Despre modalitatea ridicolă de calculare a pedepselor penale

Sursa imaginii: Injuryarest.com

Față de discuțiile din ultima perioadă din societatea românească în legătură cu eficiența instanțelor penale și capacitatea acestora de a asigura o funcție preventivă, mai ales în ceea ce privește categoria infracțiunilor cu violență, redăm în cele ce urmează un articol scris de doamna judecător Daniela Panioglu, de la Secţia Penală a Curţii de Apel Bucureşti, preluat parţial de pe situl Ziare.com, articol în care este ilustrat mecanismul legislativ/artimetic prin care un judecător este forţat să pronunţe pedepse penale pur şi simplu derizorii în raport de gravitatea abstractă a faptelor pentru care un inculpat este trimis în judecată.

Aşadar, explică doamna judecător cum este posibil ca persoane condamnate pentru omor, tâlhărie calificată sau viol calificat urmat de moartea victimei, să execute pedepse de (5 ani, 5 luni şi 25 zile) sau (2 ani şi 8 luni) sau, respectiv, (3 ani, 3 luni şi 18 zile).

Ceea ce omite doamna judecător să explice este aceea că exemplele sale vizează maximul special al pedepselor (de pildă, atunci când pedeapsa este cuprinsă între 2 ani(minimul special) şi 5 ani(maximul special), doamna judecător are în vedere maximul de 5 ani, nu minimul special) deşi la individualizarea pedepselor se porneşte, de regulă, de la minimul special (adică de la 2 ani, pentru exemplul nostru). Interesul judecătorului este însă să cunoască cu prioritate maximul special pentru a nu pronunţa o pedeapsă nelegală. Dar dacă doamna judecător ar fi ales să ilustreze acelaşi mecanism aritmetic, dar referindu-se la minimul special, imaginea ar fi fost cu mult mai dezolantă.

Ajungem în situaţia în care pedepsele penale efectiv executate sporesc cinismul infractorilor şi constituie o suferinţă în plus pentru persoanele vătămate care, de multe ori, ajung să constate că persoana condamnată pentru infracţiuni deosebit de grave este pusă în libertate la foarte scurt timp după rămânerea definitivă a hotărârii (uneori doar câteva zile/luni), ca urmare a faptului că se deduce perioada de arestare preventivă sau cea de arestare la domiciliu, după caz, chiar şi atunci când nu există cazul liberării condiţionate.

Opinia noastră este că sistemul penal actual este mult prea lax cu infractorii înveteraţi şi cu mult prea dur cu infractorii primari, pentru care şi o lună de închisoare este uneori prea mult. Judecătorii sunt ţinuţi în limitele unor proceduri şi dispoziţii menite să asigure previzibilitatea sancţiunii penale, dar prin aceasta este afectată drastic funcţia preventivă a legii penale.

În final, ar mai trebui adăugat că exemplele de mai jos nu sunt totuşi regula în sistemul nostru juridic, dar nu sunt nici excepţii de neîntâlnit. Mai cu seamă o categorie anume de infractori cunosc şi speculează aceste dispoziţii legale, în vreme ce alţii încasează pedepse ce par apoi disproporţionate. Pe lângă Ministerul Justiţiei funcţionează şi un Institut de Criminologie a cărui menire ar fi tocmai să producă studii sociologice prin care să se fundamenteze o politică penală sau alta. Se observă însă şi din afara sistemului judiciar dar şi din interior că lucrurile nu prea funcţionează.

Cu răbojul, la socoteala pedepsei

Ca sa se înţeleagă cu ce instrumente lucrează, în prezent, judecătorul în materia penalului şi cum au înţeles legiuitorii să reglementeze reacţia statului în cazul comiterii unei infracţiuni, ca politică penală, voi lua, ca exemplu, una dintre infracţiunile cu un grad ridicat de gravitate, din categoria infracţiunilor îndreptate contra vieţii persoanei.

După atâtea lupte juridice de-a lungul mai multor ani, pentru modificarea legislaţiei penale şi adaptarea acesteia la nu ştiu ce, să vedem ce se întâmplă atunci când faţa de un inculpat există probe clare de vinovăţie cu privire la săvârşirea infracţiunii de omor simplu, prevazută de art.188, alin.1, Cod penal, pentru care limitele speciale ale pedepsei principale sunt cuprinse între 10 ani închisoare şi 20 de ani închisoare.

