Faptele de homosexualitate în rândul ierarhiei superioare a Patriarhiei noastre nu doar că ies la suprafață în ultima vreme, ci sunt chiar și dovedite în tribunal. Însă cangrena aceasta este mai întinsă și greu de vindecat din cauza lipsei de pocăință dovedită a celor în cauză și din pricina șocului credincioșilor care le descoperă. Consider că trecerea de la acoperirea prin tăcere a păcatelor nedovedite la înfruntarea celor documentate în mare măsură necesită abordare diferită.
Păcatele vădite trebuie combătute
Elocvent pentru situația actuală este un cuvânt al Sf. Marcu al Efesului despre păcatele ascunse ale clericilor. Deși acesta nu se ocupă direct decât de situația în care păcatele unor clerici sunt nedivulgate public, găsim unele indicații preoțioase și pentru ce ne interesează pe noi.
Prima dată, Sf. Marcu găsește de cuviință că acuzatorii ar trebui să-și asume răspunderea și să confrunte pe față pe cei știuți că au păcate mari: „dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular”.
Apoi, în cazul păcatelor publice, datori sunt credincioșii, clerici și mireni, să se despartă de cei ce păcătuiesc astfel: „în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față”.
Doar păcatele nedovedite trebuie acoperite, potrivit normelor bisericești: „a trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică”. Chiar și în aceste situații, cei ce află în taină despre astfel de căderi au datoria să-i îndrume spre pocăință și îndreptare pe cei aflați în greșeală: „numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele”.
Această atitudine se desprinde și din sfaturile Sf. Ap. Pavel către comunitatea celor din Corint, când îi mustră că nu au îndreptat păcatul învederat și smintitor al cuiva. Chiar îi acuză că astfel s-au comportat cu trufie: „voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă. … Semeția voastră nu e bună. Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura?” (1Cor. 5: 2, 6).
Homosexualitatea protejată până dincolo de sminteală
În ce privește situația episcopului Corneliu de la Huși, se constată că, deși a fost dovedit de instanțele civile de infracțiuni sexuale grave, nu a fost emisă vreo pedeapsă bisericească aferentă. Deși aceasta se impunea încă din momentul când faptele sale erau dovedite prin filmări compromițătoare, după condamnarea judecătorească, Episcopia de Huși nici măcar nu-și asumă vinovăția la nivelul real al faptelor, nu mai vorbid de o caterisire de la sine înțeleasă.
Din nefericire, dezvinovățirile comunicate public: „această hotărâre nu reflectă o culpă morală sau instituțională a Episcopiei Hușilor… fără a presupune implicarea, acceptarea sau cunoașterea prealabilă a faptelor săvârșite de cei doi condamnați” nu reflectă realitatea. Se știe destul de clar faptul că au existat sesizări către forurile superioare bisericești despre situația din Huși, dar nu au fost luate măsuri.
Cea care ar fi trebuit să-și asume culpa ar fi trebuit să fie Patriarhia dimpreună cu Episcopia Hușilor din subordine. Dar se observă o fugă de răspundere reală și chiar o mușamalizare pe cât posibil a cazului.
O dovadă că Episcopul actual al Hușilor nu este dispus să repare abuzurile predecesorului său este faptul că a găsit tertipuri administrative să mențină caterisirea nedreaptă a unui preot iubit chiar și de enoriașii săi, scos cu jandarmii din parohie.
Complicitatea și vulnerabilitatea ierarhiei superioare este mult mai profundă
Intangibilitatea de până acum a episcopului Corneliu este uimitoare. Nu doar că nu a fost caterisit, dar nici măcar nu s-a dispus o cercetare canonică, ba chiar i-a fost acordat domiciliu și toată întreținerea din cheltuiala Bisericii. Iar acest lucru nu poate să stârnească decât nedumeriri și întrebări serioase.
Dacă e să coroborăm atitudinea sinodalilor de complăcere față de delictele de la Huși cu acuzațiile pertinente aduse de pr. Ciprian Mega Episcopului Sofronie de Oradea de homosexualitate și nu doar lui, se descoperă un tablou tulburător. Mai sunt ierarhi care cochetează cu acest păcat și ei dau tonul în Sinod. Ba chiar criteriile de promovare în administrația bisericească sunt adesea și în multe locuri tocmai cele contrare total principiilor evanghelice.
În felul acesta, se răstoarnă și se desfigurează misiunea Bisericii. În loc de a promova sfințenia, devine o camuflare și acoperire a fărădelegii, o instituționalizare a ei. Și mulți clerici cunosc foarte bine situația aceasta.
Spune-l Bisericii!
Deja obișnuiți cu faptul că păcatele și smintelile sunt în ascuns, nedovedite, ne-am cantonat în a le trece sub tăcere, ba chiar a le nega. Dar acum trebuie să conștientizăm că sminteala nu mai poate fi acoperită și trebuie să dovedim maturitate duhovnicească și morală și să condamnăm toate devierile înfricoșătoare.
Însuși Mântuitorul ne cere să fim drastici cu păcatul și să ne depărtăm de cei care stăruie cu știință și fără pocăință în fărădelegi (Mt. 18: 17). După prima certare între patru ochi și în prezența martorilor, trebuie spus Bisericii cel neîndreptat. Apoi trebuie depărtat de el cu totul.
Bineînțeles că trebuie să avem milă și îngăduință față de cei ce greșesc și să facem tot posibilul să căutăm îndreptarea lor. Dar, în cazul păcatelor fățișe și sfidătoare, trebuie dezicere pe măsură. Altfel, ne facem părtași la rău, nicidecum la sfințenie, transformăm albul în negru și negrul în alb. Cuvintele Sf. Marcu de la început și ale Sf. Ap. Pavel sunt clare în această privință.
