subzistă nimic care poate să provoace chiar și cea mai mică bănuială despre ceea ce s-a făcut în final. De aceea, deoarece nu am avut nici o cunoștință despre ceea ce s-a săvârșit în final, am oferit frățește IPS-ului permisiunea canonică pentru slujba Tainei.

De atunci nu am avut nici o comunicare de vreun fel cu IPS Mitropolit al Americii, nici înainte de botez, nici după el.

2. Eu nu m-am aflat în biserică la săvârșirea botezului, după cum s-a spus. Evenimentele au fost comunicate în noaptea de sâmbătă, 09.7.΄22, de către parohii bisericii.

3. După cum reiese din referința atașată a superiorului sfintei biserici, nașii celor botezați sunt dl. Gheorghe Bousis și dna. Evghenia Niarhou, ambii creștini ortodocși.

Ca să spun pe scurt, IPS Mitropolit al Americii a acționat din proprie inițiativă, samavolnic și anticanonic în Mitropolia mea, câtă vreme, deși cunoștea bine că nu aparțin familiei copiii după regulile Bisericii, nu mi-a menționat nimic despre aceasta. Dacă m-ar fi informat, m-aș fi adresat Sfântului Sinod ca el să decidă despre ce trebuie făcut.

Raportându-vă acestea după datorie, semnez,

Cel mai mic frate în Hristos,

† Antonie al Glyfadei

„Familia” copiilor botezați au mediatizat evenimentul în sensul unui progresism bine-venit în cadrul Bisericii Ortodoxe, după cum relatează presa. Concret, „Evanggelos Bousis și Peter Dundas, ambii de origine greacă, au devenit primul cuplu gay care au ținut un botez ortodox grec pentru copiii lor în Grecia sâmbătă. Copiii cuplului, Alexios și Eleni, au fost botezați de IPS Arhiepiscop Elpidofor al Americii la biserica Panagia Faneromeni în suburbia sudică Vouliagmeni a Atenei”. Fratele unuia dintre „părinții” adoptivi a descris pe FB botezul ca fiind un moment special nu doar pentru familia sa, ci și pentru Biserica Ortodoxă Greacă, „progresul și conducerea de care avem nevoie în Biserica noastră, unde nici o persoană nu ar trebui să fie renegată de Domnul nostru din cauza a ce sunt, cum aleg să-și  trăiască viața și pe cine iubesc”.

O reacție pe acest subiect a venit din partea IPS Serafim de Pireu printr-un comunicat public în care adeverește dragostea Bisericii față de păcătoși, dar și contrastul dintre poruncile și predica apostolilor față de păcatele de orice fel. Este înfierată atitudinea IPS Elpidoforos de „a săvârși cu pompă și cu o deosebită publicitate Taina Botezului  a doi copii care au fost «adoptați» de un «cuplu» de homosexuali”. Copiii sunt victime nevinovate ale drepturilor anormale legiferate de stat, dar premierea în esență a sodomiților nepocăiți drept «persoane cinstitoare de Dumnezeu» care-și botează ortodox copiii este un atac la antropologia și soteriologia (învățătura despre om și mântuire) a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare Ierarhul în cauză a greșit că „a preferat Evanghelia contemporană» a șarpelui în locul învățăturii Bisericii” și este sub blestemul Sfinților Părinți și vinovat față de prevederile canonice ale organelor competente ale Patriarhiei Ecumenice. Personal, din prietenie, IPS Serafim îl îndeamnă pe IPS Elpidoforos la îndreptarea situației prin a-și cere iertare pentru faptele sale de la Domnul și de la trupul Bisericii.

O abatere în plus constă în faptul că fetița a avut drept nașă și pe italianca Bianca Brandolini, foto-model de religie romano-catolică, ca o încununare a disprețului față de tradiția și credința ortodoxă.

Parada LGBTQ+ Pride Iaşi este nelegală. Avem dreptul să o împiedicăm?

Îmi fac cunoscut punctul de vedere privind nelegalitatea marşului Pride Iaşi, cu menţiunea că un extras din pledoaria de mai jos poate fi descărcat accesând linkul şi, dacă o veţi considera fondată şi convingătoare, vă îndemn să îl trimiteţi către Instituţia Prefectului Iaşi (contact@prefecturaiasi.ro) sau să îl depuneţi personal la registratura instituţiei (Str. Anastasie Panu, nr. 60, Iași) pentru a cere prefectului să întreprindă demersurile necesare suspendării de drept a avizului acordat asociaţiei RiseOut de primarul municipiului Iaşi pentru data de 05.06.2022.



Avizarea paradei LGBTQ+ Pride Iaşi 2022 de către primarul municipiului Iaşi este nelegală, deoarece legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii (publice) prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991). Explicaţii în cele ce urmează.

Mai întâi, de ce a fost avizat marşul LGBTQ+?

Raţionamentul greşit ce a fost impus primarului municipiului Iaşi sau care a fost acceptat de acesta este următorul:

  1. Art. 39 din Constituţie defineşte caracterul liber al dreptului de întrunire în spaţiul public, drept de care beneficiază toţi cetăţenii români (indiferent de orientarea lor sexuală);
  2. Art. 1-5 din Legea nr.60/1991 a adunărilor publice stabilesc cadrul de exercitare a dreptului prevăzut de Constituţie;
  3. Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 defineşte discriminarea ca fiind: orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de, între altele, orientare sexuală, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.   

Prin urmare, restrângerea exercitării dreptului constituţional la liberă întrunire, prin procesiunea intitulată parada LGBTQ+ Pride Iaşi, ar reprezenta o discriminare a cetăţenilor cu orientare pederastă, conduită nelegală şi sancţionată de lege. În discursul mediatic şi în răspunsurile verbale pe care le-a oferit, primarul invocă faptul că este constrâns de lege, folosindu-se de raţionamentul precitat.

Aceste justificări sunt însă nefondate pentru că marşul LGBTQ+ este interzis de prevederile art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991.

De ce este nelegală avizarea paradei LGBTQ+?

Pentru că organizarea paradei LGBTQ+ este contestată de comunitatea ieşeană pe argumente de moralitate (nu pro-discriminare), pentru că se produce o confuzie între dezincriminarea homosexualităţii şi consacrarea legală a homosexualităţii şi pentru că primarul oricărei localităţi trebuie să dispună demersurile necesare pentru punerea în aplicare a legilor, inclusiv acelea prin care să verifice dacă operează interdicţia prevăzută de art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice:

Articolul 9 – Sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte: c) încălcarea (…) moralităţii publice.

Pare complicat, dar nu este. Legea interzice adunările publice care au caracter imoral sau care, deşi decente, urmăresc încălcarea moralităţii publice, acesta fiind un criteriu formal vizând scopul demersului public („se urmăreşte”), criteriu prevăzut expres de lege, ce trebuie verificat obligatoriu înainte de emiterea avizului.

Nu există excepţie de la această prevedere, nu există adunări publice pentru care nu este necesară verificarea condiţiei de a nu se urmări încălcarea moralităţii publice, iar această verificare nu a fost realizată de primarul Mihai Chirica în privinţa marşului Pride Iaşi. Speculez că nu a făcut-o dintr-un calcul politic, dat fiind că pentru politicieni este extrem de dificil şi de costisitor mediatic a invoca argumentul moralităţii publice.

Cu toate acestea, subliniem că obligaţia este prevăzută de lege în termeni categorici şi nu se poate deroga de la aceasta, sub sancţiunea constatării nulităţii absolute a avizului emis cu nerespectarea legii. 

Ce este moralitatea publică?

