Cu titlu prealabil, pentru cei aflați în necunoștință, informăm că domnul Iurie Roșca a fost luat în cătarea sistemului de (in)justiție din Republica Moldova într-un dosar penal inițiat în timpul regimului Plahotniuc (2017) ținut vreme îndelungată la dospire și reactivat la începutul acestui an, după o rețetă întâlnită și maturizată și în România. Mesajul:
Să-l pomenim și noi frați și surori creștini la rugăciune pe fratele Iurie, care este o voce puternică și incomodă pentru Noua Ordine Mondiala și căruia i se înscenează din nou un „dosar” pentru reducerea lui la tăcere, prin întemnițare.
Iurie (Gheorghe) este un om hotărât, puternic prin adevărul pe care îl mărturisește constant punând accent pe închinarea Dumnezeului celui adevărat decât pe sentimentul, rațiunea și cultura acestei lumi, noțiuni cu care operează în mod frecvent, fiind un profund jurnalist și analist al lumii contemporane, însă și cei „tari” sunt uneori „slabi” și se bucură, se întăresc, au nevoie de rugăciunile noastre ca expresie a unității noastre în primul rând pe verticală față de Dumnezeu și în același timp pe orizontală față de noi oamenii.
Măcar atât să facem dragilor, să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu sa-i dea sănătate și înțelepciune fratelui Iurie care se simte acum foarte „încercat”, să-l ocrotească și întărească în mărturisirea pe mai departe doar a Adevărului, căci spunea cineva că atunci când te rogi pentru cineva cu adevărat este ca atunci când îți dai sângele și viața pentru el.
Domnul să-l aibă în paza și mila Sa, iar nouă dacă cel puțin ne-au plăcut anumite atitudini pe care le-am văzut la fratele Iurie în decursul timpului, să ne aducem acum fiecare și noi la măsura noastră obolul și rugăciunea noastră pentru ca fratele Iurie să depășească „învingător” și aceasta nouă încercare care s-a abătut asupra lui. 🙏
Doamne, ajută!
Nota noastră: Nu este deloc puțin lucru ce ni se cere și la care ne îndeamnă fratele Liviu. Sunt nedreptăți săvârșite de oameni pe care doar Domnul le poate înlătura, răutăți față de care armele politice și civice sunt și rămân fără efect.
Din nefericire pentru domnul Iurie Roșca jaloanele contextului politic, intern dar și extern, împing pe cei cu degetul pe trăgaciul judiciar spre o decizie care nu o să surprindă, din nefericire, pe nimeni.
Republica Moldova se pregătește pentru un Referendum pentru aprobarea aderării la Uniunea Europeană, despre care noi cei din România nu știm cum să îi prevenim mai degrabă pe frații basarabeni care habar nu au ce vor încuviința și ce vor primi sub masca europenizării. Urmează alegeri prezidențiale cu o miză similară, de încuviințare a unui traseu mincinos, alegeri ce se vor desfășura printr-o farsă electorală similară fraudei comasaților români. Nu în ultimul rând, războiul din Ucraina obligă impunerea unei singure linii de comunicare, elaborată pe o succesiune de erori și neadevăruri ce se vor de necontestat. Față de aceste prime realități domnul Iurie Roșca în libertate este complet incompatibil.
Suplimentar, activitatea domnului Iurie Roșca a vizat în ultimii ani un plan mai înalt celui al politicii obișnuite, anume coordonarea unui efort internațional de a scoate la lumină actorii, cauzele și mecanismele ascunse ale dezordinii mondiale și ale împingerii omenirii în prăpastia unui viitor distrugător cum puțini îl pot înțelege limpede, dar pe care cei mai mulți dintre noi îl pot închipui. Față de activitatea întreprinsă în acest scop, domnul Iurie Roșca în viață este din nefericire, cu un mare grad de probabilitate, similar de incompatibil.
Fără a aluneca pe panta patetismului sau a exagerărilor insuficient explicate, atragem atenția că situația este chiar mai gravă decât lăsăm să se înțeleagă și că, cel puțin până în data de 8 iulie 2024, rugăciunile fierbinți pentru Iurie Roșca sunt de cea mai mare trebuință.
Vă rog să găsiți milă, râvnă și mărinimie, fiecare în cămara sa, neștiut de nimeni.
