Ziarul New York Times, probabil cea mai importantă oficină de propagandă pandemică de pe glob, a adus la cunoştinţa publicului, zilele trecute, rezultatul unui studiu (accesibil aici) vizând analizarea eficacităţii purtării măştilor medicale pentru reducerea răspândirii bolilor respiratorii, inclusiv Covid-19. Articolul integral poate fi parcurs accesând acest link.
Concluziile sunt categorice în sensul că purtarea măştilor medicale nu are efect, purtarea sau nepurtarea măştilor nu face nicio diferenţă în transmiterea sau răspândirea bolilor respiratorii, inclusiv Covid-19. Concluziile s-au bazat pe 78 de studii randomizate controlate, șase dintre ele în timpul pandemiei de Covid-19, cu un total de 610872 de participanți din mai multe țări.
Însă nu concluziile studiului sunt surprinzătoare, cât faptul că acestea sunt afirmate cu tărie, fără loc de întors, de principala oficină de propagandă… a poziţiei opuse, pro-obligativitate a măştilor!
Editorialul arată că autorităţile s-au lăsat în mod eronat convinse de utilitatea măştilor din pricina unor “studii non-randomizate, studii observaționale greșite.” Apoi continuă afirmând în mod uluitor că:
“Persoanele care au fost sceptice (privind utilitatea măştilor n.n.theodosie), care au fost batjocorite cu îndârjire ca fiind niște smintiţi și care au fost ocazional cenzurate pe motiv că sunt „dezinformatori”, acestea au avut dreptate. Experții şi liderii de opinie care au susținut obligativitatea măştilor nu au avut dreptate. Dacă am trăi într-o lume mai bună, cel din urmă grup ar trebui să-și recunoască eroarea, împreună cu consecinţele sale substanţiale de ordin fizic, psihologic, pedagogic și politic.”
Nu doar atât, dar această afirmaţie include şi legături către studiile ştiinţifice la care se referă privitor la câteva dintre consecinţele negative ale purtării măştilor. Despre studiul aflat la baza articolului afirmă că ar reprezenta “standardul de aur” al cercetării medicale pe subiect.
În fine, să revenim. Bineînţeles că nu la “batjocorirea îndârjită” sau la “cenzurarea ocazională” fac referire cei care cer pedepsirea vinovaţilor pentru crime împotriva umanităţii, dar editorialul nu îndrăzneşte să meargă totuşi până acolo, ci se opreşte concluzionând că îndărătnicia autorităţilor de a menţine punctul de vedere anterior, acum dovedit că este greşit, va conduce la o pierdere şi mai mare a încrederii publicului şi la creşterea polarizării sociale, un risc în faţa unor crize viitoare.
Acestea fiind semnalate, se impune să subliniem faptul că şi această nouă adeverire, asemenea constatării tardive a nelegalităţii măsurilor de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, se înscrie în linia concesiilor discursive menite să conserve ascendentul moral şi autoritatea diriguitorilor conştiinţei publice. Adeverirea ineficienţei măştilor nu serveşte pedepsirii celor vinovaţi pentru abuzurile provocate urmare a impunerii acestora în mod obligatoriu, ci conservării aceloraşi pârghii de putere care au făcut cu putinţă crimele din timpul pandemiei. Ea vine să cimenteze neputinţa colectivă de a afirma şi a impune adevărul, libertatea şi demnitatea umană, dovedind o dată în plus că adevărul obţine “loc în faţă” doar în termenii concedaţi de autorii acestor crime şi de principalii lor propagandişti.
Controlul social se dovedeşte deplin şi se manifestă ostentativ, obraznic, înjositor pentru victime, pentru a forţa conformitatea şi obişnuirea noastră cu lipsa de putere, cu redefinirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Revelarea metodei de control şi irosirea momentului adecvat pentru pedepsirea vinovaţilor atrage noi şi noi complici în lucrarea răului, din rândul celor fascinaţi de puterea distrugătoare şi de neoprit a celor care au produs acest violent reset societal. La un moment ulterior de evaluare, se va fi constatat că toţi vom fi fost (măcar puţin) complici la desăvârşirea acestui mare abuz, simultan circ şi genocid, în buna şi nedezminţita tradiţie comunistă a Reeducării, probabil cea mai relevantă axiomă societală a vremurilor noastre.
În acest context, o adeverire sau alta rămân fără semnificaţie pentru cei care şi-au refuzat propria putere şi răspundere. În spusele părintelui Nicolae Steindhardt: “Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată!”
Adeverirea publicată de ziarul New York Times are menirea de a evidenţia această realitate. Cruntă realitate.
Pagina de Facebook Caută Mântuirea a fost blocată astăzi urmare a rememorării naşterii lui Corneliu Zelea Codreanu, acum 123 ani, la 13 septembrie 1899. Mesajul publicat era compus dintr-un fragment din cartea Pentru legionari şi trei mărturii despre Căpitan aparţinând lui Emil Cioran, Părintelui Justin Pîrvu şi lui Mircea Eliade. Postarea respectivă nu a avut vreme să adune decât 130 reacţii până să fie înlăturată din spaţiul digital.
În acelaşi timp, pe Youtube, pe popularul canal Zaiafet este postat un videoclip de mare întindere care reia calea bătătorită a naraţiunii mainstream despre Corneliu Zelea Codreanu, care numără câteva zeci de mii de vizualizări şi reacţii. Clipul în sine reprezintă un exemplu de manual al conceptului de cadraj narativ (frame control), o formă de interpretare a factologiei ce e orientată exclusiv către îndreptăţirea, către justificarea unei concluzii preconcepute.
Întreaga conversaţie publică despre Corneliu Zelea Codreanu se poartă exclusiv în acest sens, al validării, al formulării aserţiunilor dominante, dinspre concluzie spre premisă. Acesta este motivul pentru care nici măcar atunci când survin materiale documentare cu noutăţi semnificative, conversaţia nu se reîmprospătează, întrucât nu se acceptă premisele care nu corespund concluziilor consacrate politic.
Este şi cazul cărţii Corneliu Zelea Codreanu: ascensiunea si căderea “Căpitanului” – Oliver Jean Schmitt care stă la baza clipului Zaiafet şi despre care am scris în urmă cu câţiva ani, care deşi afirmă aceeaşi teză politică, cuprinde nenumărate detalii biografice care susţin concluzia concurentă (dar minoritară aici pe blog) potrivit căreia Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să fie primul dintre cei canonizaţi din rândul Sfinţilor Închisorilor (năzuinţa nr. 16).
Mesajul care a fost cenzurat de Facebook, pe care îl redau complet în cele ce urmează, conţine în fragmentul iniţial din Pentru legionariunul dintre cele trei texte care au contribuit decisiv la scoaterea mea de pe calea bătătorită a naraţiunii dominante (de tip Zaiafet) în care se află cei mai mulţi dintre românii de bună credinţă, dar superficiali.
La 13 septembrie 1899 se năștea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare
„Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune.” (Corneliu Codreanu – Pentru Legionari)
Astăzi se împlinesc 123 de ani de la nașterea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Bravul român care s-a ridicat din umilințele poporului românesc și cu încredere și determinare a organizat românii cinstiți și asupriți din toate categoriile sociale, înființând Legiunea Arhanghelul Mihail.
Aveți câteva mărturii despre Căpitan din partea unor mari personalități din istoria noastră recentă.
Emil Cioran: „Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sunt valabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria. (…) Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.
Într-o nație de slugi el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câtiva ani, România a cunoscut o palpitatie tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Și aceasta în Balcani !”
Părintele Iustin Pârvu: „Despre Corneliu Zelea Codreanu și Legiunea Arhanghelul Mihail, istoricii noștri mai vechi sau unii mai noi au avut grijă să denatureze adevărul. Au fãcut-o cu un scop: generațiile care le-au urmat (sau vor urma) să nu știe adevărata istorie a românilor. Nu s-a scris „fără ură și părtinire”, așa cum ar trebui să o facă adevărații istorici. Corneliu Zelea Codreanu a fost încă din timpul vieții sale o legendă, iar moartea sa, care a fost o jertfă – „cea mai scumpă dintre nunți”, cum spunea cântecul legionar, a făcut ca proiectarea sa mitică să capete o deosebită profunzime. Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară au fost însă și o realitate care aparține istoriei românilor. N-o putem neglija și trebuie să o înțelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat într-un panteon al mitologiei românești, unde trebuia demult să-și afle locul”.
Mircea Eliade: „Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să țin seama de neamul meu.”
Niciodată nu mai citisem un astfel de text politic, scris spre finalul unui mandat de parlamentar: Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Niciun alt text citit vreodată nu a produs mai multă luminare şi ordine în mintea mea decât această scurtă propoziţie, întărită de următoarele: Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere şi de cea din final: Pentru aceasta purtăm toată răspunderea.
Consider că în linia acestui mesaj s-a aşezat întregul torent al sfinţilor din închisori, principalul izvor de credinţă din care se hrăneşte ortodoxia românească de astăzi. Cu toţii s-au aşezat în aceeaşi ascultare, confirmând prin vieţuirea lor nu autoritatea politică a celui ce a iniţiat o mişcare socială de renaştere naţională, cât mai ales autoritatea sa spirituală, căci „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7,18).
O explicaţie despre poamele rele atribuite lui Corneliu Zelea Codreanu eu am găsit-o în urma lecturii „întâmplătoare” a celui de-al doilea text decisiv:
„Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii, nici pe acela al libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile atât autoritatea, cât şi libertatea. Dragostea e împăcarea între cele două principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între ele şi deasupra lor, cuprinzându-le în tot ce au ele mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele. Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict.”
Dincolo de superioritatea morală a unei astfel de viziuni, de estetica sa spirituală, acest text de doctrină legionară m-a contrariat şi m-a îndepărtat de toate iniţiativele care sunt etichetate astăzi ca fiind legionare sau neo-legionare, precum şi de apologeţii săi politici. Multă vreme filosofia politică a făcut caz de distincţia între principiul libertăţii şi principiul autorităţii. Corneliu Zelea Codreanu (şi legionarii săi) şi-au propus calea dragostei ca factor de echilibru, dar e un ideal atât de înalt încât doar cei care au trecut prin iadul temniţelor comuniste l-au atins cu adevărat. Restul legionarilor s-au pierdut pe drum deşi formal reuşiseră să producă acel tip de mişcare socială de emancipare la care ar trebui să sperăm şi noi.
Însă despre „dragoste” s-a vorbit cu aşa de mare uşurătate încât pentru un creştin ortodox nu este deloc de mirare că expresia politică a Mişcării Legionare a fost jalonată de greşelile care ne sunt astăzi puse împotrivă. Pentru credincioşii ortodocşi „dragostea” nu este un concept doctrinar oarecare, ci vârful virtuţilor omeneşti, destinaţia unor nevoinţe greu de înţeles de mintea omului modern, şi cu atât mai mult nu poate fi un principiu organizatoric de mase care să rezolve eterna tensiune lumească între autoritate şi libertate.