Moralitatea reprezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Morala oferă mijloacele de a duce o viață în conformitate cu binele comunităţii de care aparţinem şi este definită și de caracterul obligatoriu, marcat de norme, de obligații, de interdicții caracterizate atât de o cerință de universalitate, cât și de un efect de constrângere. Filosofia morală ne spune că atunci când vorbim de moralitate, ne referim la sfera moravurilor și a modurilor de viață, aspect asupra căruia voi reveni.

Termenul de moravuri sau moravuri publice este unul cu denotaţie juridică, regăsindu-se la temelia sistemului nostru legislativ. Toate legile care conţin dispoziţii referitoare la prescrierea unor conduite sau consacrarea legislativă a unor drepturi şi libertăţi se folosesc de acest concept pentru a grăniţui sfera de aplicare a acestora, în marja de exercitare circumscrisă bunelor moravuri.

Curentul mediatic dominant în ţara noastră inhibă conversaţiile despre moralitate şi despre moravurile publice, tendinţa generală fiind aceea de a considera subiectul unul desuet şi neplăcut. Impoziţia argumentelor morale în discursul public este cel mai adesea respinsă fie prin argumentul realpolitik  (suntem aşa cum ştim, cine sunt eu să judec, asta-i viaţa/ţara/poporul), fie prin argumentul constructivismului social, potrivit căruia trebuie să ne regăsim într-o continuă evoluţie morală, reperele fiind cele indicate de politica progresistă.

Incapabili fiind să discutăm cu autoritate pe fondul moralităţii publice, pe conţinutul normelor de conduită şi de apreciere/valorificare a comportamentului uman, discursul public şi practica administrativă a autorităţilor publice se păstrează la un nivel extrem de superficial, unul care produce confuzii precum este cea între termenii de dezincriminare penală şi consacrare legală.  

Ce înseamnă dezincriminarea homosexualităţii?

Înseamnă că o conduită care anterior era pedepsită de legea penală nu mai este sancţionată penal. Conduita respectivă nu mai este considerată infracţiune. Ea poate fi în continuare sancţionată contravenţional, poate antrena răspunderea civilă delictuală şi poate fi interzisă local, cu sancţiune contravenţională sau sub oprobiu public, pe argumentul prezervării moravurilor publice. Spre exemplu, cea mai recentă infracţiune dezincriminată este contrabanda asimilată, chestiune care nu este egală cu consacrarea acestei fapte ca fiind una morală, un exemplu de bună purtare. Prin dezincriminare persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată.

În România, dezincriminarea penală a pederastiei nu a fost produsă de o înlocuire a normelor sociale, de o evoluţie/involuţie/degradare morală, ci a reprezentat un calcul politic de notorietate publică. Interesul public de a băga în închisoare persoanele care fac sodomie, care îndeamnă sau ademenesc la comiterea sodomiei, sau care fac propagandă sau prozelitism pederast, a fost infirmat, substituit, de interesul public superior(?) de a îndeplini o condiţie impusă în procedura de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Dezincriminarea reprezintă un instrument de politică penală, criminologică, un act uzual al statului, deci nu reprezintă un act de afirmare a valorii sociale a homosexualităţii. Dezincriminarea nu a fost însoţită de niciun alt act de proclamare a respectivei conduite, de consacrare publică formală, de consacrare legală, ori poate de condamnare publică a politicii de sancţionare penală a pederastiei (precum a fost condamnarea comunismului), împrejurări care să reprezinte un temei pentru pretenţiile mişcările LGBTQ+ de a ocupa spaţiul public şi încă în maniera cea mai excesivă, obtrudând cele mai conservatoare comunităţi locale, asociindu-se celor mai importante instituţii publice, celor mai vizibile şi importante spaţii comunitare.

Se poate să fie aşa în alte ţări, în alte comunităţi, unde viaţa socială produce spontan sau în timp scurt o astfel de afirmare, o astfel de substituire a unor valori şi principii considerate învechite şi desuete (ieşite din uz, fără aderenţi) cu altele de factură progresistă. Sunt societăţi şi popoare extrem de dinamice din punct de vedere moral, care adoptă cu uşurinţă coduri sociale, culturale, religioase noi, pecum sunt şi comunităţi de factură conservatoare, orientate spre prezervarea datinilor, în accepţiunea generală a termenului.

Ce impact are dezincriminarea asupra moralităţii publice? Ce argumente are minoritatea LGBTQ+?

Este limpede că dezincriminarea nu este izolată de planul moral al societăţii ci dimpotrivă. Dezincriminarea vine cu propriul său imens capital de schimbare, care dă dreptul minorităţii LGBTQ+ să pună în discuţie cadrul moral îndătinat. Dezincriminarea reprezintă cel mai important argument formal de punere la îndoială a moralităţii publice tradiţionale şi nu este, nici pe de parte, singurul argument de partea lor.

Discursul media, politicile publice europene, orientarea jurisprudenţială a CEDO şi CJUE, atitudinile elitelor politice, profesionale şi religioase, precum şi producţia intelectuală dominantă în plan cultural, toate pledează pentru ideea unei transformări fundamentale a conştiinţei colective a poporului român în favoarea acceptării homosexualităţii şi dezideratelor LGBTQ+ ca valoare nu marginală ci una centrală a societăţii noastre.

Nu în ultimul rând, eşecul recent al Referendumului pentru familie reprezintă o victorie zdrobitoare pentru mişcarea LGBTQ+, dovedind fără tăgadă faptul că majoritatea covârşitoare a poporului român nu era interesată la acel moment să îşi afirme cadrul moral contestat de dezideratele mişcării LGBTQ+. Moralitatea tradiţională a avut atunci puţini aderenţi iar pretenţia noastră de a dicta cadrul moral al majorităţii nu mai poate fi susţinută cu argumente de ordin cantitativ. Rezultatul referendumului pentru familie legitimează vizibilitatea LGBTQ+ în afacerile publice şi reprezintă punctul de cotitură pentru societatea noastră, cu implicaţii importante pe termen lung şi foarte lung (decenii, secole).

Pentru civismul ortodox, obiectivul repunerii în discuţie a cadrului politic şi mediatic concret în care a avut loc referendumul, precum şi a conversaţiei şi argumentelor care au condus la acest rezultat rămâne unul de căpătâi. Rezultatul referendumului rămâne de neacceptat ca atare.

Câte bordee, atâtea obicee, atâtea moduri de viaţă…

Lipsa unei consacrări formale a homosexualităţii ca valoare socială recunoscută este un argument important al taberei conservatoare, dar nu are caracter absolut, caracter peremptoriu.

Ne este opus faptul social împlinit care este reflectat în avizarea unor adunări publice LGBTQ+ filo-pederaste care militează „pentru iubire” şi „pentru incluziune”, invocându-se o conotaţie a iubirii pe care majoritatea o consideră scandaloasă.

Dar majoritatea nu înseamnă unanimitate.

Prin urmare, sub unghi moral, politic, juridic şi cultural, suntem liberi să ne alegem modurile de viaţă care ne aduc fericirea şi împlinirea, care corespund dreptului la demnitate umană, astfel cum acest drept este configurat de maturitatea şi experienţa de viaţă a unui popor, a unei colectivităţi locale. 

Mişcarea LGBTQ+ este pe deplin îndreptăţită să propună societăţii româneşti un alt mod de viaţă inclus în codul conduitelor acceptate, pe care să îl negocieze pe cale mediatică, prin producţie intelectuală, prin opere culturale, recunoscând în oglindă dreptul majorităţii de a nu primi, de a nu participa, de a nu accepta oferta, de a nu recunoaşte valoarea socială a noilor conduite, în baza aceloraşi drepturi colective ce decurg din conceptul de demnitate umană.

Care sunt graniţele moralităţii publice?

