Dreptul de a fi amuţit: Colonizarea libertății de expresie în numele toleranței seculariste

Iluminismul s-a folosit de războaiele medievale ale Europei pentru a le ambala într-un produs ideologic cu ţintă clară: creştinismul.

Aşa-zisele războaie religioase au reprezentat un construct propagandistic de maximă simplificare dar de cruntă eficienţă: ele au dat naştere mitului „fanaticului religios”, integrând în conştiinţa publică spaima faţă de joncţiunea omului politic cu omul adânc religios.

Este necesară o precizare: aşa cum aflăm din predicile părintelui Serafim Rose culese în al său Curs de supravieţuire ortodoxă, Europa vestică a cunoscut numeroase atrocităţi comise sub masca credinţei. Cu toate acestea, analiza contextului istoric infirmă tipologia reducţionistă de interpretare a evenimentelor în cheie exclusiv religioasă.

Conflictele din vechime, ca şi cele actuale, s-au consumat pe fondul competiţiei pentru putere, a conflictelor de autoritate şi prestigiu, pe linia dominaţiei politice, economice şi militare, credinţa religioasă operând ca simplu şi rudimentar marcaj identitar, nu ca un criteriu mistic al acţiunii violente.

Însă, aşa cum se deduce din articolele anterioare, adăugarea criteriului religios la turbionul cauzal al oricărei barbarii medievale a fost suficientă pentru a justifica simplificarea brutală, producerea şi propagarea unui nou arhetip moral: cel al „fanaticului religios”.

Acest arhetip moral, transformat în ficţiune politică principală, dăinuie până în zilele noastre încapsulat nu doar în cultura veche, ci în chiar politicile publice care jalonează actualitatea zilei.

Din mitul fanatismului religios care îndeamnă la comiterea de atrocităţi, filosofia politică şi apoi juridică a derivat conceptul de discurs al urii, suprapus apoi peste instituţia juridică a instigării la comiterea unor infracţiuni, incriminată şi separat ca infracţiunea de instigare la ură sau la discriminare.

Hate speech-ul, ca instrument politico-juridic, se inspiră atât din linia iluministă a învinovăţirii religiei pentru trecutul violent, cât şi din meta-naraţiunea Holocaustului. Simpla definire a Hate speech-ului ocazionează intervenţii preventive şi energice împotriva unor aşa-zişi precursori ai violenţei organizate.

Dar, până vom ajunge să tratăm subiectul Holocaustului, consider că este oportun să subliniem filiaţia iluminist-secularistă a imboldului de a tempera şi amuţi mărturisirea creştină vie sub falsul pretext al discursului instigator la ură, discurs afirmat de cei consideraţi problematici sau controversaţi în prezenţa lor publică.

Ca şi anterior, rezumatul ce urmează combină note de lectură din mai multe surse, principale fiind următoarele două cărţi:
Hate Speech (The MIT Press Essential Knowledge series)
The Most Human Right: Why Free Speech is Everything



Vocea înlănțuită: Războiul tăcut al secularismului împotriva mărturisirii religioase

SECȚIUNEA I – Cuvântul liber ca act de suveranitate spirituală

„Cenzura nu începe când nu mai ai voie să vorbești. Cenzura începe când nu mai ai curaj să vorbești.”

În toate tradițiile culturale majore, dar mai ales în creștinismul viu, cuvântul nu este un simplu vehicul de idei – ci un act de mărturisire. Cuvântul are putere – nu doar pentru că exprimă, ci pentru că creează. Încă de la primele versete ale Scripturii, realitatea este rostită: „Și a zis Dumnezeu: să fie lumină.” A spune în numele adevărului nu este o acțiune neutră – este, între altele, o formă de suveranitate spirituală.

Astăzi, această suveranitate este sub asediu. Într-o epocă în care discursul este filtrat, cenzurat, marginalizat și reinterpretat, libertatea cuvântului a fost golită de esență. A devenit un decor ideologic pentru regimuri care nu permit adevărul să fie rostit fără permisiune sau frică.

1. Libertatea cuvântului ca dimensiune a ființei, nu simplu drept legal

Nu există ființă umană liberă care să nu vorbească. Nu există comunitate dreaptă în care adevărul să fie redus la șoapte. Din perspectiva teologică, cuvântul este sacrament al libertății.

În modernitate, libertatea de exprimare a fost redusă la o convenție juridică – un „drept” printre altele, care poate fi „echilibrat” cu alte interese. Dar această viziune este o diluare criminală a unui principiu care fundamentează demnitatea.

A trata libertatea cuvântului ca pe o simplă „libertate de opinie” înseamnă a o transforma într-un moft, nu într-o temelie a omului viu.

2. Mărturisirea creștină: adevăr trăit, nu opinie relativă

Pentru cel care crede, a vorbi despre Dumnezeu, despre bine, despre mântuire, nu este o „opțiune ideologică” printre altele. Este o mărturisire de credință. În martirologia creștină, libertatea de exprimare a fost întotdeauna legată de suferință, excludere, dar și de sens.

Cuvântul credinciosului nu este tolerat, ci prigonit în epocile în care puterea refuză transcendentul. Astăzi, această prigoană nu mai are chipul sabiei, ci al rușinării sociale, al marginalizării profesionale, al stigmatizării ca „discurs al urii”.

3. Neutralitatea seculară: cenzură mascată

Secularismul nu pretinde direct cenzura. Ar fi prea vizibil, prea brutal. În schimb, construiește un discurs al neutralității – în care toți sunt egali doar dacă nu deranjează. Se permite religiei să existe – dar numai în spațiul privat, în tăcere, în marginalie.

Această neutralitate este în realitate o hegemonie ideologică. Se cere Bisericii să nu deranjeze, dar nu se cere secularismului să se abțină. Se cere creștinului să fie „tolerant”, dar nu se cere secularistului să fie cinstit. Neutralitatea devine astfel o mască pentru dictatura culturală.

4. Istoria mărturisirii: libertatea a fost întotdeauna contestată

Creștinismul a fost născut în conflict cu ordinea lumii. Mărturisirea a fost de la început interzisă, penalizată, denunțată ca subversivă. De la martirii Imperiului Roman, până la regimurile totalitare moderne, libertatea de a vorbi în numele lui Dumnezeu a fost privită ca o amenințare la adresa ordinii stabilite.

Aceasta nu este o întâmplare – ci o constantă istorică. Puterea nu tolerează ce nu poate controla. Iar mărturia credinței este ultimul teritoriu pe care niciun regim nu-l poate cuceri fără să-l corupă.

5. Libertate sub condiție: secularismul cere tăcere în schimbul toleranței

Astăzi, secularismul oferă Bisericii o formă de „toleranță contractuală”: i se permite să existe dacă se conformează. Dacă acceptă limbajul dominant. Dacă evită subiectele sensibile. Dacă nu contrazice narațiunea oficială despre „diversitate”, „drepturi”, „progres”.

Această ofertă este o capcană. Este trocul prin care adevărul este schimbat pe acceptare, iar mărturia pe confort. Tăcerea devine prețul supraviețuirii.

6. Libertatea de expresie religioasă nu este privilegiu, ci datorie

În această nouă ordine, credinciosul este tratat ca un privilegiat – „voi puteți totuși să vă rugați, să mergeți la biserică, să aveți convingeri.” Dar tocmai aici stă minciuna. Libertatea religioasă nu este despre a avea credințe, ci despre a le exprima, a le apăra, a le propovădui.

Fără această dimensiune publică, credința devine muzeu. O relicvă frumoasă, dar inofensivă.

7. Mărturisirea este verticală – și deci intolerabilă într-o lume relativistă

Societatea postmodernă tolerează orice, mai puțin certitudinea. Cine spune „cred asta” este acceptat. Cine spune „aceasta este Adevărul” devine periculos. Verticalitatea mărturisirii nu este atacată pentru că ar fi violentă – ci pentru că este statornică.

Un crez neschimbător, articulat teologic, înrădăcinat moral este tratat ca o formă de fanatism. Nu pentru că face rău – ci pentru că refuză să se supună.

8. Transcendența nu poate fi relativizată fără a fi distrusă

Un Dumnezeu care poate fi negociat nu este Dumnezeu. O credință care nu poate fi rostită nu este vie. A cere Bisericii să accepte neutralitatea discursului public înseamnă a-i cere să renunțe la propria natură.

Credința este exclusivistă nu pentru că urăște, ci pentru că se bazează pe Adevăr unic. Acest unic este ceea ce secularismul nu poate accepta, pentru că el trăiește din pluralism confuz, nu din claritate verticală.

9. Cenzura tăcută: nu legile, ci frica

Cei mai mulți nu sunt reduși la tăcere prin interdicție legală – ci prin frică. Prin șantaj simbolic. Prin anticiparea rușinii. Prin izolarea socială. Așa funcționează astăzi tăcerea impusă: prin presiune, nu prin sabie.

Dar tăcerea nu este doar o strategie de supraviețuire – este începutul înfrângerii.

10. Tăcerea impusă religiei e începutul colonizării sufletului

Nu poți coloniza un popor fără a-i cuceri limba. Nu poți coloniza o Biserică fără a-i coloniza predica. Astăzi, secularismul nu interzice direct Evanghelia – ci o reinterpretează. Nu atacă Sfânta Scriptură – ci o contextualizează, o adaptează, o „traduce” în limbaj inclusiv.

Această „adaptare” este un act de cucerire ideologică. Nu vine din afară, ci dinăuntru. Nu prin forță, ci prin seducție.


SECȚIUNEA II- De la libertate la limbaj „problematic”: tehnica diluării semantice

Nu e nevoie să interzici expresia religioasă pentru a o distruge. E suficient să o învălui într-o rețea de coduri, termeni ambigui, presiuni culturale și avertismente morale. Aceasta este tehnica preferată a secularismului modern: nu respinge frontal cuvântul religios, ci îl clasifică drept „problematic” sau „controversat”.

1. Limbajul „problematic”: cum începe marginalizarea subtilă

În mediile academice, jurnalistice și educaționale, a devenit o normă să nu mai cenzurezi, ci să „semnalezi.” Termeni precum problematic speech, potentially harmful language sau emotionally triggering ideas sunt folosiți pentru a sugera, nu a interzice – dar efectul e același: marginalizarea.

Ce e „problematic”? Orice contrazice ideologia dominantă. Orice evocă idei verticale, adevăruri morale sau structuri de sens transcendent. Fără interdicție explicită, apare autoexcluderea.

2. „Sensibilitatea” ca unealtă de control

În locul dezbaterii argumentate apare „grija pentru emoțiile celuilalt.” Această formă de corectitudine emoțională a fost demascată chiar de Eric Heinze ca o strategie autoritară soft, care cere tăcere în numele confortului afectiv.

Religia, prin natura ei, nu poate fi neutră emoțional: afirmă binele și răul, mântuirea și osânda, păcatul și sfințenia. Într-un spațiu public unde totul trebuie să fie „safe”, acest tip de limbaj este automat perceput ca agresiune simbolică. Și de aici începe expulzarea tăcută.

3. Etichetele ca sabie: „retrograd”, „discurs polarizant”, „dogmatic”, „fundamentalist”

Secularismul nu are nevoie de legi pentru a elimina ideile incomode. Folosește etichete. Un preot care susține că există o morală sexuală este „polarizant.” Un intelectual creștin care afirmă că adevărul nu e relativ e „fundamentalist.” Un părinte care vrea educație religioasă este „retrograd.”

Aceste etichete nu argumentează. Ele stigmatizează. Și ceea ce e stigmatizat nu mai are drept la cuvânt – nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că „deranjează”.

4. Cuvinte ca „păcat”, „adevăr”, „poruncă cerească” – marcate ca semnale de ură

Nu doar mesajele, ci și cuvintele sunt marcate ideologic. Anumite vocabule teologice tradiționale sunt deja percepute ca „declanșatoare.” Când un episcop rostește „păcat”, sensul nu mai e moral, ci e citit ca „stigmatizare.” Când se spune „legea lui Dumnezeu”, secularistul aude „totalitarism divin.”

Această resemantizare este sistemică. Nu vine din ignoranță, ci din voință ideologică de a rupe şi deconecta limbajul religios de legitimitatea sa publică.

5. Diferența dintre „ton dur” și „conținut inacceptabil” a fost anulată

Înainte, se putea face distincția între forma unei afirmații și fondul ei. Astăzi, tot ce e rostit cu certitudine este perceput ca potențial vătămător – nu pentru ce spune, ci pentru că o spune clar.

Astfel, conținutul devine suspect doar prin claritate. O predică simplă despre Înviere poate fi considerată opresivă dacă nu lasă loc „pluralității opiniilor.” Ceea ce nu acceptă relativizarea e respins ca agresiv.

6. Cultura algoritmică și cenzura invizibilă

Platformele digitale au introdus o nouă formă de cenzură: cenzura algoritmică. Nu ți se interzice direct – dar nu mai apari. Vizibilitatea îți e redusă. Difuzarea este încetinită. Termeni religioși sunt „downranked”, flag-urile de „hate speech” sunt generate automat pentru cuvinte precum „păcat”, „mântuire”, „judecată”.

Astfel, un algoritm decide ce religie e „acceptabilă”. Și aproape întotdeauna, cea care nu deranjează.

7. Inclusivitatea: noul standard exclusivist

Ideologia discursului „inclusiv” nu include valorile creștine. Ea pretinde deschidere, dar cere în realitate aliniere. A vorbi în termeni binari – bine și rău, viață și moarte, bărbat și femeie – devine inacceptabil pentru că „excluzi.”

Astfel, se produce un paradox perfid: inclusivitatea excluderii religiei. Un creștin care își mărturisește credința în public devine „amenințare” pentru diversitate.

8. Ofensa a devenit criteriu de cenzură

Orice afirmație care poate „ofensa” este supusă cenzurii. Dar ofensa nu mai e obiectivă. Nu mai contează intenția sau adevărul – ci reacția subiectivă a receptorului. Dacă „mă simt rănit” de o idee religioasă, ea devine inacceptabilă.

Această logică este totalitară. Orice adevăr profund va răni un neadevăr superficial. Dar în noua ordine ideologică, superficialul e suveran.

9. Educația publică și eliminarea termenilor religioși

În școli, cuvântul religios este tratat cu suspiciune. Se preferă noțiuni „neutre”: „valori civice” în loc de „virtute”, „diversitate” în loc de „diferență morală”, „alegeri personale” în loc de „bine și rău.”

Această neutralitate terminologică este începutul amneziei culturale. Copilul nu mai are acces la limbajul mântuirii, ci doar la vocabularul conform.

10. Cenzura ca politețe: cum moare adevărul sub masca bunelor maniere

În final, secularismul nu impune tăcerea prin brutalitate, ci prin bune maniere. Cere „respect”, „ton civilizat”, „lipsă de polarizare.” Dar în numele acestora, interzice ceea ce e viu, adânc, radical și sacru.

Adevărul devine indecent. Iar decența devine tăcere. Sub pretextul empatiei, se cere abandonul verticalității.


SECȚIUNEA III – „Discursul urii” ca ficțiune juridică: arma secularismului împotriva religiei

„Nu toți cei care vor să protejeze minoritățile iubesc libertatea. Dar toți cei care urăsc libertatea se ascund în spatele minorităților.”

Termenul de „hate speech” a devenit astăzi una dintre cele mai puternice unelte prin care secularismul modern instrumentează dreptul împotriva libertății. Ceea ce se năștea – teoretic – ca o măsură de apărare a demnității umane în fața abuzului a fost transformat, prin strategii de imprecizie și resemantizare, într-o ficțiune juridică care penalizează în primul rând mărturisirea religioasă articulată.

1. Construcția vagă a conceptului juridic de „discurs al urii”

Unul dintre cele mai persistente riscuri ale discursului contemporan despre libertate este absența definiției coerente a ceea ce constituie „ură” în drept. Așa cum evidențiază Eric Heinze, în nicio jurisdicție majoră nu există o definiție universală, precisă și limitativă a „discursului urii” care să nu fie vulnerabilă la abuz.

Această ambiguitate nu e întâmplătoare. Ea permite regimurilor politice, rețelelor media și autorităților culturale să aplice noțiunea selectiv, ideologic, represiv.

2. Deriva morală: adevărul devine „atac”

Religia, în special creștinismul tradițional, operează cu termeni preciși: păcat, mântuire, adevăr, poruncă. Într-un cadru juridic în care percepția subiectivă a receptorului este criteriul evaluării, orice afirmație morală devine risc de ofensă legală.

Dacă cineva afirmă că există păcate sau că anumite comportamente sunt contrare voii divine, poate fi acuzat nu doar de intoleranță, ci de incitare la ură. Este irelevant dacă tonul e pașnic, conținutul teologic sau scopul educativ: în cultura juridică actuală, emoția rănită devine probă.

3. Doctrina creștină: transformată în infracțiune culturală

Exemplele se înmulțesc. În unele state europene, pastori au fost investigați pentru predici despre căsătorie sau păcat. În altele, cărți religioase sunt eliminate din librării. Heinze documentează cazuri în care formulările clasice ale eticii creștine au fost clasificate de judecători ca fiind „de natură discriminatorie” fără a fi violente.