Frontul pederast a cucerit România. Victoria s-a produs nu azi sau ieri ci cu decenii în urmă, atunci când spaţiul public a fost otrăvit de ideologia aşa-zisei toleranţe şi diversităţii, apoi de legile nediscriminării şi, finalmente, de politica atotcuprinzătoare de combatere a urii în toate planurile expresiei umane. Încă nu am văzut ce e mai rău, dar calea e vădită.
Istoria ne arată, fără excepţie, că răul pretinde toleranţă până când se ridică cu putere asupra binelui. Apoi, îngăduinţa cu care a fost primit şi tolerat este răsplătită cu prigonirea celor fără de minte şi a urmaşilor acestora. Această lecţie constantă în istoria lumii şi a societăţilor reprezintă firul roşu al evoluţiei umane.
Cum ne-au învins pederaştii?
Aplicând o reţetă pe care au perfecţionat-o în occident, acolo unde au zdrobit societăţi şi comunităţi cu valori conservatoare chiar mai pronunţate şi mai afirmate decât au existat în ţara noastră. Victoria pederastă survine pe fondul unor transformări de esenţă a societăţilor şi nu reprezintă un simplu efect de lobby şi de presiune civică. Victoria pederastă este însoţită de corodarea aşezării creştine a lumii, a culturii, a ştiinţei şi a formelor de organizare şi conducere umană.
Activitatea politică pederastă urmăreşte un obiectiv constant în mişcare, care se îndepărtează de scopurile iniţiale (ex. creşterea gradului de toleranţă) cu fiecare nouă bornă cucerită. În drumul lor pederaştii se redefinesc, produc un vocabular nou, altoiesc cultura contemporană şi reinventează istoria relaţiilor umane.
Toate acestea se întâmplă pe fondul non-combatului impus celor ce au datoria de a veghea la formele de manifestare a răului şi păcatului. Dacă vreun istoric va dori să documenteze modul în care administraţia bisericească a luptat împotriva păcatului pederast organizat, nu va găsi nimic de cercetat. Cercetătorul va fi uimit să constate complicitatea administraţiei bisericeşti care a tăcut şi a impus tuturor alor săi tăcerea chiar dintru început, dar şi după clipa în care victoria pederaştilor s-a făcut vădită asupra noastră.
Reţeta victoriei?
Constă în mimarea unei „dezvoltări fireşti” a comunităţilor către o atitudine incluzivă, tolerantă faţă de păcat, îngăduitoare faţă de redefinirea realităţii. Promovarea stilurilor de viaţă alternative a forţat menţinerea conversaţiei la nivelul libertăţilor individuale, ascunzând caracterul de transformare societală al obiectivelor pederaste. Mimarea „progresului firesc” s-a realizat potrivit regulilor strategice primare: arată-te slab când eşti puternic şi puternic acolo unde ştii că eşti slab. Covârşind cu resurse materiale inaccesibile publicului larg şi cu ştiinţa organizării civice necunoscută comunităţilor ţintă, curentul pederast a mimat „naşterea naturală” prin stabilirea unor capete de pod şi prin agregări ad hoc sub protecţia politică (iniţial) externă.
Tactica prezenţei publice a urmărit aceeaşi minciună a naşterii naturale şi a emergenţei fireşti, sub protecţia principiilor echităţii şi incluziunii (amorale). Ici-colo, reprezentanţi şi aliaţi ai curentului pederast s-au afirmat ca victime (in)directe ale unei orânduiri vetuste, perimate, condamnabile. Valorile culturale dominante au fost substituite sub numele integrării europene, modernizării. Curatorii culturali şi mediatici au invitat transformarea spaţiului public şi au impus prezenţa pederastă în prim plan.
Complicităţi?
Purtătorii de cuvânt şi de autoritate ai Bisericii au contribuit condamnând „anti-europenismul” în numele unei culturi europene clasice care subzistă exclusiv în cărţi necitite, nicidecum în realitatea socială. Niciun reprezentant al pederaştilor nu a rostit atâtea vorbe de ocară şi nu a certat cu atâta virulenţă pe cei nealiniaţi, cum au făcut-o „ai noştri”. Nicio formă de cenzură, niciun dictat „non-combat” şi nicio formă de stigmatizare şi marginalizare în spaţiul public nu se compară cu ceea ce administraţia bisericească a impus asupra credincioşilor vocali, inhibând şi împiedicând orice rezistenţă. A fi pederast(ofili) rasaţi, europenizaţi, le pare preferabil celor ce sunt stigmatizaţi ca habotnici, fundamentalişti, zeloţi, putinişti, nepomenitori, antieuropeni. Îndrăznesc să afirm că au făcut-o cu bună-ştiinţă şi cu rea-credinţă.