Graniţele moralităţii publice sunt schimbătoare şi oricine are dreptul de a propune colectivităţii noi moduri de viaţă. Ortodoxia propune neabătut, din veac, despătimirea şi înduhovnicirea omului, precum şi sfinţirea colectivităţilor, iar schimbarea pe care o presupune codul moral ortodox în conduita socială este infinit mai radicală, mai de substanţă, decât ceea ce propune mişcarea LGBTQ+. Pe de altă parte, pe acest continuu apel la schimbare din partea ortodoxiei s-a plămădit şi a dăinuit poporul român, chestiune complet străină de mişcarea LGBTQ+, motiv pentru care cele două propuneri nu pot sta în competiţie decât prin negarea, infirmarea substanţială a profilului identitar local şi a însemnătăţii ortodoxiei în comunitate.

Se întâmplă acest lucru pentru că nu există conceputul de neutralitate morală. Abdicarea de la un cod moral, normă morală, convingere morală, datorie morală, produce un alt cadru moral, chiar dacă nu este încă definit precis. Nu există vid moral, un spaţiu filosofic sau sociologic în care să rămânem suspendaţi până la apariţia unor convingeri morale superioare, ci ne definim prin faptul respingerii sau indiferenţei faţă de codul moral asumat anterior, atitudine care este relevantă în sine sub aspect moral. În mod imprecis se face vorbire despre „societatea amorală”, ca despre comunităţi lichefiate, lipsite de comuniunea de idei şi de valori, cât timp individualismul extrem, lipsa asumată de solidarizare, praxisul comunitar se califică prin acelaşi mod de raportare la elementele vieţii sociale.

Cum încalcă legea mişcarea LGBTQ+ în general şi asociaţia RiseOut în special?

Prin modul de acţiune, prin instrumentul civic pe care îl foloseşte pentru a-şi urmări scopul: paradă filo-pederastă, procesiune, manifestaţie.

Legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991).

Schimbarea graniţelor moralităţii publice se face prin dialog şi negociere, printr-un proces real de acceptare sau de respingere, printr-o maturizare culturală concretă a comunităţii, nu prin îndrăzneală, nu prin politica faptului împlinit sau a surprinderii comunităţii pe nepregătite, speculând lipsa de reacţie sau fireasca inerţie socială.

Cât timp nu s-a consumat conversaţia publică vizând toleranţa, acceptarea sau afirmarea dezideratelor homosexuale, cât timp nu a avut loc o astfel de negociere directă sau de la distanţă, dacă nu s-a produs un proces de cunoaştere reciprocă şi de adecvare la ceea ce este legitim şi acceptat în comunitate, legea interzice adunările publice care urmăresc să suplinească lipsa procesului prealabil prin impunerea faptului împlinit.

Cum încalcă legea primarul municipiului Iaşi?

Potrivit art. 154 din Codul administrativ, primarul asigură punerea în aplicare a legilor şi “dispune măsurile necesare“, fiind deservit de un aparat administrativ în acest scop. Din aspectele comunicate publicului interesat reiese că primarul Mihai Chirica nu a procedat la verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 9 lit.c) din legea adunărilor publice.

Primarul a considerat că dezincriminarea homosexualităţii reprezintă o recunoaştere, o consacrare a dezideratelor mişcării LGBTQ+ în spaţiul public, aspect nelegal cât timp a fost sesizat în mod precis cu privire la caracterul imoral al scopurilor propuse prin desfăşurarea paradei Iaşi Pride 2022, de promovare a „iubirii” între persoanele de acelaşi sex. Deşi a fost sesizat în privinţa acestor aspecte, primarul municipiului Iaşi a ales calea uşoară, a emiterii unui aviz nelegal, ferindu-se să pună în discuţie instituţională şi apoi publică, subiectul sferei morale a comunităţii ieşene, a cercului moral al comunităţii.

Primarul municipiului Iaşi nu a procedat la întocmirea unei documentaţii care să justifice înlăturarea prevederilor de interzicere a adunările publice care urmăresc încălcarea moralităţii publice, nu a supus dezbaterilor publice aceste chestiuni, nu a emis comunicate de presă care să informeze publicul cu privire la solicitarea asociaţiei RiseOut, nu a iniţiat niciun proces de consultare cu alte instituţii în această privinţă, demersuri pe care le consider necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legii.

Ce soluţie are primarul?

Potrivit legii, emiterea unui aviz nelegal poate fi cenzurată de instanţa de contencios administrativ. Pe de altă parte, această cale de acţiune nu conduce la obţinerea unei soluţii în timp util astfel încât să fie înlăturat spectrul prejudicierii comunităţii prin desfăşurarea unei adunări publice nelegale şi, deocamdată, cu scop imoral.

Primarul poate însă pune în discuţia Consiliului Local oportunitatea emiterii unui moratoriu privind adunările publice de factură filo-pederastă, stabilindu-se un termen rezonabil în care mişcarea LGBTQ+ să-şi poată exercita dreptul de a promova către publicul interesat, prin celelalte instrumente civice prevăzute de lege, perspectiva proprie despre utilitatea incluziunii, acceptării şi afirmării homosexualităţii în municipiul Iaşi.

Finalmente, se poate aprecia inclusiv cu privire la oportunitatea desfăşurării unor consultări publice sau a unui referendum local prin care să se statueze cu privire la limitele morale ale promovării dezideratelor LGBTQ+ în municipiul Iaşi.

Interzicem mişcarea LGBTQ+ în Iaşi?

Activităţile de promovare a practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop pot face obiectul unei interdicţii locale care să vizeze nu doar desfăşurarea de adunări publice ci şi de activităţi conexe.

Cu siguranţă însă că sunt şi ieşeni care nu sunt de acord cu acest lucru, ieşeni care aderă la reperele moralităţii progresiste care recunoaşte un rol central acceptării homosexuale.

Cert este că acest dialog şi proces de negociere şi de confruntare trebuie să se producă şi că el nu poate fi depăşit prin îndrăzneala politicii faptului împlinit.

Ce rol are prefectul judeţului Iaşi?

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin.(4) Codul administrativ, prefectul asigură verificarea legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice locale și poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele acestora pe care le consideră ilegale. Conform dispoziţiilor art.3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la soluționarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) este suspendat de drept.

Aşadar, prefectul poate suspenda efectele avizului nelegal prin atacarea acestuia în instanţa de contencios administrativ. Suspendarea înseamnă întârzierea punerii în aplicare a avizului până la momentul soluţionării litigiului, răgaz în care autorităţile locale pot desfăşura procedurile cuvenite de dezbatere publică.  

Ce vrem noi?

Exprimându-mă ca reprezentant informal, nenumit, nedelegat, al numeroşi creştini ortodocşi activi din punct de vedere civic, arăt că aceştia vor, în modul cel mai categoric cu putinţă, ca marşul Pride Iaşi din 05.06.2022 să nu aibă loc, întrucât este nelegal şi imoral.

Este plauzibil că se va repeta scenariul de anul trecut când comunitatea locală s-a opus prin vociferarea virulentă a dezacordului şi prin alte modalităţi. În rândul celor pe care îi cunosc se oscilează între a ignora cu desăvârşire orice acţiune LGBTQ+ şi a ne împotrivi cu forţă fizică faţă de desfăşurarea marşului, indiferent de consecinţe.

Având în vedere consecinţele asupra graniţelor moralităţii publice ieşene, şi eu sunt direct interesat ca Iaşul să nu fie subiectul unui abuz al faptului împlinit. Sunt conştient că acceptarea resemnată a sodomiei ca valoare comunitară va avea consecinţe în toate planurile vieţii sociale, în plan religios, cultural, juridic şi politic, pe termen lung şi foarte lung.