Este neîndoielnic un principiu corect, dovedit ca atare de Sfinţii Închisorilor şi de părinţi precum părintele Justin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dimitrie Bejan şi mulţi alţii, dar este corect exclusiv în cazul unor suflete râvnitoare ca ale acestora.
Chemarea spre desăvârşire este adresată fiecăruia, dar proclamând principiul dragostei ca vector diriguitor al Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu a tras asupra mişcării întreaga greutate a neîmplinirilor duhovniceşti şi toată tina manifestărilor lor concrete. Nu doar în acest paragraf este formulată această viziune doctrinară ci ea se regăseşte în multe alte texte. Pe de altă parte, este foarte greu de crezut că orice altă abordare ar fi putut produce acele diamante de credinţă şi de caracter care au rezultat, totuşi, dintr-o activitate civică şi politică.
Reflectând asupra acestor gânduri am reluat lectura Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab care m-au condus spre un alt factor de echilibru organizatoric între principiul autorităţii şi cel al libertăţii, respectiv principiul slujirii, pe care l-am recunoscut sub forma specifică a unui model românesc de acţiune socială şi pe care l-am intitulat smeritism (Năzuinţa nr.13). Îmi spune gândul că anume slujirea trebuie să înlocuiască astăzi principiul dragostei şi trebuie să reprezinte continuarea năzuinţelor românilor care, în trecut, şi-au trăit idealurile social-civice şi politice în cadrul Mişcării Legionare.
În final, al treilea text decisiv pentru ieşirea mea din matricea naraţiunii istorice dominante despre Corneliu Zelea Codreanu este reprezentat de scrisoarea pe care acesta i-a adresat-o lui Nicolae Iorga, scrisoare care a condus la condamnarea sa pentru ultraj, când a şi fost asasinat. În rândul tuturor munţilor de rele produse de justiţia românească, consider că mai mare decât orice altă nedreptate judiciară vreodată comisă, stă condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu pentru această scrisoare.
În ochii mei, acest moment reprezintă reperul absolut al trădării funcţiei sale sociale de către justiţia românească, păcatul său istoric cel mai apăsător. Nici dosarul Loviturii de stat din 1989, nici dosarele Mineriadelor, nici dosarul Plandemiei şi nici condamnările Tribunalului Poporului, nu comportă greutatea spirituală a curviei comise atunci faţă de neamul românesc.
Pe cale de consecinţă, nu consider că se vor putea purta vreodată discuţii substanţiale despre reforma justiţiei în România în lipsa înţelegerii profunde a modului în care justiţia îşi ratează ciclic menirea şi serviciul datorat poporului român. Această monstruozitate judiciară este una cu reproducere consecventă şi consider că trebuie asumată şi ispăşită atât la nivel politic cât şi judiciar, şi reactualizată în veac.
Textul scrisorii către Nicolae Iorga este sugestiv şi sub raportul diferitelor tipuri de naţionalism, care doar aparent sunt din acelaşi aluat, deşi întrebuinţează aceleaşi cuvinte şi idei, căci despre jidani au vorbit şi Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu.
Îndrăznesc să cred că patriarhul naţionalismului românesc, cum este considerat Nicolae Iorga, întemeietor de şcoală istoriografică şi savant de geniu (etalonul elitist al profesionalismului ştiinţific), parlamentar şi prim-ministru, un foarte curajos rostitor de adevăruri sociale, culturale, economice şi politice, greu răspuns va avea de dat la vremea „clipei covârşitoare” despre care face menţiune Sfântul Mucenic Corneliu Zelea Codreanu în textul iniţial.
Lectura consistentă, cu inimă deschisă şi cu loialitate faţă de neam, precum şi intrarea într-o dispoziţie de acţiune, alăturare, unire şi înfrăţire cu cei de un gând, este singura cale de ieşire din confuzia morală a momentului, în aşteptarea unor rostitori de adevăruri mai ales de felul Mucenicului Corneliu Zelea Codreanu, şi nu doar a celor cu înzestrări părute sau reale precum ale lui Nicolae Iorga.
Lectura consistentă despre istoria noastră însă ar trebui începută de aici:
”Pentru profesorul Iorga
Comerţul legionar de la Obor şi de la Lazăr
Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.
La cel dintâi s-a prezentat comisarul Şef Furducescu, de la Circ. a 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.
La cel de al doilea, comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.
Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii de astăzi ne spuneau:
Nu aşa veţi rezolva problema evreiască.
Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei!
Iată, ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.
Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.
Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă ce am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem?
Vine profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe români.
Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.
Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.
Niciodată nici un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi bună cuvinţă.
De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.
Între bliduri(adică la restaurantele noastre)facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare.
Ei bine, nu mai pot!
Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:
Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.
Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.).
Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale.
N-am nimic. D-ta ai totul.
Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii:eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!
Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat în contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre.
Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.
Nu veţi întâmpina nici dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci nici măcar o opunere.
Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi”.
Scrisoarea a fost semnată de Corneliu Zelea Codreanu la data de 26 martie 1938.
Biserica nu neglijează realitatea cruntă a războiului și a militarilor (Foto: RadioRomâniaActualități)
„Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (In. 14: 27) „Să nu socotiți că am venit să aducă pace pe pământ, ci sabie” (Mt. 10: 34).
Războiul și creștinismul
Contactul cu războiul și ororile lui bulversează pe oricine și cu atât mai mult pare într-o opoziție cruntă cu pacea lui Hristos. Chiar credința și apartenența la Biserică ni se pune la încercare. Ușor se poate ajunge să devenim pacifiști și să negăm din punct de vedere creștin orice fel de război sau să dăm vina pe Patriarhul Chiril al Moscovei că nu-l admonestează pe Putin ca să oprească „operațiunile militare” din Ucraina. Chiar și eu, într-un alt articol, am cedat acestui impuls. Dar oare această groază ne duce la pacea de sus sau la una molatecă și chiar trădătoare și pierzătoare?
Este mai mult decât evident că războiul nu ține de logica creștină, ci mai degrabă mucenicia. Martiriul creștin înseamnă a-ți da viața, nu a o lua pe a altora. Dar implicațiile sociale pot pune societatea și pe oameni în parte la decizii grele, să apere chiar în confruntări sângeroase integritatea corporală sau statală sau valorile și principiile pe baza cărora își duc viața. În cazul în care nu pot fi evitate aceste situații, cum trebuie procedat?
Normele bisericești canonice despre război
Întâi de toate, trebuie spus că Biserica are o viziune mult mai contextualizată despre conflictele armate. Sf. Atanasie cel Mare, în canonul 1, care nu tratează tema războiului, spune marginal pe acest subiect: „a ucide nu este îngăduit, dar în război a nimici pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase”. Deși s-ar putea bănui că această referință nu este din unghi bisericesc, un alt mare Sfânt al Bisericii, Vasile cel Mare, tratează concret această tema în canonul 13: „Părinţii noştri nu au socotit uciderile din războaie între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”. Așadar este iertată și acceptată participarea la războaie, doar să nu fie în scopuri greșite. Nu contează dacă sunt de agresiune sau de apărare, important este să fie pentru protejarea ordinii sociale și creștine. Nu e vorba de războaie religioase, de jihad, sub steagul Bisericii, ci de unele inițiate și purtate de puterile profane, de state. Chiar și așa, crimele de război sunt considerate necurății sufletești și există sfatul, nu impunerea unei perioade de îndepărtare de la Împărtășanie.
Întâmplări, fapte și atitudini bisericești față de război
Pe lângă normele canonice, este știut că războaiele au fost binecuvântate de Biserică în diferite situații. Chiar și românii au fost încurajați și au primit rugăciunile ei când au luptat în Războiul de independență sau în cele două Războaie Mondiale, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de vremea voievozilor. Considerate ca fiind purtate în apărarea integrității țării, soldații au primit binecuvântarea ierarhilor. Poate că am putea judeca acum cât de corect a fost să luptăm de o parte sau de alta a taberelor beligerante, dar este post factum și nu ținea de alegerea ierarhiei, ci de decizia autorităților statale.
Să ne amintim că împăratul Constantin a dus lupte sub semnul crucii prin descoperire de la Dumnezeu. Chiar împotriva celor din aceeași împărăție romană. Adică nu e doar o apreciere a unor oameni, ci o intervenție directă a Domnului. La fel, o pleiadă de mari mucenici au fost soldați, precum Sf. Gheorghe, Dimitrie, Mina, Teodor și foarte mulți alții. Poate mai puțin relevant pentru unii, în Vechiul Testament evreii au primit ajutor divin în diferite confruntări militare chiar și de cucerire a țării Canaanului.
Mai mult, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul a participat la războiul civil împotriva grecilor comuniști. A fost transmisionist, nu a omorât efectiv pe nimeni, dar a fost înrolat într-o tabără beligerantă sub steagul țării. Și vorbește elogios despre curajul de care au dat dovadă el sau alții în război, precum și de lașitatea și comportamentul inuman al altora. Vitejia din război o aseamănă foarte viu cu bărbăția necesară în a duce nevoințele creștine pentru curățirea de patimi. Nu vorbește niciodată depreciativ despre conflictul care era fratern, ci chiar laudă acea intervenție care a scăpat Grecia de un regim comunist.
Poziționarea morală față de conflictele armate
Deci în primul rând trebuie depuse toate eforturile pentru a se evita orice conflict armat. Abia când nu există altă soluție, se poate recurge la forța armată. Altfel spus, confruntarea militară în care ne angajăm personal sau ca țară trebuie evaluată din punct de vedere moral: este justificată, apără valori sociale sau creștine sau este expresia unei tiranii și violențe inacceptabile?
În cazul conflictului din Ucraina, mizele sunt greu de înțeles de noi, românii. Poate că nici ucrainenii și nici rușii nu le înțeleg bine. În orice caz, nu putem cere de la Patriarhul Chiril să-l oprească pe Putin, să ia poziție împotriva lui, să-l afurisească. Cel puțin din ce se știe până acum.
Au existat Sfinți care au criticat acțiunile unor împărați, cum este Sf. Ambrozie al Milanului, care l-a oprit pe împăratul Teodosie să intre în biserică din cauza unor represalii asupra populației. Cu siguranță au fost unii care au dat sfaturi sau au înfruntat pe împărați și conducători de oaste în diferite situații clare. Cu cât integritatea morală și înțelepciunea unui arhiereu sau patriarh sunt mai mari, cu atât va simți necesitatea să intervină într-un fel sau altul asupra decidenților în diferite conflicte.