Cum ajunge un criminal sa facă 5 ani de închisoare şi un violator doar 3

Să presupunem ca inculpatul formulează un denunţ cu privire la comiterea unei infracţiuni de către altul sau alţii, pe care, pana la momentul propriei trageri la răspundere penala, nu a adus-o la cunoştinţa organelor judiciare, întrucât nu avea această obligaţie, cu excepţia unei infracţiuni contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, când legea penala prevede obligativitatea înştiinţării, de îndată, a autorităţilor judiciare.

În acest caz, judecătorul are obligaţia, şi nu facultatea, de a reţine în favoarea sa cauza speciala de reducere la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei închisorii, prevazută de art.19 din Legea nr.682/2002, privind protecţia martorilor, ceea ce înseamnă că, în exemplul ales, limitele speciale ale pedepsei sunt cuprinse între 5 ani închisoare şi 10 ani închisoare.

Mai departe, inculpatul optează pentru procedura simplificată, prevazuta de art.374 alin.(4) Cod de procedură penală, raportat la art.396 alin.(10) Cod de procedură penală, situaţie în care limitele speciale se mai reduc, în mod obligatoriu, cu încă o treime.

Prin urmare, inculpatului ii poate fi aplicată pedeapsa închisorii în minimul special de 3 ani şi 4 luni închisoare şi în maximul special de 6 ani şi 8 luni închisoare.

Să presupunem că este condamnat, în mod definitiv, la maximul special de 6 ani şi 8 luni închisoare. Pe parcursul executării, beneficiază, potrivit art.55/1, alin.1 din Legea nr.167/2017, privind recursul compensatoriu, de 6 zile închisoare executate suplimentar, pentru fiecare perioada de 30 zile executate în condiţii necorespunzătoare.

În acest exemplu, condamnatul va executa efectiv, pentru infracţiunea de omor pe care a comis-o, pedeapsa de 5 ani, 5 luni si 25 zile închisoare, maximul care poate fi executat, stabilit ope legis, prin urmare fără nici o intervenţie din partea judecătorului. Nu se pune problema liberării condiţionate, care înseamnă aprecierea instanţei de judecată.

În acelaşi mod, se obţin şi se execută pedepse derizorii pentru alte infracţiuni grave, precum tâlhăria calificată de la art.234 alin.(2) Cod penal, prin urmare tâlhăria comisă în împrejurări grave, cea mai des întâlnită în practica judiciară, pentru care maximul de pedeapsa care poate fi executat efectiv este de 2 ani şi 8 luni închisoare.

Sau pentru infracţiunea de viol, în varianta agravata de la art.218 alin.(3) Cod penal, printre care violul comis asupra unui minor, maximul de pedeapsă care poate fi executat, în condiţiile arătate, este de 3 ani, 3 luni si 18 zile închisoare, iar pentru varianta agravată de la art.218 alin.(4) Cod penal, care presupune infracţiunea de viol urmată de moartea victimei, maximul de pedeapsă care poate fi executat este de 4 ani, 10 luni şi 7 zile închisoare.

Pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, prevazută de art.2 alin.(2) din Legea nr.143/2000, în cazul căreia, în practica judiciară, sunt formulate cele mai multe denunţuri, maximul de pedeapsă care poate fi executat efectiv este de 3 ani, 3 luni şi 18 zile închisoare, indiferent de cantitatea drogului de mare risc traficată.

Acest mecanism automat, care obligă, reduce, în mod semnificativ, posibilitatea judecătorului de individualizare judiciara a pedepsei. Pe urmă, numărul de 6 zile de închisoare câştigate într-o lună, fără ca deţinutul să aibă vreo activitate, este mult prea mare.

Diminuarea dramatică a limitelor de pedeapsă prin actualul Cod penal, intrat în vigoare începând cu data de 1.II.2014, combinată cu mecanismul de reducere obligatorie a limitelor speciale de pedeapsă şi cu beneficiul gratuit de zile de închisoare câştigate la locul de detenţie, nu au condus decât la creşterea alarmantă a criminalităţii, în special a infracţiunilor comise cu violenţă.