Cred că indiferenţa faţă de ocuparea Copoului şi centrului Iaşului de către filo-pederaşti va cântări pe termen lung, în sens negativ, mult mai greu decât o face eşecul Referendumului pentru familie sau dezincriminarea art. 200 din vechiul Cod penal.

Acceptarea resemnată a unui demers nelegal şi imoral, dar îngăduit de incompetenţa instituţiilor statului român şi protejat de forţele militare ale autorităţii de stat, reprezintă pentru unii credincioşi, cărora mă alătur, un moment de grea încercare.

Este indicată folosirea forţei fizice?

Violenţa nu convinge şi nu câştigă pe nimeni, chiar şi când este îndreptată împotriva unui abuzator, cum sunt atât asociaţia RiseOut cât şi forţele de ordine care protejează desfăşurarea unei procesiuni nelegale. Forţa exercitată în scop de rezistenţă fizică este necesară şi poate fi utilă, după cum este justificată folosirea forţei fizice în apărarea integrităţii corporale proprii sau a altcuiva. Însă ca ortodocşi ni ce cere să avem atât răbdare cât şi îndelungă-răbdare.

Istoric vorbind, consider că actele de rezistenţă sunt justificate împotriva reprezentanţilor autorităţii de stat care comit efectiv o nedreptate flagrantă, care folosesc violenţa şi coerciţia împotriva interesului public şi al persoanelor, cum consider că este cazul acum.

Este rezistenţa fizică justificată?

Da, împotrivirea fizică exercitată în condiţiile de mai sus reprezintă cazul justificativ de legitimă apărare, în condiţiile art. 19 Codul penal: Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol (…) un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.

Moralitatea publică este în vârful ierarhiei intereselor publice, mai ales în comunităţile cu profil identitar conservator. Desfăşurarea marşului în condiţiile sus arătate reprezintă un atac material, direct, imediat şi injust asupra moralităţii publice, însă apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.

Dacă aceste condiţii sunt respectate, faptele comise împotriva participanţilor la marş sau împotriva reprezentanţilor puterii de stat care le protejează acţiunea nelegală, se circumscriu dispoziţiilor art. 18 Cod penal: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate de dispoziţiile art. 16 alin.(1) lit.d) Codul de procedură penală.

Concluzii

Indiferent de modalitatea de desfăşurare a evenimentelor de duminică din Iaşi, confruntarea curentului filo-pederast impune o atitudine de angajament, reflecţie şi acţiune pe termen lung. Dacă din punct de vedere politic soluţia aparentă este interzicerea manifestărilor ilegale şi imorale, soluţia promovată de ortodoxie trebuie să ţintească spre convertire, luând aminte la eşecul campaniilor #praythegayaway şi al terapiilor de conversiune propuse pe filieră religioasă.

Ortodoxia trebuie să producă atât starea de vigilenţă morală necesară comunităţii cât şi pe cea de călăuzire morală în modernitate şi în viitor. Este condamnabilă retragerea ierarhilor şi clericilor din răspunderea lor de păstori, tăcerea lor cu adevărat asurzitoare, precum şi achiesarea acestora la obiectivele politice anticreştine ale autorităţii de stat.

Sesizare adresată Rectorului UAIC – Prof.univ.dr. Tudorel Toader vizând asocierea cu mişcarea LGBTQ+

Publicăm sesizarea adresată domnului prof.univ.dr. Tudorel Toader, rectorul UAIC Iaşi, privind asocierea imaginii Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi cu marşul LGBTQ+, cu rugămintea adresată celor ce sunt în acelaşi gând cu mesajul de mai jos de a-şi exprima solidaritatea/sprijinul/asentimentul prin mesaje email remise la adresa secretariatului UAIC (contact@uaic.ro) sau prin depunerea fizică a sesizării (descărcaţi aici) la registratura universităţii (intrarea în Corpul A – Statuia lui Mihail Kogălniceanu).


Sursă imagine: Eveniment Iaşi Pride 2022

În data de 05 iunie 2022, ora 16:00, asociaţia RiseOut (pentru promovarea intereselor minorităţii LGBTQ+) organizează un marş – Iaşi Pride 2022, promovat în massmedia şi pe pagina de Facebook prin afişul alăturat (link), în care este indicat drept loc de întâlnire, Copou, corpul A din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, fără a fi menţionate alte repere. Adresa indicată reprezintă sediul rectoratului UAIC Iaşi, reprezentantul legal al celei mai vechi instituţii de învăţământ superior din România.

Însă UAIC nu se numără între partenerii acestei iniţiative care a stârnit revolta unui număr însemnat de ieşeni, dat fiind faptul că homosexualitatea şi etiologiile sale sunt incompatibile cu valorile sociale, culturale, religioase, civice şi politice locale. Cu privire la acestea, reamintim că Universitatea Alexandru Ioan Cuza este cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior a comunităţii noastre şi reprezintă simbolul predilect al Iaşului, capitală culturală a României, capitala ortodoxiei româneşti, oraş voievodal şi fostă capitală a principatului Moldovei.

Prin modalitatea de promovare aleasă de asociaţia RiseOut se urmăreşte, în mod injust, realizarea unui transfer de capital simbolic în sprijinul obiectivelor LGBTQ+, transfer realizat dinspre cea mai importantă instituţie academică ieşeană către reprezentantul civic al unui curent politic şi ideologic care este nu doar străin de profilul identitar local ci, în opinia noastră, incompatibil cu acesta.

Admitem că Universitatea poate fi cadrul ideal în care să aibă loc o conversaţie despre profilul identitar şi axiologic local, despre caracterul contradictoriu al afirmării homosexualităţii ca virtute publică (Pride), despre modul în care sunt înţelese bunele moravuri în comunitatea ieşeană, despre distincţia între conceptul de viaţă privată şi despre ocuparea (i)legitimă a spaţiului public, despre limitele morale ale prozelitismului homosexual în rândul tinerilor, despre dezechilibrul mediatic în promovarea dezideratelor mişcării homosexuale, despre abuzarea instrumentului discriminării pozitive, despre ignorarea intereselor legitime şi permanente ale comunităţii în a cultiva o tradiţie culturală de o anumită factură, despre implicaţiile sociale şi culturale ale curentului ideologic progresist, printre multe altele.  

Însă, prin modalitatea aleasă de promovare se sugerează ideea unei asocieri directe a UAIC Iaşi cu mişcarea LGBT+, cu sensul de acceptare, de validare deja consumată a obiectivelor de promovare LGBTQ+ în capitala noastră, de substituire a unor valori şi a unui profil înrădăcinat cultural şi comunitar cu noile deziderate ale mişcării homosexuale.

Stimate domnule rector,

Faţă de cele menţionate, vă adresăm rugămintea de a informa comunitatea ieşeană cu privire la inexistenţa unui parteneriat sau asocieri de orice fel între UAIC Iaşi şi asociaţia RiseOut şi de a solicita public asociaţiei organizatoare a marşului să înceteze modalitatea înşelătoare de comunicare publică pe care o desfăşoară.

Totodată, vă adresăm rugămintea de a solicita primarului municipiului Iaşi să adopte un moratoriu cu privire la avizarea manifestaţiilor publice de factură LGBTQ+ pentru o perioadă rezonabilă, răstimp în care comunitatea să dezbată echilibrat subiectul incluziunii minorităţii homosexuale în comunitatea ieşeană, modalitatea cea mai potrivită de a împiedica discriminarea minorităţii LGBTQ+ în accesarea serviciilor publice, acolo unde/dacă are loc, limitele morale ale demersurilor acestora de promovarea a homosexualităţii în spaţiul public, din perspectiva bunelor moravuri şi a ordinii publice.