Aici nu mai vorbim de protejarea demnității umane. Vorbim de penalizarea mărturisirii religioase ca act potențial periculos pentru „ordinea publică inclusivă.”

4. Cenzura asimetrică: secularismul poate insulta, credinciosul nu

O analiză cinstită arată că „hate speech”-ul nu este aplicat echitabil. Critica secularistă a credinței – adesea vulgară, ironică, denigratoare – nu este penalizată. Dar mărturisirea credinței este. Așa cum spune Heinze, statul secular nu este neutru – este părtinitor împotriva sacrului. El creează impresia de imparțialitate, dar favorizează un singur tip de discurs: relativismul permisiv.

5. Eliminarea diferenței între păcat și păcătos

Una dintre cele mai perfide manipulări este anularea distincției teologice dintre condamnarea păcatului și iubirea păcătosului. A spune că un act e greșit nu înseamnă că urăști persoana care îl face. Dar secularismul juridic refuză această nuanță.

Astfel, a afirma că avortul e păcat sau că relațiile sexuale în afara căsătoriei sunt greșite devine – în logica juridică seculară – o formă de atac împotriva persoanelor. Este o logică juridică necredincioasă, pentru că nu înțelege logica iertării, a pocăinței, a verticalității iubitoare.

6. Dreptul de a ofensa: condiție a libertății reale

Eric Heinze formulează un principiu simplu, dar esențial: libertatea reală de exprimare include dreptul de a ofensa – nu prin ură, ci prin verticalitate. O societate matură acceptă dezacordul dur, nu îl pedepsește.

Dacă libertatea e garantată doar pentru opiniile care nu supără, atunci ea nu mai există. E doar o simulare sub control politic. Tocmai de aceea, Heinze respinge regimurile care folosesc retorica protecției minorităților pentru a distruge libertatea majorității de a-și exprima credința.

7. Legislația „antifanatism” – ecou al mitului războaielor religioase

Așa cum am arătat în broșura despre mitul războaielor religioase, ideologia modernă a secularismului s-a construit pe ideea că religia este sursă a violenței și a urii. Această idee persistă azi în legislație – nu în mod deschis, ci sub formă de reflex istoric inconștient.

Legile contra discursului religios „fanatic” sunt ecoul modern al mitului fondator: „religia este periculoasă.” De aceea trebuie „reglementată”, „controlată”, „moderată.” Statul devine nu garant al libertății, ci gardian al tăcerii religioase.

8. Falsa echivalență: Biserica și propaganda rasistă

Unul dintre cele mai nocive efecte ale ficțiunii juridice a „urii” este echivalarea mărturisirii creștine cu discursul rasist. Afirmații despre ordine morală, despre familie, despre natura umană sunt tratate în Occident ca și cum ar fi forme de violență simbolică.

Aceasta este o calomnie istorică. Biserica nu propovăduiește ura, ci mântuirea. Nu cere excludere, ci întoarcere. Nu cere război, ci convertire. A echivala aceste lucruri cu ideologia suprematistă este o nedreptate gravă – și o armă ideologică.

9. Cine controlează discursul, controlează realitatea

În logica regimurilor seculariste moderne, cine decide ce poate fi spus decide ce poate fi gândit. Controlul limbajului produce controlul gândirii. Iar controlul gândirii anulează libertatea însăși.

Statul nu mai apără spațiul public pentru pluralitate, ci îl filtrează pentru conformitate. Cine nu se aliniază, e acuzat de ură. Cine are curaj să spună „aceasta este voia lui Dumnezeu” este tratat ca un pericol social.

10. Nu ura e problema – ci adevărul care deranjează

Adevărul nu poate fi suprimat fără costuri. Dar regimurile ideologice nu se tem de ură – se tem de adevăr. Pentru că adevărul cere convertire. Adevărul cere renunțare. Adevărul cere schimbare.

De aceea, „discursul urii” este o minciună comodă. Nu ura e ceea ce îi deranjează – ci că cineva are curajul să afirme că nu toate alegerile sunt egale. Că există bine și rău. Că nu totul se negociază. Că viața are o direcție.


SECȚIUNEA IV – Frica de a rosti Adevărul: autocenzura și decapitarea conștiinței

„Cel mai eficient tip de cenzură nu este acela care vine din afară – ci acela care pătrunde în interior, până când omul însuși își taie limba cu mâna lui.”

După ce secularismul a construit un cadru juridic ambiguu, un limbaj public ostil și o atmosferă mediatică ostilă mărturisirii religioase, următorul pas este colonizarea sufletului credincios. În această etapă, nici nu mai e nevoie de legi. Credinciosul începe singur să se teamă. Se retrage. Se rușinează. Se scuză. Tace.

Aceasta este cea mai periculoasă formă de suprimare a libertății: autocenzura internă. Nu mai există prigoană formală, ci o prigoană invizibilă: frica de a fi acuzat, rușinat, izolat.

1. Adevărul tăcut: creștinismul în retragere

Chiar și acolo unde nu există cenzură explicită, discursul religios este tot mai timid. Preoți care își rescriu predicile de frica autorităţilor. Profesori care evită orice mențiune a moralei creștine. Părinți care se tem să-și învețe copiii rugăciuni „să nu-i deranjeze pe alții.”

Această timorare sistematică nu e rezultatul întâmplării. E rezultatul unei campanii de zeci de ani care a construit o cultură a fricii – frica de a fi „învechit”, „intolerant”, „exclusivist”, „răuvoitor.”

2. Tăcerea – promovată ca „formă de bun-simț”

Secularismul nu cere în mod direct tăcerea. O cere indirect – sub masca „echilibrului”, a „bunei conviețuiri”, a „moderației.” Dar moderația devine repede un eufemism pentru absența convingerilor.

Astfel, predicarea verticală e abandonată pentru un limbaj moale, generic, inofensiv. Omilia devine eseu motivational. Rugăciunea devine exercițiu de meditație. Teologia devine psihologie. Adevărul devine opțiune personală.

3. Rușinarea credinței: arma invizibilă a secularismului

Cea mai eficientă armă a secularismului nu este interdicția, ci rușinea. A face pe cineva să se simtă jenant pentru ceea ce crede. Să nu aibă curajul să rostească. Să considere că „nu e momentul”, „nu e locul”, „mai bine nu deranjez.”

Această rușinare nu e însoțită de violență fizică, ci de izolare simbolică: ești prea rigid, prea dogmatic, prea fanatic, prea înapoiat.

4. Credinciosul timorat: victima care se crede vinovată

Autocenzura devine reflex. Înainte de a spune ceva, credinciosul își cenzurează cuvintele. Își modifică tonul. Evită termeni tari. Se corectează. Cere scuze.

Așa cum arată Eric Heinze, aceasta este logica interiorizării dominației: când nu mai e nevoie să ți se spună ce nu ai voie să zici, pentru că ai învățat deja să nu mai gândești liber.

5. Instituțiile de educație și redefinirea respectului

Universitățile și școlile joacă un rol-cheie în această suprimare. Nu mai învață gândirea liberă – ci discursul acceptabil. Nu mai încurajează confruntarea de idei – ci evitarea conflictului.

Religia este tratată ca „opinie sensibilă.” Profesorii evită să o menționeze. Studenții evită să o susțină. Elevii o învață în tăcere. Așa se naște un vid cultural, în care Dumnezeu nu mai e respins – e pur și simplu absent din limbajul legitim.

6. Etichetele și frica de stigmatizare

Toți cunosc termenii care circulă: „intolerant,” „retrograd,” „incorect politic,” „fundamentalist.” Acestea nu sunt cuvinte neutre – sunt instrumente de control. Ele nu argumentează – discreditează. Nu conving – închid gura.

Frica de aceste etichete devine formă de paralizie. Credinciosul nu se teme de greșeală – se teme de „cum va fi perceput.” Aceasta este deja o înfrângere morală.

7. Modelul „bunului creștin” ca figură supusă și tăcută

În cultura mediatică, creștinul „acceptabil” este acela care nu contrazice pe nimeni. Nu afirmă adevăruri incomode. Nu respinge păcatul. Nu cere convertire. Nu cere nimic.

Această imagine a „credinciosului cumsecade” este un instrument propagandistic. E acceptat doar dacă e lipsit de zel. E tolerat doar dacă nu deranjează. E promovat doar dacă nu mai are conștiință misionară.

8. Frica devine politică de instituție

În multe parohii, episcopii, consiliile, preoții evită subiecte „sensibile.” Nu din convingere, ci din frică instituțională. Se tem de presă, de plângeri, de ONG-uri, de „controverse.” Iar această frică devine normă birocratică.

Așa se golește Evanghelia de putere. Așa se transformă Biserica într-o administrație a compromisului.

9. Comunicate în loc de cuvânt viu

Tot mai des, în locul mărturisirii vii apar declarații controlate. Comunicate prudente. Mesaje neutre. „Poziționări” scrise de juriști. Această limbă moartă e simbolul unei instituții care și-a pierdut curajul de a vorbi ca proroc.

Unde nu mai e mărturisire, nu mai e mântuire.

10. Autocenzura – actul prin care renunțăm la chemare

Să nu uităm: mărturisirea credinței nu e un drept opțional. Este o chemare evanghelică. „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” (Luca 9:26)

Autocenzura este, așadar, un act de apostazie tăcută. Nu e doar politică. Este o pierdere a demnității spirituale. O renunțare voluntară la libertatea pe care nimeni nu ne-o poate lua dacă n-o cedăm noi înșine.


SECȚIUNEA V – Recâștigarea limbajului viu: apărarea maximală a libertății de exprimare religioasă

După ce am demascat strategiile prin care secularismul modern a delegitimat, intimidat și înăbușit expresia religioasă în spațiul public, e timpul să formulăm o concluzie de fond. Aceasta nu este doar o bătălie de idei, ci o luptă pentru demnitatea ființei umane.

Religia nu este o „opinie privată.” Nu este un „element de patrimoniu.” Nu este un „fenomen cultural.” Este mărturisirea unei adevăruri vii, care pretinde spațiu, cuvânt, prezență. Fără dreptul deplin de a rosti aceste adevăruri, democrația devine farsă. Drepturile devin decor. Iar omul devine un animal vorbitor dresat să nu deranjeze.

1. Libertatea de expresie – nu o concesie, ci un atribut ontologic

Așa cum afirmă Eric Heinze, libertatea de exprimare nu este doar un „drept” printre altele – ci dreptul care face posibile toate celelalte. Fără libertatea de a exprima o idee religioasă, nu există libertate de conștiință, de gândire, de asociere.

Aceasta înseamnă că mărturisirea publică a credinței nu este o opțiune, ci o componentă a demnității umane. A o limita, fie și în numele „respectului”, înseamnă a mutila libertatea însăși.

2. Credința ca forță constitutivă a ordinii publice

Secularismul vrea ca religia să fie exilată în spațiul privat, dar istoria Europei dovedește contrariul: fără credință nu există libertate durabilă. Cadrul juridic modern, valorile drepturilor omului, ideea de persoană sunt toate moșteniri teologice.

A exclude credința din spațiul public este, așadar, o formă de sinucidere civilizațională. Fără Adevărul rostit, libertatea devine dezorientare. Fără Sacru, justiția devine tehnică.

3. Cuvântul religios – nu ofensiv, ci ofensat

Trebuie răsturnată narativa dominantă: cuvântul religios nu este agresorul – este victima. Este batjocorit, marginalizat, distorsionat. A-i redă legitimitatea nu înseamnă a da frâu liber urii – ci a corecta o nedreptate istorică.

A spune „Dumnezeu a creat lumea” nu este atac. A spune „omul are un sens” nu este fundamentalism. A spune „viața are valoare eternă” nu este discurs politic. Este adevăr existențial.

4. Teologia ca parte legitimă a discursului democratic

Să nu acceptăm ideea că „doar argumentele seculare au voie în spațiul public.” Aceasta este discriminare mascată. Dacă un liberal poate invoca „autonomia individului”, un creștin are dreptul să invoce voia lui Dumnezeu. Dacă un progresist poate cita filozofi, un credincios poate cita Sfânta Scriptura.

Heinze avertizează că orice sistem care cere traducerea credinței în „limbaj neutru” este de fapt o formă de amputare ideologică.

5. Înlocuirea rușinii cu mărturisirea

Credinciosul nu trebuie să ceară voie pentru a vorbi. Nu trebuie să își scuze valorile. Nu trebuie să își mascheze identitatea. El trebuie să mărturisească – public, direct, curajos, dar smerit.

Autocenzura este trădare. Rușinea este slăbiciune. Compromisul este colaborare cu minciuna. Numai cuvântul rostit cu verticalitate blândă vindecă, luminează și salvează.

6. Reconstrucția unei contra-culturi a adevărului rostit

Ceea ce trebuie apărat nu este doar un drept abstract, ci un ecosistem viu al mărturisirii: articole, predici, publicații, cateheze, reviste, dezbateri, forumuri. Toate aceste forme sunt parte a rezistenței împotriva colonizării tăcerii seculariste.

Fiecare cuvânt rostit în numele lui Hristos este o sămânță împotriva deșertului moral.

7. Adevărul nu cere permisiune

Credinciosul nu este un invitat în cetate. Este moștenitorul ei. El nu trebuie să își negocieze dreptul la cuvânt. Trebuie să și-l asume integral. Adevărul nu cere viză de intrare în agora. Adevărul se cere rostit spre folosul aproapelui şi al sufletelor noastre.

Aceasta este concluzia ultimă: libertatea de expresie religioasă este viață. A o limita înseamnă moarte. A o condiționa înseamnă înrobire.

Mitul războaielor religioase: Cum a fost demonizată credința și sacralizat statul

Deşi pare mult în afara preocupărilor credincioşilor ortodocşi, consider necesară extinderea dezbaterii despre RoExit şi despre minciuna mitului hegemonic de Europa, spre trăsăturile caracteristice ale mitologiei seculariste care animă continentul european.

Chiar dacă un excurs în ideologia francmasonică ar demasca multe dintre avanposturile intelectuale menite să ţină creştinismul la periferia vieţii publice, riscul mare este să alunecăm într-o schemă de gândire şi de înţelegere care este rudimentară, minată de capcane reducţioniste sau falsificate şi, de aceea, ar fi de puţin folos.

Similar, angajarea într-un efort destructurant faţă de secularism ar acapara prea mult din energia noastră şi ar împinge chestiunea prea mult pe tărâmul Filosofiei politice şi juridice, zone care sunt mai puţin accesibile publicului nostru. Celor interesaţi de această problematică le semnalez această carte (lb.eng) drept punct de plecare temeinic.

Pe de altă parte, Istoria este mult mai ofertantă în privinţa învăţămintelor folositoare şi care pot înlătura perdelele de fum care contribuie la învrăjirea lumii, în sensul cel mai întunecat cu putinţă.

Principalul mit european care asaltează orice rezervă eurosceptică este cel al păcii: UE a pacificat continentul, spun ei.

Articolele anterioare au demonstrat însă că este vorba despre o pace imperială, a disciplinării şi conformării forţate, a deznaţionalizării şi uniformizării, nu despre o pace a libertăţii şi a înţelegerii.

În acelaşi timp însă, propaganda europenistă plusează, acuzând religia că reprezintă principala sursă de violenţă politică din istoria continentului nostru, făcând trimitere la trecutul războaielor aşa-zis religioase, provocate (cică) de intoleranţă şi ură. Intoleranţa şi ura care ar fi provocat „războaiele religioase” ar justifica aşadar menţinerea religiei (mai ales a creştinismului) la periferia spaţiului public sau chiar exilarea sa în spaţiul privat, după cum se întâmplă în Occident.

Din acest motiv, voi continua această serie cu un concis rezumat al unei lucrări interdisciplinare, care ia în studiu istoria războaielor religioase europene nu doar prin lentila istoriografiei, ci şi a filosofiei politice şi juridice, a sociologiei, teologiei şi a ştiinţelor administrative.

Concluzia esenţială a rezumatului volumului The European Wars of Religion este că în numele păcii europene, religia ca manifestare publică a fost confiscată şi redusă la un „vinovat de serviciu” pentru toate nenorocirile continentului iar în locul ei a fost proclamat cultul statului.

Războaiele religioase au fost aşa etichetate ca să se ascundă imensa lor complexitate cauzală şi, mai ales, faptul că religia nu a reprezentat decât o mască pentru mize politice, economice, culturale care se menţin actuale chiar şi în acest moment.

De aceea, denunţarea propagandei seculariste, europeniste, ca fiind mincinoasă, ca fiind o pseudologie culturală, este necesară întrucât aceasta nu e doar o problemă de trecut, ci un cod ideologic care structurează geopolitica actuală.

Într-un articol separat voi trata exclusiv modul în care iluminismul a inventat un trecut ruşinos pentru „fanatismul religios” în scopul deposedării creştinismului de legitimitatea participării la viaţa publică. Dacă vi s-a opus vreodată în polemicile online falsul argument al „inchiziţiei”, al „arderilor pe rug” şi al „dictatului teocratic”, chiar ortodocşi fiind (deci absolut străini de chestiune), veţi înţelege cu limpezime logica necinstită dindărătul acestor arme retorice.



