Înfruntarea păcatelor smintitoare din Biserica noastră

Hristos alungă pe schimbătorii de bani din templu, care fac locul de rugăciune peșteră de tâlhari (Imagine: Ziarul Lumina)

Faptele de homosexualitate în rândul ierarhiei superioare a Patriarhiei noastre nu doar că ies la suprafață în ultima vreme, ci sunt chiar și dovedite în tribunal. Însă cangrena aceasta este mai întinsă și greu de vindecat din cauza lipsei de pocăință dovedită a celor în cauză și din pricina șocului credincioșilor care le descoperă. Consider că trecerea de la acoperirea prin tăcere a păcatelor nedovedite la înfruntarea celor documentate în mare măsură necesită abordare diferită.

Păcatele vădite trebuie combătute

Elocvent pentru situația actuală este un cuvânt al Sf. Marcu al Efesului despre păcatele ascunse ale clericilor. Deși acesta nu se ocupă direct decât de situația în care păcatele unor clerici sunt nedivulgate public, găsim unele indicații preoțioase și pentru ce ne interesează pe noi.

Prima dată, Sf. Marcu găsește de cuviință că acuzatorii ar trebui să-și asume răspunderea și să confrunte pe față pe cei știuți că au păcate mari: „dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular”.

Apoi, în cazul păcatelor publice, datori sunt credincioșii, clerici și mireni, să se despartă de cei ce păcătuiesc astfel: „în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față”.

Doar păcatele nedovedite trebuie acoperite, potrivit normelor bisericești: „a trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică”. Chiar și în aceste situații, cei ce află în taină despre astfel de căderi au datoria să-i îndrume spre pocăință și îndreptare pe cei aflați în greșeală: „numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele”.

Această atitudine se desprinde și din sfaturile Sf. Ap. Pavel către comunitatea celor din Corint, când îi mustră că nu au îndreptat păcatul învederat și smintitor al cuiva. Chiar îi acuză că astfel s-au comportat cu trufie: „voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă. … Semeția voastră nu e bună. Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura?” (1Cor. 5: 2, 6).

Homosexualitatea protejată până dincolo de sminteală

În ce privește situația episcopului Corneliu de la Huși, se constată că, deși a fost dovedit de instanțele civile de infracțiuni sexuale grave, nu a fost emisă vreo pedeapsă bisericească aferentă. Deși aceasta se impunea încă din momentul când faptele sale erau dovedite prin filmări compromițătoare, după condamnarea judecătorească, Episcopia de Huși nici măcar nu-și asumă vinovăția la nivelul real al faptelor, nu mai vorbid de o caterisire de la sine înțeleasă.

Din nefericire, dezvinovățirile comunicate public: „această hotărâre nu reflectă o culpă morală sau instituțională a Episcopiei Hușilor… fără a presupune implicarea, acceptarea sau cunoașterea prealabilă a faptelor săvârșite de cei doi condamnați” nu reflectă realitatea. Se știe destul de clar faptul că au existat sesizări către forurile superioare bisericești despre situația din Huși, dar nu au fost luate măsuri.

Cea care ar fi trebuit să-și asume culpa ar fi trebuit să fie Patriarhia dimpreună cu Episcopia Hușilor din subordine. Dar se observă o fugă de răspundere reală și chiar o mușamalizare pe cât posibil a cazului.

O dovadă că Episcopul actual al Hușilor nu este dispus să repare abuzurile predecesorului său este faptul că a găsit tertipuri administrative să mențină caterisirea nedreaptă a unui preot iubit chiar și de enoriașii săi, scos cu jandarmii din parohie.

Complicitatea și vulnerabilitatea ierarhiei superioare este mult mai profundă

Intangibilitatea de până acum a episcopului Corneliu este uimitoare. Nu doar că nu a fost caterisit, dar nici măcar nu s-a dispus o cercetare canonică, ba chiar i-a fost acordat domiciliu și toată întreținerea din cheltuiala Bisericii. Iar acest lucru nu poate să stârnească decât nedumeriri și întrebări serioase.