Însă nu se conturează motive suficiente să fie criticat și condamnat Patriarhul Chiril că nu ar cere lui Putin să se oprească. Din punctul de vedere al rușilor, ei se simt atacați, iar liderii politici au tot dreptul să acționeze. E adevărat că nu este o agresiuni invadatoare, ci e în termeni geo-politici, de hegemonie sau pot fi invocate și motive de bună vecinătate, de apărare a populației din Ucraina de naziști etc. Dar e suficientă această narațiune pentru Rusia pe moment. Este absurd să le impunem lor criteriile noastre.
Ce a spus concret Patriarhul Chiril
Întâistătătorul Bisericii Ruse a declarat pe 24 februarie, în ziua când a început conflictul armat, că „empatizează cu oricine este afectat de această tragedie” „cu durere profundă și resimțită din inimă”. Cere tuturor părților din conflict să evite pagubele civile, iar clericilor și credincioșilor să ajute victimele. Definește războiul din Ucraina drept un conflict care a apărut în urma unor disensiuni și neînțelegeri între cele două popoare care au un trecut istoric comun. În final, face o rugăciune ca Dumnezeu să apere Rusia și Ucraina prin mijlocirile Sfinților.
Pe 27 februarie, într-o predică de la finalul slujbei de duminică a vorbit despre necesitatea unității cu frații și surorile din Ucraina. Descriind miza conflictului, dorește ca „Dumnezeu să ne apere ca situația politică prezentă din Ucraina fraternă atât de aproape noi să ducă la a face să prevaleze forțele răului, care mereu au depus eforturi împotriva unității rușilor (slavilor) și a Bisericii Ruse. Dumnezeu să ne apere ca o asemenea linie pătată cu sângele fraților noștri să fie trasă între Rusia și Ucraina. (…) O garanție a acestei prietenii este Biserica noastră Ortodoxă unită, reprezentată în Ucraina de BOU condusă de Preafericitul Onufrie. (…) Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră în unitate”. De asemenea face un îndemn să fie „păstrată pacea dintre popoarele noastre în timp ce ne protejăm patria noastră comună împotriva tuturor acțiunilor din exterior care pot distruge această unitate”. Când vorbește de Rusia, se referă la pământul care acum include Rusia, Ucraina și Belarus, iar conflictul de acum îl privește ca o „dezordine internă”. Scopul țintit este ca „poporul nostru fidel din Ucraina să se bucure de pace și liniște”.
Chiar dacă nouă ni s-ar părea neadevărate aceste cuvinte și simțăminte, totuși istoria rușilor slavi nu este departe de acest tablou. Îndemnul Patriarhului nu este la agresiune și cotropire sau la anexarea unor țări vecine. Nu binecuvintează războiul ca un mijloc potrivit, nu face propagandă în acest sens, dar îl agreează. Nu dorește victime și nu se bucură de ele. Trebuie să recunoaștem că există o frățietate între cele două popoare, subliniată de unele Biserici Locale, și că nu-i putem cere să aibă o viziune diferită. Putem să nu fim de acord, dar ar fi absurd să pretindem să renunțe pur și simplu la niște convingeri și simțăminte care țin de nația lui.
Criticile aduse de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române
Un val de acuze și critici la adresa Patriarhului moscovit se aude la noi și nu numai, cu pretenții să procedeze într-un fel sau altul. Chiar și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a făcut o serie de aprecieri de valoare. Poziția adoptată este una generală, partizană și plină de „imaginație morală”, pe care ar trebui să o adopte orice creștin „real, nu închipuit”. Culmea este că nu invocă valorile evanghelice și cele naționale drept criterii pentru comportamentul unui credincios, ci „civilizația Decalogului și a culturii europene”, „democrația sacrosantă din punct de vedere politic”, „valorile morale universale”, „libertatea și demnitatea persoanei umane”. Sigur că trebuie să despărțim „dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie”, dar nu este o sarcină ușoară și la îndemână, mai ales făcând abstracție de diplomație, după cum ni se cere.
Atunci când vorbește de „terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană”, chiar nu știi ce să mai înțelegi. Suntem în România bombardați de știrile false rusești sau de cele europene? Perfide sunt chiar dezinformările din media românească anti-rusească. Cel mai probabil și rușii au regimul lor de cenzură și propagandă, dar care se aplică în teritoriul lor, nu al nostru. În plus, în această situație de confuzie și minciuni, cine vrea să înțeleagă ceva ar trebui să aibă libertatea să confrunte ambele poziții, nu să se ajungă la o cenzură și mai ales la justificarea ei, care arată cât de stabile sunt principiile democratice.
Ajutorarea umanitară a refugiaților din Ucraina din toate puterile este un imperativ care nu poate fi pus în discuție. Suferința de pe urma războiului trebuie alinată cu toată implicarea noastră. Nu facem diferență între oropsiții de soartă ucraineni, ruși sau români. Bunătatea trebuie să se reverse asupra tuturor, atât material, cât și sufletește.
Ideologia euro-atlantică a Patriarhiei Române
Dar nu este corect a folosi aceste cazuri umanitare pentru a justifica o ideologie, mai ales una care nu are legătură cu identitatea noastră creștină și națională. Nu putem să ne înrolăm în tabăra „democrației sacrosante indiferent de confesiune”. Nu e corect să extindem acest război de la unul local la dimensiuni mondial(ist)e. Sau este? Abia aici intervine lipsa de justificare în a ne implica noi într-un conflict armat de partea care sigur nu merită.
Să ne amintim că Patriarhul nostru a plasat partizan BOR între instituțiile importante nu doar din România, ci și din Uniunea Europeană. Iar pacea o așteaptă de la forțele politice euroatlantice pe calea dialogului pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Dar se pune întrebarea: sunt compatibile valorile occidentale cu cele ortodoxe, reprezintă ele „buna cuviință și dreapta cinstire de Dumnezeu” menționate de Sf. Vasile? Mai precis, „drepturile omului” europene, LGBTQ-ismul și cinismul economic se încadrează în morala creștină reală, nu închipuită? Nu cumva ajungem la disoluția Bisericii și a statului nostru prin promovarea unor interese străine?
Gândirea lucidă ar trebui să ne arate că noi ne încadrăm într-o politică și regim care numai pașnice nu sunt. Ba chiar noi înșine suntem supuși unei grozave agresiuni economice, culturale și morale și nu considerăm asta o pacoste comparabilă cu războiul. Nu luăm în calcul că pierderea sufletului este mai rea decât înfrângerile materiale pentru că nu mai avem demnitate. Ne înrolăm într-o pace prefăcută, care duce multe războaie prin brațul NATO sau al țărilor puternice, ceva similar cu regimul comunist de odinioară, care făcea cântarea României în timp ce călca în picioare oameni și conștiințe.
Demnitate creștină și națională
Țin să precizez că nu sunt un partizan al rușilor, am auzit și știu de ororile comise de ei în război și de deportările făcute prin politica lor în Bucovina și Basarabia. Nu am nici un interes să fie ocupată Ucraina, nici să fie independentă; pur și simplu nu ține de aprecierea mea. Nu știu dacă Putin chiar are dreptate să invadeze țara vecină și dacă într-adevăr pune ordine sau își instaurează dominația lui pur și simplu. Nu-l consider un reprezentant post-bizantin al Ortodoxiei, ci un lider de stat și atât.
Îmi doresc să fiu cinstit și să mă feresc să acuz peste măsură și nefondat intențiile altora. Politica pământească și interesele imediate nu ar trebui să prevaleze asupra principiilor și caracterului umane și creștine. Dacă unii sunt de acord cu valorile occidentale și sunt impuse, adoptate în România, pot trăi în această țară așa cum au trăit și primii creștini sub conducători și state idolatre. Bineînțeles, fără să-și trădeze credința.
Dar nu pot înțelege și nu pot accepta ca linia Bisericii să fie ajustată și strâmbată după calapod pământesc chiar de către reprezentanții ei. Ce folos mai e de ea? O putem arunca la coș sau perverti doar de dragul supraviețuirii în confortul modern? Negăm și renunțăm la istoria și contribuția ei la formarea și identitatea poporului român? Cred că această lipsă de verticalitate ne va duce la groapa de gunoi a celor lipsiți de valori și la judecata lui Dumnezeu. Nu strică puțin curaj să menținem linia tuturor duhovnicilor ortodocși care au criticat și s-au dezis de UE și de valorile mondialiste deoarece nu doar că ne omoară sufletele, ci nici măcar bună-stare pământească nu ne aduc.
Pacea lui Hristos este diferită de libertinaj și nu se obține fără luptă și sacrificiu real, chiar și în condiții limită, de război. Bineînțeles că nu-l provocăm noi, dar nu-l putem evita și vine asupra noastră din cauza forțelor întunecate. Și atunci dăinuirea și verticalitatea presupun asumarea unui crez, nu numai dare din coate.
Pentru români, cel mai deranjant efect al conflictului militar din Ucraina, până acum, pare a fi reactivarea discursului mediatic de tip #rezist, care îşi arogă cu impertinenţă exclusivitatea ascendentului moral în conversaţia publică. Este acelaşi mecanism al indignării morale ca sursă de legitimitate, care nu doar că ocupă abuziv scena publică dar promovează un tip de discurs bazat pe ostracizare, marginalizare şi finalmente, cenzură.
Art.30 alin.(1) şi (2) din Constituţie
În România este interzisă orice formă de cenzură şi este garantată pluralitatea opiniilor şi convingerilor politice. Nu mă refer la egalitatea morală a tuturor ideilor şi opiniilor vehiculate, ci la dreptul tuturor convingerilor politice legale de a fi exprimate, rostite, vehiculate, chiar şi atunci când se menţin sub oprobiul public.
Evenimentele de mare însemnătate (geo)politică ar trebui să reprezinte momente prielnice pentru reafirmarea principiilor constituţionale la care (ar trebui să) aderăm, căci conversaţia publică este valoroasă în sine, mai cu seamă într-un aşa deşert intelectual cum a ajuns societatea noastră.
Dar ei sunt ruşi!
Din gravă nenorocire, de ceva vreme s-a re-încetăţenit obiceiul punerii pumnului în gură şi a proclamării adevărului unic. Dacă presa occidentală a funcţionat în ultimele decenii în scopul dirijării atenţiei şi stabilirii agendei publice exclusiv pe baza abuzării cadrajului mediatic (framming), începând cu invenţia termenului de “fake news” suntem în prezenţa manifestă a cenzurii proclamată ca virtute, fapt de o neruşinare de necrezut şi de neacceptat, nici măcar în cazul “ruşilor” .
Prin exact aceeaşi metodă pLandemică de înspăimântare şi surprindere a publicului prin dolul panicilor morale, directorii de discurs din societate revendică imperativul cenzurării vocilor acuzate de (data aceasta de) propagandă pro-rusă.