Nici în prezent când Jandarmeria Română amendează fără reţinere purtătorii de icoane, administraţia bisericească nu a pus în discuţia Sfântului Sinod sau a sinoadelor mitropolitane măsuri concrete de apărare a credinţei şi a ordinii sociale creştine. Ca mai mereu, afirmaţii cu caracter personal, aluzii greu de atribuit, simple aparenţe şi gesturi simbolice sunt confundate şi promovate drept poziţionări oficiale ale Bisericii.
Este sodomia o problematică a libertăţii individuale?
Biserica abordează subiectul victoriei pederaste asupra românilor exclusiv prin prisma tămăduirii păcatului individual, interzicându-şi sieşi abordarea curentului pederast în termenii realităţii societale, a curentului ideologic anticreştin.
Nu homosexualitatea unuia sau altuia este problema noastră, ci faptul că frontul pederast reprezintă o organizaţie politică, având ramnificaţii internaţionale, cu infrastructură dedicată, cu resurse substanţiale şi infrastructură media-culturală adecvată, folosite în scopul atingerii unor obiective vădit anticreştine. Când întreaga lume celebrează ostentativ „pride mounth”, a considera că treaba Bisericii se opreşte în dreptul unui mirean sau a unui ierarh pederast ori că agresiunea constă în marşul unor zeci/sute/mii prin centrul localităţii, reprezintă o trădare a învăţăturii de credinţă şi a îndatoririi de ierarh.
Există problematici morale individuale care afectează morala creştină în general. Cu atât mai mult vorbim despre îndatorirea Bisericii de a combate răul când întreaga lume se manifestă şi propovăduieşte împotriva antropologiei creştine.
Un mirean sau altul, până la un punct, se poate arăta indiferent faţă de victoria pederaştilor, dar Bisericii (prin ierarhii săi) nu îi este îngăduită tăcerea şi nici amuţirea forţată a dizidenţilor.
Reacţia mirenilor?
Este neavenită pentru că nu mirenii, individual, sunt cei întâi chemaţi să ia atitudine. Insist, nu individual! Apărarea de acţiunea frontului pederast trebuie organizată şi purtată de organizaţiile şi instituţiile care apără (ar trebui să apere) redutele atacate de pederaşti.
Mirenii, individual, sunt ultimii care trebuie să se manifeste, împinşi de conştiinţă şi de înţelegerea faptului că mărturisirea este obligatorie. Mirenii sunt datori să răspundă chemării clericilor şi chemării celor ce au primit binecuvântare să acţioneze împotriva frontului pederast. În lipsa acestora, în stradă mirenii sunt datori să facă minimul necesar pentru a mărturisi dezacordul şi condamnarea, după care, trebuie să acţioneze în afara străzii. Mirenii trebuie să ceară intervenţia mai marilor lor sau să-i denunţe pe aceia care trădează îndatoririle proprii.
Reacţia mirenilor nu trebuie să se producă împotriva frontului pederast, ci împotriva complicităţii administraţiei bisericeşti care îi cauţionează. Orice altă acţiune care nu vizează operaţionalizarea unui răspuns din partea Bisericii este inoportună şi inutilă, căci nivelul agresiunii este superior iniţiativelor individuale.
Insistăm cu Marşul Normalităţii?
Mirenii nu ar trebui să organizeze „Marşul normalităţii” pentru acelaşi motiv pentru care frontul pederast nu organizează „Slujbe” pentru a-şi avansa agenda anticreştină. Nu trebuie să luptăm cu armele adversarului, mai ales cu acele arme care validează, îndreptăţesc metodologia de luptă politică a pederaştilor. Marşul şi acţiunile civice performative fac parte din recuzita frontului pederast, sunt finanţate ca atare, beneficiază de expunere media şi de un cadraj favorabil, de protecţia instituţiilor, de girul politic aferent.
Faptul că nu suntem indiferenţi faţă de acţiunea frontului pederast nu trebuie exprimat în vocabularul şi cu metodele pederaştilor, ci prin acţiuni proprii, prin reafirmarea cu fapta şi cu gestul politic a orânduirii sociale creştine, prin restatuarea discursivă a principiilor moralităţii creştine, toate acestea în scopul condamnării păcatului şi în scopul înfrângerii frontului anticreştin.