Cu privire la acest ultim aspect, reamintesc faptul că acest marş se află la a doua sa ediţie, cea precedentă având loc în condiţii de mare tensiune, sub protecţia jandarmeriei şi cu ameninţarea aplicării de sancţiuni contravenţionale pentru cei ce-şi exprimă public dezacordul, comunitatea locală respingând energic legitmitatea acestei acţiuni, fiind dominat sonor traseul marşului prin vociferarea dezaprobării şi fiind folosite, cu rol simbolic, torţe fumigene pentru a acoperi de la faţa oamenilor şi de la faţa cerului ruşinea sfidării valorilor locale.  

Întrucât este previzibil că atitudinea publicului nu s-a schimbat de la data primei ediţii a marşului, din octombrie 2021, când punctul de plecare a fost cel al parcării de la Fundaţie, vă adresăm rugămintea de a aprecia dacă este oportun să solicitaţi primarului municipiului Iaşi modificarea traseului avizat, având în vedere că bulevardul Copou este locul preferat de promenadă a ieşenilor, iar alveola de protecţie a statuii lui Mihail Kogălniceanu din faţa corpului A al UAIC, punctul concret de întâlnire şi de pornire a marşului LGBTQ+ Iaşi Pride 2022, <del>se află pe proprietatea privată a UAIC</del>.

Vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie şi disponibilitate de a colabora cu privire la cele sesizate.

Pentru Grupul Civic Iaşi şi site-ul www.theodosie.ro

Vlad-Mihai Agache

Alumnus UAIC Iaşi

Marşul LGBT+ Iaşi 2022 – Ce şi cum să mai ocrotim în Iaşi?

Sursă: Wikipedia “Zone fără LGBT” din Polonia

Asociaţiile LGBT+ din România au iniţiat o nouă săptămână de activităţi de promovare, cu sprijin de la cel mai înalt nivel, demersuri ce se vor încheia cu o paradă gay prin centrul Iaşului, oraş cu un capital simbolic distinct, de capitală culturală şi de inimă a ortodoxiei româneşti. De la momentul anunţului public şi până acum, mai multe facţiuni civice sau religioase cu care mă aflu în contact, au pus în discuţie subiectul, căutând modalitatea adecvată de a-şi exprima împotrivirea faţă de acest afront.

Să începem cu concluzia!

Predomină covârşitor ideea de a ignora cu totul demersurile gay, din Iaşi şi din ţară, să ne continuăm existenţa ca şi cum aceste episoade nu există. Motivele, pe care le consider neîntemeiate, sunt mai ample şi, în esenţă, se circumscriu următoarelor:

  • Activităţile gay ar avea un caracter artificial, sunt o grefă străină de popor, una care nu are suficient capital social, cultural, economic şi politic să fiinţeze de la sine în sânul naţiunii române. Este comparată mişcarea gay cu multe alte curente sociale, ideologice sau politice din trecut de care neamul s-a scuturat ca de un putregai, după ce Domnul a îngăduit ca puterea acestora să apună. Avem în vedere pegra evreiască ce a invadat ţările române în secolul XIX, comunismul ateu din secolul XX, iar acum europenismul filo-pederast de secol XXI pentru care trebuie să ne pocăim şi să ne rugăm să ne scape Domnul.
  • Mişcarea Gay este, pe linie ideologică, o continuatoare directă a ideilor care au produs „comisariatele dragostei publice” în U.R.S.S., iar terminologia „marşului Pride” reprezintă o simplă actualizare a paradelor „Jos cu Ruşinea” din aceleaşi vremuri. Dincolo de energia politică ce le-a animat în acele timpuri, acele mişcări nu au subzistat şi s-au compromis pe formă în anii de război şi de grele încercări prin care a trecut ulterior poporul rus. În perspectiva vremurilor ce urmează, în România mişcarea gay va traversa un parcurs similar.
  • Mecanismul de promovare a mişcării gay presupune o ciclicitate publică în trei paşi, mai întâi de vexare a comunităţilor ţintă, de ofensare şi jignire a bunelor moravuri astfel cum sunt acestea înţelese şi prezervate local, aşadar a forţa, a smulge o reacţie de împotrivire din partea reprezentanţilor curentului conservator, reacţie care, în etapa a treia, să fie invocată ca motiv de victimizare şi de lărgire a scopurilor mişcării, resetând ciclul pentru noile obiective. Linia strategică este: toleranţă-acceptare-afirmare şi este urmărită prin proceduri de tactică civică ce au fost codificate în manuale şi know-how civic uşor de transferat-implementat-scalat.
  • Cadrajul mediatic nu este neutru ci unul fundamental contra-conservatori, de orice factură ar fi aceştia. Pe cale de consecinţă, orice acţiune explicită de împotrivire faţă de activităţile LGBT+ ar produce o muniţie mediatică cu un efect negativ disproporţionat faţă de simpla desfăşurare neînfruntată a demersurilor activiştilor gay. Nu doar că le-am produce content mediatic prin simpla noastră contra-reacţie, dar am şi confirma narativele progresismului euro-pederast prin simpla noastră împotrivire.
  • Disproporţia de resurse mediatice şi de influenţă politică este într-atât de vădită încât cei care s-ar ralia unor acţiuni de împotrivire ar aparţine categoriilor sociale pentru care împotrivirea presupune costurile reputaţionale cele mai scăzute. Cu alte cuvinte, pentru persoane cu un anume statut social (părut sau autentic) costul pe care o atitudine univocă de asociere cu o mişcare de împotrivire faţă de curentul euro-pederast este unul disproporţionat de mare, prin decuplarea de la legitimitatea socială, profesională sau politică din prezent. Rămâne în sarcina celor care au foarte puţine de pierdut şi care oricum vor reacţiona printr-o prezenţă efectivă în stradă să verbalizeze, aşa cum vor reuşi, o nemulţumire de fond, care să fie apoi valorificată în contextul naraţiunilor elitelor despre „România profundă” (care totuşi nu consumă gay-movement) sau a celor anti-sistem despre „trădarea intelectualilor”.
  • Strâns legată de chestiunea de mai sus este şi problema coroborării temelor de protest într-o umbrelă anti-sistem foarte greu de digerat. Este puţin probabil ca o persoană de condiţie medie să rezoneze cu torentul de teorii şi perspective care animă îndeobşte pe cei grabnic protestatari. Se produce un ghiveci de tipul Legii suveranităţii (subiect asupra căruia voi reveni) care este complet indigest, are un „cool factor” de sens negativ, care inhibă reacţia publică poate chiar mai mult decât presiunea mediatică sau influenţa politică. Se produce şi o împrăştiere continuă a puţinului capital civic existent, dat fiind că mereu apar subiecte care pretind atenţia şi energia noastră.
  • Teama de ridicol este, în opinia mea, a doua cauză ca importanţă în ierarhia motivelor de neimplicare civică a romanilor totuşi activi din punct de vedere politic. Despre prima cauză a pasivităţii noastre scriu spre final. Însă, revenind la ridicol, trebuie subliniat că în spaţiul public românesc nu există un know-how de sens opus celui al activismului LGBT+, care să fie validat prin experienţa afirmării adecvate a valorilor conservatoare, care să producă emulaţie, căruia să-i putem recunoaşte valoarea civică adăugată.
  • Toate reacţiile civice de protest sunt, în mod tradiţional, prezentate mediatic ca fiind inadecvate, în contra-timp, dezechilibrate emoţional sau din punct de vedere al energiei comunicaţionale (prea plăpânde sau prea virulente). Tipul acesta de inadecvare corodează orice argument, chiar şi dintre cele care sunt punctual legitimate retoric, în scopuri tactice, de discursul euro-pederast, dar şi orice metodă civică de abordare a temei LGBT+ de către conservatori.

Se poate imagina o cale de împotrivire?