Solicitarea este profund imorală şi contravine în mod esenţial aspiraţiilor democratice care au impus promulgarea dispoziţiilor constituţionale aferente. România nu este parte în conflictul militar ruso-ucrainian şi nicio apreciere de oportunitate politică nu poate justifica abandonarea standardului constituţional românesc pentru avansarea unor interese mediatice de moment.
Este mai mult decât discutabilă oportunitatea cenzurii tematice pe timp de război, darămite cenzura politică pe timp de pace!
La ce foloseşte sputnik.md?
Cazul sputnik.md este mai mult decât concludent pentru ideea de infantilizare a publicului românesc, îndemnat să antipatizeze şi să-şi manifeste oprobiul pentru a menţine rusofobia ca tezaur moral principal al societăţii. Fals tezaur, calp, lipsit de valoare! De la antipatie s-a ajuns la ură, iar acum, la suprimarea prezenţei mediatice, în aplauzele entuziaste ale curentului eurofil.
Cenzura pe care o aplaudăm şi pe care o acceptăm nu doar fără bază legală, ci chiar împotriva normei constituţionale explicite, reprezintă un rău mai mare decât orice idee/informaţie neadevărată ce ar fi putut fi colportată de redacţia sputnik.md. Modalitatea laşă în care societatea noastră se lasă iarăşi amăgită pentru a accepta încălcarea garanţiilor constituţionale nu poate rămâne fără consecinţe, întocmai cum acceptarea celor “două săptămâni” de punere în paranteză a libertăţilor cetăţeneşti cică! fundamentale s-a permanentizat! Sputnik.md ne foloseşte să înţelegem cu precizie acest lucru.
Este cenzura o consecinţă firească a conflictului?
Îndrăznesc şi o acuză personală îndreptată împotriva redactorilor de la situl ortodoxinfo.ro, site care a fost abuziv şi nelegal cenzurat la începutul pLandemiei. Portalul ortodoxinfo.ro trebuia să formuleze plângeri penale, să lupte şi să se lanseze într-o activitate de apărare a dreptului său la liberă publicare. Nu ne este permis a accepta cenzura ca pe un fapt divers al contextului politic, ca pe un firesc al pandemiei, al turbulenţelor geopolitice, nici măcar al războiului. Orice restrângere de drepturi trebuie să fie proporţională şi adecvată scopului legitim propus a fi atins.
Pasivitatea fraţilor de la ortodoxinfo a lăsat, iată, loc de cenzură neruşinat de neconstituţională, girată de statul român de la cel mai înalt nivel. Chiar dacă există numeroase critici vizând calitatea informării pe care o realizează(?) ortodoxinfo.ro, chiar dacă (între altele) interviul luat pentru sputnik.com de Margarita Simonyan suspecţilor din cazul Skripal va rămâne definitiv în antologia penibilului jurnalistic şi al minciunii mediatice, nu ne este permis să acceptăm ca sancţiune cenzurarea vocilor dizidente, deja marginalizate şi ostracizate public.
Există totuşi răspundere?
Fiecare dintre noi vom da seama pentru orişice cuvânt rostit şi suntem datori să cultivăm la nivel individual şi colectiv tipul de discernământ care să minimizeze impactul neadevărurilor promovate cu sau fără intenţie. Suntem răspunzători faţă de noi înşine şi faţă de cei dragi pentru păzirea adevărului prin afirmarea sa directă, prin verificarea celor prezentate, în marja cercului nostru moral, al lucrurilor care ne interesează, care ne reprezintă, pe care le apărăm. Nu avem voie ca societate să renunţăm la această aspiraţie şi să delegăm răspunderea pe care o avem pentru garantarea execitării depline a libertăţii de exprimare.
Acest principiu ar trebuie să fie unul inconturnabil.
Solidarizare?
În acest context îmi exprim solidaritatea cu redacţia Sputnik, nu doar cea de limbă română, şi denunţ iniţiativa suprimării şi cenzurării platformelor media (pro)ruseşti. Oricât de neplăcută, abominabilă(?) chiar, li s-ar părea multora poziţionarea şi relativizarea(?) morală pe care aceste platforme o fac în legătură cu agresiunea armatei ruse în Ucraina, consider că activitatea acestora ne este nu doar utilă, ci absolut necesară, crucială, pentru a înţelege scopurile şi interesele celuilalt, cerinţă capitală pentru identificarea traseului către pace şi bună înţelegere.
Preiau în cele ce urmează postarea jurnalistului Octavian Racu cu privire la acest subiect:
Toate aceste apeluri de izolare informațională, de declanșare a unei campanii furibunde împotriva oricăror canale de comunicare “indezirabile”, nu face decât să pregătească un teren fertil pentru niște conflicte și mai mari.
Riscul oricărei conflagrații devine mai mare atunci când țările se izolează într-o bulă, își creează proprii povești cu Feți-Frumoși și Balauri, iar apoi acționează dirijați de propriile fantasme.
Iată de ce îndemnurile isterice de a interzice orice mesaj din direcția Rusiei este prăbușire într-un sectarism totalitar, o alunecare spre fundamentalism.
E nevoie de cenzură în secolul XXI? Cui îi este frică de opiniile și pozițiile altora? Probabil doar celor care nu sunt convinși de validitatea propriilor convingeri. De altfel, suntem cu toții niște oameni maturi, oameni care au capacitatea de a reflecta, judeca, de a face o alegere corectă și o libertate de a greși.
Încetați să tratați publicul ca pe o mulțime de imbecili și copii naivi. Din momentul în care îi permiteți unei persoane de peste 18 ani să cumpere alcool, țigări, să conducă automobilul, să aibă un permis de port armă și să voteze, de ce credeți că ar trebui să decidă cineva care informații ar trebuie să vadă și care nu?
Vă este frică de textele din Sputnik? Serios? Ați ajuns chiar în halul ăsta?
Dacă credeți că toate problemele vor putea fi rezolvate prin cenzură și persecuții, atunci sunteți foarte naivi. Recitiți manualele de istoria modernă și contemporană.
Totodată, vă îndemn să citiţi şi articolele publicate de Bogdan Duca (intelectual public cu care nu-mi amintesc să fi fost vreodată de acord, dar cu privire la care mă bucur sincer că există şi scrie) şi de Georgiana Arsene, pe acelaşi subiect, apărute pe platforma telegra.ph.
Vă îndemn să vă abonaţi la canalele Telegram asociate, să descărcaţi aplicaţia sputnik şi să vă înregistraţi pe platforma vk.com, nu pentru că “ruşii” ne spun adevărul sau că o fac (ori ba!) în mai mare măsură decât alţii, ci pentru că nu avem voie să concedem la suprimarea vocilor indezirabile.
Nu verbul “cere” este cel potrivit aici, cât mai degrabă: “ordonă” . Acesta ar fi trebuit să fie subiectul principal al dezbaterilor din presă şi din societatea civilă, imediat după vizita generalului-prim-ministru Nicolae Ciucă la Bruxelles. Faptul că acest eveniment nu a fost tratat deloc în presă este un subiect autonom, la fel de grav(fără exagerare!) cum este şi ultimatumul dat de ruşi. Tensiunea militară nu vizează Ucraina ci prezenţa SUA şi NATO în estul Europei, iar operaţiunile militare, indiferent că vor avea sau nu loc pe teritoriu ucrainean, vizează acest scop politic.
Societatea noastră face obiectul unui activităţi agresive de propagandă şi de agresiune psihologică din partea massmedia românească, activitate girată de la cel mai înalt nivel de stat, activitate ce ne-a adus pe toţi într-un punct mort. Societatea nu are resurse să se mobilizeze intelectual pentru a înfrunta realităţile zilei, se hrăneşte în continuare cu prefabricate “Rusia are P.I.B.-ul Italiei“, “Benzinărie înarmată nuclear” şi altele asemenea. Nu suntem capabili să discutăm pe fondul problematicilor de putere care ne vizează în mod direct, fie că e vorba de chestiunea militară, politică, economică sau culturală.
Publicul român este în situaţia pacientului întubat, complet inert, hrănit cu ceea ce decide curatorul mediatic. Nu există nicio disponibilitate a massmedia de a-şi reconfigura agenda în funcţie de reacţia societăţii ci se insistă în “marşul distrugătorului“, zdrobind orice încercare autonomă, oricât de firavă, de a contextualiza ori contrazice naraţiunea oficială. Nu există niciun proces de împreună-învăţare care să producă înţelepciune colectivă şi să valideze relaţii de încredere. Abordarea mediatică exclusiv prescriptivă a condus la tribalism intelectual care nu se raportează la adevăr ci la poziţii relative de putere şi dominare a agendei publice.
Vina determinantă pentru această situaţie de fapt aparţine jurnaliştilor români, editorialiştilor şi şefilor de redacţie mai precis. Există o răspundere directă care nu poate fi disociată de fişa postului şi de rolul respectivei activităţi pentru societate, indiferent de veniturile sau de situaţia materială precară a jurnalistului român. Pentru situaţia în care se regăseşte România astăzi, fie că vorbim de politica pandemică, politica economică, politica culturală, că vorbim de politică în sensul cel mai general cu putinţă, vinovaţii principali sunt jurnaliştii români, mai mult decât sunt politicienii, economiştii, oamenii de cultură. Este o realitate pe care o ignorăm şi care ne cimentează neputinţa, indiferent de subiectul/tema asupra căreia se fixează reflectorul mediatic. Chiar dacă un subiect trecut anterior sub tăcere este tratat apoi ca subiect de prim-plan, mecanismul de informare şi educare a publicului rămâne complet disfuncţional iar efectul este unul dezastruos.
Sprijinirea proiectelor mediatice alternative (de pildă r3media) este crucială dar şi, cel mai probabil, amar de tardivă şi insuficientă.
Faptul că un subiect precum “ultimatumul” rusesc a fost ignorat de presa mainstream rămâne monument de trădare a misiunii proprii şi se adaugă la panoplia falimentului nostru. Eu unul nu văd niciun semn de revenire în sine.
Mult mai curând decât mi-aş fi imaginat, mesajul de urare de anul nou în care am speculat cu privire la lupta ce se va da anul acesta privind semnificaţia şi întinderea conceptului de libertate, este confirmat de un articol publicat de doamna Renate Weber, actualmente Avocatul Poporului, în care constată faptul că drepturile şi libertăţile individuale au sucombat ca instituţie juridică.
Deşi tonul adoptat este unul relativ patetic, cele scrise se susţin întru totul având în vedere gravitatea deosebită a împrejurărilor luate în considerare. Este mai mult decât sugestiv faptul că un astfel de articol, redactat de titularul uneia dintre cele mai importante demnităţi a statului român, nu şi-a găsit loc de publicare în altă parte decât pe blogul privat al unui jurnalist (Ion Cristoiu). Pare că astfel de idei nu mai încap şi nu mai pot fi validate de presa mainstream.