Războaiele Religioase Europene – Demascarea unei Mitologii Seculariste

SECȚIUNEA I – Mitul secularist și demonizarea religiei: O introducere ideologică

Europa modernă s-a născut într-un botez de sânge, pentru o nouă ordine – una rece, raționalistă, centralizată, îndepărtată de sufletul omului și de taina credinței. În numele păcii, s-au clădit structuri de putere care au confiscat religia, au redus-o la un „vinovat de serviciu” pentru toate nenorocirile și au înscăunat în locul ei cultul statului. Aceasta este, în esență, miza pe care o denunță volumul The European Wars of Religion: un efort colectiv de a demasca mitologia secularistă care a transformat Războaiele Religioase într-o narațiune de propagandă.

Trei mari evenimente din ultimele decenii – ascensiunea republicii islamice iraniene în 1979, războaiele post-comuniste din Balcani și atentatele de la 11 septembrie – au readus religia în centrul dezbaterilor geopolitice. Dar discursul occidental nu a evoluat: reflexul cultural secularist este același. Religia este văzută ca sursa principală a violenței, iar „soluția” este privatizarea ei completă, eliminarea din viața publică, replierea într-un spațiu pur intim. Ca și cum omul ar fi alcătuit din bucăți: una pentru suflet, alta pentru rațiune, alta pentru cetate.

Mitologia fondatoare a secularismului este aceasta: religia a provocat războaiele din Europa, iar statul secular le-a oprit.

Această idee, perpetuată de gânditori precum Mark Lilla, Monica Duffy Toft sau Eric O. Hanson, a devenit o axiomă a teologiei politice liberale. Vestul – ni se spune – a învățat lecția celor „30 de ani de groază” și a renunțat la religie ca vector public. Islamul, dimpotrivă, neavând un echivalent al Războiului de Treizeci de Ani, n-ar fi „evoluat” către separația binelui civic de credința vie. Asemenea teze, seducătoare prin simplitate, sunt profund eronate prin reducționismul lor istoric și prin implicațiile lor ideologice.

Religia nu este unica rădăcină a violenței

Încă din deschiderea volumului, autorii atrag atenția asupra pericolului de a absolutiza religia ca factor cauzal. Violența istorică este, mai întotdeauna, rezultatul unei conlucrări între factori economici, sociali, geopolitici și culturali. Religia poate fi un catalizator, un simbol, un steag sub care se adună nemulțumiri și ambiții, dar rareori este cauza profundă. Războaiele care au zguduit Europa între 1400 și 1700 nu au fost doar conflicte confesionale. Ele au fost lupte pentru putere, teritoriu, suveranitate și hegemonie economică. A le numi „războaie religioase” în mod exclusiv înseamnă a cădea pradă unei mistificări.

Adevărata întrebare nu este „câtă vină poartă religia?”, ci „de ce se ascunde statul modern în spatele acestei învinovăţiri?”

Secularismul, în forma sa radicală, nu este doar o separare între stat și biserică. El este o nouă formă de sacralizare – una care transferă atributele divine de la Biserică la Structură sau Sistem, de la credință la Administrație sau Birocraţie. Așa cum observă Cavanaugh, Hobbes și alți gânditori ai statului modern au făcut din autoritatea politică un substitut al autorității divine. Statul devine „Leviatanul” care decide asupra vieții și morții în mod „rațional”, „neutru”, „laic”.

Violența statală: barbaria modernității travestită în ordine

Una dintre afirmațiile cele mai tăioase ale acestei introduceri este că războaiele din perioada „religioasă” a Europei au fost, în realitate, durerile nașterii statului modern. Nu religia a provocat haosul, ci procesul de statalizare, de centralizare, de uniformizare forțată. Acolo unde înainte existau multiple forme de autoritate – ecleziastică, locală, nobiliare, populare –, noul stat s-a impus cu sabia, cu decretul și cu propaganda.

Secularismul nu a adus pacea, ci a mutat violența de la Vatican la tribunal, de la procesul de erezie la execuția politică, de la excomunicare la deportare. El a înlocuit vinovăția sufletească cu vinovăția ideologică, păcatul cu infracțiunea politică.

Statul modern nu este rezultatul pacificării religiei, ci al monopolizării violenței sacre.

Chiar și conceptul de „toleranță religioasă” trebuie reanalizat. În secolul al XVI-lea, nu secularismul a produs toleranța, ci un nou echilibru de putere. Pacea de la Augsburg (1555) sau cea de la Westfalia (1648) nu au instituit libertatea religioasă autentică, ci au impus un aranjament teritorial: cuius regio, eius religio – fiecare principe decide credința supușilor. Toleranța devine astfel nu un act de conștiință, ci o convenție de stat.

Confiscarea sensului religiei

O parte crucială a introducerii este dedicată deconstrucției conceptului de „religie”. În limbajul modern occidental, religia este văzută ca o chestiune strict personală, o alegere intimă, lipsită de relevanță socială. Dar această înțelegere este ea însăși un produs istoric – rezultatul unei lungi bătălii pentru marginalizarea religiei din sfera publică. În perioada Războaielor Religioase, o astfel de separație era de neconceput. Religia era parte integrantă a viziunii despre cosmos, despre ordine, despre justiție, despre viață și moarte.

Să acuzăm „religia” pentru violențele epocii înseamnă să folosim un concept anacronic, filtrat printr-un liberalism care proiectează asupra trecutului propriile sale dogme. Nu religia, ci desacralizarea violentă a puterii – acel proces prin care puterea omenească uzurpă taina divină – este sursa abuzurilor.

Spre o hermeneutică a complexității

Volumul pledează pentru o abordare interdisciplinară: istoricii, filosofii și teologii trebuie să colaboreze pentru a înțelege cauzele profunde ale conflictelor etichetate drept „religioase”. Un conflict poate avea dimensiuni religioase, dar poate fi alimentat de factori politici, economici, demografici sau simbolici. În același timp, nu trebuie să ignorăm capacitatea religiei de a oferi sens, consolare și reconstrucție morală după violență. Reducționismul secularist distruge această dimensiune, prezentând religia doar ca obstacol în calea progresului.

Autorii atrag atenția și asupra lipsei de dialog între științele umaniste: istoricii sunt tot mai izolați de filosofi, teologii sunt ignorați în analizele politice, iar media popularizează clișee ideologice fără rădăcină în realitate. În această lipsă de comunicare interdisciplinară, se hrănește mitologia periculoasă a războaielor religioase.

Un avertisment pentru prezent

Departe de a fi doar o analiză istorică, această introducere e și un avertisment pentru prezent. În lumea contemporană, unde conflictele din Orientul Mijlociu, Africa și Asia sunt deseori prezentate drept „războaie religioase”, există riscul să repetăm aceleași greșeli de interpretare. Fiecare război care implică musulmani e descris ca jihad, fiecare mișcare creștină e suspectată de radicalism, fiecare afirmație religioasă e tratată cu teamă.

Dar în spatele acestor narațiuni se ascund interese geopolitice, competiții energetice, răfuieli istorice, inechități economice și crize identitare. Religia devine, din nou, țapul ispășitor pentru o ordine mondială care refuză să se privească în oglindă.

„Când istoria e scrisă de biruitorii seculari, crucea devine vinovată, iar sabia – neutră.”


SECȚIUNEA II – Arhitectura haosului confesional: Cronica Războaielor Europene „religioase”

Istoria europeană dintre 1400 și 1650 nu este o simplă succesiune de „războaie religioase”, ci o explozie de conflicte în care religia, naționalitatea, ordinea politică și revendicările populare s-au amestecat în moduri imposibil de separat cu bisturiul raționalist al istoriografiei moderne. Niciunul dintre războaiele analizate în această secțiune nu poate fi redus la eticheta comodă a „credinței fanatice”. În realitate, avem de-a face cu o arhitectură complexă a haosului confesional, în care convingerile spirituale au fost atât motiv, cât și mască, atât scânteie, cât și instrument de legitimare.

1. Boemia – revoluție, cruciadă sau război civil?

Hussitismul nu a fost doar o erezie, ci o mișcare populară cu profunde dimensiuni naționale, sociale și teologice. Pavel Soukup demontează mitul unei simple rebeliuni religioase și ne arată o luptă de rezistență a unei națiuni împotriva unei duble înstrăinări: a împăratului străin și a papalității corupte. Hussitul nu era doar un disident ecleziastic, ci un apărător al unei idei de comunitate sfântă, purificată prin jertfă și înarmat cu textele sacre.

De o parte: cruciadele anti-hussite organizate cu indulgente și retorică apocaliptică. De cealaltă: o teologie a sabiei, a războiului sfânt împotriva corupției Romei. Adevărul e că ambele tabere au instrumentalizat conceptul de „război sfânt”, fiecare proclamându-se brațul drept al voinței divine.

Important de notat: hussiții nu luptau doar cu armele – ci cu cuvinte, simboluri, viziuni escatologice. Ideea de „Sfânta Armată a Domnului” nu era o metaforă, ci o identitate. La fel și adversarii, care îi considerau pe aceștia nu doar trădători ai împăratului, ci emisari ai Satanei. Războiul ideologic a fost total.

2. Elveția – confederație și echilibru pe marginea prăpastiei

Thomas Lau ne transportă în inima Confederației Elvețiene, unde diviziunile confesionale au fost primele din Europa care au provocat un conflict deschis (Războaiele de la Kappel, 1529–1531). Însă, în mod remarcabil, elvețienii au găsit un mecanism politic radical: „Landfrieden” – un acord de a nu discuta religia în consiliile federale. Tăcerea devenea, paradoxal, garanția păcii.

Dar această „pace” era fragilă, menținută doar printr-un echilibru al onoarei și al forței. Ideea de „război religios” era suspendată, dar nu învinsă. Radicalii religioși – atât protestanți cât și catolici – erau izolați din spațiul politic, nu pentru că nu aveau dreptate, ci pentru că puneau în pericol echilibrul.

Toleranța elvețiană nu s-a născut din iluminare, ci din frică – o frică de a fi absorbiți de imperiile vecine.

În ciuda interdicției de a discuta credința, religia continua să structureze viața publică, identitatea cantonală și strategiile de alianță. Elveția a inventat o formă unică de „toleranță prin tabu” – un precedent care merită revizitat azi, în epoca corectitudinii politice.

3. Franța – dinastii, doctrine și dezlănțuirea infernului

Când vorbim despre „războaie religioase”, imaginile masacrelor din Franța se impun instinctiv: Noaptea Sfântului Bartolomeu, războaiele hughenoților (1560–1598), domnia teroarei confesionale. Dar Philip Benedict ne obligă să privim dincolo de cadavrele aruncate în Sena.

Războaiele din Franța au fost mai mult decât un conflict între catolici și protestanți. Au fost lupte pentru succesiune, pentru influență asupra coroanei, pentru hegemonie între familiile nobiliare (Guise, Bourbon, Valois). Religia a fost mai degrabă o platformă de mobilizare a maselor decât o cauză în sine.

Când nobilimea și-a pierdut rațiunea, poporul și-a pierdut mila. Clerul a sacralizat violența, predicatorii au înflăcărat mulțimile, iar orașele au devenit câmpuri de execuție.

Importanța intervențiilor străine – Spania catolică și Anglia protestantă – arată că „războiul religios” era și un război geopolitic. Franța a devenit scena unui teatru de marionete al Europei, în care fiecare marionetă avea o cruce în mână.

4. Imperiul – de la Schmalkalden la apocalipsa Westfalică

Harriet Rudolph abordează două momente cardinale în istoria conflictelor confesionale: Războiul Schmalkaldic (1546–47) și Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648). În ambele cazuri, religia este parte integrantă a conflictului, dar nu o explicație suficientă.

Războiul Schmalkaldic a fost o confruntare între puterea imperială și alianța protestantă, dar cauzele sunt profund constituționale: cine are dreptul să decidă religia unui teritoriu? Care este limita loialității față de un împărat care ignoră conștiința?

Războiul de Treizeci de Ani, adesea numit „Apocalipsa Europei”, a fost o spirală de distrugere alimentată de alianțe fluide, trădări confesionale, ambiții teritoriale. Catolici luptând alături de protestanți, protestanți ucigând protestanți. Confesiunea devenea instrument, nu ideal.

Religia a fost în acest caz nu cauza, ci miza: o mască pentru ambițiile unei noi ordini imperiale.

Rudolph oferă o grilă de interpretare care evită simplificările: nici „război religios pur”, nici „război de stat modernizat”. Este vorba despre o sinergie letală între credință, loialitate, geopolitică și economie. Religia era combustibilul retoric, dar mașinăria era statală.

5. Anglia – reformă, revoluție și teologia sabiei

În Anglia, ceea ce istoria oficială numește „Războiul Civil” (1642–49) este în realitate o bătălie teologică pentru sufletul națiunii. Charles Prior argumentează că întreaga eră a fost marcată de „politica Reformei” – o dialectică între autoritate spirituală și suveranitate regală.

Puritanii, prezbiterienii, anglicanii și sectele radicale nu erau doar denominațiuni teologice – ci proiecte politice alternative. Lupta pentru forma Bisericii era lupta pentru forma guvernării. Când Cromwell și-a impus sabatul militar, nu a făcut-o doar ca politician, ci ca profet.

Religia nu era separată de stat – era însăși justificarea sa, chiar și în forma republicană.

Revoluția engleză a fost un conflict între două sacralizări: a monarhiei și a congregației. În acest sens, Anglia nu a ieșit din Evul Mediu – ci l-a transformat într-o formă parlamentară a fanatismului mesianic.

6. Justificarea violenței – între legea divină și legea romană

Luise Schorn-Schütte încheie această parte cu o analiză teoretică fundamentală: cum a fost justificată teologic și juridic rezistența armată? De la dreptul feudal și teologia legământului la concepțiile moderne ale contractului social, autorii confesionali și juriștii au elaborat o întreagă doctrină a violenței legitime.

Protestanții au recurs la imaginea regelui tiran care rupe legământul cu poporul; catolicii, la ideea ordinii divine care justifică coerciția împotriva ereziei. Dreptul la rezistență nu era doar o chestiune de onoare – ci de mântuire.

Când cuvântul Domnului e interzis, sabia devine evanghelie.

Această secțiune demonstrează cu forță că „războaiele religioase” nu sunt fapte brute, ci construcții istorice, mitologii juridico-politice în care credința a fost simultan cauză, instrument și victimă. Niciun conflict nu poate fi citit într-o singură cheie. În toate – de la Boemia la Londra – se profilează un adevăr incomod: violența nu e religioasă, ci transformată în religie de cei care dețin puterea.


SECȚIUNEA III – Confiscarea sacrului: Statul modern ca uzurpator al violenței legitime

„Statul n-a eliminat violența religioasă – doar a redenumit-o în numele rațiunii de stat.”

Când teologia cedează în fața administrației, sacrul nu dispare. Este confiscat. Sub pretextul „eliberării omului de fanatism religios”, statul modern a preluat simbolurile, mecanismele și legitimitatea violenței sacre – nu pentru a le desființa, ci pentru a le redistribui sub steagul suveranității. Aceasta este concluzia amară a reflecțiilor filosofice și teologice adunate în această parte a volumului. Ceea ce istoriografia liberală ne învață ca „ieșirea din Evul Mediu”, apare aici ca o mutație teologico-politică: în loc de crucea Bisericii, tridentul statului. În locul transcendenței, birocrația.

1. William Cavanaugh – „Secularizarea sacralităţii”

Cavanaugh pleacă de la o constatare fundamentală: distincția modernă între „războaie religioase” și „războaie seculare” este falsă și construită ideologic. Războaiele din Europa modernă timpurie nu pot fi înțelese în termenii actuali ai separării dintre religie și politică. Această separare este, de fapt, o creație târzie, născută tocmai din procesul acestor conflicte, nu anterior lor.

„Religia”, în înțelesul modern – adică o chestiune privată, spirituală, separată de viața cetății – nu exista înaintea statului modern. A fost inventată de acesta.

De fapt, ceea ce s-a întâmplat nu a fost o despărțire între religios și politic, ci o mutare a sacralității dinspre Biserică spre Stat. Statul a devenit noul altar: cu legi sacre, cu misiuni soteriologice (eliberarea națiunii, progresul, dreptatea universală), cu jertfe sângeroase în numele unui „bine comun” impus prin forță. Legitimitatea violenței a fost „laicizată”, dar nu neutralizată.

Cavanaugh denunță mitul secularist liberal: acela că statul neutru a venit să pacifice haosul religios. În realitate, statul este un produs al acelor conflicte, nu o soluție. Este o parte a problemei, nu o instanță exterioară.

2. Paul Dumouchel – „Mitul violenței politice bune”

Dumouchel dezvoltă această critică printr-o lectură a lui Hobbes: omul modern nu a devenit mai pașnic, ci a acceptat o altă formă de organizare a violenței – una monopolizată, centralizată, formalizată de stat. Statul modern este cel care decide cine trăiește, cine moare, cine poate fi torturat, cine poate fi bombardat „cu justificare morală”.

Dar diferența esențială față de Evul Mediu nu constă în reducerea violenței, ci în schimbarea instanței care o legitimează. Dacă în Evul Mediu violența putea fi gestionată de mai multe autorități – familia, Biserica, nobilimea, breasla –, în modernitate aceasta devine prerogativă exclusivă a statului.