Cum arată înfrângerea frontului pederast?
Nu trebuie să reinventăm apa caldă. Frontul pederast a fost limitat în acţiune în Ungaria prin legislaţia vizând protejarea minorilor faţă de propaganda pederastă, a fost învins în Rusia şi unele ţări africane prin scoaterea cu totul în afara legii a ideologiei, actorilor şi acţiunii aliaţilor frontului pederast, este învins în Georgia unde Guvernul pregăteşte un pachet de 17 legi menit să oprească minciuna afirmării pederaste sub masca europenizării şi reformării legislativ-instituţionale.
În România trebuie să formulăm obiective sociale, culturale şi politice care să înfrângă răul ideologiei şi politicii pederaste. În România trebuie să luăm aminte la situaţia Greciei, nu să invităm înfrângerea deplină pentru ca mai apoi să opunem celor gălăgioşi argumentul lui „nu mai putem face nimic!”.
Începutul înfrângerii frontului pederast se află în tinda Bisericii, experienţa se regăseşte în viaţa şi activitatea Sfinţilor Părinţi, sacrificiile sunt cele ale eroilor din trecut, viabilitatea instrumentarului de luptă a fost deja confirmată de practica socială şi politică a altor state (model fiind Federaţia Rusă).
Ce ne împiedică?
Principalul obstacol în rezolvarea celor mai multe problematici care afectează viitorul nostru rezidă în faptul că ierarhia Bisericii este una complet capturată de puterea de stat şi atent protejată prin clericii de sistem faţă de influenţa credincioşilor practicanţi.
Profilul credinciosului practicant a fost denaturat să se arate depolitizat, obedient şi indiferent la viaţa cetăţii şi la formele răului care o asaltează.
Administraţia bisericească tratează Adevărul ca pe o facţiune politică vrăjmaşă şi ca pe un curent antisistem, considerând că trebuie combătute sau dezavuate.
Ne mai împiedică neputinţe de ordin personal. Nu ştim şi nu vrem să ştim cum să luptăm cu răul care acţionează civic şi politic, nici nu vrem să învăţăm din greşelile altora (ale grecilor, de pildă) sau din soluţiile verificate (ale ruşilor, între alţii).
Ce facem acum?
La Iaşi, cei care se vor găsi în calea marşului pederast îi vor certa şi le vor striga „Ruşine!” iar asta va trebui să continue până când clericii şi ierarhii Bisericii îşi vor înceta complicitatea cu factorul politic ce promovează interesele frontului pederast.
Apoi, odată organizaţi în tinda Bisericii, dacă va îngădui Domnul să schimbe inima ierarhilor noştri, vom milita pentru revenirea la sancţionarea penală cu închisoarea a celor ce se fac vinovaţi de activitate de sprijin şi promovare a obiectivelor frontului pederast, vom explica de ce este necesară interzicerea activităţii acestora, de ce este oportună o politică de promovare a moralităţii creştine de către Biserică, nu de către influenceri, purtători de cuvânt sau intelectuali creştini.
Față de discuțiile din ultima perioadă din societatea românească
în legătură cu eficiența instanțelor penale și capacitatea
acestora de a asigura o funcție preventivă, mai ales în ceea ce
privește categoria infracțiunilor cu violență, redăm în cele ce
urmează un articol scris de doamna judecător Daniela Panioglu, de
la Secţia Penală a Curţii de Apel Bucureşti, preluat
parţial de pe situl Ziare.com, articol în care este ilustrat
mecanismul legislativ/artimetic prin care un judecător este forţat
să pronunţe pedepse penale pur şi simplu derizorii în raport de
gravitatea abstractă a faptelor pentru care un inculpat este trimis
în judecată.
Aşadar, explică doamna judecător cum este posibil ca persoane condamnate pentru omor, tâlhărie calificată sau viol calificat urmat de moartea victimei, să execute pedepse de (5 ani, 5 luni şi 25 zile) sau (2 ani şi 8 luni) sau, respectiv, (3 ani, 3 luni şi 18 zile).