Consider necesar să subliniez faptul că întregul nostru sistem de drept este alcătuit plecând de la centralitatea drepturilor şi libertăţilor individuale, din acest punct de vedere România având una dintre cele mai “generoase” Constituţii. Întregul sistem de drept din România este pus între paranteze de guvernanţa executivă nemijlocită, prin H.G.-uri, în liniştea asurzitoare a massmedia şi a intelectualilor publici. Consider că acesta este un element determinant pentru care doamna Renate Weber consideră că pandemia actuală înseamnă sfârșitul drepturilor omului, așa cum le-am cunoscut în ultimii 75 de ani.
Renate Weber: Când drepturile colective sunt impuse prin constrângere, cele individuale deja au murit
De ce cred că pandemia actuală înseamnă sfârșitul drepturilor omului, așa cum le-am cunoscut în ultimii 75 de ani?
După cel de-al Doilea Război Mondial, legislația internațională de protecție a drepturilor omului la nivelul ONU, dar mai ales la nivel european și al Americilor de Nord și de Sud, a fost elaborată având în centrul ei omul ca ființă individuală. Stim cum toții că protecția drepturilor omului înseamnă a-l apăra pe individ în raport cu statul, cu mașinăria instituțională a acestuia, gata oricând să-l strivească. Dar adevărul e că, timp de decenii, la nivel filozofic și juridic, bătălia s-a dat între teoria protecției individului și teoria drepturilor colective care, în numele apărării comunităților, îl obligă pe individ să se supună regulilor acestora. Este teoria dominantă în Africa, unde și legislația e construită astfel, dar și in Asia, unde nu există o legislație continentală, dar e ceea ce vedem în practicile țărilor de acolo.
Toate conferințele mondiale ale drepturilor omului, la care am participat sau pe care le-am urmărit după 1990, au dezbătut profund această temă, până de curând teoria occidentală a protecției individului având câștig de cauză. Mai ales în privința drepturilor civile și politice, adică a dreptului la viață, a dreptului de a nu fi supus torturii sau unor tratamente inumane și degradante, a dreptului la libertatea de religie, de gândire, de exprimare, a dreptului la viață privată, la un proces corect și echitabil, a libertății de mișcare, a libertății de întrunire și de a manifesta etc. Evident, a fost o dispută cu semnificații politice profunde. Pe de o parte, pentru prezervarea integrității teritoriale a statelor, teoria drepturilor colective putând duce la punerea în aplicare a dreptului popoarelor la autodeterminare, diferența între o comunitate sau o minoritate și un popor fiind cel mai adesea interpretată politic. Pe de altă parte, pentru că orice sistem de dictatură sau sistem autoritar invocă primatul protecției colective pentru a domina și chiar supune individul, restrângând-i drepturile. Cum teoria și legislația de protecție a drepturilor omului au fost susținute mai ales de Occident, evident a fost o bătălie și cu ideologia țărilor comuniste, pentru care individul nu reprezenta nimic în raport cu sistemele comuniste, care pretindeau că pun drepturile și interesele comunităților (comuniste, evident) mai presus de om.
După căderea comunismului în Europa, părea că teoria drepturilor individuale a câștigat. Fostele state comuniste au îmbrățișat rapid ideea drepturilor individuale și au fost extrem de active în promovarea ei. E drept că, în ultimele decenii și mai ales în ultimii ani, au apărut noi drepturi, a căror dimensiune colectivă este evidentă. Protecția mediului, de exemplu, are în vedere comunitățile în ansamblu, mai nou chiar întreaga planetă, iar discuția despre dreptul generațiilor viitoare este categoric despre drepturi colective. Asemănător, deși sunt considerate, în continuare, drepturi individuale, au o dimensiune colectivă evidentă chestiunile care țin de protecția socială; dacă la nivelul Consiliului Europei ele au fost formulate, acum vreo două-trei decenii, mai degrabă ca niște deziderate decât ca drepturi, în Uniunea Europeană ele sunt amplu reglementate.
Dar, până acum, drepturile civile și politice rămăseseră drepturi individuale. Până acum. Pandemia ultimilor doi ani, de fapt metodele de combatere a acestei pandemii, au răsturnat complet acest raport. Si asta s-a întâmplat mai ales în țările care anterior susținuseră drepturile individuale ale omului. Nimic surprinzător în felul în care țări asiatice au dispus interzicerea tuturor activităților, carantinarea persoanelor infectate, controlul total, cu ajutorul tehnologiei, al locurilor în care o persoană a fost într-o anumită perioadă de timp, mai nou obligativitatea vaccinării. Sunt țări în care controlul populației, în numele protecției colective, a funcționat mereu. Marea schimbare e a țărilor denumite generic occidentale sau democrații funcționale. Mă refer la întreaga Europă, la Statele Unite, la Canada, Australia, Noua Zeelandă. Pentru prima dată, după cel de-al Doilea Război Mondial, când drepturile civile și politice ale indivizilor au fost restrânse invocându-se protecția colectivităților de o manieră care afectează însăși esența drepturilor, aneantizându-le.
Controlul total pus în practică de guvernele considerate democratice schimbă pentru totdeauna soarta noastră și a drepturilor noastre. A început cu o cenzură feroce, manifestată în primul rând pe rețelele sociale, pentru că acolo ideile și informațiile se propagă cu mare viteză. Si a fost simplu de realizat având în vedere malversațiunile uriașe politice și economice în care Mark Zuckerberg, rețelele lui și cei din spatele lor sunt amestecați de ani de zile. Ușor de realizat, de asemenea, cu presa tradițională sau online, având în vedere dependența ei de fonduri tot mai greu de primit. Orice îndoială în legătură cu felul în care a început pandemia, orice întrebare privind gestionarea ei, orice punct de vedere contrar celui oficial, acceptat la nivel planetar prin OMS si la nivelul fiecărei țări prin vocile doar ale anumitor epidemiologi și preluate repede de guverne, au fost categoric interzise. Conturi de Facebook suspendate sau chiar eliminate, înregistrări șterse de pe internet, ostracizarea celor care au gândit diferit, chiar eliminarea lor socială și profesională. Cenzura s-a aplicat tuturor, medici, jurnaliști, activiști, politicieni sau oameni obișnuiți. Nu mă îndoiesc că guvernele însele au fost uluite de supușenia propriilor popoare, pe care le considerau libere, de felul în care s-au lăsat îngenuncheate și, mai ales, de felul în care oameni născuți și crescuți liberi s-au transformat în contestatari ai drepturilor celorlalți.
Si tocmai asta e marea problema, nu doar atitudinea guvernelor, care au invocat și invocă nevoia de a apăra sănătatea publică, ceea ce e de înțeles, între niște limite. Problema e a oamenilor născuți și crescuți în lumea drepturilor și libertăților individuale, pe care le-au considerat ceva firesc, dar la care au renunțat extrem de ușor în numele protecției colectivităților cărora doar ei le aparțin.
De aici mai departe nu prea văd cale de întoarcere la drepturile omului, așa cum le știam. Câtă vreme state democratice vor să impună, în ropotele de aplauze ale majorității, obligativitatea unui vaccin ca modalitate de combatere a unei pandemii despre care tot nu se știe mare lucru, cum nu se știe nici despre vaccin, este evident ca drepturile colective vor avea întâietate asupra celor individuale.
Nu pot să nu remarc, cu tristețe, felul insidios în care s-a ajuns aici: felul în care OMS și statele lumii și-au propus să lupte cu pandemia, nu cu virusul. Pentru a combate virusul ar fi fost suficient un tratament adecvat. Din păcate, el nu e nici azi disponibil pentru toată lumea. Pentru a combate pandemia au fost utilizate restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, internări forțate, vaccinuri și, din nou, după un an restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, rapeluri peste rapeluri de vaccin. Si nu e sigur că s-a terminat. Au mai fost, în ultimii 75 de ani, și alte epidemii care au avut nevoie de abordări complexe, inclusiv de campanii de vaccinare, de exemplu contra poliomielitei, contra tuberculozei, contra rujeolei, dar niciodată până acum nu a fost folosită agresivitatea colectivă pentru impunerea lor. Când drepturile colective sunt astfel susținute și impunerea lor se face prin constrângere, directă sau indirectă, cele individuale deja au murit. Mi-as dori să nu am dreptate. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să nu am dreptate.
Se împlinesc 30 de ani de la adoptarea Constituţiei României, moment în raport de care Parlamentul României a organizat o şedinţă solemnă care a vizat, în principal, lansarea dezbaterilor despre reforma constituţională.
Această idee nu este nouă ci a fost vehiculată în trecut, înainte de anul 2020, în legătură cu reorganizarea administrativă a ţării noastre, trecerea la parlamentul unicameral, reformarea puterii executive prin renunţarea la modelul republican semiprezidenţial. Nu trebuie omisă nici încercarea civismului ortodox de a determina modificarea Constituţiei cu privire la definiţia căsătoriei, demers soldat cu eşecul referdumumului iniţiat de Coaliţia pentru Familie.
Trivial exprimat, Constituţia este regula după care societatea îşi decide regulile de funcţionare. Regula constituţională are un caracter complex şi totodată specific prin aceea că, mai mult decât oricare act normativ, cuprinde în sine un set de valori şi principii ierarhizate valoric, structurante, care dau legitimitate organizării statale şi garantează pacea socială.
De ce ne interesează subiectul?
Elementul de noutate cu privire la această nouă încercare de punere în discuţie a reformei constituţionale este reprezentat de risipirea şi a ultimelor resurse de legitimitate a statului român şi de urgenţa reconsolidării societale pe noi baze. Guvernanţa pandemică a făcut, şi continuă să facă, un aşa de mare abuz de drept (constituţional) forţând complicitatea directă sau indirectă a instituţiilor şi persoanelor la călcarea în picioare a ordinii de drept, încât se pune problema reconstrucţiei societale, pilonul primar fiind cel al dreptului.
Supoziţia de la care plecăm este că asaltul şi lovitura date drepturilor şi libertăţilor fundamentale au fost ţinta guvernanţei pandemice de la bun început, discuţia de ordin sanitar fiind una secundară. #eDespreLibertate
Întrucât drepturile şi libertăţile fundamntale sunt reglementate în Constituţie, este limpede că orice iniţiativă de modificare sau revizuire trebuie privită cu cea mai mare circumspecţie, riscul fiind ca restrângerea de facto a drepturilor să fie cimentată şi de jure. Întreaga clasă politică a dovedit totala desconsiderare faţă de ordinea de drept firească, elementară, preferând strâmbarea oportunistă a oricărui reper legislativ. Prin urmare, punerea în discuţie a acestui subiect de către cei care au arătat că nu le pasă de integritatea ordinii de drept reprezintă o ameninţare în sine.