În faţa acestui mecanism inadmisibil şi absurd de individualizare judiciară a pedepsei, care-l exclude pe judecător în aprecierile sale şi-l transformă într-un practician al aritmeticii, consider cel puţin ca reţinerea art.19 din Legea nr.682/2002 ar trebui sa constituie o facultate, întrucât scopul acestei dispoziţii legale constă în încurajarea martorului, în condiţii libere de conştiinţă, de a aduce la cunoştinţa organului judiciar comiterea unei infracţiuni, şi nu în reglementarea unui instrument de a-şi minimaliza, în mod drastic, răspunderea penală proprie.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul articol publicat pe situl Ziare.com

De principiu, autorul acestor rânduri nu este de acord cu sugestia doamnei judecător în sensul reglementării art. 19 din Legea nr. 682/2002 ca pe o facultate, şi nu ca pe o obligaţie legală cum este acum, motivat de faptul că acest articol reprezintă un instrument foarte eficient pentru organele de cercetare penală prin care este spartă solidaritatea infractorilor. Dacă aplicarea acestor dispoziţii ar fi facultativă şi lăsată la aprecierea judecătorului, motivaţia infractorului de a denunţa alte infracţiuni ar fi practic anulată, având în vedere distanţa recompensei şi caracterul ei imprevizibil. Discuţia suportă mai multe observaţii, pe care le vom dezvolta doar dacă va exista interes.

Nici cu înţelesul noţiunii de răboj, din titlul dat de doamna judecător nu suntem de acord, dar aceasta este o chestiune cu totul secundară. Precizăm că textul preluat a fost editat pentru a elimina unele erori de tehnoredactare.

Un nou examen ratat: Desemnarea Danei Gîrbovan pentru Ministerul Justiţiei

Sursă imagine: Cotidianul.ro

Ziua de 23 august, cu profunde semnificaţii în istoria şi prezentul societăţii româneşti, a venit la pachet cu un test mai puţin evident, dar de mare însemnătate: desemnarea doamnei judecător Dana Gîrbovan pentru funcţia de Ministrul Justiţiei. Doamna judecător Dana Gîrbovan s-a făcut cunoscută în societatea românească pentru echilibrul cu care a reuşit să-şi asume poziţionări foarte curajoase, în răspăr cu politica de putere a zilei, reuşind să păstreze un discurs curat, în limite neobişnuit de bine fundamentate, chiar şi în condiţii de provocări neloiale sau de mare adversitate.

Acest test nu a trecut neobservat de jurnalistul Cornel Nistorescu, unul dintre puţinii jurnalişti profesionişti din presa scrisă care a rămas vertical în mijlocul vitregiilor caracteristice acestui mediu profesional. Reluăm parţial articolul acestuia publicat astăzi pe situl Cotidianul.ro, Ţara la testul Gîrbovan:

„ (…) Acum, principalul test pe care îl dă societatea românească este reprezentat de desemnarea Danei Gîrbovan drept propunere pentru funcția de ministru al Justiției. Mărturisesc că după valul de caricaturi și nime-n-drum desemnați miniștri în guvernele Grindeanu și Tudose, chiar și în prima formă a guvernului Dăncilă, propunerile anunțate vineri de primul ministru m-au făcut să ridic întrebător privirea. Parcă se întîmplă ceva cu madam Dăncilă! Iancu, Valeca și Gîrbovan sunt de alt calibru decît predecesorii. Este un prim mare semn că PSD-ul mai întoarce fața și spre oameni mai de nădejde.

Surpriza enormă este dată însă de propunerea Danei Gîrbovan. Ne aflăm în fața unei judecătoare de o mare probitate morală și de o rigoare intelectuală pe care le-am reținut la nici un alt membru al ultimelor guverne. Decență, logică, știință de carte, bun simț, măsură, discreție și curaj, toate sunt trăsături pe care cea mai mare parte a populației le-a observat la o femeie dedicată jobului său de la Cluj-Napoca. Tot circul legat de justiție a făcut ca gîndul multora să se îndrepte adeseori spre Dana Gîrbovan. Chiar și fără funcții și onoruri, ea a ajuns să reprezinte o speranță. Mai sunt profesioniști și oameni de caracter, în ciuda faptului că instituțiile statului sunt conduse de tot felul de ratați și impostori. Din păcate, oamenii de calibrul Danei Gîrbovan nu se bagă, preferă să stea retrași. Și tînjim cu toții după asemenea personaje cu carate profesionale în care ar putea sta salvarea unui domeniu, dacă nu chiar a României.