„Modernitatea nu a scos sabia din mână. Doar a decretat că doar un singur braț o mai poate ridica.”

Mai mult, Dumouchel avertizează că atât violența religioasă, cât și cea politică sunt justificate prin mituri. Fie că e vorba de „sfântul război” al papilor sau de „liberarea popoarelor” în secolul XX, justificarea e aceeași: un bine absolut care cere sacrificii. Niciunul nu e mai „rațional” decât celălalt. Diferența este doar de retorică.

Într-un pasaj central, filosoful canadian demontează convingerea modernă că violența statului este „bună”, pentru că e legală. El arată că legitimitatea este o ficțiune colectivă, o „credință secularizată” care ne face să acceptăm oroarea dacă poartă uniformă și decret.

3. Bruce Ward – „Leviatanul umanitar”

Într-un răspuns nuanțat, Bruce Ward acceptă premisele lui Dumouchel, dar introduce un factor de adâncime: ideologia umanismului progresist. El identifică în modernitatea occidentală o substituire a transcendenței divine cu o promisiune de paradis terestru: drepturile omului, pacea eternă, democrația globală. Această „religie a omului” nu renunță la sacru – ci îl reambalează în retorică umanitară.

„Când statul nu mai apără cerul, pretinde că-l coboară pe pământ.”

Ward arată cum din Hobbes până la Rousseau, ideologia politică s-a transformat dintr-un mecanism de evitare a haosului într-o doctrină a mântuirii seculare. Statul devine un „mesia administrativ”, iar politica – un cult al umanismului coercitiv.

Rezultatul? Apariția „statului militaro-umanitar” – o entitate care intervine cu arme în numele păcii, care torturează în numele demnității, care supraveghează în numele libertății. Violența e prezentă, dar acoperită cu perdele de bunăvoință.

Așadar, Bruce Ward nu neagă valoarea separării bisericii de stat, ci avertizează asupra formei noi a idolatriei moderne: sacralizarea progresului. El avertizează că dacă nu înțelegem acest nou idol, vom repeta greșelile vechilor teocrații – dar cu zâmbete umaniste și rachete inteligente.

4. De la cruce la contract: secularizarea violenței

Cei trei autori converg într-un punct: modernitatea nu a abolit sacrul – ci l-a redistribuit. Religia nu a fost înlocuită cu rațiunea pură, ci cu ideologii seculare care funcționează ca religii: cu dogme, eretici, mântuire, profeți, jertfe.

Fie că este vorba de naționalism, socialism, liberalism globalist sau umanism de stat, toate aceste doctrine au legitimat violența în numele unui ideal absolut. Deosebirea e că în lipsa unui Dumnezeu transcendent, nu mai există nicio instanță de judecată a răului. Totul devine procedural.

„S-a renunțat la crucea care mântuiește prin jertfă și s-a ridicat contractul care domină prin constrângere.”

5. Implicații pentru Europa contemporană

Ce învățăm din aceste reflecții pentru prezent? Că problema Europei nu este religia – ci incapacitatea de a recunoaște propriile sacralizări seculare. Uniunea Europeană, de exemplu, refuză orice ancoră religioasă, dar are propriile „articole de credință”: piața unică, dreptul european superior, progresul nelimitat. Cine le contestă e tratat ca eretic.

În această paradigmă, suveranismul, creștinismul tradițional, democrațiile populare devin „forme de fanatism” care trebuie eradicate. Nu cu sabia – ci cu reglementarea, cu sancțiunea, cu marginalizarea.

6. Soluția? Întoarcerea la discernământul teologic

Paradoxal, pentru a demonta mitul violenței religioase, avem nevoie de teologie. O teologie a păcii, o teologie a discernământului – care să vadă unde se ascund idolii moderni, unde violența se dă drept ordine, și unde ordinea ucide sufletul.


SECȚIUNEA IV – Mitologia Războaielor Religioase – între memorie colectivă și manipulare politică

Niciun război nu trăiește doar prin tunuri și sânge. El continuă să dăinuie în mintea oamenilor prin poveste. Istoria nu este doar arhivă, ci scenă. Iar Războaiele Religioase europene n-au fost doar conflicte armate: au devenit, în ultimele patru secole, material plastic pentru mitologiile politice, ideologice și naționale care au construit conștiința modernă a Occidentului. Această ultimă parte a volumului demontează o mare mistificare: ideea că „epoca religiei” a fost epoca barbariei, iar „epoca secularismului” – cea a rațiunii. În fapt, mitologia „războaielor religioase” a fost creată de statul modern, pentru a-și justifica monopolul și secularizarea agresivă.

1. Cazul Olandei: între martiriu și independență

Judith Pollmann analizează rolul central pe care l-au jucat memoria și propaganda în consolidarea identității olandeze după Războiul de Optzeci de Ani (1568–1648). Protestanții olandezi și-au construit o mitologie a martiriului: persecuția spaniolă, execuțiile catolicilor, răbdarea sfinților reformatori, totul reinterpretat ca temelie a unei noi „biserici naționale”.

Dar această mitologie a fost ambivalentă. Pe de-o parte, a încurajat coeziunea națională. Pe de alta, a justificat excluderea, marginalizarea și chiar epurarea religioasă a catolicilor din noul stat. Martiriul unora a devenit pretextul dominației asupra celorlalți.

Memoria suferinței folosită pentru răzbunare.

Pollmann arată cum această narativă s-a perpetuat secole întregi, alimentând o viziune binară: protestantul liber vs. catolicul tiranic. Școala, liturghia, literatura – toate au fost instrumente ale acestei mitologii fondatoare, care a înlocuit Evanghelia cu o istorie sfințită.

2. Germania: inventarea unei epoci „a fanatismului religios”

Barbara Stollberg-Rilinger și Cornel Zwierlein examinează modul în care Războiul de Treizeci de Ani a fost transformat, în epoca iluministă, într-un contra-exemplu pentru orice tip de religie publică. Deși inițial fusese interpretat ca un conflict de drept, constituțional și politic, secolul XVIII l-a rescris ca o „parabola a intoleranței religioase”.

Această reformulare nu a fost neutră. A avut o funcție ideologică precisă: să justifice secularizarea și centralizarea statului. Sub masca unei „lecturi raționale a trecutului”, filozofii iluminismului au produs o minciună pedagogică: religia duce inevitabil la război, statul la ordine.

Teroarea religiei a fost inventată pentru a sacraliza birocrația statului.

Această interpretare a fost exportată în secolul XIX prin școală, universitate, și manuale de istorie. Religia a fost transformată într-un țap ispășitor. Nu contează că Războiul de Treizeci de Ani a fost și o luptă pentru suveranitate, pentru echilibru de putere sau pentru ordine constituțională. Conta doar mesajul: să nu mai permitem religiei să atingă spațiul public.

3. Anglia: protestantismul ca virtute națională

Angela Ranson arată cum în Anglia post-elizabetană s-a construit un canon identitar în care protestantismul era sinonim cu libertatea și luminarea, iar catolicismul – cu tirania, superstiția și barbaria continentală. Martirologii protestanți, predicile patriotice și istoriografia oficială au creat o Anglie în care credința era suveranitate, iar Roma – trădare.

Această mitologie a supraviețuit secole întregi și a modelat atitudinea britanică față de continent. UE, Vaticanul, autoritățile transnaționale – toate sunt percepute (chiar și azi) ca ecouri ale catolicismului autoritar, în contrast cu „individualismul protestant” englez.

Când mitologia devine identitate, istoria moare.

Ranson subliniază că această mitologie protestantă a legitimat expansiunea imperială, marginalizarea catolicilor irlandezi și o viziune colonială asupra lumii: acolo unde merge britanicul, merge adevărul. Aceasta nu e doar o problemă de trecut, ci un cod ideologic care structurează geopolitica actuală.

4. Războaiele religioase în imaginarul iluminist

Zwierlein continuă cu o analiză magistrală asupra modului în care gânditorii secolului XVIII (Voltaire, Gibbon, Bayle) au folosit retorica „fanatismului religios” ca fundament pentru teoria statului secular. În această logică, toleranța devine o formă de control: nu libertate a conștiinței, ci reducere la tăcere a oricărei forme de religie vie, publică, articulată.

Iluminismul nu a fost „neutru”. A fost o mișcare ideologică care a instrumentalizat imaginea trecutului religios pentru a construi un viitor fără transcendență. Războaiele religioase au fost pictate ca o patologie – nu pentru că ar fi fost exclusiv religioase, ci pentru că justificau demonizarea religiei în ansamblu.

Iluminismul n-a stins flăcările fanatismului – ci le-a aprins în numele rațiunii absolute.

Zwierlein avertizează: această mitologie este încă activă. Ea structurează educația occidentală, discursul politic și chiar justiția europeană. Când creștinii sunt marginalizați pentru „intoleranță” sau „discurs al urii”, mitul războaielor religioase este mereu în fundal.

5. Cultura memoriei și strategiile puterii

Sabine Holtz explorează modul în care amintirea „războaielor religioase” a fost conservată și modelată de statul modern. În Germania, Franța și Anglia, istoriografia a fost nu doar disciplină științifică, ci strategie de stat. Memoria selectivă a acestor conflicte a permis construcția unor identități naționale exclusiviste și a unor narative hegemonice.

În Franța, de exemplu, Revoluția a rescris războaiele religioase ca un preambul al eliberării de „tirania clericală”. În Germania, Prusia a instrumentalizat moștenirea protestantă pentru a-și legitima centralismul și militarismul. În ambele cazuri, violența trecutului a fost deturnată în legitimitate prezentă.

Istoria nu este o oglindă – ci o sabie ascunsă în bibliotecă.

Holtz atrage atenția că memoriile colective nu sunt spontane. Ele sunt cultivate, distilate, impuse. Monumentele, sărbătorile, lecțiile de istorie – toate sunt forme de mitologizare. Și acolo unde mitul înlocuiește adevărul, manipularea devine destin.

6. Europa seculară – un proiect născut din resentiment

În concluzie, toate aceste contribuții converg într-un punct: ideea Europei moderne ca „ieșire din fanatism” este un mit. Europa nu a fost construită împotriva violenței – ci prin ea. Războaiele religioase nu au fost cauza haosului, ci pretextul pentru centralizarea violenței în mâna statului. Iar secularismul european, prezentat ca neutralitate, este o ideologie născută din resentiment: o ură intelectualizată față de transcendență, o frică sistemică de libertatea spirituală.

UE nu e o depășire a Evului Mediu, ci o înlocuire a Bisericii cu un aparat administrativ fără suflet.

Astăzi, când ni se spune că religia trebuie scoasă din școală, din spațiul public, din familie – se reia aceeași mitologie falsă. Că religia ar fi izvorul tuturor relelor. Dar realitatea este inversă: fără religie, Europa a produs cele mai devastatoare ideologii ale secolului XX – comunismul, nazismul, scientismul eugenist, liberalismul financiar dezumanizant.

7. Ce e de făcut?

Este timpul să înfruntăm mitul. Să recuperăm o memorie lucidă, completă, în care religia nu este demonizată, ci înțeleasă în complexitatea sa. Să restituim Bisericii rolul de martor și vindecător, nu de țap ispășitor. Și să reînviem o pedagogie a discernământului, în care tinerii să înțeleagă istoria – nu să o repete sub alte forme.


CONCLUZIE GENERALĂ – Mitul fondator al Europei seculare: demonizarea religiei, sacralizarea puterii politice

„Religia n-a fost învinsă de rațiune, ci de un nou cult – cel al statului atotputernic.”

Europa modernă nu s-a construit printr-o eliberare din obscurantism, ci printr-o reconfigurare a sacralului. Mitul că războaiele religioase ar fi fost generate de fanatism teologic, iar statul secular le-ar fi oprit în numele rațiunii și păcii, este nu doar greșit istoric, ci profund nociv ideologic. Acest mit nu explică trecutul, ci justifică prezentul – și, mai grav, structurează viitorul.

Gânditorii secolului XVIII – de la Voltaire la Gibbon și Bayle – au transformat violențele Europei confesionale într-o legendă pedagogică, menită nu să explice complexitatea conflictelor, ci să justifice marginalizarea religiei în viața publică. În această lectură partizană, religia devine sinonimă cu intoleranța, iar toleranța – o armă de control. Nu o libertate autentică a conștiinței, ci o reducere la tăcere a oricărei forme de religie vie, articulată și instituțională.

Mitul războaielor religioase nu e despre trecut. Este codul moral al puterii moderne.

Această legendă funcționează ca un sablon ideologic: orice creștinism care îndrăznește să vorbească în spațiul public este acuzat de obscurantism. Orice apel la morală transcendentală este etichetat drept „discurs al urii”. Orice rezistență spirituală în fața secularismului coercitiv este stigmatizată ca reminiscență medievală. În fundal, obsesiv și perfid, revine mereu aceeași imagine: vrem să evităm un nou război religios, deci să păstrăm tăcerea.

Dar realitatea este alta. Războaiele moderne timpurii din Europa nu pot fi înțelese în termenii artificiali ai separației dintre religie și politică. Această separare nu era dată înaintea conflictelor – ci a fost produsă chiar de ele, impusă de statul modern pentru a-și legitima monopolul asupra violenței. Secularizarea nu a adus pacea – ci o redistribuire a violenței, de la altare spre parlamente, de la amvoane spre tribunale. Cu mai multă eficiență, dar fără mai multă sfințenie.

Europa nu a fost construită împotriva violenței – ci prin violență. Împotriva Bisericii, dar nu împotriva vărsării de sânge.

În această lumină, mitologia fondatoare a secularismului devine clară: religia a provocat haosul, statul l-a rezolvat. Această teză, seducătoare prin simplitatea sa, este însă falsă prin reducționismul său și periculoasă prin implicațiile ei. Ea ignoră complexitatea teologică, multiplicitatea cauzelor istorice, și realitatea că însăși ordinea modernă s-a născut din aceleași conflicte pe care pretinde că le-a pacificat.

Astăzi, această mitologie nu doar persistă, ci guvernează. Europa contemporană își fundamentează instituțiile, legislația și discursul public pe această viziune denaturată. Când creștinii sunt marginalizați în numele „neutralității”, când valorile creștine sunt scoase din școli, când suveranitatea este discreditată ca „populism religios”, mitul războaielor religioase lucrează din umbră, ca o premisă nespusă.

Adevărata întrebare nu este dacă religia provoacă violență – ci cine are voie să o numească „violență” și cine o poate comite în numele binelui.

Recuperarea adevărului nu înseamnă reîntoarcerea la teocrație, ci eliberarea de o mitologie, de o minciună otrăvitoare. Înseamnă refuzul de a accepta că libertatea se naște din uitare și că pacea se clădește pe excluderea sacrului. Înseamnă redescoperirea unei teologii a păcii, care să nu cedeze în fața falsului progres, ci să-l judece cu lumină din afara istoriei.


Europa nu poate fi salvată negându-și sufletul. Iar un continent fără suflet nu poate face pace.


Cenzura reînvie în România: Proiectul USR și interzicerea platformelor incomode

Împreună cu mai multe articole care cer direct sau insinuează că ar fi necesară interzicerea Telegram și Rumble, a apărut și proiectul USR de limitare drastică a caracterului liber al comunicărilor electronice:

https://www.romania-actualitati.ro/stiri/romania/proiect-platformele-sociale-obligate-sa-stearga-postarile-ilegale-in-15-minute-de-la-publicare-id211114.html

Cerințele proiectului de lege sunt incompatibile cu platformele care protejează libera expresie, motiv pentru care putem considera că reprezintă un prim pas în direcția interzicerii platformelor și a criminalizării accesului la platformele interzise.

Reamintim că, deși Constituția interzice în cea mai categorică exprimare atât cenzura cât și suprimarea publicațiilor, presa rusă de limbă română sau engleză, cu tematică internațională (Sputnik, Ruptly, RT), este interzisă în România printr-un banal act administrativ emis de ANCOM.

O astfel de interdicție restrânge drepturile noastre(!) cetățenești vizând liberul acces la informație și libera diseminare a acestora, deși sunt garantate explicit de Constituție.

Cenzura este un act de agresiune asupra drepturilor românilor, prin care este manipulată sfera publică românească și infantilizat discursul public, nu un act de apărare împotriva „propagandei ruse”.

Cenzura românească este un act de agresiune împotriva adevărurilor inconvenabile pentru noi (dar favorabile rușilor).

Din acest motiv cenzura a fost interzisă în România chiar la nivel Constituțional, societatea acceptând riscul de moment al dezinformării pentru a salvgarda instrumentul afirmării neîngrădite (și) a adevărului.

Principiul Constituțional implicit este că adevărul risipește orice minciună și că eventualul prejudiciu de moment este prețul înțelepțirii și al experienței umane libere și în deplină demnitate.

Proiectul propus de USR reia ideea occidentală a anulării și a deplatformării vocilor incomode, a protejării paternaliste a cetățenilor prezumați incapabili, obligând Disidența la eforturi disproporționate pentru a se menține în atenția publică.