Ceea ce omite doamna judecător să explice este aceea că exemplele sale vizează maximul special al pedepselor (de pildă, atunci când pedeapsa este cuprinsă între 2 ani(minimul special) şi 5 ani(maximul special), doamna judecător are în vedere maximul de 5 ani, nu minimul special) deşi la individualizarea pedepselor se porneşte, de regulă, de la minimul special (adică de la 2 ani, pentru exemplul nostru). Interesul judecătorului este însă să cunoască cu prioritate maximul special pentru a nu pronunţa o pedeapsă nelegală. Dar dacă doamna judecător ar fi ales să ilustreze acelaşi mecanism aritmetic, dar referindu-se la minimul special, imaginea ar fi fost cu mult mai dezolantă.
Ajungem în situaţia în care pedepsele penale efectiv executate sporesc cinismul infractorilor şi constituie o suferinţă în plus pentru persoanele vătămate care, de multe ori, ajung să constate că persoana condamnată pentru infracţiuni deosebit de grave este pusă în libertate la foarte scurt timp după rămânerea definitivă a hotărârii (uneori doar câteva zile/luni), ca urmare a faptului că se deduce perioada de arestare preventivă sau cea de arestare la domiciliu, după caz, chiar şi atunci când nu există cazul liberării condiţionate.
Opinia noastră este că sistemul penal actual este mult prea lax cu infractorii înveteraţi şi cu mult prea dur cu infractorii primari, pentru care şi o lună de închisoare este uneori prea mult. Judecătorii sunt ţinuţi în limitele unor proceduri şi dispoziţii menite să asigure previzibilitatea sancţiunii penale, dar prin aceasta este afectată drastic funcţia preventivă a legii penale.
În final, ar mai trebui adăugat că exemplele de mai jos nu sunt totuşi regula în sistemul nostru juridic, dar nu sunt nici excepţii de neîntâlnit. Mai cu seamă o categorie anume de infractori cunosc şi speculează aceste dispoziţii legale, în vreme ce alţii încasează pedepse ce par apoi disproporţionate. Pe lângă Ministerul Justiţiei funcţionează şi un Institut de Criminologie a cărui menire ar fi tocmai să producă studii sociologice prin care să se fundamenteze o politică penală sau alta. Se observă însă şi din afara sistemului judiciar dar şi din interior că lucrurile nu prea funcţionează.
Cu răbojul, la socoteala pedepsei
Ca sa se înţeleagă cu ce instrumente lucrează, în prezent, judecătorul în materia penalului şi cum au înţeles legiuitorii să reglementeze reacţia statului în cazul comiterii unei infracţiuni, ca politică penală, voi lua, ca exemplu, una dintre infracţiunile cu un grad ridicat de gravitate, din categoria infracţiunilor îndreptate contra vieţii persoanei.
După atâtea lupte juridice de-a lungul mai multor ani, pentru modificarea legislaţiei penale şi adaptarea acesteia la nu ştiu ce, să vedem ce se întâmplă atunci când faţa de un inculpat există probe clare de vinovăţie cu privire la săvârşirea infracţiunii de omor simplu, prevazută de art.188, alin.1, Cod penal, pentru care limitele speciale ale pedepsei principale sunt cuprinse între 10 ani închisoare şi 20 de ani închisoare.
Cum ajunge un criminal sa facă 5 ani de închisoare şi un violator doar 3
Să presupunem ca inculpatul formulează un denunţ cu privire la comiterea unei infracţiuni de către altul sau alţii, pe care, pana la momentul propriei trageri la răspundere penala, nu a adus-o la cunoştinţa organelor judiciare, întrucât nu avea această obligaţie, cu excepţia unei infracţiuni contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, când legea penala prevede obligativitatea înştiinţării, de îndată, a autorităţilor judiciare.
În acest caz, judecătorul are obligaţia, şi nu facultatea, de a reţine în favoarea sa cauza speciala de reducere la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei închisorii, prevazută de art.19 din Legea nr.682/2002, privind protecţia martorilor, ceea ce înseamnă că, în exemplul ales, limitele speciale ale pedepsei sunt cuprinse între 5 ani închisoare şi 10 ani închisoare.
Mai departe, inculpatul optează pentru procedura simplificată, prevazuta de art.374 alin.(4) Cod de procedură penală, raportat la art.396 alin.(10) Cod de procedură penală, situaţie în care limitele speciale se mai reduc, în mod obligatoriu, cu încă o treime.
Prin urmare, inculpatului ii poate fi aplicată pedeapsa închisorii în minimul special de 3 ani şi 4 luni închisoare şi în maximul special de 6 ani şi 8 luni închisoare.