În sfîrșit, după ridicola prestație a Anei Birchall la Justiție și după tot circul legat de ordonanțe și legi, Dana Gârbovan a răspuns afirmativ unei propuneri inspirate a Vioricăi Dăncilă. În cîteva ore toată media și toată scena politică s-a transformat într-o casă de pariuri. O numește sau o respinge Iohannis? Preț de o seară n-am auzit pe nimeni care să se întrebe ce beneficii ar aduce numirea unui judecător de asemenea autoritate la Justiție? Și care ar fi consecințele pentru depolitizarea justiției? Și care ar trebui să fie prioritățile unui asemenea profesionist desemnat să conducă domeniul atît de disputat? Nu s-a gîndit nimeni la așa ceva. Tot stolul de papagali care cîrîie peste țară a redus știrea la un pariu de cîrciumă.
– O numește sau o respinge Iohannis? (…)”

Îndemnăm să lecturaţi întregul editorial publicat pe situl Cotidianul.ro

Precizăm că doamna judecător şi-a exprimat un acord de principiu pentru a fi desemnată în această funcţie, cu condiţiile cumulative de a-i fi garantată independenţa politică în scopul aplicării unor reforme potrivit ideilor pentru care aceasta s-a făcut cunoscută şi, totodată, cu condiţia ca preşedintele Iohannis să-şi exprime acordul de principiu pentru desemnarea sa. Dacă aceste două condiţii vor fi fost îndeplinite, probabil că doamna judecător ar fi demisionat din magistratură pentru a-şi asuma această funcţie.

Între timp, preşedintele Iohannis a refuzat să-şi pronunţe acordul de principiu, transmiţând faptul că desemnarea doamnei judecător Gîrbovan va fi evaluată după ce va fi comunicată oficial de Guvern, chestiune care nu se poate produce câtă vreme doamna judecător este magistrat al Curţii de Apel Cluj. Este ratat deci momentul în care portofoliul Justiţiei ar fi fost asumat nu doar de un profesionist de asemenea calibru (în esenţă, pe linie profesională Tudorel Toader era cu mult mai titrat) ci mai ales de o persoană care şi-a verificat echilibrul poziţionărilor sale curajoase în condiţii de război politic.

Simultan, au apărut comunicate de presă ale unor asociaţii profesionale ale magistraţilor care ignoră condiţiile şi contextul în care doamna judecător Gîrbovan şi-a exprimat acordul de principiu pentru desemnarea sa, comunicate în care se insistă necinstit asupra legăturii cu reforma justiţiei iniţiată de Liviu Dragnea şi de circul din ultimii ani legat de reformarea justiţiei. Au apărut şi articole de presă, editoriale greu de calificat, în care pe seama acestei desemnări se plăsmuiesc scenarii descalificante, într-un străveziu efort concertat de a macula numele şi crezul profesional al doamnei judecător.

Căci aceste două elemente sunt cu adevărat deranjante. Mai întâi numele, mai precis, re-numele pe care doamna judecător şi l-a câştigat pe drept cuvânt în societate şi în rândul colegilor săi prin opiniile sale şi modul în care a înţeles să participe la bunul mers al societăţii. Apoi, crezul său profesional pentru care neobosit militează de peste un deceniu, doamna judecător Gîrbovan fiind practic singura persoană căreia societatea îi datorează scoaterea la lumină a protocoalelor de colaborare în materie penală a serviciilor secrete cu organele judiciare.

Faptul că întreaga activitate publică a doamnei judecător Dana Gîrbovan este intim legată de lupta sa pentru o veritabilă independenţă a justiţiei, şi că doar în raport de acest scop al realizării independenţei justiţiei şi-a exprimat acordul de principiu pentru desemnare, este nedemn ignorat de toţi cei care insistă să asocieze incorect acordul său cu presupuse ambiţii personale de factură politică, ambiţii pe care fiecare comentator al zilei în parte le deformează pe măsura inimii sale.

În esenţă însă, doamna judecător nu a admis pentru altceva decât pentru crezul pe care îl profesează din prima clipă în care a păşit în spaţiul public şi ar fi greşit din partea noastră să cădem victime discursurilor neguroase care atribuie acestui profesionist curajos alte semnificaţii decât cele direct asumate.

În acest context, revenind la crezurile şi năzuinţele sitului nostru, subliniem cât este de important să existe din partea intelectualităţii mijlocii un exerciţiu continuu de admiraţie pentru cei mai buni dintre noi. Este necesar ca astfel de exerciţii să fie susţinute şi urmărite în timp, să fie verificate în permanenţă în raport de activitatea publică a persoanelor admirate, astfel încât momentele de tensiune care vor acoperi numele apreciate, pe de o parte, să nu ne tulbure sau să ne smintească, iar pe de altă parte, să nu fie abandonate de noi în favoarea unor „echidistanţe” sau „neutralităţi” de moment, smulse prin viclenie sau surprinse prin emoţionări bruşte.