Ce legătură are cu ortodoxia?
În blogosfera ortodoxă, dincolo de iniţiativa ratată de modificare a definiţiei constituţionale a căsătoriei, nu s-au formulat opinii cu privire la evoluţia dorită a societăţii româneşti, astfel încât această evoluţie să fie jalonată prin reformă constituţională. Civismul ortodox cu greu ţine pasul mediatic cu cadenţa iniţiativelor de anulare şi relativizare a reperelor sociale anterioare, iniţiative ce se înscriu în doctrina Marii Resetări.
Cu excepţia propunerilor formulate de domnul Marius Andreescu referitor la încercarea de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe (partea I, partea a II-a), nici civismul ortodox şi nici măcar cel de factură conservatoare neo-protestantă, inspirat din S.U.A., nu au urmărit discutarea pe fond a noilor ideologii sau filosofii de progres, dezvoltare sau simplă evoluţie a societăţilor. Ortodoxia instituţională nu are ofertă intelectuală care să se adreseze formelor de modernităţi consumate sau tendenţiale, fiind izolată ermetic în ritualul liturgic şi atât. Ierarhia ortodoxă nu apără dreapta credinţă şi nu îşi îndeplineşte îndatorirea de călăuzire morală a credincioşilor în raport de problematica efectivă a momentului.
De aceea, propunerile formulate de domnul Marius Andeescu par perimate chiar de la data enunţării acestora, întrucât societatea românească a fost eviscerată de simţul moral ortodox, deşi admitem că se manifestă în continuare o loialitate inerţială pentru un tip de branding religios. Este, aşadar, necesar un răspuns ortodox care să angajeze problemele actuale ale societăţii, probleme ce-şi vor găsi soluţiile de reglementare în viitoarea Constituţie (globală?).
Ce subiecte de interes lipsesc din conversaţia publică?
Civismul ortodox se foloseşte de un repertoriu conceptual extrem de sărac şi de imprecis referitor la subiecte aflate în legătură imediată cu învăţătura de credinţă. Cu excepţia ideologiei transumanismului, oportun propusă publicului de editura Doxologia prin cartea părintelui Jean Boboc – Transumanismul decriptat, nu există nicio iniţiativă cuprinzătoare care să discute cu autoritate, în termeni ortodocşi, despre Biometrie, Inteligenţă artificială, Blockchain, Metaverse, Mediu şi Dezvoltare durabilă şi multe altele.
Între aceste multe altele, un subiect complet invizibil dar pe care îl consider determinant, este reprezentat de constituţionalismul digital (şi chiar de constituţionalismul digital global), ca instrument de reglementare a noilor neuro-drepturi, o nouă disciplină juridică menită să reglementeze întinderea şi trăirea vieţii sociale în mediul digital, spaţiu predominant al exprimării umane în modernitate. Anume acest caracter predominant al virtualului asupra realului, al cărui ascendent se va acutiza, impune ortodocşilor să formuleze şi să apere legislativ propria perspectivă, ca nu cumva să fim forţaţi “a adecva” adevărul de credinţă la standardele preconstituite ale viitoarelor spaţii de desfăşurare a vieţii virtuale. Avem deja o tristă prefigurare, dar clară, în politica Facebook de moderare a conţinuturilor conservator-religioase iar disproporţia de putere nu are decât a se mări.
Care e buba?
Există un pericol cert ca rămânerea noastră (atâta câtă este!) pe meterezele unui constituţionalism important, dar anacronic şi în curs de perimare, să constituie baza materială a propriei marginalizări şi excluderi de mai târziu. Prea mult din energia vitală, din resursele de valoare materială şi spirituală şi prea mult din viaţa socială scapă ariei de reglementare a constituţionalismului clasic iar acest lucru nu va mai continua multă vreme.
Ca explicaţie suplimentară, arăt că nu sunt puţini cei care vorbesc despre o abandonare a duhului autentic ortodox în ultimele trei decenii, ca urmare a încercării elitelor creştin-conservatoare (de dreapta?) de a se racorda la societatea valorilor europene, suprapusă peste abandonarea de către ierarhii Bisericii a îndatoririi de călăuzire morală şi duhovnicească a societăţii.
Cu atât mai mult, intrarea ortodoxiei fără nicio pregătire materială de ordin intelectual în arena metaversului şi legislaţiei spaţiului mental individual, riscă să ne constrângă existenţa socială de o aşa manieră încât apostazia să reprezinte opţiunea implicită iar viaţa duhovnicească să devină o imposibilitate obiectivă.
Ce e de făcut?
Niciodată nu s-a arătat ortodoxia mai nepregătită intelectual pentru viitor. Pandemia ne-a forţat la o retragere din spaţiul social şi din dezbaterea intelectuală nemaintâlnită din vremea prigoanei bolşevice când totuşi, au existat numeroşi ierarhi ruşi care au înţeles, prefigurat, explicat şi călăuzit Biserica spre sfinţenie şi mântuire. Niciodată nu a existat o aşa tăcere a ierarhilor ortodocşi în faţa provocărilor viitorului.
Biserica nu trebuie să rateze angajarea în dezbaterea despre reforma Constituţională sau despre adoptarea unei noi Constituţii, chiar dacă împotrivirea faţă de orice fel de astfel de schimbare pare calea oportună de urmat la acest moment.
Cred că este ceasul a XII-lea când, cu binecuvântarea Bisericii, trebuie să se constituie, prin recrutare şi angajare explicite a persoanelor compentente, o altă asociere de tipul “Coaliţiei pentru Familie” care să exprime perspectiva ortodoxă asupra viitorului cadru constituţional.
Oricât de perimate şi inadecvate par aceste îngrijorări în raport de cinismul cu care statul de drept a fost spulberat în ultimii doi ani, Biserica nu-şi poate permite să absenteze de la acest eveniment societal. Dacă acum ni se pare dureros şi insurmontabil eşecul de la Referendumul pentru familie, cred că nu suntem pregătiţi pentru lumea în care neuro-drepturile vor fi reglementate fără să ştim ce avem de zis despre acest subiect.
Între sutele de iniţiative şi instituţii social-filantropice ale Bisericii, lipseşte acut încă una!
Presa din România anunţă că preşedintele Klaus Iohannis a promulgat joi „Legea privind unele măsuri pentru studierea istoriei evreilor şi a Holocaustului”, care prevede introducerea disciplinei şcolare “Istoria Evreilor. Holocaustul” în planurile-cadru de la liceu și învățământ profesional, ca parte a trunchiului comun, începând cu anul școlar 2023-2024.
Găsesc extrem de dificil de tratat acest subiect întrucât consider că afirmarea legitimităţii intereselor naţionale româneşti nu(!) s-a mai făcut de decenii, ori s-a făcut cu jumătate de gură, ori fără convingere. Studierea obligatorie a Istoriei evreilor reprezintă o agresiune doar dacă înţelegem că etnia românească este îndreptăţită la un loc sub soare în egală demnitate cu celelalte popoare, inclusiv cel evreiesc. În lipsa acestei premise esenţiale, înţeleasă, gândită şi trăită plenar, ajungem să ne însuşim integral perspectiva dominantă care ne-a adus în acest punct. Din cruntă nefericire, naţiunea română se află la o aşa mare cumpănă a existenţei sale încât acest standard de “egalitate în demnitate” este (dacă!) înţeles ca o preţiozitate fără corespondent în realitate. Avem urgenţe politice, civice, juridice, economice şi culturale de o gravitate atât de mare încât modul superficial în care judecăm reperele existenţei noastre lumeşti are sumedenie de argumente la dispoziţie pentru a justifica oportunitatea şi necesitatea acestui nou obiect de studiu în liceele şi în şcolile profesionale din România.
Oricine va parcurge expunerea de motive care justifică(?) adoptarea legii în procedură de urgenţă sau Recomandările privind predarea despre Holocaust ce trebuie citite pentru a nu avea o reprezentare greşită, poate extrage suficiente avantaje pentru elevi astfel încât să considere oarecum tolerabilă obligaţia studierii obligatorii a Istoriei evreilor. Caracteristicile concrete ale sistemului educaţional din România ar putea face ca Istoria evreilor să reprezinte singura disciplină care să valorifice gândirea critică şi cunoştinţe relevante despre civism, sociologie, despre drepturile omului, despre consecinţele acţiunilor politice şi răspunderea pentru acestea. Este evidentă neutralitatea conceptului de predare care cere să se evite discutarea “caracterului naţional” al acţiunilor genocidare, deşi acesta se va impune prin forţa evidenţei, dincolo de orice tact pedagogic sau nuanţă narativă. Drept urmare, lucrurile trebuie judecate mai în profunzime, dincolo de formulările şi rezervele gândite a atenua sau înlătura rezistenţa şi împotrivirea publicului.
Cimentarea unui ascendent moral evreiesc asupra conştiinţei elevilor români ori măcar avantajul moral al perspectivei istorice formulată unilateral sunt de neevitat, dar nu sunt nici pe de parte cel mai grav lucru. Cu adevărat gravă este denaturarea legitimităţii perspectivei româneşti asupra propriului destin istoric. Materialele documentare elaborate de Institutul Elie Wiesel care tratează precursorii antisemitismului românesc pornesc de la simplificări şi ocultări stridente. Este de-a dreptul iritantă consecvenţa cu care sunt invocate “stereotipurile, prejudecăţile şi ţapii ispăşitori predilecţi” pentru a explica reacţia poporului român la imigraţia evreiască. Ceea ce a fost şi rămâne specific evreilor, din perspectiva românească, este dorinţa neîmpăcată de dominare şi stăpânire, nu doar economică. Mozaicul de citate cules din cuvântările/scrierile elitelor româneşti menit să sprijine tezele şi cadrajul moral al “antisemitismului românesc” surprinde prin cecitatea voită faţă de motivaţiile româneşti explicate clar în exact aceleaşi materiale.
Căile prin care românii s-au apărat de evrei nu au avut succes nici în secolul XIX după cum se pare că nu au nici în secolul XXI, lucru pe care promulgarea legii menţionate îl dovedeşte cu prisosinţă. Superioritatea civilizaţională invocată aproape darwinist pentru a explica dominaţia firească a evreilor asupra românilor nu este una neutră moral şi nu poate fi acceptată în niciun fel de termeni. Din păcate, anume această perspectivă stă la baza pretenţiei ca Istoria evreilor să fie studiată şi cunoscută de fiecare elev român, ca precondiţie necesară edificării unei societăţi democratice.