Să presupunem că este condamnat, în mod definitiv, la maximul special de 6 ani şi 8 luni închisoare. Pe parcursul executării, beneficiază, potrivit art.55/1, alin.1 din Legea nr.167/2017, privind recursul compensatoriu, de 6 zile închisoare executate suplimentar, pentru fiecare perioada de 30 zile executate în condiţii necorespunzătoare.
În acest exemplu, condamnatul va executa efectiv, pentru infracţiunea de omor pe care a comis-o, pedeapsa de 5 ani, 5 luni si 25 zile închisoare, maximul care poate fi executat, stabilit ope legis, prin urmare fără nici o intervenţie din partea judecătorului. Nu se pune problema liberării condiţionate, care înseamnă aprecierea instanţei de judecată.
În acelaşi mod, se obţin şi se execută pedepse derizorii pentru alte infracţiuni grave, precum tâlhăria calificată de la art.234 alin.(2) Cod penal, prin urmare tâlhăria comisă în împrejurări grave, cea mai des întâlnită în practica judiciară, pentru care maximul de pedeapsa care poate fi executat efectiv este de 2 ani şi 8 luni închisoare.
Sau pentru infracţiunea de viol, în varianta agravata de la art.218 alin.(3) Cod penal, printre care violul comis asupra unui minor, maximul de pedeapsă care poate fi executat, în condiţiile arătate, este de 3 ani, 3 luni si 18 zile închisoare, iar pentru varianta agravată de la art.218 alin.(4) Cod penal, care presupune infracţiunea de viol urmată de moartea victimei, maximul de pedeapsă care poate fi executat este de 4 ani, 10 luni şi 7 zile închisoare.
Pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, prevazută de art.2 alin.(2) din Legea nr.143/2000, în cazul căreia, în practica judiciară, sunt formulate cele mai multe denunţuri, maximul de pedeapsă care poate fi executat efectiv este de 3 ani, 3 luni şi 18 zile închisoare, indiferent de cantitatea drogului de mare risc traficată.
Acest mecanism automat, care obligă, reduce, în mod semnificativ, posibilitatea judecătorului de individualizare judiciara a pedepsei. Pe urmă, numărul de 6 zile de închisoare câştigate într-o lună, fără ca deţinutul să aibă vreo activitate, este mult prea mare.
Diminuarea dramatică a limitelor de pedeapsă prin actualul Cod penal, intrat în vigoare începând cu data de 1.II.2014, combinată cu mecanismul de reducere obligatorie a limitelor speciale de pedeapsă şi cu beneficiul gratuit de zile de închisoare câştigate la locul de detenţie, nu au condus decât la creşterea alarmantă a criminalităţii, în special a infracţiunilor comise cu violenţă.
În faţa acestui mecanism inadmisibil şi absurd de individualizare judiciară a pedepsei, care-l exclude pe judecător în aprecierile sale şi-l transformă într-un practician al aritmeticii, consider cel puţin ca reţinerea art.19 din Legea nr.682/2002 ar trebui sa constituie o facultate, întrucât scopul acestei dispoziţii legale constă în încurajarea martorului, în condiţii libere de conştiinţă, de a aduce la cunoştinţa organului judiciar comiterea unei infracţiuni, şi nu în reglementarea unui instrument de a-şi minimaliza, în mod drastic, răspunderea penală proprie.
De principiu, autorul acestor rânduri nu este de acord cu sugestia doamnei judecător în sensul reglementării art. 19 din Legea nr. 682/2002 ca pe o facultate, şi nu ca pe o obligaţie legală cum este acum, motivat de faptul că acest articol reprezintă un instrument foarte eficient pentru organele de cercetare penală prin care este spartă solidaritatea infractorilor. Dacă aplicarea acestor dispoziţii ar fi facultativă şi lăsată la aprecierea judecătorului, motivaţia infractorului de a denunţa alte infracţiuni ar fi practic anulată, având în vedere distanţa recompensei şi caracterul ei imprevizibil. Discuţia suportă mai multe observaţii, pe care le vom dezvolta doar dacă va exista interes.
Nici cu înţelesul noţiunii de răboj, din titlul dat de doamna judecător nu suntem de acord, dar aceasta este o chestiune cu totul secundară. Precizăm că textul preluat a fost editat pentru a elimina unele erori de tehnoredactare.