Este probabil că vocile incomode vor fi reduse la rețele de difuzare restrânsă (email direct în plafon de câteva sute de contacte), fiind autorizată diseminarea ideilor personale pe niveluri de acces supuse licențierii prealabile.

Finalmente, vocile cu adevărat incomode vor fi anulate sau blocate nominal, prin raportare, de pildă, la dispozițiile judiciare care protejează interesul bunei desfășurări a urmăririi penale (eng. Gag orders).

Se apreciază că, suplimentar față de cazul urmăririi penale, sunt și alte domenii legitime de interes public care ar justifica restrângerea administrativă (ANCOM sau CNA) a drepturilor de liberă exprimare și diseminare a ideilor.

Hârtia suportă orice, iar interpretarea legii în sensul neaplicării și infirmării ei a devenit sportul preferat al regimului oligarhic care stăpânește pe români.

Problema „Nepal, Nepal!” are doar soluţii dureroase

Sursa imaginii: Hotnews.ro

În prima zi a anului 2025, online-ul românesc a explodat ca urmare a viralizării fulminante a unui clip filmat în staţia Titan a Metroului Bucureşti, acolo unde o mulţime de imigranţi care au ocupat în întregime staţia (mult peste o mie de persoane) au scandat insistent „Nepal, Nepal!”, probabil numele ţării de provenienţă. Bucureştenii nimeriţi între aceştia au rămas tăcuţi şi timoraţi de izbucnirea lor entuziastă.

Câţiva comentatori au observat că numărul imigranţilor de la metrou părea mai mare decât al românilor de pe scările Curţii de Apel Bucureşti, care erau prezenţi la procesul pentru reluarea turului 2 al prezidenţialelor.

Incidentul devoalează un adevăr dureros care infirmă discursul oficial despre individualitatea migranţilor economici interesaţi cu orice preţ să-şi câştige cinstit o bucată de pâine, inclusiv cu preţul naturalizării. Puterea evidenţei demonstrează faptul că nu avem de-a face (doar) cu indivizi în căutarea unui trai mai bun, dispuşi să se integreze în societatea gazdă, ci cu o expresie colectivă a încetăţenirii într-un spaţiu economic abandonat de către băştinaşi.

Problema este că abandonarea spaţiilor economice imprimă consecinţe politice care exced cadrul strict al raporturilor de muncă desfăşurate cu nerezidenţi. Spaţiul economic ocupat de noii veniţi produce ample perturbări ale spaţiului politic. Occidentul a cunoscut deja aceste evoluţii de ordin politic şi poate reprezenta un studiu de caz pentru noi, în primul rând pentru a anticipa cursul evenimentelor viitoare.

Există şi o experienţă românească tristă pe care o putem invoca, anume masiva invazie evreiască din Moldova din timpul funestei domnii a lui Mihail Sturza, când autoritatea publică a urmărit un interes economic particular al îmbogăţirii rapide a domnitorului, ignorând consecinţele sociale, economice şi politice care încă ne afectează, aproape două secole mai tâziu. Şi atunci ca şi acum, problema a fost generată nu de ideea evreilor imigranţi luaţi unul câte unul, ci din faptul constituirii acestora într-un monolit etnic şi politic prădător faţă de populaţia locală (Cahalul).

Faptul că occidentul a fost îngenuncheat de imigraţie nu reprezintă un proces natural ci o consecinţă a unei abordări demografice instituţionalizată sub denumirea de „Planul Kalergi”, care urmăreşte metisarea populaţiilor europene. Pericolul nu vine dinspre neamurile subiect ale procesului de metisare (nu vine de la nepalezul sau pakistanezul imigrant), ci dinspre forţele care au proiectat şi operaţionalizat respectivul plan.

Întrucât nu vorbim doar despre un fenomen migratoriu natural, ci despre unul alimentat şi scalat de politici publice obligatorii, care are obiective politice nepublice constând în diluarea unităţii etnice şi naţionale, rezolvarea nu poate proveni exclusiv din spaţiul politicilor migraţioniste, ci trebuie subsumate războiului cultural-ideologic ce este purtat împotriva noastră, pe multiple niveluri de existenţă.

Experienţa noastră istorică, dar şi evoluţiile politice prezente din SUA şi din Europa occidentală, conduc către o soluţie demografică unică, dar încărcată de un profund substrat politic negativ. Singura soluţie pentru problema imigraţiei de masă este reprezentată de instrumentul deportării în masă. Naturalizarea reprezintă o falsă soluţie, de-a pururi invocată cu rea-credinţă.

Occidentul testează în prezent, neconvingător, numeroase abordări tehnice ale soluţiei deportărilor, dar este împiedicat să o facă transparent de încărcătura emoţională şi politică deosebit de fierbinte. Generalizarea problemei la nivel de stat produce şi imposibilităţi obiective de abordare a problemei, întrucât nu există capacitate administrativ-executivă pentru un val de deportări care să întoarcă sau să stabilizeze fluxul migraţionist.

Aşa se explică şi atitudinea de-a dreptul isterică a Ungariei pe această temă, dat fiind că e infinit mai uşor de prevenit problema „Nepal, Napal!” decât este să o gestionăm sau reparăm.

Cert este că România se află înaintea pragului de creştere exponenţială a comunităţilor migratorii asiatice şi africane, înaintea momentului Mihail Sturza, când încă pot fi implementate bariere legislative care să protejeze ethosul naţional şi care să stingă, în timp, ocuparea spaţiilor sociale, culturale, economice şi politice de către nerezidenţi ai Uniunii Europene.

Dar înlăturarea pericolului disoluţiei naţionale şi a înlocuirii efective a populaţiilor de pe teritoriul statului român impune inclusiv reconsiderarea apartenenţei ţării noastre la Uniunea Europeană şi asumarea unor politici proprii, naţionale, de dezvoltare, deloc străine de ceea ce a reuşit, până la un punct, să facă regimul lui Nicolae Ceauşescu.

Mai trebuie subliniat şi faptul că frontul naţionalist european a sucombat adoptând discursuri şi politici anti-imigraţioniste care au fost cu uşurinţă circumscrise politicilor şovine şi xenofobe, ori discursului instigator la ură, obligand la o reinventare politică parţială, mult întârziată, sub identitatea politică a suveranismului (naţionalism dezbrăcat de tot ce e esenţial pentru sănătatea neamului).

Niciuna dintre opţiuni nu este uşoară, dar cu cât mai repede putem începe să vorbim despre instrumentul deportărilor şi expulzărilor, inclusiv (mai ales?) a migranţilor deja consideraţi „integraţi” în circuitul economic românesc, cu atât mai bine. Orice întârziere ne apropie de momentul curbei exponenţiale (momentul Mihail Sturza) când cursul demografic devine ireversibil şi catastrofal.

Însă, a rezuma problema „Nepal, Nepal!” exclusiv la tehnicalităţile politicilor imigraţioniste reprezintă o orbire de sine şi o negare a profunzimii efectelor sale asupra neamului românesc. Problema „Nepal, Nepal!” reprezintă o ameninţare de ordin istoric, sistemic, pentru neamul românesc, şi e importantă denumirea aceasta tocmai pentru că ideea covârşirii populaţiei României cu cetăţeni ai statului Nepal este ridicolă, dar obligă la sondarea nivelurilor mai profunde ale realităţilor politice primare care jalonează existenţa românilor pe aceste plaiuri.

Problema „Nepal, Nepal!” nu este despre nepalezi sau (doar) despre imigranţii de la noi, ci este una care conferă totemul discursiv util pentru a trece la discuţii cu mult mai aplicate, unele care vor testa sinceritatea şi competenţa politicilor suveraniste.

Consider că problema „Nepal, Nepal!” este doar una dintre cele multe care ne vor obliga la trecerea (revenirea?) de la „un discurs suveranist” la „o politică naţionalistă” sănătoasă şi creştinească.

Noul proiect de ţară: combaterea „extremismului”

Creşte presiunea mediatică asupra procurorilor pentru combaterea aşa-zisului-extremism şi aşa-zisului discurs instigator la ură.

În ciuda unor problematici de o gravitate deosebită legate de funcţionarea statului şi instituţiilor publice şi de starea finanţelor publice, presa încartiruită continuă presiunea mediatică asupra parchetelor stăruind pentru intensificarea măsurilor poliţieneşti asupra celor pe care îi desemnează a fi extremişti sau care au un discurs public nealiniat, despre care ei afirmă că ar reprezenta instigare la ură.

Aşa cum am menţionat din clipa anulării alegerilor, este previzibilă pornirea unei campanii virulente de persecutare a noilor indezirabili, cu scopul de a trece în planul doi chestiunile fundamentale ale legitimităţii statului. Exigenţele tacticii contrainsurgente impun declanşarea măsurilor active mai întâi asupra unor personaje contondente care nu pot antrena solidarizarea populară (precum Diana Şoşoacă, Marian Motocu ş.a.), dar asta nu înseamnă că laţul nu se va strânge şi asupra ţintelor valoroase de îndată ce impactul emoţional se va disipa (Ioan Roşca, Corvin Lupu, Vasile Zărnescu, Mihai Şerban, Eugen Sechilă, Dan Grăjdeanu, printre mulţi alţii).

Totodată, de importanţă principală rămâne şi validarea vocabularului ofensiv a „războiului hibrid”, cu toate consecinţele de ordin social, economic şi politic ce decurg din vehicularea acestui concept. Menţinerea statului român într-o stare politică de facto excepţională răspunde nevoii de a substanţia ideea „războiului hibrid” purtat de Federaţia Rusă împotriva regimurilor democratice, dar şi a efectelor pretins devastatoare pe care acest tip nou de agresiune îl poate produce asupra statelor care nu manifestă vigilenţă.

În ciuda dezvăluirilor despre campania PNL de promovare a lui Călin Georgescu, se menţine ideea vulnerabilităţii statului român în faţa acţiunilor subversive ale Federaţiei Ruse, insinuându-se ideea că efectul vizibil al „agresiunii hibride” constă în amplificarea valului extremist din societate. Faţă de acest criteriu măsurabil cu instrumentele profesionale ale sociologiei politice se pot pune între paranteze obligaţii esenţiale ale statului de a garanta exercitarea unor drepturi fundamentale, între care ţinte predilecte vor fi dreptul la liberă exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea asocierilor politice.

Validarea şi consolidarea retroactivă a unor măsuri excepţionale, despre care astăzi există consens asupra caracterului abuziv, vor conduce la declanşarea unor măsuri deosebite de combatere a efectelor pretinselor agresiuni.

Dincolo de momentul anulării alegerilor, pentru puterea politică este important să sublinieze caracterul continuu al agresiunii şi continua actualitate a consecinţelor războiului hibrid asupra societăţii româneşti. Astfel, menţinerea lui Călin Georgescu în fruntea preferinţelor electorale va constitui ea însăşi dovada actualităţii efectelor „războiului hibrid” şi a severităţii vătămărilor produse asupra societăţilor democratice.

Combinarea ideii de „război hibrid” cu incompetenţa sau corupţia actorilor politici locali (şi a altor particularităţi) va sublinia caracterul malevolent şi devastator al „agresiunii”. Se naşte deci o realitate politică obiectivă nouă ce trebuie combătută prin campanii integrate, specializate.

Astfel de campanii sunt absolut indispensabile pentru controlul social, persecuţia (nedreaptă) fiind atât element de coagulare a maselor temătoare, de inhibare a discursului liber, de împiedicare a activităţilor nealiniate, cât şi de afirmare a unor obiective politice noi la umbra cărora să se construiască şi să se negocieze noile relaţii de putere la nivel superior, de la care cetăţeanul oricum este exclus.

În acest context, îndrăznesc să îi previn pe cititorii noştri asupra inevitabilului: noul regim are nevoie de un duşman intern îndeajuns de înspăimântător încât să explice natura caracterului său excepţional şi arbitrariu.

Infrastructura ideologică a războiului hibrid, a dezinformării, extremismului şi discursului instigator la ură este deja funcţională şi amorsată.

Duşmanul intern trebuie identificat şi urmează să i se atribuie un chip uşor de recunoscut, aflat la convergenţa conspiraţionistului, putinistului, antivaccinistului, ortodoxistului, extremistului, anti-occidentalului.

Priviţi-vă în oglindă!

Climatismul – Mitul, Farsa, Minciuna, Agresiunea

Motivul pentru care vă propun documentarul de mai jos este reprezentat de nevoia de a angaja şi combate propaganda politică a climatismului. Ideologia încălzirii globale s-a deconectat de multă vreme de polemica ştiinţifică iar astăzi serveşte exclusiv unor scopuri politice malevolente.

În contextul anului electoral, orice formă de întemeiere a argumentelor politice în relaţie cu mitul climatismului trebuie înţeleasă ca o ameninţare de agresiune directă asupra noastră. Pe cale de consecinţă, cei care colportează narativele climatismului sunt complicii războiului ce se poartă împotriva popoarelor lumii, război structurat politic şi ideologic, momentan, sub umbrela Agenda 2030 (anterior Agenda 21).

Discuţia despre politică este mai amplă şi vom reveni asupra acestui subiect. Documentarul de mai jos este, în opinia mea, un simplu dar convingător instrument de dumirire. Din păcate, se adresează doar celor care înţeleg limba engleză.

Vizionare cu folos!

Războiul ne-rece: Revoluţie < lovitură de stat < agresiune externă hibridă < subjugare!

Titlul corespunde celor patru chei de interpretare a evenimentelor din decembrie 1989, împrejurări care deşi au fost între timp lămurite în elementele lor esenţiale sub aspect faptic, subzistă în conştiinţa publică în mod distorsionat, denaturat, cu grave consecinţe pentru înţelegerea corectă a situaţiei de subjugare în care ţara şi poporul se regăsesc astăzi.

Situaţia este şi mai gravă pentru românii ortodocşi care, refuzând o realitate deloc măgulitoare, aleg să absolutizeze frânturi de semnificaţii scoase din context pentru a forţa interpretarea potrivit căreia ar fi existat o jertfă benevolă, martirică, asumată colectiv, pentru ideea de libertate sau, şi mai grav, pentru ideea de democraţie, capitalism, liberalism ori pentru integrare europeană.

Ce frumos curaj au arătat tinerii noştri!

Nimeni nu neagă că între cei aflaţi în stradă atunci au fost multe persoane care au probat curajul şi credinţa în Dumnezeu, precum şi o dorinţă arzătoare pentru libertate. Acestea sunt însă neînsemnate/irelevante pentru mecanismul de surpare a edificiului de putere existent şi de capturare/asasinare a personajelor cheie, ci mai mult sunt importante pentru procedura ulterioară de legitimare a noilor conducători.

Oricât de lăudabilă este participarea la acţiunile de stradă din decembrie 1989, chiar şi când aceasta s-a soldat cu decese, prezenţa curajoasă în bătaia focului de armă nu depăşeşte semnificaţia unui pretext pregătit şi speculat de complotişti, fără a avea niciun fel de autonomie tactică sau strategică pentru atacul dat asupra statului şi conducătorilor săi.

Termenul tehnic pentru jertfa de sânge din decembrie 1989 este: „exploatare în orb”.

Tot tehnic vorbind, e lovitură de stat!

În acelaşi timp, nimeni (de bună-credinţă) nu se mai poate menţine astăzi pe linia narativă a anilor ’90 referitor la o aşa-zisă mişcare de stradă spontană care a produs emulaţie şi a emanat un salvator grup de iniţiativă care a preluat puterea (cică abandonată de dictator!) în fruntea căruia s-a remarcat Ion Iliescu.

Cărţile scrise în ultimii 30 de ani descriu şi documentează în detaliu, printre altele, fazele premergătoare constând în existenţa unui plan de debarcare a lui Ceauşescu încă din 1969, Operaţiunea „Dniester“ iniţial proiectată de sovietici, mai apoi însuşită şi de francmasonerie şi executată cu larga contribuţie a occidentului, decisive fiind atât statele cât şi entitatea descrisă aluziv ca fiind Grupul Creditorilor de la Paris.

Sunt neîndoielnice pregătirea, organizarea şi recrutarea unui grup complotist, poziţionarea logisticii de atac, prezenţa trupelor străine sovietice şi franceze, pre-condiţionarea psihologică a populaţiei pentru răsturnarea regimului, campania de demonizare a lui Ceauşescu, campania de devalorizare a reuşitelor economice şi industriale, organizarea unei penurii generalizate a bunurilor de larg consum chiar şi după achitarea integrală a datoriilor ş.a.m.d.

Revolta nu e revoluţie!

Revolta e chiar paralelă cu ideea de acaparare şi exercitare a puterii şi poartă o altă semnificaţie: contestarea legitimităţii puterii, negarea autorităţii iar nu aproprierea sa, împiedicarea exercitării (nedrepte) a puterii.

Revolta populară din decembrie 1989 este dovedită a fi rodul unor provocări şi diversiuni amplificate de profesionişti ai manifestaţiilor de stradă, persoane care au menţinut forţa de rezistenţă a străzii în faţa trupelor de represiune suficient timp pentru ca acei complotişti care s-au insinuat în nucleul de putere al statului să producă evenimentele prin care au forţat îndepărtarea Ceauşeştilor şi izolarea acestora de instrumentele de luptă şi de supravieţuire.

