Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Înainte de a
prezenta câteva fragmente din mărturisirea Sf. Maxim, pentru o corectă
înțelegere a lor, este folositoare o trecere în revistă a vieții lui, făcută de
Păr. D. Stăniloae în introducerea de la vol. PSB 81:
„A plecat din Cyzic, din fața năvălirii perșilor, care au ajuns în 626 până la Constantinopol. După o scurtă trecere prin Cipru și Creta, apoi prin mănăstirea Eucrates de lângă Alexandria – unde era egumen Sofronie, viitorul Patriarh al Ierusalimului –, s-a așezat în jurul anului 632 în Cartagina, unde rămâne permanent până în 646, când pleacă la Roma cu fostul Patriarh monotelit Pyrrhus, pe care-l câștigase, la 645, într-o dispută, pentru ortodoxie. La Roma, Pyrrhus este scos de sub anatemă, dar, după scurtă vreme, el revine la monotelism și la scaunul de Patriarh monotelit din Constantinopol. Probabil înainte de a pleca Maxim cu Pyrrhus la Roma, s-au ținut în Africa, în 646, mai multe sinoade care au adoptat atitudinea lui Maxim contra monoteliților. La Roma, Maxim se pare că rămâne de aici înainte permanent, câștigând-o deplin pentru învățătura sa. La 649 se ține acolo, sub papa Martin I, Sinodul de la Lateran, care condamnă monotelismul și decretul Typos al Patriarhului Pavel din Constantinopol. «La pregătirea și desfășurarea acestui Sinod, Maxim și călugării greci din jurul lui au avut un rol important». Împăratul Constantin al II-lea trimite imediat la Roma slujitori să aresteze pe papa Martin I și pe Maxim. Dar ei nu pot aduce pe papă și pe Maxim la Constantinopol decât în 653. Martin I e condamnat imediat și trimis într-un exil, unde moare în septembrie 655. Maxim e condamnat de autorități în 655 mai mult pentru motive politice decât pentru erezie. E trimis și el într-un exil în Byzia din Tracia.
Două încercări de
a-l face pe Maxim să admită monotelismul nereușind, Maxim e trimis în 657
într-un nou exil la Perberis în Tracia, unde rămâne șase ani. În 662 e adus din
nou la Constantinopol împreună cu apocrisiarul roman Anastasie și cu ucenicul
său Anastasie, ce-l însoțea începând din 618. Aici sunt anatematizați de un
Sinod de episcopi deveniți, din porunca împăratului, monoteliți. Refuzând din
nou să accepte monotelismul, li se smulge limba din rădăcină și li se taie mâna
dreaptă și sunt trimiși în Lazia, pe partea de sud-est a Mării Negre, unde
Maxim, zdrobit de chinuri, moare la 13 august 662.”
Mai trebuie precizat că Sinodul Lateran (Roma) a fost considerat de organizatorii săi drept unul Ecumenic, chiar dacă nu a fost convocat de împărat, ci de autoritățile bisericești. La el au participat episcopi apuseni, dar și unul ierusalimitean. Restul Patriarhilor (Constantinopol, Alexandria și Antiohia) erau sub erezia monotelită și au fost dați anatemei.
Din Actele procesului Sf. Maxim (Audierea de la palat, din Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2004):
«Dar nici un
împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi să
se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu ereticii de pe vremea
lor , ci ei s-au folosit de
expresii clare, proprii şi corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând
deschis că preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor
mântuitoare ale Bisericii universale“. Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este
orice împărat creştin şi preot?“ Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în
preajma jertfelnicului, iar după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând:
«Sfintele Sfinţilor!», nici nu botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu
hirotoneşte ori face episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici,
nici nu poartă simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe
cele ale împărăţiei: coroana şi purpura“. […]
– Zicând el
acestea, Mina a strigat:
– Spunând tu
aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.
Atunci el i-a
spus:
– Dacă cel ce grăieşte
cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în
Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând
dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de
a exista o Biserică? […]
– Nu eşti în
comuniune cu scaunul Constantinopolului?
– Nu sunt în
comuniune cu el, a zis el.
– Din ce motiv nu ești în comuniune?, au zis.
A răspuns:
– Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?[1] […]
Atunci i-au spus:
– Aşadar, tu
singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?
Iar el le-a zis:
– Cei trei
tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au
osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum
să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel,
aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se
rugau lui Dumnezeu potrivit decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi
cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să
fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea
Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui!
Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat
în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa.
7. Atunci i-au
spus:
– Şi ce vei face
dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarii
(emisarii) Romei şi mâine se vor împărtăşi cu patriarhul; şi va fi evident
pentru toţi că tu i-ai întors de la credinţă pe romani; căci negreşit când ai fost
luat pe sus tu de acolo, ei s-au unit cu cei de aici.
El însă le-a zis:
– Chiar dacă cei
care au venit se vor împărtăşi, nu vor aduce nici un prejudiciu scaunului
Romei, pentru că n-au adus nici o scrisoare pentru patriarh; şi nu sunt deloc
convins că romanii se vor uni cu cei de aici dacă ei nu vor mărturisi că Domnul
şi Dumnezeul nostru vrea şi lucrează mântuirea noastră după fiecare din firile
din care, în care şi care este El.
Şi ei i-au spus:
– Dar dacă
romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?
Şi el le-a zis:
– Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit (Gal I, 18).
[1] Acest pasaj a fost redat după traducerea mai atentă a textului grecesc, în urma unor discuții purtate aici. Cu precizarea că trebuie urmărită fidelitatea față de textul original, nu propria interpretare.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe.
“Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care, pe mulţi episcopi drept-credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci se mînia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stâlp şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea supărau foarte mult pe sfântul cei de un gînd cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul trimiteau pe eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l şi îndemnându-l să vină la unirea gîndului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât.
După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemîndu-l la sine şi neputînd să-l înduplece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mânie. Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: “Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârşit şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”.
Modest a zis: “Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală”. Iar sfântul i-a răspuns: “Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă cînd cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul”. La sfîrşit Modest a zis: “Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar el a răspuns: “Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvîntul tău”. Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea ale Sfîntului Vasile le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.
Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrând să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la buna podoabă şi la rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz – fiindcă se întâmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducându-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre mînie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecîndu-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mâna i-a tremurat şi frica a căzut peste dânsul; iar el, cunoscând puterea lui Dumnezeu, a rupt hârtia.
Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungând în cetatea Cezareea şi spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul a răspuns: “Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunându-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând să iscălească hotărârea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice decât să slujească la nedreapta lui judecată”.
Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfântul Vasile a răspuns: “Să nu fie aceea ca, abătându-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi spre a o slăvi”. Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: “Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră”. Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, se gîndea cum ar putea să piardă pe Vasile.
Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi, deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împărat, se certa cu dânsul, zicând: “Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”.
Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: “Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfântul: “De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.
Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzînd acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: “Şi noi putem să facem aceasta”. După aceea au înşelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.
După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mîinile lor. Aceasta văzând-o cu ochii săi cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), care împărăţea în Apus, adică fratelui lui Valens, împăratul Răsăritului. El, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului Vasile i-a trimis multă avere prin mîinile lui Anastasie, pe care Vasile luînd-o, a zidit prin cetăţi spitale în eparhia sa şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.
Sfîntul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfântul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfântului, pe cînd acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boala sa la sfintele lui rugăciuni.” (Din Viețile Sfinților pe luna Ianuarie)