Întrebat fiind cu privire la modalitatea concretă în care românii se pot înţelege cu evreii, părintele Gheorghe Calciu a răspuns: “prin respect reciproc“. Este perspectiva de la care a plecat şi Alexandr Soljeniţîn când a scris cartea “2 secole împreună” despre relaţiile ruşilor cu evreii, operă care, din păcate, nu are corespondent în cultura română. Ca punct de plecare pentru o perspectivă românească, niciodată abordată deschis de sursele evreieşti, vă îndemn să descărcaţi şi să citiţi cartea “Evreii în România” de Gabriel Constantinescu, carte în care se reia parţial şi studiul lui Nicolae Iorga despre acest subiect. Respectul reciproc despre care amintea părintele Gheorghe Calciu presupune recunoaşterea reciprocă a intereselor legitime iar exerciţiul de sinceritate la care ne îndeamnă iniţiatorii legii ar trebui să se producă în ambele sensuri.
Acestea sunt însă chestiuni de principiu. În practică, legea prin care studierea Istoriei evreilor devine obligatorie pentru elevii români reprezintă o agresiune care, pentru cei care ne trăim românitatea nu doar la nivelul precar al realităţii ci şi în vocaţia şi idealurile imaginate de părinţii noştri, ne înfăţişează lobby-ul evreiesc ca fiind un veritabil duşman, trimiţând societatea noastră, arc peste timp şi schimbând cele de schimbat, la vremurile de acum 100 de ani. Conştientizarea faptului că politica de acomodare ne-a readus într-un punct fără întoarcere, ne obligă să reflectăm la erorile trecutului şi la lecţiile de învăţat, nădăjduind la un alt tip de deznodământ. Este puţin probabil ca vreun gest de bună-credinţă şi deschidere să vină dinspre reprezentanţii evreilor, cât timp acesta ar apărea ne-necesar raportat la baza lor de putere şi la gradul nostru de colonizare intelectuală. De altfel, politica de angajare în dialog pe care o adoptă ei presupune refuzul de platformă şi refuzul de legitimitate.
Drept urmare, schimbarea trebuie să vină de la noi, de la cei credincioşi. Propunerea pe care am formulat-o în urmă cu mai mulţi ani, regăsită la punctul 10 al Năzuinţelor, se referă la Psalmul 105, versetul 46 ”Şi le-a dat să găsească milă înaintea celor ce i-au robit pe ei.” Cred că suntem chemaţi să rostim adevărul fără a lovi în semeni ci pentru a construi un spaţiu de respect reciproc în care duşmanii noştri, evrei sau care vorbesc în numele evreilor, să găsească mai potrivit a-şi arăta mila faţă de noi decât a ne zdrobi în continuare cu ostracizări nedrepte, înjosiri fără sens şi amiciţii nedemne.
Cred că legea trebuie abrogată iar evreii trebuie priviţi ca duşmani. Poate că vom avea nevoie de un Institut care să studieze modalităţile în care evreii ne domină de 200 de ani şi care să propună căile de formare sufletească şi intelectuală apte să înlăture această formă de laşă neputinţă. Nu e nimic firesc în condiţia în care ne regăsim, chiar dacă neputinţele de care suntem cuprinşi fac fenomenul să pară natural. Aşa cum nu am ieşit singuri de sub stăpânirea turcilor, este posibil să nu ieşim singuri nici de sub stăpânirea evreilor.
Chiar şi în împrejurările actuale consider că nu trebuie să ne lăsăm vaccinaţi, întrucât #eDespreLibertate.
Dar această convingere pentru nevaccinare trebuie să se bazeze pe argumente valide. Un argument pe care îl consider fals şi prin urmare riscant este cel al “oxidului de grafen” care ar reprezenta o componentă otrăvitoare a vaccinurilor.
De unde a mai apărut şi acest subiect?
Cred că este nevoie ca o traducere a unui material concis despre oxidul de grafen să circule în blogosfera ortodoxă deoarece speculaţiile vizând acest subiect au ajuns să ne îndepărteze foarte mult de la temeiurile pe care ar trebui să se bazeze împotrivirea noastră faţă de măsurile pandemice exagerate, care aduc atingere substanţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Subiectul s-a prăbuşit peste noi din senin, odată cu apariţia unui document intitulat raport intermediar, aparent afiliat Universităţii Almeria – Spania, în care se sugerează că oxidul de grafen ar fi un ingredient al vaccinului. De la această susţinere s-a ajuns să se clameze chiar că vaccinul reprezintă în proporţie de 99% oxid de grafen. Ideea a fost combătută de sursele de factcheck-ing, inclusiv de cele de limbă română, însă ea persistă în rândul nostru, celor care ne împotrivim ideii de a ne lăsa vaccinaţi.
Ca orice minciună periculoasă, conţine un dram de adevăr, respectiv faptul că această substanţă a fost avută în vedere la proiectarea unor vaccinuri, astfel cum rezultă din studii ştiinţifice publicate anterior şi despre care face vorbire materialul din finalul articolului.
Ce e cu raportul intermediar al Universităţii Almeria?
Însă, înainte de a trata această chestiune pe fond revin asupra documentului cu pricina, uşor de găsit pe internet, care a circulat pe grupurile noastre într-un mod destul de nefiresc, dat fiind conţinutul său specializat. Modalitatea de propagare mi s-a părut bizară şi foarte asemănătoare cu alte idei şi hapuri informaţionale care au poluat spaţiul ortodox, care au produs confuzie şi ne-au trimis pe piste false, aşa cum s-a întâmplat cu: materialele derivate din conferinţa profesorului Morgan, cu subiectul marcării izotopice, cu ideea transmiterii Covid prin reţele 5G, cu ideea că virusul nu a fost izolat ori că nu există. Raportul intermediar al profesorului Pablo Campra Madrid este discutat (în limba engleză) aici şi apare ca fiind sursa unor mari intoxicări.
Intoxicare şi factchecking
Toate aceste piste false lasă impresia unui efort coordonat de intoxicare, prin care spaţiul nostru de informare este inundat simultan şi cu furaj informaţional dar şi cu materiale de factchecking, într-un joc al cărui efect este compromiterea poziţiilor coerente şi eficiente de împotrivire faţă de deposedarea colectivităţilor şi indivizilor de drepturi şi libertăţi.
Această campanie continuă de intoxicare a ortodocşilor practicanţi, care sunt expuşi/demascaţi de massmedia mai apoi ca nefiind legitimi a participa la conversaţia publică, reprezintă o agresiune certă care, în alte împrejurări, va trebui să fie cercetată.
Însă, în acelaşi timp, ne ajută să ne verificăm convingerile şi condiţia noastră de creştini în faţa molimei, care nu ar trebui să varieze esenţial funcţie de starea de fapt. Avem în vedere posibilitatea dublă ca pandemia fie să se stingă brusc, fie să devină substanţial mai virulentă, în ambele cazuri urmând să ne menţinem refuzul de a ne lăsa vaccinaţi având în vedere atingerea adusă libertăţii, valoare care este superioară sănătăţii individuale ori sănătăţii publice, chiar dacă nu poate fi considerată absolută.
Convingere sau îndărătnicie?
Cert este că o eventuală selectivitate şi creştere a transmisiblităţii tulpinilor virale periculoase poate pune la încercare, în modalitatea cea mai directă şi dureroasă, posibil fatală, convingerile noastre şi poate risipi simpla îndărătnicie. De asemenea, şi stingerea bruscă a ratei de transmisibilitate, astfel cum s-a produs peste vară, ne poate împiedica angajamentul de a reconstrui o ordine de drept care să respecte demnitatea umană şi să împiedice sinistra experienţă colectivă de peste an.
Ce aduce temerea de oxidul de grafen?
În esenţă, temerea de “oxidul de grafen” se sprijină pe două elemente: teama de toxicitatea substanţei şi pe teama de a nu fi minţiţi atunci când ni se spune că această substanţă nu intră în componenţa vaccinului. Ambele temeri sunt uşor de demontat, ceea ce dă ocazia surselor de factchecking să ocupe ascendentul moral şi să inducă un sentiment continuu de delegitimare publică a celor care se împotrivesc (cu argumente slabe).
Ce nu observăm?
Respectivele site-uri de factchecking nu sunt însă neutre moral ci ţin de tabăra pro-dictatorială, pro-vaccinistă. Aparenţa de neutralitate, care se manifestă exclusiv pe chestiuni de formă, reprezintă un instrument de presiune socială şi de marginalizare, cu atât mai eficient cu cât argumentul nostru fals este mai tolerat/însuşit în sânul comunităţii noastre.
Îndemn cititotii acestui articol să reflecteze preţ de câteva momente la efectul social pe care obişnuinţa de a fi afiliaţi unor argumente false, demontate de cei care combat fakenews-ul, îl produce asupra unei categorii sociale ţintă. Noi suntem acea categorie ţintă. Asupra noastră se menţine o stare de tensiune continuă, tensiune care este un element de fundal greu sesizabil, dar care este deosebit de eficient în a împinge (nudge) persoanele istovite emoţional să se supună vaccinării.
Faptul că asupra celor ce militează pentru libertate şi pentru restabilirea ordinii de drept planează cadrajul moral al argumentelor false reprezintă principalul element coroziv al solidarităţii sociale care ar fi trebuit să se manifeste în cazul unei agresiuni vădite de genul celei pe care o cunoaşte societatea astăzi.
Care este funcţia factchecking-ului?
Factcheking-ul nu pune în discuţie proporţionalitatea măsurilor pandemice, nu pune în discuţie respectarea principiilor generale ale ordinii de drept, nu verifică respectarea principiilor de intervenţie sigură/principiul precauţionar, nu verifică respectarea principiilor fundamentale ale managementului de risc ori standardelor de risc, nu discută evaluări post-intervenţie (AAR), nu răspunde la întrebări simple precum: ce ne propunem? care este obiectivul măsurilor? care sunt resursele folosite? care sunt consecinţele? care este fereastra de timp în care este adecvată intervenţia sau ingerinţa? şi aşa mult mai departe.
Factchecking-ul este strict dependent, se hrăneşte cu informaţiile false care sunt diseminate în rândul nostru şi care apar construite ca atare în acest scop. Fakenews-ul/conspiraţionismul de care suntem acuzaţi constant nu pare a fi rodul unor greşeli aleatorii de judecată care ajung să se recompună şi să se viralizeze de la sine natură ci par plăsmuite anume să alimenteze acest joc timp/contratimp care conduce, implacabil, la marginalizarea noastră socială. Presiunea mediatică orientată asupra celor ce se împotrivesc inhibă gândirea proprie, autonomă, dar încurajează şi chiar promovează exprimarea emoţională a împotrivirii.
Poate fi folositor?
În acest context, îndemn la o reconsiderare a activităţii de factchecking (ca instrument util nouă pentru eliminarea surselor de autointoxicare) şi la profesarea unui spirit (pro?)activ de construire a mişcării pentru libertate pe temeiurile demnităţii umane astfel cum decurge din învăţătura de credinţă. Cred că, în lumina celor de mai sus, este mai util a prezuma conjunctural că adevărul factual este de partea surselor de factcheking decât a celor neconsacrate ce răsar “întâmplător” în mijlocul comunităţii noastre şi să căutăm a rămâne neclintiţi pe poziţiile ordinii de drept… normale, ne-excepţionale, ne-alertate.