Dar revolta a condus la alungarea lui Ceauşescu!

Fals; generalul Ioan Geoană, tatăl prezidenţiabilului Mircea Geoană l-a împiedicat pe Ceauşescu să intre în buncărul de comandă din Comitetul Central, Ceauşescu a fost luat cu forţa de pe balcon, urcat pe acoperiş şi dus de subţiori, împotrivindu-se, la elicopterul cu care a fost evacuat de la putere. Alungarea lui Ceauşescu s-a produs prin acţiunea complotiştilor, nu a tulburărilor din stradă.

Ceea ce este absolut necesar a fi subliniat este că regimul ceauşist ar fi supravieţuit şi revoltelor populare şi încercărilor de lovitură de stat, dacă acestea nu ar fi fost alimentate şi protejate militar şi politic de URSS, SUA, Franţa, Anglia, Ungaria şi Iugoslavia.

Subliniez! Nici revolta populară şi nici lovitura de stat nu au condus ele însele sau conjugat la căderea regimului ceauşist, ci determinantă şi absolut indispensabilă pentru reuşită a fost agresiunea externă hibridă, militară-politică, pregătită timp de mai mulţi ani, cunoscută, discutată şi anticipată la vârful elitelor comuniste din România.

De ce spun agresiune hibridă?

Vorbim de un act de război ne-rece desfăşurat sub acoperirea/pretextul unor tulburări sociale, convenit în forma finală la întânirea din 2-3 decembrie de la Malta (Bush-Gorbaciov) şi din 6-7 Decembrie de la Kiev (Gorbaciov-Mitterrand), act de război coordonat operaţional de la Chişinău, care a produs prin cleştele celor două instrumente principale (revoltă de stradă şi complot asupra conducătorului) desfiinţarea statului român (dispariţia Republicii Socialiste România), capturarea, torturarea şi uciderea conducătorilor statului şi a celor loiali lor, schimbarea regimului constituţional, schimbarea regimului juridic şi politic, schimbarea modelului economic, transferarea sau însuşirea proprietăţilor statului înfrânt, demolarea industriei şi demantelarea economiei naţionale, degradarea statutului politic internaţional, transformarea României într-o colonie fără voinţă politică vie.

Ulterior zilei de 22 şi până la consolidarea puterii, prin genocid, propagandă şi manipulare mediatică, o populaţie complet debusolată a fost făcută complice şi minţită că a fost entuzistă-creatoare a unui nou cadru existenţial pentru viitorul naţiunii române.

I s-a spus că preţul plătit ar fi fost mare şi că s-a achitat cu sângele vărsat. A fost apoi antrenată într-un joc electoralist, mimând „democraţia originală”, „contra-revoluţia”, „revoluţia confiscată”, „ameninţarea extremist-legionară”, mineriadele şi „politica partizană”, în scopul obţinerii răgazului şi secătuirii dorului colectiv de libertate şi de adevăr.

Cu ce fel de eroi ne-am pricopsit?

Poporului i s-a indus şi i s-a inventat în scopul loializării prin falsă răsplată o clasă butaforică de eroi „revoluţionari”, cu rol mai mult sau mai puţin determinat în producerea unui rezultat politic neafectat în vreun fel de activitatea proclamată drept eroism revoluţionar. În fapt, vorbim despre o reţetă de corupere sau de menţinere într-o stare generalizată de degradare sufletească a elitelor, care a împiedicat revirimentul moral, însetarea colectivă de adevăr şi dreptate şi revenirea întru sine.

Esenţial rămâne adevărul că oferta politică pe care fiecare dintre noi am primit-o la schimb a fost suficient de convingătoare sub aspect individual încât să nu ne mai pese de valorile şi îndatoririle pe care trebuie să ni le însuşim şi să le exercităm ca popor liber. Ceea ce este esenţial pentru o naţiune liberă şi prosperă a fost plasat într-un contingent şi într-un plan vocaţional pe care suntem incapabili să îl mai înfăptuim în concretul său normativ.

Instrumentele juridice, politice şi comunitare care ne sunt absolut de trebuinţă pentru împreună despătimire, înduhovnicire, sfinţire şi mântuire au fost înlăturate/ împiedicate/ subminate prin arhitectură constituţional-judiciară, prin dependenţe de drept internaţional şi înlănţuire economico-financiară, prin modelarea mediatic-culturală a practicii sociale, precum şi prin afirmarea unor drepturi ale omului şi implementarea de politici publice absolut incompatibile cu învăţătura şi tradiţia ortodoxe, făcându-ne colectiv părtaşi la lucrarea de demonizare a lumii.

Ce e autentic românesc în evenimentele din 1989?

O concluzie tare dureroasă pe care m-am găsit obligat să o fac în urma lecturilor mele este că cea mai consistentă, mai substanţială participare autentic românească la căderea regimului comunist nu a fost jertfa de sânge a revoltei populare de până în ziua de 22 ci, incomparabil mai dihai, trădarea!

Strada însăşi a rezistat dincolo de punctul critic datorită implicării unor divesionişti profesionişti, români în primul rând, apoi străini, pregătiţi în URSS, în Franţa şi în Ungaria.

Dar! Determinantă cu adevărat pentru înfrângerea statului socialist român şi pentru capturarea şi asasinarea conducătorilor săi a fost mai abitir trădarea, trădarea Securităţii statului în primul rând, apoi prea numeroşilor agenţi străini din rândul elitelor militare şi politice, agenţi în primul rând sovietici, apoi occidentali.

Cele trei matrioşti sunt înghiţite de cea de-a patra

Să ne gândim la un set de păpuşi Matrioşka: la păpuşa revoluţiei, ascunsă în păpuşa loviturii de stat, ascunsă în păpuşa agresiunii externe sovieto-franceze; ceea ce se discută mai puţin, deşi este de o evidenţă orbitoare, se referă la tutelarea evenimentelor din 1989 de către facţiunea evreiască cominternistă din România, subsidiară celei din URSS, facţiune aflată sub obedienţă francmasonică în occident.

Dincolo de raţiuni geopolitice concurente convenite între marile puteri, a fost unificatoare pentru coerenţa de acţiune şi pentru coerenţa obiectivelor urmărite prin eliminarea ceauşiştilor autoritatea deosebită cu care au fost învestiţi etnicii evrei Brucan, Roman şi Iliescu.

Pentru început, este limpede că şi în România s-a consumat un episod clasic al conflictului stalinisto-troţkist, prin care partida cominternistă a răzbunat înfrângerea politică suferită anterior în faţa comuniştilor naţionalişti-suveranişti români. Însă a ne opri aici e prea puţin şi umbreşte adevărul util nouă.

Ce treabă au evreii cu revoluţia?

Evenimentele din decembrie 1989 se cer a fi înţelese şi în continuarea forţelor care au configurat istoria statului român din secolul XIX şi până acum, respectiv obiectivul de dominare şi de subjugare a poporului român de către puterea evreiască.

Sugestiv pentru ortodocşii români este traseul intelectual al disidentului Ioan Roşca, cercetător al regimului comunist care, documentând răspunderea politică şi juridică pentru crimele regimului ceauşismului s-a văzut nevoit să facă o extindere către crimele regimului comunist, apoi către crimele statului interbelic, ulterior şi antebelic, până când a ajuns să-i fie imposibil să evite documentarea succesului evreiesc în subjugarea poporului român, chestiune istorică de o continuitate irefutabilă şi centrală inclusiv pentru justa înţelegere a căderii regimului ceauşist. Cu privire la Fresca împotrivirii aşezării evreilor în România voi reveni într-un articol separat.

Deasupra acestui nivel, determinantă a fost şi atitudinea lui Ceauşescu faţă de influenţa Clubul Creditorilor de la Paris, eufemism pentru capitalul evreiesc internaţional organizat în loji masonice, deranjat de politica de emancipare financiară pe care a urmărit-o regimul Ceauşescu. Fără a reprezenta un motiv exclusiv sau de cea mai mare importanţă, este limpede că şi acest aspect a condus la schimbarea planurilor marilor puteri privitor la viabilitatea şi continuitatea regimului Ceauşescu în România.

Să plângem după Ceauşescu?

Personal nu pot face acest lucru, deşi consider că Nicolae Ceauşescu a fost conducătorul român cu cele mai consistente şi ample succese de dezvoltare în raport de situaţia ţării la momentul accederii sale la putere. Este cert faptul că Nicolae Ceauşescu a îndreptat enorm de multe rele moştenite de la guvernarea anterioară şi că a îmbunătăţit, per ansamblu, situaţia poporului român în condiţiile unui război ne-rece purtat împotriva sa.

La fel de evidentă este şi lecţia duhovnicească ce decurge din parcursul său politic, anume că nimic construit pe crimă, minciună, necredinţă şi păcat nu dăinuie. Mă număr printre cei care consideră că risipirea post-decembristă a acumulărilor materiale ne este doar nouă imputabilă, prin laşitatea şi necinstea arătate. În primul rând, la nivel colectiv, am distrus şi furat mai mult decât s-a risipit din cauza necredinţei şi îngâmfării atee cu care s-a zidit economic România Socialistă.

Totuşi, aşa nevolnici şi subjugaţi cum suntem, inutilitatea sacrificiilor comuniste făcute pe altarul materialismului în dauna credinţei şi dorului de sfinţire reprezintă o lecţie duhovnicească care va însoţi neamul românesc în veac, până în sfârşitul vremurilor. Niciodată nu a existat în istoria lumii un astfel de exemplu de acumulare şi dezvoltare, urmate de o asemenea paşnică distrugere şi alienare.

Dar de ce ne-ar strica un mit frumos al Revoluţiei?

Consider că cei mai mulţi intelectuali români care susţin ideea Revoluţiei Române ca mit fondator, chiar şi când realităţile complotului, a loviturii de stat şi a agresiunii externe sunt covârşitoare, pleacă de la o dorinţă justă şi sunt bine intenţionaţi. Ei cred că doar şi aparenţele marilor adevăruri şi experienţe ne sunt de trebuinţă pentru ca neamul să facă un pas mai departe în istorie.

Pledez însă că se ignoră nevoia de adevăr adânc pe care poporul român o resimte privitor la istoria sa, pentru însănătoşirea sa morală, pentru regăsirea sa sufletească. Nu-i nimic diferit între dorinţa lui Ceauşescu de a emancipa poporul român pe calapodul dezvoltării materiale comuniste şi dorinţa afirmată a europeniştilor de azi de a ne izbăvi prin deplina integrare europeană, climaterică, sustenabilă. Sub raport spiritual, atesimul comunist se înfrăţeşte cu sincretismul relativist-progresist care obligă la celebrarea pederaştilor, la tolerarea pervertirii, satanizării, apelând la creditul unui mit al Revoluţiei pentru demo(no)craţie.

Avem alte variante de Mit Fondator pentru România de mâine?

Testul înfăţişării spre cinstire a Sfinţilor Închisorilor îi vădeşte instant şi în sincron în toată urâţenia lor lăuntrică pe toţi revoluţionarii duplicitari în axiologia lor declarată. Celebrarea mitului curat al Revoluţiei din 1989 ca unică sursă de adevăr, legitimitate, integritate colectivă, curaj şi sacrificiu strâmbă realităţi evidente.

Scopul absolutizării politice a purităţii depline a Revoluţiei Române şi a „regimului emanat” vizează păstrarea dependenţei de traseu: pro-occidentalizare ca derivat francmasonic, parteneriat strategic ca regim de colonizare, relativism religios ca apostaziere.

Rostirea cu evlavie a numelui Sfântului Mucenic Corneliu îi răvăşeşte dincolo de orice posibil efort de reţinere, vădindu-se aluatul turbat-anticomunist al fariseilor, căci nu e destul adevăr care să-i ardă în ideea de puritate a Revoluţiei aşa cum este în sfinţenia Mucenicilor din temniţele comuniste.

Dar cât adevăr se găseşte în evenimentele din decembrie 1989?

Tot atât cât găsim într-un strigăt singur dar auzit şi simţit de mulţi: „Dumnezeu există!”, într-o nădejde nelumească „Vom muri şi vom fi liberi!”, într-o făgăduinţă nestrămutată: „Se vor lupta cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi.” Cine nu găseşte aici substratul politic comun al singurului nostru „mit fondator”, orb este la cunoaştere şi de i-ar fi desecretizate toate arhivele din lume!

De aceea, afirm că jertfa de sânge a celor morţi în decembrie 1989 constituie (încă) un legământ la care noi trebuie să accedem prin dreaptă trăire, apoi printr-o corectă înţelegere a realităţilor politice şi istorice şi, mai ales, oricât de greu ne vine a spune, prin precisa identificare, cunoaştere şi vădire a duşmanului nostru.

Curajul eroilor din decembrie 1989 trebuie onorat probând discernământul nostru, acuitatea judecăţilor noastre spre făptuire şi temeritatea în a angaja poziţiile politice cele mai ostile adevărului, independenţei şi suveranităţii noastre.

Cum transfigurăm Revoluţia Română?

Cât timp nu noi am făcut Revoluţia, nu noi am fost cei care am îndreptat nedreptatea, nu am reuşit să rostim împreună adevărurile noastre, nu noi i-am judecat şi pedepsit sau iertat pe vinovaţi, atunci despre Decembrie 1989 nu putem vorbi decât ca despre o specie de minciună difamantă care apasă adevărata tradiţie istorică românească, nu putem vorbi decât ca despre încă o înfrângere care-şi aşteaptă învierea.

Caracterul Revoluţionar al evenimentelor din decembrie 1989 încă-şi aşteaptă împlinirea deşi semnificaţiile sale politice imediate demult sunt epuizate!

Or, la acuş 35 ani de la Înfrângerea din decembrie 1989, suferită într-un război ne-rece care a produs mari vărsări de sânge, ne îmbătăm cu prea măgulitoarea poveste ficţională despre superba Revoluţie Română în loc să punem în ordinea şi forma de înţelegere firească adevărul celor trei elemente istorice (revolta populară, lovitura de stat, agresiunea externă) împreună cu trista realitate a subjugării românilor de către evrei.

Iurie Roşca: Traseul disidenţei de trebuinţă

De curând, domnul Iurie Roşca anunţa cu bucurie pe canalul său de Telegram„justiţia română i-a permis intrarea în România”, cunoscut fiind faptul că, anterior, îi fusese comunicat în vama Albiţa refuzul de intrare în ţară, pentru motive (iniţial) necunoscute. Împreună cu respectivul anunţ pe Telegram, Iurie Roşca a publicat şi sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, in extenso, punând-o astfel la dispoziţia oricărui român curios să afle şi să înţeleagă mecanismele birocratice de persecutare politică a disidenţei intelectuale şi (meta)politice.  

Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti conţine concluzii şi observaţii de o gravitate deosebită pentru pretinsul nostru „regim democratic”, între altele acest aspect fiind de natură a obliga la reevaluarea prezenţei şi activităţii publice a domnului Iurie Roşca, mai ales din partea celor naufragiaţi, prin efectul inerţiei intelectuale, în tabăra detractorilor săi.

Cât despre cei care au simţit că lui Iurie Roşca i se face o nedreptate, senţinţa cu pricina aduce o binevenită confirmare a intuiţiilor iniţiale. Despre ce e vorba?

Concluzii devastatoare pentru Serviciul Român de Informaţii

Interdicţia de intrare în ţară, pusă în aplicare de Poliţia de Frontieră, a avut drept precursor adresa strict secret a Serviciului Român de Informaţii nr.00216715 din 11.09.2020 prin care Iurie Roşca era calificat un pericol pentru securitatea naţională a României. Întrucât adresa S.R.I. era clasificată, ea a putut fi consultată exclusiv de magistratul cauzei, nu şi de către părţile din dosar care, necunoscând conţinutul acesteia, nu au putut formula apărări la obiect.

Totuşi, în interesul soluţionării cauzei, magistratul a procedat la analizarea argumentelor şi susţinerilor din cuprinsul adresei secrete, fără a o reproduce textual, iar concluziile instanţei sunt de natură să devoaleze o acţiune evidentă de persecutare pe criteriul convingerilor politice.

Reţine magistratul cauzei faptul că, în lumina adresei S.R.I., măsura adoptată „este nejustificată şi nelegală”, că adresa S.R.I. „conţine ipotetice ameninţări la adresa securităţii naţionale care reprezintă aspecte strict teoretice”, „fără a evidenţia o legătură directă de cauzalitate”, ci „evidenţiază strict aspecte cu caracter general”. Măsura nu este „justificată în mod obiectiv de împrejurări factuale concrete care să releve pericolul concret, imediat, grav şi actual al prezenţei reclamantului pe teritoriul României la data de referinţă”.

Cum arată poliţia politică de rit nou?

Cu adevărat gravissimă este concluzia cuprinsă în parag.6-7 de la pagina 12 a sentinţei, aspecte care descriu clar acţiuni de poliţie politică:

„Din această perspectivă, Curtea constată că măsura adoptată în privinţa acestuia este justificată de aspecte generale, în condiţiile în care nu relevă raţionamentul concret care să sprijine concluzia reţinută prin actele atacate, prin raportare la actele/acţiunile/faptele imputate reclamantului.