Dacă e să coroborăm atitudinea sinodalilor de complăcere față de delictele de la Huși cu acuzațiile pertinente aduse de pr. Ciprian Mega Episcopului Sofronie de Oradea de homosexualitate și nu doar lui, se descoperă un tablou tulburător. Mai sunt ierarhi care cochetează cu acest păcat și ei dau tonul în Sinod. Ba chiar criteriile de promovare în administrația bisericească sunt adesea și în multe locuri tocmai cele contrare total principiilor evanghelice.

În felul acesta, se răstoarnă și se desfigurează misiunea Bisericii. În loc de a promova sfințenia, devine o camuflare și acoperire a fărădelegii, o instituționalizare a ei. Și mulți clerici cunosc foarte bine situația aceasta.

Spune-l Bisericii!

Deja obișnuiți cu faptul că păcatele și smintelile sunt în ascuns, nedovedite, ne-am cantonat în a le trece sub tăcere, ba chiar a le nega. Dar acum trebuie să conștientizăm că sminteala nu mai poate fi acoperită și trebuie să dovedim maturitate duhovnicească și morală și să condamnăm toate devierile înfricoșătoare.

Însuși Mântuitorul ne cere să fim drastici cu păcatul și să ne depărtăm de cei care stăruie cu știință și fără pocăință în fărădelegi (Mt. 18: 17). După prima certare între patru ochi și în prezența martorilor, trebuie spus Bisericii cel neîndreptat. Apoi trebuie depărtat de el cu totul.

Bineînțeles că trebuie să avem milă și îngăduință față de cei ce greșesc și să facem tot posibilul să căutăm îndreptarea lor. Dar, în cazul păcatelor fățișe și sfidătoare, trebuie dezicere pe măsură. Altfel, ne facem părtași la rău, nicidecum la sfințenie, transformăm albul în negru și negrul în alb. Cuvintele Sf. Marcu de la început și ale Sf. Ap. Pavel sunt clare în această privință.

Drept urmare, orice credincios viu are datoria să se delimiteze categoric de devierile smintitoare care bântuie Biserica noastră. Nu prin scandaluri publice, ci prin a aștepta și a cere o îndreptare cuviincioasă.

Din păcate, îndârjirea în a acoperi și a promova mai departe răul din partea Sinodului și a organismelor bisericești competente (și complice) poate duce la o confruntare rușinoasă și publică a situației, fapt de neocolit. Totuși trebuie mare atenție să străbată dragostea pentru dreptate și sfințenie și ura față de păcate, nu vreo vrajbă personală. Pe de altă parte, mustrarea și delimitarea în mod firesc trebuie să fie ponderate de conștiința că toți suntem supuși păcatelor, dar ne și luptăm cu ele.

Indiciul cel mai evident al devierii de la Hristos este erezia. De aceea, conștiințele sănătoase au mustrat rătăcirea ecumenistă parafată la Sinodul din Creta prin întreruperea pomenirii ierarhilor noștri. Aceeași atitudine de delimitare se impune și acum, cu diferența că presiunea trebuie exercitată prin doleanțe și presiuni corecte de curățare a mizeriei, oricât de sus s-ar fi cuibărit, fără a opri comuniunea cu arhiereii până la condamnarea lor.

Despre vădirea păcatelor ascunse ale preoților

Scrisoare către Arsenie[1] a Sf. Marcu Evghenicul

Prea cinstite între ieromonahi și mie prea dorite frate în Hristos, kir Arsenie, mă rog lui Dumnezeu să fie sănătoasă sfinția ta și trupește, cu a Cărui milă și cu rugăciunile tale sunt sănătos și eu până acum.

Primind eu scrisoarea sfinției tale, am aflat din ea că ești sănătos, prin harul lui Dumnezeu, și petreci în pace până în vremea de acum, iar de ce va fi se va îngriji Domnul.