Pentru cazul de faţă, cred că este util să înţelegem ce e bine de ştiut despre “oxidul de grafen” după care să trecem mai departe, să pricepem mecanismul prin care suntem marginalizaţi şi delegitimaţi şi să revenim la ceea ce numim judecata sănătoasă, la răspunsurile pe care le aşteptăm de la autorităţi la întrebări precum: care sunt obiectivele măsurilor? cum vreţi să le atingeţi? Ce resurse vreţi să folosiţi? Cât timp durează intervenţia/ingerinţa? şi aşa mai departe.
Estimp, nu mă las vaccinat, întrucât decizia îmi aparţine mie şi numai mie, trebuie exercitată exclusiv în condiţii de informare pertinentă şi de libertate, chiar dacă ar pieri lumea întreagă, cu mine primul. Lumea întreagă este datoare să respecte autonomia, libertatea şi demnitatea umană şi niciun fel de retorică ori comandament nu ar trebui să ne păcălească să acceptăm o altă ordine.
Vaccinurile mARN Pfizer / BioNTech și Moderna COVID-19 nu conțin oxid de grafen. Lista ingredientelor pentru ambele vaccinuri a fost publicată și verificată de terţe părți externe. Nu s-a găsit să conțină oxid de grafen în formulele lor, inclusiv în nanoparticulele lipidice.
Nanoparticulele lipidice, practic mici bile de grăsime, sunt utilizate în vaccinurile ARNm pentru a proteja moleculele delicate de ARN, astfel încât vaccinul să poată pătrunde în corpul uman fără a fi distrus. Nanoparticulele lipidice au fost folosite ca sisteme potențiale de administrare a medicamentelor (modalități de a introduce medicamente în celulele umane, în special medicamente injectabile) încă din anii 1960. Lipidele sunt grase, uleioase sau ceroase și includ grăsimi și uleiuri (trigliceride), ceruri și steroizi, printre altele.
Uneori, un compus numit polietilen glicol (PEG) poate fi utilizat pentru a menține nanoparticulele lipidice stabile, când acestea sunt utilizate în vaccinurile COVID-19 mARN. Cu toate acestea, nu există oxid de grafen în nanoparticulele lipidice PEG.
Niciun vaccin autorizat de OMS produs de Pfizer, Moderna, AstraZeneca, CanSino, Sinovac, Sputnik V sau Janssen nu conține oxid de grafen. Vaccinul Novavax COVID-19 nu a publicat încă o listă a ingredientelor sale într-o publicație evaluată de terţi sau cu acces deschis.
Oxidul de grafen este un compus care conține carbon, oxigen și hidrogen. Este utilizat în multe aplicații, de la senzori la textile, până la potențiala aplicare în medicină. Acest material este ieftin, ușor disponibil și se poate dispersa în apă. Este solubil în apă, deci poate fi o soluție excelentă pentru a ajuta la absorbția medicamentelor. Poate fi produs sub formă de pulbere sau soluție pentru diverse utilizări.
Oxidul de grafen poate fi un instrument util în administrarea vaccinurilor în viitor, deoarece oamenii de știință și inginerii chimici consideră că poate fi conceput pentru a fi un vehicul de livrare sigur pentru vaccinuri și pentru a spori eficacitatea acestora. La fel ca nanoparticulele lipidice, oxidul de grafen este, de asemenea, o nanoparticulă și a fost recent utilizat într-o platformă de vaccin intranazal împotriva gripei, cu rezultate promițătoare.
În plus, aceste nanoparticule s-au dovedit a crește macrofagele și celulele T, care pot stimula sistemul nostru imunitar și pot genera răspunsuri imune potențial mai puternice. Studii recente au arătat că grafenul și materialele legate de grafen pot avea proprietăți antivirale și antimicrobiene, astfel încât evaluarea lor pentru utilizarea în medicație și vaccin este justificată.
În timp ce anumite cantități de oxid de grafen ar putea fi toxice pentru oameni, cercetările actuale privind utilizarea acestui compus în alte vaccinuri indică faptul că cantitatea care ar fi în vaccinurile potențiale ar fi atât de mică încât nu ar fi toxică pentru celulele umane. Un studiu din 2016 a arătat că materialele grafen-bazice (cum ar fi oxidul de grafen) ar putea provoca toxicitate dependentă de doză, scăderea viabilității celulare, formațiuni de granulom pulmonar și apoptoză celulară. În special, aceste studii au fost efectuate pe șoareci, dar oxidul de grafen nu a arătat în mod special nicio toxicitate evidentă la doze mici sau la doze medii de la .1 la .25 mg. A fost toxic cronic la doze mai mari de .4 mg, unde s-a constatat că se depune în plămâni, ficat, splină și rinichi. Este important să rețineți că acest .4 mg de oxid de grafen este proporțional mult mai mare la șoareci decât ar fi la om, având în vedere dimensiunea și diferențele biologice ale acestora. Mai mult, acest studiu a fost finalizat acum 10 ani, iar oxidul de grafen nu a fost conceput chimic într-un mod care îl poate face mai sigur sau mai tolerabil pentru organismele vii.
Sunt necesare multe alte studii și studii pentru a determina dacă oxidul de grafen este un material eficient, complet sigur și util pentru aplicații biomedicale, inclusiv livrarea de medicamente, imagistică și biosenzori. Cercetările actuale asupra compusului au produs rezultate mixte, dar optimismul a crescut datorită succesului recentelor proiecte de cercetare.
Context Videoclipuri virale, postări și articole au fost scrise în mod fals despre rolul oxidului de grafen în vaccinurile COVID-19, în lipsa oricăror dovezi reale care să susțină aceste descoperiri. Ingredientele vaccinurilor COVID-19 au fost publicate și verificate/evaluate de grupuri independente, cu excepţia vaccinului Novavax, și nu au găsit oxid de grafen în nicio parte a formulelor lor.
Oxidul de grafen este în prezent investigat pentru a determina dacă poate fi un instrument sigur și eficient pentru utilizarea în vaccinuri, printre alte proprietăți biomedicale.
Resurse (limba engleză):
Fact sheet for recipients and caregivers: Emergency use authorization (EUA) of the Moderna COVID-19 Vaccine to Prevent Coronavirus disease 2019 (COVID-19) in individuals 18 years of age and older (United States Food and Drug Administration)
Fact sheet for recipients and caregivers: Emergency use authorization (EUA) of the Pfizer-BioNTech COVID-19 Vaccine to Prevent Coronavirus disease 2019 (COVID-19) in individuals 12 years of age and older (United States Food and Drug Administration)
DEADLY SHOTS! Former Pfizer Employee Confirms Poison in COVID ‘Vaccine’ (Rumble)
PEG shedding-rate-dependent blood clearance of PEGylated lipid nanoparticles in mice: Faster PEG shedding attenuates anti-PEG IgM production (International Journal of Pharmaceutics)
Începând de vineri, 13 august, pentru trecerea frontierelor de stat, la nivelul țărilor UE,vor fi recunoscute ca documente doveditoare ale vaccinării, trecerii prin boală și ale rezultatului negativ al unui test RT-PCR, doar certificatele digitale COVID.
Semnalăm o nouă “naraţiune conspiraţionistă” pusă în discuţie la începutul anului trecut şi dezavuată fără a fi primi atenţia şi importanţa cuvenite, naraţiune care se confirmă în aceste zile şi care va face posibil ca, în anumite condiţii, unele persoane să se găsească în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul altor state. Este cunoscut exemplul Germaniei care a anunţat că nu va primi pe teritoriul său persoane care nu pot face dovada celor mai sus menţionate. Este de aşteptat, după cum a fost de la bun-început, ca regula să se generalizeze în spaţiul european, urmând ca persoanele care nu posedă un astfel de certificat “digital” să se confrunte cu condiţionări birocratice şi restricţii ale drepturilor fundamentale care să le degradeze semnificativ statutul social şi standardul de viaţă.
Este neîndoielnic faptul că aceste consecinţe sunt urmărite ca atare, fiind un scop în sine al politicilor pretins de sănătate publică, dat fiind că pandemia nu e despre boală, #eDespreLibertate.
Măsura recunoaşterii exclusiv a formei digitale a certificatului Covid reprezintă un impuls suplimentar spre înregimentarea în sistemul electronic de supraveghere şi control, despre care credincioşii ortodocşi au lasat avertismente clare de multă vreme. Acest anunţ trebuie analizat împreună cu cea mai recentă hotărâre CNSU, care permite desfăşurarea unor anumite evenimente exclusiv cu participarea persoanelor care s-au vaccinat, excluzând chiar şi categoria celor vindecaţi de Covid şi a celor care posedă dovada rezultatului negativ PCR-RT. Fără îndoială că acest început al politicilor discriminatorii este gândit să fie legitimat mai întâi la nivel de principiu, urmând ca ulterior să se treaca la faza de punere efectivă în executare, ca fiind un câştigat al bunelor practici de sănătate publică.
În treacăt fie spus/scris, respectiva hotărâre CNSU nu a fost publicată nici până astăzi în Monitorul Oficial al României, deşi a fost emisă în urmă cu o săptămână, pe 05.08.2021, pentru o perioadă de valabilitate de 30 de zile, dar cine să se mai preocupe de chestiuni “neimportante” precum condiţiile esenţiale de legalitate ale actelor normative emise de autorităţile de stat, când vedem limpede că statul român poate funcţiona neabătut potrivit arbitrariului politic desăvârşit.
Este fără îndoială că fiecare nouă infirmare a ordinii de drept şi de fapt în societate va urma acelaşi parcurs mediatic ultimativ şi, dat fiind că funcţionează, aceeaşi tactică a ambiguităţii legale formale şi informale.
Prin urmare, este cu atât mai importantă convingerea proprie de a nu ne lăsa vaccinaţi(!) şi nici antrenaţi pe culoarul strâmt al legitimări acestui tip de constrângere indirectă, nedemnă şi incompatibilă cu statutul de om liber şi stăpân pe propia viaţă.
Chiar şi cei vaccinaţi şi încrezători în buna credinţă a autorităţilor(sic!) sunt chemaţi să constate şi să priceapă caracterul profund nociv al politicilor de segregare şi discriminare ce sunt implementate, să nu se lase purtate de valul cadrajului narativ oficializat şi să nu accepte, nici când e vorba despre altul, şantajul evident.
Modalităţi de împotrivire efectivă şi de recâştigare a drepturilor pierdute subzistă, însă istoria ne arată că ferestrele de oportunitate se închid cu repeziciune.
Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.