Pârâţii nu au aratat dacă acestea aveau capacitatea de a pune în pericol efectiv, direct, imediat şi grav valorile /principiile menţionate/protejate prin dispoziţiile legale amintite, ci evidenţiază strict interpretarea unor opinii exprimate de către reclamant în diferite modalităţi cu referire la probleme de interes public referitoare la diverse domenii şi raportarea concluziilor rezultate din această interpretare la persoana reclamantului.” 

Vă îndemn călduros să lecturaţi analiza pe fond a Curţii, începând cu paragraful final de la pagina 11 şi până la dispozitivul aflat la pagina 13 a sentinţei. Veţi constata că în pretinsul „regim democratic” din România, Serviciul Român de Informaţii face analiza şi interpretarea unor opinii exprimate în diferite modalităţi, cu referire la probleme de interes public, vizând diverse domenii, prin relaţionarea concluziilor rezultate la persoana pe care o au în supraveghere.

Faţă de interpretarea opiniilor lui Iurie Roşca, Serviciul Român de Informaţii a dispus pentru prima oară în istoria statului post-decembrist măsura represivă a interzicerii intrării unui român în propria ţară.  

Oare ce alte acţiuni de poliţie politică practică serviciile?

Wikipedia spune că: „Prin poliție politică se înțelege organul de stat care strânge informații despre cetățenii opuși regimului la putere și ia măsuri represive împotriva acestora.”

Acestea fiind lămurite, se naşte următoarea curiozitate: Ce alte măsuri represive au fost dispuse faţă de Iurie Roşca, românul care se împotriveşte regimului aflat la putere?

Oare nu este rezonabil să presupunem că dacă securiştii au fost îndeajuns de cutezători să impună Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră executarea unor acte vădit negale, cu atât mai mult s-au dedat la luarea unor măsuri represive care sunt, în mod tradiţional, mai la îndemâna securiştilor?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns să fie circumscris profilul mediatic al lui Iurie Roşca imaginii de „trădător” şi de „iudă”? Oare nu ar fi bine să ne amintim acele episoade şi contextul aferent pentru a reevalua hapul mediatic de înghiţit ori de câte ori este menţionat numele lui Iurie Roşca?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns cariera politică a lui Iurie Roşca să se stingă, în ciuda capitalului său politic net superior celor azi şi ieri rămaşi pe scena publică?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm în ce măsură discursul său antiglobalist, vechi de decenii, a stat la baza marginalizării sale şi la baza impulsului securiştilor români de a-l compromite?

Şi, finalmente, totuşi cât de pro-ruse sunt ideile marcă Iurie Roşca?

„Trădătorul” Iurie Roşca

În principal, lui Iurie Roşca i se reproşează votul parlamentar surprinzător din 2005 de către o parte a opoziţiei şi, în special, de către Partidul Popular Creştin Democrat al cărui lider era, vot care a decis realegerea lui Vladimir Voronin, candidatul partidului comuniştilor, în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova.

Această opţiune politică a fost justificată pe larg de Iurie Roşca la acel moment, întemeindu-se atât pe schimbarea de curs politic a lui Vladimir Voronin împotriva intereselor imediate ale Rusiei de a obţine federalizarea Republicii Moldova (planul Kozak), cât şi pe insistenţele şi presiunile partidei occidentale, care au intenţionat să îl atragă şi să îl menţină pe Vladimir Voronin în tabăra europeană.

Cu prilejul explicaţiilor oferite, Iurie Roşca a precizat că balanţa a fost înclinată şi de insistenţa preşedintelui României de atunci (acel băsescu) care şi-a dorit să obţină un ascendent politic asupra lui Vladimir Voronin prin sprijinirea accederii sale în funcţie. La scurt timp însă, consilierul de politică externă al preşedintelui din România, acel Andrei Pleşu, a minţit negând zeflemitor orice implicare a României în alegerea preşedintelui Partidului Comunist ca preşedinte al Republicii Moldova. Adevărul avea să iasă la iveală câţiva ani mai târziu, detalii specifice fiind acordate de Iurie Roşca într-un interviu ce i-a fost luat de jurnalistul Victor Roncea, pentru ziarul Ziua.

Acel „unionist” băsescu în locul lui Iurie Roşca

Mai mult, postul de televiziune ProTV Chişinău (vectorul mediatic românesc din Republica Moldova) s-a lansat într-o campanie susţinută de atacare şi discreditare a lui Iurie Roşca pentru vina de a fi „trădat” năzuinţele unioniste, aliindu-se cu Partidul Comunist. Concluzia campaniei de discreditare a fost că Iurie Roşca s-a aliat cu Partidul Comunist pentru că ar fi devenit agent KGB/FSB, nu pentru că i-ar fi cerut-o românii.

În urma acestei campanii mediatice care se va prelungi în anii următori şi lărgi la majoritatea presei pro-româneşti, s-a produs o substituire artificială de capital politic care astăzi este uşor de reperat. Avem în vedere faptul că prin campania murdară de presă desfăşurată de organe media apropiate statului român, acel băsescu a fost propagat pe durata celor două mandate ale sale drept principala figură unionistă de peste Prut, în locul lui Iurie Roşca (ajuns cică! trădător şi iudă).

Tentativele de reinventare politică a lui băsescu, pe calea unor „mişcări populare” cu tineri cu proiecţie politică în stânga Prutului, s-au vestejit precum toate roadele mandatelor sale, fără ca „obiectivul Alexandru Ioan Cuza”, al accederii sale în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova să devină minimal viabil.

Un lung şir de tinere speranţe politice falimentare

Este cert că, din perspectiva statului român şi a intereselor sale geopolitice, nu poate fi tolerată situaţia în care reprezentantul cel mai autentic al năzuinţelor româneşti de peste Prut să fie o persoană necontrolată de securiştii noştri. Ieşirea lui Iurie Roşca de sub tutela politică implicită a României a obligat statul român să reinventeze tabăra filo-occidentală de peste Prut, conlucrând sau conducând personaje neconvingătoare, acolo unde nu au fost de-a binelea infractoare.

Lista substituienţilor locali ai lui Iurie Roşca în preferinţa tutorilor români este foarte lungă şi nu merită amintită aici, speranţa de viaţă politică pentru aceştia fiind una (deosebit de) scurtă. Este de reţinut totuşi faptul că Vlad Filat, cel care a preluat puterea în urma protestelor din 2009, a fost şi el unul dintre cei care au votat în 2005, alături de Iurie Roşca, pentru Vladimir Voronin preşedinte al Republicii Moldova.

Aşadar, apare limpede că nu votarea în sine a lui Vladimir Voronin a reprezentat păcatul de neiertat al trădării, ci insistenţa lui Iurie Roşca de a nu (mai?) răspunde la sugestiile, insistenţele, presiunile Bucureştiului, de a nu preda partidul său şi fanionul mişcării unioniste.   

De ce continuă discreditarea lui Iurie Roşca?

Calculul politic greşit potrivit căruia nu putem îngădui ca unionistul fanion să fie complet autonom de Bucureşti şi vădit critic al Uniunii Europene, obligă în continuare statul român, prin securiştii săi, să îl menţină pe Iurie Roşca într-un permanent proces de maculare şi discreditare, deşi acelaşi stat şi aceiaşi securişti nu au nicio problemă în a conlucra, colabora, negocia cu agenţi (pro)ruşi la vedere care activează în Republica Moldova. Inclusiv nomenclatura transnistreană beneficiază de buletine româneşti şi circulă nestingherită pe aici şi aiurea în UE, inclusiv personaje precum Renato Usatîi şi sora sa, au strânse legături cu România, fără să fie cineva dat în consemn la frontieră. De altfel, acest lucru pare a fi oarecum firesc să se întâmple în zonele geopolitice intermediare, de contact, aşa cum este şi Republica Moldova.

Tăt normal, doar că e clar că discreditarea lui Iurie Roşca nu este cauzată nici de faptul că ar fi votat demult pentru Vladimir Voronin (aşa cum a făcut şi cândva pro-occidentalul Vlad Filat, probabil tot la insistenţele Bucureştiului) şi nici că pasămite ar fi „spion KGB” sau agent pro-rus, cum pare că sunt atâţia politicieni din Basarabia, chiar dintre cei invitaţi prin primăriile din România sau la sediile partidelor de guvernământ de la noi.

Prin urmare, motivul discreditării trebuie să fie altul. Care?

Păstrarea potenţialului de a vorbi pentru şi în numele românilor

În avântul înfierărilor cei mai mulţi scapă din vedere un aspect esenţial: Iurie Roşca s-a aflat mereu în opoziţie, reprezentând un partid mic care a jucat întotdeauna la o categorie superioară faţă de procentul său electoral. Iurie Roşca nu a fost niciodată propriu-zis la putere şi nu a fost niciodată liderul unanim acceptat al unioniştilor. În alianţa sa cu Partidul Comunist, Iurie Roşca a fost un „tolerat dificil” mai degrabă decât un playmaker.

Dovada acestui fapt sunt şi funcţiile politice pe care le-a obţinut, de vicepremier sau vicepreşedinte al Parlamentului. Mereu „vice” pentru că Iurie Roşca a trebuit mereu să fie încapsulat, îndepărtat de plinul autorităţii publice, indiferent de funcţia la care ar fi acces.

De altfel, teza mea este că funcţiile de „vice”, „sub”, „adjunct” şi „prim-adjunct” sunt culmea puterii instituţionale la care pot accede politicienii independenţi într-un stat colonial, cu un regim politic aservit străinilor.

Roadele unor înverşunări politice

Este sugestivă verificarea listei nominale a celor care au ocupat în Basarabia funcţii „depline” de autoritate şi demnitate publică. Vom regăsi puţine persoane cu istorie, cu luptă şi cu personalitate, chiar şi la vârful statului. Iurie Roşca mereu a luptat sau a fost luptat de alţii şi, ca o constantă, Iurie Roşca a fost mereu ţinta defăimărilor. Iurie Roşca a fost un tânăr mult prea precoce politic, greu de tolerat în avântarea sa de seniorii unor alte vremuri, chiar dintre cei cu veritabile merite în lupta pentru emancipare naţională.

Parcursul politic al unionismului basarabean a fost unul zbuciumat şi înveninat de neînţelegeri şi conflicte, de tarele începuturilor de drum şi de racilele practicilor politice îndătinate. Cert este însă că lui Iurie Roşca nu i s-a iertat nimic şi că îi sunt, în continuare, colportate cele mai aberante reproşuri şi acuzaţii, toate indexate într-un rechizitoriu continuu actualizat.

Speculez că s-a întâmplat asta preponderent din pricina înverşunării lui Iurie Roşca, în al cărui potenţial politic el însuşi a crezut şi care a fost cunoscut şi recunoscut inclusiv de către adversarii săi.

Şi, mai ales, pentru că a avut mereu capacitatea de a articula un discurs coerent şi autentic, să facă pedagogie politică acolo unde discursul general a fost şi rămâne atent controlat şi scenografiat, a avut mereu capacitatea de a rosti în numele românilor adevăruri greu de purtat.

Încăpăţânarea de a fi român şi disident politic

După plecarea la Domnul a lui Paul Goma, Iurie Roşca rămâne principalul disident politic al românilor, un statut confirmat astăzi inclusiv judiciar în România. În Republica Moldova, rămâne singura personalitate publică cenzurată de securiştii locali, pe baza unor justificări ridicole, nu tocmai străine de cele invalidate de Curtea de Apel Bucureşti. Justiţia basarabeană nu pare capabilă să-şi împlinească menirea, cimentând mai cu asupra măsura calitatea sa de disident.

Că acest lucru convine sau nu, că statutul său este acceptat ori ba, contează mai puţin. Teza mea este că, dinspre România, Iurie Roşca este oricum foarte dificil de înţeles, dar nu din vina sa. Convingerea mea este că românii sunt un popor mult mai captiv propagandei decât sunt cei din Republica Moldova, despre care în mod impertinent susţinem unii că ar fi fost mancurtizaţi de ruşi.

Basarabenii fac obiectul unei competiţii de naraţiuni care lipseşte complet românilor. Aici, naţional-sionismul este considerat propagandă rusă şi, în principiu, orice nu este aliniat comandamentului colonial este înfierat ca propagandă rusă.

Cine şi cum critică

În România critica pe care Iurie Roşca o face Rusiei este de neînţeles întrucât nimeni dintre intelectualii români nu face o critică corespondentă, în oglindă, a occidentului. Cei din România care critică S.U.A. sau U.E. o fac resentimentar, fără profunzime intelectuală, fără perspectivă politică de anvergură, fără a-şi asuma o prezenţă publică disidentă.

Noi „ne căutăm locul în U.E.” şi rămânem solidari cu „familia” occidentală. Critica occidentului în România se subînţelege în tăceri tactice. Nu discutăm despre ce face „partenerul strategic”, nu punem sub semnul întrebării faptele stăpânilor, ci uneori aplaudăm mai moale. Cei care vorbesc, sunt prezumaţi că urăsc şi că sunt putinişti, obligând la disocieri defensive, iritate.

Iurie Roşca critică Rusia fără a urî, ceea ce reprezintă principalul handicap de înţelegere pentru cei din România. Discursul pro-valori tradiţionale nu are cum fi citit altfel aici decât ca o cauţionare a politicii regimului aflat la putere la Moscova, dovadă a lipsei noastre de discernământ şi incapacităţii noastre intelectuale.

Ideea multipolarităţii este amputată, este redusă la antiamericanism şi apoi atribuită „putiniştilor”. Ideea conflictului pe orizontală şi a unipolarităţii puterii globaliste de factură sionist-satanistă este, bineînţeles, teoria conspiraţiei.

Disident de trebuinţă

În tot acest tumult, articularea unor opinii complexe, care sunt rodul unei gândiri autentice, de avangardă intelectuală şi care depăşesc capcana simplist-contrariană, reprezintă mai mult decât o necesitate informaţională. Refuzând obiectivele imediat-politice, disidenţii produc efecte meta-politice cu efect de lungă durată între receptorii cu minimă vigilenţă intelectuală.

Calitatea disidenţilor de a produce spaţii de liberă respiraţie este de necontestat şi dă naştere unor îndatoriri de onoare.

Se cuvine să depăşim reacţia standard a solidarizărilor prin „click and share”, câtă mai este şi aceasta, şi să le căutăm răbdător şi îngăduitor prietenia. Aşa făcând, ne rupem de patima observării poticnelilor de traseu şi începem împreună-petrecerea şi împreună-călătorirea.

Disidenţa trece astfel din starea de frondă politică şi intelectuală în cea de hrană de trebuinţă pentru trupul nostru colectiv.  

Strategia „Naţională” de Vaccinare este o temă politică, nu una medicală

Sursă imagine: Ziarul Unirea

Guvernul României a pus în dezbatere publică proiectul de Hotărâre a Guvernului pentru adoptarea Strategiei Naţionale de Vaccinare 2023-2030, prin care îşi propune un prag de minim 95% populaţie vaccinată (adulţi şi copii).

Deşi Strategia nu face vorbire în mod direct despre obligativitate, în fapt, principalul element al strategiei vizează adoptarea Legii vaccinării obligatorii (Plx nr. 399/2017), cu aviz favorabil din partea Comisiei pentru drepturile omului, aflată la doar o zi distanţă de vot şi trimitere spre promulgare.

În acest moment, nu există alt proiect legislativ în dezbatere parlamentară, altul decât cel care prevede vaccinarea obligatorie a minorilor şi adulţilor (cu rapel la maxim 10 ani), sub sancţiune contravenţională deosebit de oneroasă, precum şi cu consecinţe de ordin administrativ ce vizează implicarea instituţiilor şcolare, protecţiei copilului şi limitarea dreptului la muncă sau la liberă circulaţie.

De ce e importantă ştirea?

Legea vaccinării obligatorii reprezintă o ameninţare constantă asupra societăţii româneşti, una care a fost păstrată la sertar şi periodic readusă în discuţie pentru a testa vigilenţa publicului. Nimic nu împiedică vaccinarea voluntară în acest moment iar adoptarea unei „strategii naţionale” cuprinzătoare reprezintă un demers disproporţionat faţă de scopul declarat.

Prin HG-ul pus în dezbatere, Guvernul României doreşte îndeplinirea formală a unei condiţii pentru stabilirea şi fixarea direcţiei de reglementare astfel încât programele ce vor fi finanţate să facă inevitabilă adoptarea legii în varianta care este acum în prag de vot final şi promulgare.

Nu doar România ia în calcul adoptarea unei Strategii Naţionale de Vaccinare ci şi multe alte state europene, precum şi S.U.A., semn că vorbim despre un efort global de a împinge subiectul vaccinării către varianta obligativităţii pentru întreaga populaţie, în varianta rapelului permanent.

Vaccinarea e doar pretextul, controlul este motivul

Se observă că ataşat statutului vaccinal se reglementează un întreg eşafodaj birocratic care ajunge să reprezinte un cadru juridic distinct, cu inerente limitări şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu activarea condiţionată a unor drepturi şi întinderi specifice ale exercitării libertăţilor cetăţeneşti.