Există două modele valide de combatere a activismului filo-pederast la nivel european: modelul ruso-maghiar şi modelul polonez. Primul vizează o politică top-down de delegitimare a obiectivelor progresismului sodomit şi filo-pederast în spaţiul public şi presupune o atitudine asumată a politicienilor de top şi a bazei lor de sprijin politic, economic sau cultural. Nu e vorba despre Victor Orban sau de Vladimir Putin, ci despre baza lor de putere, care se manifestă în acest plan, în sensul invers al demersurilor LGBT+. Acest model ne este complet inaccesibil, nu doar pentru că nu avem conducători precum aceştia (presupunând că i-am dori), dar şi dacă i-am avea, societatea românească nu a produs niciodată, istoric vorbind, tipul de loialitate şi de conştiinţă colectivă care să reprezinte o bază de putere adecvată să-l sprijine pe conducătorul nostru împotriva politicilor europene filo-pederaste.

Al doilea model, cel polonez, ne este accesibil în teorie, dar este incompatibil cu abordarea noastră din prezent. Modelul polonez presupune valorificarea principiilor descentralizării şi subsidiarităţii mutând responsabilitatea gestionării valorilor comunitare către autorităţile locale, cărora li se recunoaşte dreptul prezervării profilului cultural local. Câteva voievodate şi multe municipalităţi au constatat prin hotărâri ale organelor legislative şi executive locale faptul că „valorile LGBT+” sunt absolut incompatibile cu valorile comunităţilor respective. Astfel s-au creat „zonele fără LGBT” un concept împotriva căruia instituţiile europene au reacţionat virulent, sub unghi moral, tocmai pentru că soluţia este una perfect legală şi legitimă, potrivit chiar normelor şi principiilor europene.

Ce sunt valorile incompatibile?

În acest sens, reamintesc un exemplu pe care l-am mai folosit, acela al valorilor dominante ale comunităţii, al valorilor vii, care nu au căzut în desuetudine. Spaţiul este ocupat deja de valori active, care sunt incompatibile cu cele noi care se doresc impuse de mai sus prin autoritatea instituţiilor europene. Exemplu: deşi avem o minoritate de etnie rusă/lipoveană în România, minoritate care se bucură de toate drepturile constituţionale precum majoritatea, totuşi nu poate fi admis dreptul minorităţii ruseşti de a celebra prin trecerea pe sub Arcul de Triumf înfrângerea armatei române de către armata roşie (a se citi: celebrarea neruşinată a sodomiei în inima ortodoxiei), întrucât ar aduce atingere demnităţii noastre colective, ar jigni memoria martirilor noştri, ar provoca indignare şi scandal public, un tip de suferinţă morală ce trebuie înlăturată. Dar nimic nu îi împiedică pe ruşi să o facă într-un alt context, unul care nu este asociat românismului şi care să ţină cont de raportul majoritate/minoritate, de firescul acestui raport precum şi de caracterul incompatibil al unor valori.

Acest principiu a fost valorificat de polonezi, dintr-o perspectivă întreită, care a condus la concluzia că demersurile gay sunt incompatibile cu profilul comunitar local. Perspectiva întreită se referă la o coroborare a planurilor religioase, civice şi politice. Catolicismul polonez a produs instituţii şi organizaţii civice active şi asumate din punct de vedere axiologic, care au legitimat politic o putere conservatoare. Subliniem că structura civică s-a dezvoltat pe tipare de organizare parohiale, care s-au coagulat civic şi au scalat rapid către un prag de relvanţă politică ce a obţinut apoi prim-planul.

Care sunt limitele modelului polonez?

Iniţiativa şi eforturile au venit simultan din toate cele trei planuri, printr-o continuă alimentare a valorilor comune pozitive, nu împotriva LGBT+ ci pentru profilul cultural conservator al catolicismului şi naţionalismului polonez. Europa a reacţionat virulent, condamnând imoralitatea exercitării drepturilor culturale într-o modalitate care aduce atingere „principiului inclusivităţii”, în vreme ce polonezii s-au apărat invocând „principiul proporţionalităţii”, constând în aceea că respectivele comunităţi numără disproporţionat de puţini sodomiţi şi filo-pederaşti pentru a legitima parade gay cu caracter sfidător în sânul comunităţilor catolice. Totodată au interzis practica „desantului” pederast din afara localităţilor, o tactică LGBT+ de a suplini subţirimea participării locale la marşurile gay.

În continuare, Europa invocă faptul că „zonele fără LGBT+” reprezintă nu doar o politică locală de prezervare a profilului comunitar de factură catolică, ci un concept anti-cultural şi anti-uman (cu trimitere la doctrina drepturilor omului) de sancţionare mascată a sodomiților pe criteriu de orientare sexuală sau de convingeri filo-pederaste, politică ce nu poate fi admisă din cauza efectelor sociale disproporţionate în plan naţional şi chiar european. Cu alte cuvinte, prin aceea că există municipalităţi şi voievodate „LGBT+ free” se produce o emulaţie culturală care ar depăşi interesul punctual al protejării comunităţilor catolice şi care de fapt ar alimenta un curent pan european de ură şi discriminare a pederaştilor şi aliaţilor acestora.

Pe cale de consecinţă, consideră Europa că se cuvine înlăturarea caracterului absolut al interdicţiei (sau chiar interdicția însăși) ce a fost impusă de autorităţile locale, protejarea catolicismului local putând fi realizată şi fără a se alimenta la nivel european ideea „modelului polonez” ca politică (pasămite) ipocrită şi indirectă de sancţionare filo-pederaştilor. Mai mult, instituţiile europene au sancţionat ele pe respectivele comunităţi poloneze prin blocarea accesului la finanţare din fonduri europene pentru proiectele ce urmau sau se aflau în curs de implementare, cu argumentul că „principiul inclusivităţii” este de esenţa valorilor europene şi o piatră unghiulară a statului de drept. Ulterior, şi Ungaria a intrat într-o procedură de verificare pentru atingeri aduse statului de drept, însă fără a se face trimitere directă la situaţia sodomiţilor şi filo-pederaştilor.

Nu e despre “homo” e despre om!

Am insistat asupra acestor chestiuni, prezentate lapidar, tocmai pentru a ilustra amploarea conflictului între cele două viziuni distincte, naţional-locală conservatoare şi europeană filo-pederastă, conflict ce excede cu mult chestiunea propriu zisă a protejării concrete a sodomitului sau filo-pederastului de ură, violenţă, orice altă vătămare din motive ce ţin de orientarea sexuală. Agresiunea asupra noastră se produce în plan axiologic, cu efecte de anvergură de ordin religios, civic şi politic. Reacţiile noastre ar trebui să se producă în acelaşi sens. Dar întrucât pare că efortul preconizat a fi viabil depăşeşte cu mult pragul disponibilităţilor noastre, părerea covârşitor majoritară pledează pentru a ne preface că PrideIaşi şi celelalte iniţiative gay din România nu există. Această opinie pe care eu nu o pot împărtăşi, are (cred eu) o cauză principală şi un izvor principal.

De ce nu ne doare?

Principalul motiv al pasivităţii românilor este lipsa călăuzirii morale, cu specificul românesc al completei tăceri a ierarhilor Bisericii, izvorul catatoniei româneşti, al somnului nostru colectiv. Călăuzirea morală nu se face doar din vorbă, ci mai ales cu fapta şi mai ales la momentele oportune, de cumpănă, de mare însemnătate. Poporul român nu mai are astfel de voci loiale, nici din partea ierarhilor ortodocşi (cazul particular al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan fiind de-a dreptul tragic, prin bicisnicia acestui ierarh coroborată cu cariera sa de securist şi cu convingerile sale de ereziarh ecumenist), nici din partea elitelor sale (elitele profesionale sunt descurajate să se exprime în chestiuni ce se sustrag competenţelor specializate şi nu îndrăznesc să se înscrie în conversaţii care să privească chestiunile generale) şi nici din partea politicienilor preocupaţi de mersul afacerilor publice (incapabili de a rostui energiile colective, imagina viitorul, lucra pentru binele cetăţii).

