Ce pierdem în urma validării Paşaportului sanitar francez?
Franţa adoptă paşaportul sanitar şi vaccinarea obligatorie iar efectul este unul direct asupra întregii Europe şi, implict, al României. În ultimul timp ne-am obişnuit cu actele de jurisdicţie care sunt străine de dreptul nostru intern dar care au efect imediat asupra noastră, dar totuşi, decizia de ieri 05.08.2021 a Consiliului constituţional al Franţei este una cu totul deosebită, date fiind circumstanţele.
Ce prevede noua reglementare?
Cafenele, restaurante, terase, mari centre comerciale, trenuri de mare viteză, avioane – inclusiv pentru curse interne: în toate aceste locuri, începând de luni 9 august va fi nevoie de un paşaport – sau certificat – sanitar. Cu alte cuvinte, clienţii sau pasagerii vor trebui să fie sau vaccinaţi, fie să aibă un test Covid negativ, fie să arate că s-au vindecat de coronavirus în ultimele 6 luni. Măsuri similare, chiar mai dure, au fost adoptate şi în Italia.
Legea adoptată de parlamentul francez în 25 iulie, a fost confirmată de Consiliul constituţional şi descrisă din punct de vedere propagandistic ca reprezentând rezultatul unei „concilieri echilibrate între libertăţile publice şi protecţia sănătăţii”. De asemenea, Consiliul a confirmat obligativitatea vaccinală pentru „personalul medico-sanitar”, descris ca fiind o categorie extinsă de angajaţi ai sistemului public care funcţionează în legătură cu serviciile medicale şi de îngrijire. Legea va fi aplicată tuturor începând de lunea viitoare, cu excepţia tinerilor între 12 şi 17 ani, care au răgaz până pe 30 septembriesă se conformeze noilor dispoziţii.
Consiliul constituţional a cenzurat parţial doar dispoziţia care prevedea izolarea obligatorie timp de zece zile a persoanelor diagnosticate cu Covid, întrucât măsura „nu este necesară, adaptată şi proporţională”. De asemenea, a fost infirmată prevederea prin care se puteau desface contractele de muncă încheiate pe durată determinată ale angajaţilor care lucrează în sectoare unde paşaportul este obligatoriu, angajaţi care nu prezintă acest document. Nu este însă clar dacă decizia împiedică suspendarea fără plată a contractului de muncă, situaţie care ar exclude pe cei care nu prezintă paşaportul sanitar de la posibilitatea de a beneficia de asistenţă socială sau de şomaj.
De ce ne afectează decizia Consiliului constituţional francez pe noi?
Din pricina caracteristicilor societăţii franceze şi a prestigiului său civilizaţional. Sistemul de drept continental este inspirat de cel francez iar doctrina constituţională franceză are o foarte mare influenţă asupra doctrinelor juridice ale statelor naţionale europene. Argumentele din decizia constituţională franceză vor fi preluate prioritar în toate dezbaterile juridice continentale.
Din acest motiv, consider că decizia Consiliului constituţional francez validează, dincolo de graniţele statului francez, o „soluţie” legislativă ce urmează a fi transpusă şi la noi, fără prea multe discuţii. De altfel, discuţiile aşezate au lipsit chiar şi în Franţa, acolo unde procedurile parlamentare au fost cumplit pervertite şi au reprezentat rezultatul unui evident abuz de drept.
În acest sens, aduc în atenţia cunoscătorilor de limbă franceză avertismentul tras de corespondentul „Avocatului Poporului” din Franţa, care a invocat o serie de carenţe de neconceput (până ieri!) pentru un stat de drept. Acestea nu au fost înlăturate prin decizia jurisdicţiei constituţionale, însă este cert că au fost temperate unele dispoziţii care ar fi putut conduce la o reacţie socială extrem de virulentă.
Vor fi proteste?
Cu siguranţă că vor fi, dar cel mai probabil nu vor schimba starea de fapt şi de drept proaspăt validată. Măsurile luate se aplică de luni, dar vor produce efecte în mod etapizat, în funcţie de specificul domeniului vizat; acestea contrapun diferite segmente ale societăţii franceze una împotriva celeilalte iar anumite categorii de cetăţeni (de pildă, forţe de ordine, angajaţii din sistemul judiciar sau cei care deservesc sisteme critice) sunt exceptate de la aplicarea măsurilor totalitare.
Este evident că scopul autorităţilor franceze este acela de a evita solidarizarea cetăţenilor sau sincronizarea angajaţilor sistemului public în acţiuni de grevă generală (utilă!). Trebuie subliniat în acest punct faptul că protestele şi grevele devin suficiente nu în raport de gradul de participare ci în raport de adecvarea lor strategică. Sunt multe acţiuni de protest şi de împotrivire generalizate care, în practică, ajung să confirme (prin neputinţă) chiar situaţia reclamată, care astfel rămâne bătută în cuie.
Prin modalitatea de configurare a măsurilor adoptate în Franţa este evident că s-a urmărit conservarea autorităţii şi puterii de stat faţă de o societate franceză aflată în stare de şoc.
Ce se mai poate pierde?
Se pierde ascendentul moral al (vechii?) normalităţi atunci când se va ajunge la violenţe şi tulburări sociale semnificative. Speculez că normalitatea va fi repudiată ca producătoare de haos, suferinţă şi boală, prin ea însăşi şi va fi abandonată, aparent, pe bună dreptate.
Cultura franceză recunoaşte dreptul şi obligaţia la insurecţie (La déclaration des droits de l’homme et du citoyen de 1793 énonce en son article 35 : «Quand le gouvernement viole les droits du peuple, l’insurrection est, pour le peuple et pour chaque portion du peuple, le plus sacré des droits et le plus indispensable des devoirs.»), însă aceasta este utilă doar dacă este susţinută de o infrastructură intelectuală validată social.
Insurecţia reprezintă o formă a loviturii de stat, iar dreptul la insurecţie este ceea ce ţine de specificul societăţii franceze, aşa cum portul liber al armelor ţine de specificul civilizaţiei americane.
Forme fără fond?
Însă, obligaţia cetăţenilor de a organiza o insurecţie împotriva dictaturii şi cultura marilor proteste civice care sunt specifice societăţii franceze au fost constant reinterpretate în sensul non-violent al dreptului de participare zgomotoasă la viaţa publică, iar nu ca instrument de luptă efectivă împotriva dictaturii.
Lipseşte deci infrastructura intelectuală absolut necesară pentru ca protestele de masă să reprezinte un risc real pentru puternicii zilei, iar ideile „tari” au fost golite de conţinut, sunt marginalizate sau abuzate de voci nereprezentative sau demult compromise.
Ce e de reţinut?
Căderea Franţei sub dictatură sanitară nemijlocită este una dintre marile înfrângeri ale omenirii şi un nou „moment al adevărului”, care ilustrează fără dubiu resorturile reale ale înrobirii noastre. Cataclism care, paradoxal, nu schimbă absolut nimic esenţial pentru noi ortodocşii şi care, în mod ciudat, nu ştirbeşte nimic din optimismul şi nădejdea noastră.