M-ai întrebat și mai înainte, în Limnos, despre cei ce săvârșesc ale preoției în chip nevrednic și ți-am spus să te desparți de ei, însă nu pe față, ci în chip voalat, încât numai ei, și nimeni altul, să simtă lucrul acesta. Iar a le trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică. Căci se fac și aici, și în altă parte multe asemenea lucruri și unii dintre clerici își mărturisesc propriile patimi, iar alții cele pe care le-au săvârșit împreună cu clerici, dar nimeni nu cutează să le trâmbițeze păcatele, nici să-i oprească de la preoție; nici duhovnicul la care se mărturisesc, nici vreun altul. Mie mi-a mărturisit cineva patima săvârșită cu o față arhierească care trăiește și lucrează în Biserica lui, însă nu pot să fac nimic împotriva acelui arhiereu decât să plâng pierzania sufletului său. Așadar numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele. Căci, făcând aceasta, nu va mai fi duhovnic, ci învinuitor și va trebui acesta să aducă și martori. La fel și în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față. iar dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular. Așadar nu trebuie să luăm aminte la unii ca aceștia, ca să nu dăm prilej celor ce vor să calomnieze sau să învinuiască pe temei de bănuială.

Cele spuse de cei ce te contrazic sunt sănătoase și temeinice, iar cele pe care tu le-ai spus contra lor țin de episcopi și judecători și sunt valabile în cazul celor ce păcătuiesc pe față sau care sunt învinuiți pe față. Pentru că s-a zis: „ceartă și judecă drept pe cei ce sunt sub tine, dar nu judeca pe nici unul din cei din afară. Căci scris este: „Nu voi îi judecați pe cei dinăuntru?” (1Cor. 5:2). Așadar nici o întinăciune nu îți fac unii ca aceștia, chiar de te nimerești să liturghisești împreună cu ei. Iar spus Apostolului: „se aude că între voi e sigur desfrânare și o asemenea desfrânare” (1Cor. 5:1) și :„unul ca acesta să fie dat satanei” (1Cor. 5:5) s-a zis despre cel ce a păcătuit pe față și și-a luat ca femeie pe mama vitregă. Prin urmare, numai de unii ca aceștia trebuie să fugim, adică de cei ce mărturisesc pe față și nu tăgăduiesc păcatul, după care totuși stăruie în el. Iar pe ceilalți mia degrabă să-i acoperim, dacă e cu putință, și să-i mustrăm și să-i sfătuim în ascuns – dacă avem îndrăznire către ei –, dar nu să-i dăm în vileag înaintea tuturor. Căci, dacă acoperim păcatul, și Dumnezeu le acoperă pe ale noastre, dar, dacă vom trâmbița păcatul fratelui, și Dumnezeu le va trâmbița pe ale noastre (cf. Mt. 6:14-15). Căci pentru aceștia s-au scris și cuvintele pe care le-ai invocat, ca, citindu-le și fiind mustrați de conștiință, să se depărteze de slujba înfricoșată a preoției, dar nu pentru noi s-au scris, ca să-i judecăm și să-i oprim de la preoție pe cei ce nu sunt supuși nouă. Căci pe mulți de felul acesta îi vei găsi și în Constantinopol, pe care nimeni nu poate să-i judece, nici să-i scoată din preoție fără numai Patriarhul – dar și acesta dacă are pârâși pe față, iar dacă nu, tace și nu poate să facă nimic.

Așadar numai cu acest lucru sunteți datori voi, preoții: să nu dați mărturie pentru nici unul din cei nevrednici ca să intre în preoție. Dar, după primirea preoției, totul trebuie lăsat pe seama conștiinței celui preoțit, în afară de cazul în care are învinuitori pe față, care vor să-l mustre la arătare.

Acestea ți le-am răspuns pe scurt la cele întrebate, sub formă epistolară, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Din cartea: Sf. Marcu Evghenicul, Opere, vol. 1, editura Pateres, 2009.

Translate page >>