Despre bizara coerenţă a opiniilor clericale pe subiectul LGBT+

În Biserica Ortodoxă Română s-a emis „ordin pe unitate” în privinţa ignorării acţiunilor LGBT+ şi potolirii credincioşilor revoltaţi. Spun aceasta urmare a contactelor directe, dar şi văzând coerenţa şi similaritatea cu care mai mulţi preoţi dintre cei ce au prim-planul ortodoxiei din punct de vedere mediatic promovează exact acelaşi tip de “soluţie”, cu aceleaşi argumente şi aceleaşi îndemnuri, opinând în esenţă că, la scara mare a Istoriei Bisericeşti, actualul episod pederast pe care îl cunoaşte societatea românească este cu totul nesemnificativ. Viaţa cetăţii ar reprezenta o continuă paradă de patimi şi vicii, manifestate cu egală neruşinare, faţă de care sodomiţii şi filo-pederaştii nu ar face notă discordantă.

Lipsiţi fiind de călăuzire morală şi temători de ridicolul poziţionărilor inadecvate, faţă de evantaiul de argumente care ne îndeamnă să ne resemnăm în faţa tăvălugului pederast, cei mai mulţi dintre noi au ales să rămână pasivi şi de data asta, conservându-şi energia pentru teme care, aparent, sunt mai importante. Şi acum, tăcerea se arată că este “binecuvântată” de ierarhii noştri, cum mereu este, indiferent de temă.

De ce nu sunt de acord cu pasivitatea

Eu nu rezonez cu această concluzie, din mai multe motive pe care le expun aici doar schematic, dar pe care le voi dezvolta la comentarii dacă există interes, dat fiind că nu înţeleg să mă ofer pe mine ca exemplu.

Pe străzile Iaşului se propovăduieşte cu mândrie un păcat cu o neagră semnificaţie de răzvrătire împotriva firii.

Pasivitatea şi ignorarea activităţilor LGBT+ nu se fac cu inimă uşoară, de creştin, ci cu resentiment şi cu dezgust faţă de păcătoşi, faţă de cei ce îi îndreptăţesc pe păcătoşi şi faţă de poporul ne-volnic de care apaţinem.

Din cauza neputinţelor noastre şi a conştientizării poziţiei noastre de slăbiciune, discuţiile nepublice nu fac întotdeauna cinste credinţei pe care o mărturisim şi cred că e mai bine să verbalizăm împotrivirea noastră, pentru a găsi calea şi sensurile corecte spre iubirea păcătosului şi ura faţă de păcat.

De asemenea, rămânând pasivi ne lipsim de exerciţiul mărturisirii credinţei noastre, trăirii valorilor despre care declarăm că ne animă.

Este cert că în lipsa unui mesaj politic, civic şi religios, articulat convingător şi consistent, strigătele noastre precum că „Iaşul nu-i Sodoma!” nu vor încălzi inimi şi vor cimenta naraţiunea mediatică a inadecvării celor ce se împotrivesc. Însă este nedrept a împiedica o conştiinţă sinceră să se exprime, chiar şi când o face rudimentar.

Prin manifestarea împotrivirii noastre punem bun început, conştienţi fiind că împotrivirea punctuală nu vindecă boala care ne-a adus în acest punct şi că trebuie pornit un efort susţinut de revendicare şi de recuperare a Iaşului, a ţării, a limbii şi vocabularului necesar, precum şi a credinţei ortodoxe.

Împotrivirea deschisă, explicită, limpede şi energică faţă de marşul LGBT+ produce o clarificare a resorturilor religioase, civice, politice şi culturale care trebuie avute în vedere pentru îndreptare, antrenează idei aparent fără legătură, dar cu implicaţii directe (de pildă, importanţa militării pentru RoExit, importanţa militării pentru libertate şi suveranitate, pentru valorile naţionale ş.a.m.d.)

Nu în ultimul rând, intenţionez ca prin împotrivirea mea concretă, asumată cu bună credinţă şi cu dragoste pentru semeni, să mă fac prilej de a verifica din nou axioma potrivit căreia cea mai scurtă care spre o soluţie este să afirmi un răspuns greşit. În lipsa unui plan coerent de recuperare a ţării pentru credinţă şi pentru valorile ortodoxiei, a cuminţeniei, curăţiei, pudorii, curajului, bucuriei întru suferinţă, orice răspuns punctual este greşit dar binevenit.


P.S. Vă îndemn călduros pe toţi cei aflaţi în acelaşi gând cu mine, din Iaşi sau care veţi fi prezenţi la Iaşi în 5 iunie, să mă contactaţi şi să ne cunoaştem.

Instaurarea „noii normalități” LGBTQ+. Cum se produce și cum îi face față Biserica

Hristos răstignit a doua oară de activismul gay
(Foto: Patheos.com)

Fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră.” (1Pt. 2: 15)

Organizarea la Cluj a unei parade gay, dar mai ales a uneia, peste scurt timp, la Iași constituie lovituri de imagine, dar și teren ce se dorește a fi câștigat. Capitala este un loc în care se concentrează toate, dar provincia poate să rămână impasibilă. Însă, atunci când evenimentele se mută chiar și la Iași, situația se agravează. Se ridică întrebări și îngrijorări serioase.

Bine deghizată sub masca unui demers de apărare a unor pretinse drepturi, homosexualitatea dă un asalt asupra societății civilizate și în mare parte o cucerește. Normalitatea care a prins rădăcini în special prin acțiunea benefică a creștinismului ar trebui apărată îndeosebi de către Biserică, dar și de oamenii de rând care beneficiază de această tradiție sănătoasă.

Poate părea paradoxal să vorbim de o tradiție a normalului, dar nu este deloc o idee ieșită din comun. Deși firea ne învață binele, răul este cel care predomină prin vicii și patimi mai pronunțate sau mai subtile. De aceea orice obicei corect statornicit este o minune, o lucrare a lui Dumnezeu, fără de Care nu putem face nimic bun. Apostolul Pavel descrie lămuritor acest aspect: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rom. 1: 26-28).

În societatea păgână de odinioară homosexualitatea era considerată acceptabilă. Atât romanii, cât și grecii antici, chiar dacă nu în majoritate, erau dominați de acest păcat. Iar aceste deprinderi pătrund în lumea de astăzi tocmai pentru că există o întoarcere de la Dumnezeu la păgânism, la idolatrie, la diferite spiritualități care pot fi contracarate doar de Biserică, de credința adevărată. Aici intervine rolul ei, fiind vorba chiar de un atac asupra creștinismului. Răul trebuie vindecat, nu ignorat, pentru că se extinde și se amplifică.

Chiar dacă se maschează într-o mișcare civică de apărare a drepturilor lor împotriva agresiunii la care sunt supuși, LGBTQ-ul este de factură spirituală, propune o nouă viziune, greu de digerat, despre sexualitate, despre om. Nu este vorba despre lucruri comune, banale. Nu e ca și cum și-ar apăra drepturi uzuale, cum ar fi cel de a se deplasa sau de a fi angajați, ci promovează niște orientări care contrazic firea și bulversează societatea. Introduc tot mai intruziv un comportament care nu demult era condamnat ca fiind sub incidența codului penal și care era considerat de psihologie drept deviant. Nonșalanța cu care vin în fața societății sau sunt prezentați de alții (vezi Remus Cernea, care nu se declara homosexual, ci normal) este vădită oricărui om așezat, este șocantă și percepută drept agresivă asupra minții și înțelegerii omenești de rând. Dar e și paralizantă, pentru că forța care împinge înainte această campanie de „recunoaștere” a LGBTQ este una ce depășește cadrele pământești. Nu poate fi decât demonic să propui și să impui drept normal ceea ce este evident contra firii.