Drept urmare, orice credincios viu are datoria să se delimiteze categoric de devierile smintitoare care bântuie Biserica noastră. Nu prin scandaluri publice, ci prin a aștepta și a cere o îndreptare cuviincioasă.
Din păcate, îndârjirea în a acoperi și a promova mai departe răul din partea Sinodului și a organismelor bisericești competente (și complice) poate duce la o confruntare rușinoasă și publică a situației, fapt de neocolit. Totuși trebuie mare atenție să străbată dragostea pentru dreptate și sfințenie și ura față de păcate, nu vreo vrajbă personală. Pe de altă parte, mustrarea și delimitarea în mod firesc trebuie să fie ponderate de conștiința că toți suntem supuși păcatelor, dar ne și luptăm cu ele.
Indiciul cel mai evident al devierii de la Hristos este erezia. De aceea, conștiințele sănătoase au mustrat rătăcirea ecumenistă parafată la Sinodul din Creta prin întreruperea pomenirii ierarhilor noștri. Aceeași atitudine de delimitare se impune și acum, cu diferența că presiunea trebuie exercitată prin doleanțe și presiuni corecte de curățare a mizeriei, oricât de sus s-ar fi cuibărit, fără a opri comuniunea cu arhiereii până la condamnarea lor.
Tacerea Patriarhiei care doar a motivat ca Episcopul „era retras” nu ne mai prezinta incredere…altceva decit sa taca e injositoare pt noi aceasta atitudine asa cum suntem noi credinciosii….taci despre Creta, ii tot ascunzi si favorizezi pe cei care batjocoresc pe Hristos Domnul….oare cita credibilitate le mai putem acorda unor asemenea impostori politici carora nu le pasa de soarta acestui popor?
Dincolo de stufărișul legislației actuale bisericești, faptul că Patriarhia refuză să-l caterisească expres pe fostul ierarh Corneliu de la Huși dovedește complicitate și neîndreptarea lucrurilor. Pare o poziție securistică, de stabilire a dominării asupra instituției prin evitarea recunoașterii că și episcopii greșesc și încă grav.
Pr. Ciprian Mega a rezumat corect situația când scrie că nu este echivalentă retragerea benevolă din scaun cu caterisirea. La momentul demisiei lui Onilă, chiar și purtătorul de cuvânt, Vasile Bănescu, declara că după condamnarea irevocabilă Sinodul va putea lua decizia caterisirii. În mod evident, este presupusă la acea dată lipsa condamnării lui. Pe lângă acest fapt, Pr. Ciprian aduce o aceste două argumente tari: 1. a trăit într-o vilă de la Mănăstirea Văratic în retragerea sa cu salarizare ca episcop și toate facilitățile, 2. au mai existat cazuri de retragere din scaun fără să însemne oprirea de la slujbă, cu atât mai puțin caterisirea, dintre care amintesc eu pe Sfinții Ignatie Briancianinov și Teofan Zăvorâtul.
Se știe că într-un an a citit Evanghelia la slujba de a doua zi de Paști, în prezența PS Calinic al Sucevei (atunci vicar la Iași). Foarte probabil a slujit și cu alte ocazii, dar nu cred să fi dorit asta.
Mai degrabă vedem o pactizare din partea Sinodului cu Corneliu. Nu-l caterisește pentru că e de-al lor și din frica să nu dea în vileag alte fapte similare ale ierarhilor noștri. Depunerea din treaptă nu are doar rol de pedepsire, ci și de îndreptare a lucrurilor, de punere a lor pe făgașul normalității. Sf. Ap. Pavel vorbește de curățirea aluatului prin excomunicarea celor vinovați din comunitate.
Reținerea sau docilitatea preoților din Vaslui care nu vor să șteargă sau să deterioreze chipul lui Corneliu pictat în bisericile lor și justificarea Patriarhiei că acestea sunt patrimoniu cultural vădesc doar clica și lipsa coloanei vertebrale întinsă dincolo de ierarhia superioară în rândul preoțimii de rând. Se promovează astfel o altă „normalitate” în Biserică, a acceptării răului și păcatului ca normă pentru că Dumnezeu oricum lucrează dincolo de aceste greșeli. Dar este uitată pocăința și manifestarea ei concretă prin fapte, nu sfidarea lui Dumnezeu prin încălcarea legii Lui. Nu se cere ștergerea tuturor ierarhilor care au avut abateri de pe biserici ca o practică generalizată, ci măcar permiterea uneia demne față de cel depistat că era lup.
Este necesar să ne dezicem de astfel de gesturi, să criticăm la nivelul nostru silnicia Patriarhiei din respect față de Domnul nostru și Evanghelia Lui. Duhul autentic de smerenie, pocăință și de credință simplă care nu judecă pe alții, dar care refuză să scoată o cirtă din lege are frica de a nu fi socotiți „foarte mici în împărăția lui Dumnezeu”, adică scoși afară, după tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur. Nu putem învăța pe alții ceva străin de cuvântul descoperit al lui Dumnezeu, adică să justificăm fărădelegea sub masca sfințeniei. Cine se va rușina de ierarhi sau de altă instanță lumească va da răspuns în fața îngerilor și a lui Dumnezeu Însuși.
Deocamdată este înfiorător faptul că Sinodul nostru acționează ca unul care nu are cap pe Hristos, ci pe cineva străin. Nici un episcop nu a făcut notă discordantă, cum s-a întâmplat, spre exemplu, în Sinodul Greciei sau al Ciprului pe tema recunoașterii schismaticilor ucraineni.