Chiar şi componenta de comunicare-informare a publicului prevăzută de strategie prezintă elemente deosebit de discutabile, precum, printre altele, instrumentul „interviului motivaţional”, respectiv obligaţia persoanei reticente la vaccinare de a participa la o sesiune de informare-interviu în care cetăţeanul să dea seama de poziţia pe care a adoptat-o şi în care să îşi justifice alegerea în raport de argumentele aduse de stat.

Presiune publică, cenzură şi un „om de paie”

Per ansamblu, componenta de comunicare de stat vizează crearea unui climat de presiune publică şi de marginalizare/discriminare a contingentului populaţional care este reticent la vaccinare şi, în acelaşi timp, eliminarea din spaţiul public a vocilor disidente. Pentru autorităţi este esenţială menţinerea cu orice preţ a cadrajului mediatic care proclamă entuziast vaccinarea drept cel mai important instrument de combatere a îmbolnăvirilor, afirmaţie care nu suportă niciun fel de scrutin sau discuţie, împotrivirea fiind considerată o culpă morală sancţionabilă.

De altfel, strategia deja operează cu un „om de paie”, desemnând drept adversar fictiv „mişcarea anti-vaccinistă din România”, curent social inexistent. Ceea ce există cu adevărat în România este o mişcare anti-obligativitate a vaccinării, există organizaţii civice care văd pericolul reglementării unui cadru juridic discriminator împotriva celor care nu doresc să se lase vaccinaţi în baza unei obligaţii legale permanente.

Nu există o „mişcare antivaccinistă” care să conteste actul medical al vaccinării în sine pe atât cât există un torent pro-libertate care observă că sub pretextul sănătăţii publice se legitimează un regim vădit totalitar, pe care l-am putut observa la lucru în ultimii ani. Or, statul se foloseşte de poziţia minoritară a celor care se pronunţă privitor la actul medical (argumentat sau nu) pentru a ignora şi denatura argumentele de ordin politic şi juridic ale celor care văd limpede intenţia dictatorială ascunsă în spatele bunelor intenţii.

Iarăşi protest? Da, iarăşi

Da; întrucât statul român nu acţionează (vreodată) în interesul libertăţii cetăţenilor nu se poate fără. De aceea, mai multe organizaţii civice au anunţat desfăşurarea unui protest în faţa Ministerului Sănătăţii, joi 17 august 2023, la data organizării sesiunii de dezbatere publică. Deocamdată, Ministerul Sănătăţii a anunţat desfăşurarea unei simple sesiuni online de consultare a publicului, fiind aparent că decizia adoptării strategiei a fost deja luată.

În acest context, implicarea cetăţenilor este cu atât mai necesară, fiind evident că Guvernul mizează pe lipsa de mobilizare care este specifică lunii august, când cei mai mulţi dintre români sunt în concedii sau sunt deconectaţi de grija politicului.

Consider că este necesar ca subiectul vaccinării să nu rămână marginal şi încadrat mediatic ca fiind de importanţă secundară, sub rezerva unor dezbateri specializate adresabile exclusiv personalului medical.

Să-i lăsăm doar pe medici să dezbată?

Nu. Este nevoie de participare publică largă. Vaccinarea este un subiect politic în primul rând, indiferent că este obligatorie sau nu, indiferent dacă obligaţia este una explicită sau dacă este doar indirectă (dacă se sancţionează neparticiparea la mecanismul de convingere insitituit de stat, nu nevaccinarea propriu-zisă). Este un subiect politic pentru că implică deposedarea de dreptul la integritate fizică şi psihică, drept fundamental prevăzut de Constituţie şi de Convenţia EDO. Abia ulterior intervin argumentele de ordin medical, vizând eficacitatea vaccinurilor, siguranţa acestora, efecte colaterale sau adverse etc.

Prin urmare, tema politică a vaccinării trebuie să devină una centrală în atenţia publică, trebuie să fie un subiect – hârtie de turnesol pentru partidele care vor participa la campania electorală, o temă îndeajuns de imperioasă încât să justifice inclusiv organizarea unui referendum în acest scop, dacă va fi cazul.

Noi tipuri de obligaţii legale

Deposedarea cetăţenilor de suveranitate asupra propriului corp şi spaţiului mental nu reprezintă un subiect oarecare. Obligativitatea de informare şi de participare la „interviuri motivaţionale” deschide un câmp deosebit de discutabil de noi obligaţii cetăţeneşti, prin care apare obligaţia legală de a lua la cunoştinţă de opinii şi argumente oficiale privind subiecte pe care statul le consideră de interes public.

Obligaţia de a fi la zi cu rapelurile vaccinale determină un statut cetăţenesc diferenţiat, aşa cum a fost implementat pe parcursul pandemiei când persoanele vaccinate aveau drepturi suplimentare, majoritatea activităţilor sociale fiind deschise şi accesibile exclusiv acestora.

Obligaţia de a respecta regula limitării interacţiunilor sociale cu persoane cu stratut vaccinal neconform reprezintă un fapt curent în state care au adoptat deja strategii corespondente.

Obiecţiuni de conştiinţă şi poziţia Patriarhiei Române

Sub aspect religios, „binele făcut cu forţa” reprezintă o siluire despre care am fost avertizaţi în mod repetat de către Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie să luăm act că Patriarhia Română, prin vocea purtătorului său de cuvânt, a adoptat o poziţie pro-vaccinistă declarată pe care nu a dezavuat-o încă. Patriarhia Română a susţinut deschis măsurile de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în timpul pandemiei (chiar dacă acestea au fost ulterior declarate nelegale în justiţie) şi este previzibil că va rămâne în continuare de partea statului şi pe această temă.

De asemenea, credicioşii ortodocşi sunt circumspecţi privitor la caracterul salvator al vaccinului, astfel cum este acesta promovat ca o componentă scientistă fundamentală a progresului umanităţii, îndreptăţit să conducă chiar şi la reconfigurarea întinderii drepturilor cetăţeneşti. Este de reţinut aici un citat intens vehiculat în mediile transumaniste, atribuit lui Samuel Butler care menţiona că „vaccinarea reprezintă corespondentul medical al sacramentului botezului„, interpretare în raport de care rezerva credincioşilor ortodocşi apare cu atât mai îndreptăţită.

În acest context, în calitate de credincios şi de cetăţean român care a refuzat primirea cardului electronic de sănătate şi înregistrarea în dosarul electronic de sănătate, în calitate de justiţiabil care a obţinut în justiţie dreptul de a nu fi supus evidenţierii electronice şi care a invocat motive religioase şi de conştiinţă, intenţionez să particip la dezbaterea online a strategiei unde voi solicita respingerea hotărârii guvernului.

De ce este anulabilă strategia de vaccinare?

Dincolo de numeroasele argumente de ordin politic, juridic şi medical care au fost deja invocate de societatea civilă, voi motiva că strategia nu analizează situaţia celor câteva zeci de mii de credincioşi care au formulat rezerve de conştiinţă cu privire la caracterul obligatoriu al politicilor de sănătate publică (cei care au refuzat cardul electronic de sănătate, dosarul electronic de sănătate, registrul naţional al persoanelor vaccinate, identitate digitală etc) nota de fundamentare fiind formal viciată sub aspectul analizării impactului asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, din această perspectivă.

În acest sens voi formula şi plângere prealabilă în scopul solicitării suspedării executării actului normativ şi anulării sale ulterioare în instanţa de contencios administrativ, întrucât există riscul ca instrumentele de persuasiune birocratică ce vor fi instituite de stat să reprezinte o ingerinţă nepermisă asupra libertăţii de conştiinţă. De pildă, obligaţia de a da seama, de a explica şi justifica argumentele religioase în cadrul unor proceduri de intervievare motivaţională este una extrem de discutabilă sub aspect juridic.

Vă cer ajutorul

Îndemn cititorii să ia parte la acţiunile civice anunţate de ja de Starea de Libertate şi să sesizeze membrii parohiilor din care fac parte cu privire la stringenţa subiectului obligativităţii şi a implementării măsurilor de eliminare a reticenţei la vaccinare ce sunt prevăzute de Strategia Naţională de Vaccinare propusă spre adoptare.

Totodată, este necesar ca blogosfera ortodoxă să ia în discuţie acest subiect într-un mod responsabil, mobilizator şi util pentru protejarea libertăţilor noastre. Nu este firesc ca un subiect cu implicaţii atât de ample să rămână a fi tratat marginal de către cei credincioşi sau să fie discutat exclusiv în cheia dezarmantă propusă de autorităţi.

Autorităţile române reduc la tăcere chiar şi protestele prin auto-incendiere

Sursa imaginii: Epochtimes-romania.com

Un incident deosebit de grav s-a petrecut de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, în 25 mai 2023 în Poiana Braşov, acolo unde Ileana Negru, mama unui copil ucis în timpul loviturii de stat din 1989 (denumită în mod greşit ca Revoluţia Română), s-a autoincendiat în semn de protest faţă de condiţia urmaşilor victimelor loviturii de stat (eroilor Revoluţiei) şi faţă de neadevărurile care se menţin în conştiinţa publică despre împrejurările acelor zile.

În subsidiar, elementul declanşator al autoincendierii a fost reprezentat de modalitatea în care reprezentanţii Casei de Pensii Braşov au înţeles să îi comunice cu câteva zile înainte un refuz de plată a pensiei de urmaş la domiciliul său din Spania. Această împrejurare pare că a fost ultimul strop care a umplut paharul de batjocoriri. Tratamentul la care a fost supusă instituţional în cei 33 de ani de demersuri efectuate pentru aflarea adevărului (care au inclus inclusiv proteste solitare în faţa Parlamentului României şi a Guvernului României), reprezintă factorul determinant al suicidului chiar de Ziua Eroilor, după cum se pare că ar rezulta dintr-un mesaj scris, lăsat la locul autoincendierii.

Confirmare oficială cu mare întârziere

Cazul a fost făcut public la mai mult de două săptămâni de la autoincendiere şi strict datorită insistenţei unui jurnalist local, Cătălin Giurcanu, el însuşi rămas orfan de tată în timpul loviturii de stat din anul 1989. În cele din urmă, la două săptămâni distanţă, poliţia şi parchetul au confirmat tragedia, însă au justificat trecerea sub tăcere prin aceea că se desfăşoară o anchetă penală şi că nu se doreşte influenţarea publicului înspre atitudini suicidale.

Poziţia autorităţilor este extrem de criticabilă şi este sugestivă sub aspectul controlului totalitar asupra societăţii româneşti, asupra opiniilor şi atitudinilor sociale. Este la fel de sugestivă sub aspectul controlului mediatic care se menţine mult după încetarea pandemiei, fapt relevat de modalitatea unitară în care, finalmente, tragedia a fost prezentată publicului. Şablonul articolelor de ştiri este similar, cu trimitere la comunicatul IPJ Braşov şi al parchetului, relatând tragedia ca şi cum ar reprezenta un fapt tragic dar din categoria diverse, nedemn de continuitate mediatică, un incident care presupune derularea procedurilor birocratice descrise în comunicatele oficiale: s-a deschis dosar penal pentru ucidere din culpă, se va efectua expertiză medico-legală pentru determinarea cauzelor decesului, deocamdată nu putem declara mai multe etc.

Cât cântăreşte în ochii autorităţilor această sinucidere

Or, tocmai ceea ce este strigător la cer este prezentat de massmedia ca fiind complet neimportant şi nesemnificativ, în condiţiile în care tocmai acest aspect a determinat o modalitate atât de îngrozitoare de sinucidere. Jurnalistul Cătălin Giurcanu relatează faptul că Ileana Negru a reuşit să rostească în timpul resuscitării faptul că „Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri”, declaraţie verbală care nu a putut fi coroborată cu mesajul scris pe care l-a lăsat în urma sa întrucât autorităţile refuză să îl facă public.

Atitudinea autorităţilor aminteşte de politica de comunicare în cazul atacurilor teroriste, care sunt relatate în presă într-o notă dezangajantă, tocmai pentru a fi împiedicat efectul psihosocial pe care atentatorul îl urmăreşte.

Însă în cazul tragediei de la Poiana Braşov nu avem de-a face cu un act terorist, ci cu un mijloc extrem de alarmare a societăţii româneşti în privinţa unei nedreptăţi care iată, poate provoca o suferinţă morală aptă să conducă la acest mod de sinucidere. Prin urmare, trecerea sub tăcere nu reprezintă un mijloc de protecţie a societăţii ci un act josnic de cenzură politică, de împiedicare a sentimentului firesc de revoltă pe care o astfel de ştire îl produce în sufletele noastre.

Un deces inoportun pentru autorităţi

Aparent, sinuciderea mamei Ileana Negru nu a fost oportună sub aspect politic, într-un moment în care societatea era oricum inflamată de greva generală din învăţământ, iar autorităţile au optat să nege victimei, să îi împiedice chiar şi ultimul cuvânt. Faptul că vorbim despre o linie de comunicare impusă se observă, după cum am spus, din formularea unitară a ştirilor şi relatărilor din presă, fiind evident efortul de a captura şi inhiba orice dezvoltare ulterioară a subiectului.

Cazul se aseamănă celui al bătrânei Reghina din satul Măgura Silvei, cea care a decedat în mai 2020 după ce a refuzat să se mai hrănească pentru a nu fi internată forţat în spaţiile de carantinare a persoanelor asimptomatice, caz despre care am scris în articolul: Biserica trebuie să ceară Lustraţie Politică Generală.

Când mai contăm?

Dincolo de modul îngrozitor în care Ileana Negru a înţeles să renunţe la viaţă şi la mântuire, trebuie subliniat faptul că suntem în mod continuu puşi în situaţia de a nu mai avea voce, de a nu mai fi ascultaţi, de a fi ignoraţi chiar şi cu privire la aspectele cele mai dureroase şi mai importante ale demnităţii noastre.

Acest lucru nu este consecinţa unui stat eşuat, aşa cum este el descris în comunicatul iniţial al jurnalistului care a făcut cunoscută tragedia (redat mai jos), ci este simptomul unui aparat de stat cinic până la a fi criminal, dar care acţionează aşa în mod intenţionat. Ascunderea de ochii publicului a autoincendierii mamei Ileana Negru dovedeşte faptul că o viaţă de om nu merită nici măcar o minimă tulburare a agendei politice, nici măcar de seama viralizărilor artificiale a non-temelor de discuţie pe Facebook.

Atunci când lucrurile sunt serioase, statul român prin parchet, poliţie, presă şi cenzură ne închide ochii cu forţa. Aceasta nu este deloc puţin lucru!

Din acest motiv, cei care doresc să devină cosemnatarii unei petiţii către Avocatul Poporului, care să fie sesizat privitor la amuţirea intenţionată a comunicărilor oficiale pe motive politice (fără să îşi facă iluzii cu privire la finalitatea demersului), îşi pot semnala disponibilitatea în rubrica de comentarii.


Redăm postarea lui Cătălin Giurcanu

„Astăzi am aflat o veste care mi-a sfâşiat inima. D-na Negru, mamă de Erou Martir, a murit. Venise în România ca să-şi rezolve problemele cu Casa de Pensii, cu Casa de Sănătate, cu SSRML-ul. Stătea la fiica dânsei, care trăieşte şi munceşte în Spania, deoarece nu se mai putea deplasa prea bine, operându-se la şold recent. Ne-am întâlnit pentru puţin timp la Biserica Caşin, pentru a-mi lăsa decizia dânsei de pensie unde se vedea clar cum o mamă de Erou Martir are indemnizaţia de 918 lei.

Mi-a povestit cum a fost umilită la toate instituţiile statului român, mai puţin la SSRML, unde a găsit înţelegere la noul Secretar de Stat pentru a tipări un nou certificat, deoarece dânsa divorţase, şi nu mai corespundea numele.

Am încurajat-o şi i-am promis că voi încerca să o ajut cu tot ce pot. Am crezut că a plecat înapoi la familia dânsei în Spania. Astăzi am primit un mesaj de la fiica d-nei Negru care mi-a spus că mama dânsei a murit…Nu mi-a venit să cred. Şi, după un timp, mi-a spus ce s-a întâmplat. D-na Negru nu a murit în Spania, ci în România, de ziua Eroilor. Pe 25 mai, s-a dus la mormântul lui Florin, băiatul ei de 12 ani împuşcat la Revoluţie, după aceea s-a dus în Poiana Braşov, şi-a turnat benzină, şi şi-a dat foc… Atunci când au reuşit să o resusciteze, a spus că: ‘Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri.’ După aceea şi-a dat duhul.

Oameni buni, în ce ţară trăim dacă o mamă de erou moare în felul acesta şi toată lumea tace? În ce ţară trăim dacă o mamă de erou martir îşi ia viaţa sătulă de batjocura statului român? Dacă o mamă de Erou Martir îşi ia viaţa pentru că procurorii şi judecătorii îmbuibaţi de salarii şi pensii speciale mimează justiţia de 33 de ani? Unde am ajuns? Ce fel de oameni suntem?

D-na Negru, Dumnezeu să vă odihnească !

Lucrurile NU vor rămâne aşa. Nu se poate ca statul ăsta să fie atât de eşuat.

PS: nu am rugat niciodată să distribuie cineva ce postez eu, dar în acest caz, vă rog frumos.

Translate page >>