În acest sens, sunt de înțeles reacțiile de indignare și chiar revoltă ale unora. E firesc să-i scoată din minți. Dimpotrivă, este de neînțeles pasivitatea și acceptarea din partea unora. Împotrivirea chiar furioasă are justificările ei pentru că nivelul obișnuit de educare a oamenilor, creștini sau nu, atât le permite. Însă, din păcate, acesta este un nivel insuficient, pe care îl iau în calcul activiștii LGBTQ și pe care îl erodează și îl înfrâng prin toate pârghiile de care dispun: financiare, politice, de lobby, tactici sumarizate în manuale.

Bineînțeles că puterile pro din spate sunt uriașe. După cum se poate ușor observa, mai toate guvernele țărilor puternice, ambasadele lor, corporațiile și organizațiile internaționale sunt aliniate și contribuie în direcția impunerii „drepturilor” homosexuale. Însă și terenul pe care își propun să-l cucerească este mare și ținta este ridicată. Să accepte toată omenirea anormalul nu este un lucru chiar ușor de întreprins. Trebuie înfrântă toată tradiția și cultura anterioară. Valorile intrate deja în fibra societății trebuie destructurate și renormate. Conștiința din om trebuie pervertită, bunul simț trebuie anihilat… Și, dincolo de toate, trebuie înfrântă credința creștină, care susține o viață de familie curată și sănătoasă duhovnicește atât pentru soți, cât și pentru copii. Nu doar în perspectiva pământească, ci pentru veșnicie. Pentru că, dincolo de instituția Bisericii, există Dumnezeu, Care pedepsește și respinge perversiunea.

De aceea, Biserica Ortodoxă nu poate rămâne impasibilă la un asemenea asalt. Nu e vorba doar de păcate curente care să trebuiască înfierate, ci de unul uriaș, care tinde să afecteze toată libertatea spirituală din orice țară, din lume, care îi privește direct pe credincioși. Ea singură poate face față, cu mijloacele specifice acestui flagel. Pentru că este nevoie de rugăciune, răbdare, credință, luminarea minții, gând curat și atenție. Împotriva atacurilor camuflate obositoare este nevoie de o atenție sporită de natură duhovnicească, să fie sesizat și lovit precis punctul slab, în așa fel încât să nu se transforme acțiunile de contracarare în avantajul planificat al adversarului.

Concret, homosexualitatea este o mișcare a unei minorități ce înfruntă o largă majoritate. Ea se folosește de mijloace specifice pentru a atrage atenția, a intra în discuție și a fi validată după ce se prezintă ca fiind agreabilă. În schimb, Biserica nu poate reacționa cu aceleași mijloace pentru că s-ar descalifica. Ea nu are și nu apără o credință obscură, marginală, ci una îndătinată. Pe de altă parte, normalitatea pe care o susține are rădăcini spirituale, nu trupești, grosiere. Valorile creștine sunt de biserică, de slujbă, nu de stradă și paradă. Ele pot fi manifestate în piață, dar cu procesiuni cu un caracter sobru. Jertfa și credința ar trebui să se manifestă diferit de exhibițiile homosexuale pentru a nu fi confundate și comparate, puse pe același plan.

Reacțiile din anii trecuți sau recente ale credincioșilor din Serbia, Georgia și Rusia, când au alungat și destrămat paradele homosexuale au avut un efect bun, chiar dacă nu au înfrânt elanul acelora și tentativele de a ieși în față. Însă acestea au avut loc în contextul unei majorități hotărâte și active. Pe când la ora actuală există o pasivitate asurzitoare.

Contextul mai larg este foarte important. Credincioșii singuri nu pot contracara cu brio paradele gay și intruziunile lor în sfera drepturilor civile. Este necesară implicarea ierarhiei, a preoțimii prin mesaje clare de condamnare a păcatului sodomiei și de explicare a normalității sexuale. Este necesară o astfel de explicare?, ar spune unii. În toată vremea Biserica trebuie să facă asta, să-și catehizeze credincioșii, să-i învețe și să-i formeze. Trăirea creștină presupune o exersare continuă, o luptă cu sine și cu păcatul, o conștientizare a răului și o împlinire a faptelor bune. Așa cum legile civile au menirea să mențină un climat de ordine și pace, la fel poruncile dumnezeiești și activitatea Bisericii au drept scop consolidarea unei vieți plăcute lui Dumnezeu. Este necesară o râvnă și o prezență mereu vie în această direcție.

Foarte probabil, avântul LGBTQ+ a venit pe fondul slăbirii creștinătății în Occident, dar și la noi. Rătăcirea și delăsarea fac loc răului. De aceea trebuie întărit acest front, care este asaltat. Multe mișcări ale Patriarhiei Române au avut un efect bun, cum a fost cea legată de predarea Religiei în școli. Ele trebuie continuate și susținute mai departe.

Un aspect foarte important este acela că Biserica nu atacă și nu respinge pe homosexuali, ci îi primește și îi ajută. Ea înfruntă și combate păcatul homosexualității, fie că acesta lovește în unii slabi, dar care se luptă să se pocăiască de faptele lor, fie că se manifestă prin unii care devin promotori nerușinați ai fărădelegii. Învățătura creștină nu acceptă homosexualitatea, dar nici nu urmărește să-i izoleze social pe cei supuși ei. Biserica doar își apără și ferește credincioșii de această plagă. Nu cu ură împotriva celor ce o promovează, ci cu dezgust și ură față de păcat. Este gata mereu să dea răspuns în fața provocărilor la adresa credinței sale.

De aceea avem nevoie de o Biserică la nivel instituțional mai vie, mai activă, mai energică împotriva răului, mai convinsă de misiunea ei. Nu doar în această privință, pentru că n-ar fi suficient, nu ar avea greutate. Totuși este impardonabilă lipsa de reacție a Patriarhiei față de organizarea paradei gay de anul acesta pe 14 august, în ajunul Adormirii Maicii Domnului. În acest fel, este justificată diferența dintre noi și Georgia, unde Biserica a înfierat clar manifestarea „Tbilisi Pride”. Măcar la noi a existat o reacție față de înlocuirea „sex”-ului din buletine cu „genul”.

În absența sau așteptarea reacției oficiale a BOR, credincioșii de rând își exprimă opoziția la nivelul lor, care este binevenită și necesară. Măcar câinii să apere stâna, dacă ciobanii dorm. Nu e același lucru, același rezultat, dar mai bun decât nimic. Nu ne răzvrătim împotriva păstorilor noștri duhovnicești dacă nu-și fac datoria, dar nu ignorăm acest fapt important, care lipsește din peisaj de ani de zile.

După cum am scris la început, marșul gay din Iași aduce o provocare și în curtea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Nu știm încă detaliile de organizare, dar, chiar și așa, mănușa este aruncată. Moldovenii sunt pro-gay sau partea mai ortodoxă a țării?

Așteptăm o reacție mai incisivă a Patriarhiei și pe tema rubricii „gen” din buletinele care vor fi emise în curând. Este un subiect cu implicații majore. Nu este decizia Bisericii, dar este o temă care o vizează.

Subiectul LGBTQ+ este unul major pentru că este un indiciu al descreștinării societății (și a Bisericii?) și al venirii unor vremuri tot mai antihristice. Răul își face loc prin înlăturarea lui Hristos, a prezenței noastre vii. Ca și creștini, avem datoria să fim pe poziție cum se cuvine de la vlădică la opincă.

Translate page >>