Înlăturarea Statuii lui Octavian Goga de pe Bulevardul Copou din Iaşi reprezintă prima agresiune culturală nedisimulată sub camuflajul administrativ al urbanismului, ci este revendicată explicit ca act moral şi sancţionare a antisemitismului oficial. Războiul împotriva statuilor a fost documentat atent în Occident şi a fost şi anunţat, şi prevestit în România prin campanii de presiune mediatică şi politică la vedere.
Vandalizarea şi înlăturarea nelegală a statuii lui Octavian Goga vine în continuarea profanării criminale a Troiţei de la Tâncăbeşti şi în prelungirea războiului neobosit purtat împotriva Sfinţilor Închisorilor, a căror chip a fost şters recent de pe faţada unei capele ortodoxe din chiar porunca slăbănogitei ierarhii a noastre.
Cu toate acestea, în cazul lui Octavian Goga consider că se trece la un alt nivel: de la prigonirea naţionalismului politic, apoi la persecuţia creştinismului prin profanarea icoanelor şi troiţelor, ajungem şi la repudierea însăşi a ideii naţionale.
Personalitatea cardinală, esenţială, în făurirea Unirii şi plăsmuirii idealului naţional, Octavian Goga este poet naţional şi făuritor de ţară. Subordonarea personalităţii sale unor interpretări politice recente, unor anacronisme interesate, constituie un act de anulare, un act de epurare identitară de netolerat.
Pentru acest motiv consider că este necesar să reiau textul conferinţei de mai jos, unul care a circulat intens în epocă dar care este astăzi greu de găsit şi care esenţializează, în mintea mea, motivul adevărat al războiului ce este purtat împotriva sa.
Octavian Goga nu este doar poetul pătimirii noastre, ci este şi purtătorul predilect al Ideii naţionale, crezul său de o viaţă.

Ideia Naţională
Conferinţa în faţa studenţilor universitari din Cluj.
Şi eu am fost în Arcadia, d-lor studenţi!…
Tot ce regret, e ca s’a scurs multă vreme de atunci, douăzeci de ani, daca nu mai bine, de cînd pe malul Dunării la Budapesta, s’a cheltuit tinereţa înfrigurată a generaţiei mele de universitari ardeleni. Cu cît trec zilele şi pun o mai mare distanţă între rosturile de odinioară şi cele de astăzi, cu atît îmi apare mai greu şi mai tulbure sbuciumul nostru care a ramas în urmă.
Se va găsi desigur cineva odată să se apropie cu mintea de vremile de ieri şi să reconstruiască pe seama posterităţii o icoană sufletească a cărturarului nostru de aici, în ultimile două decenii cari au precedat prăbuşirea Ungariei istorice. Acest cronicar va avea de zugrăvit un tablou întunecat şi mişcător: tăcerea noastră dinaintea furtunii. În această perioadă, o concepţie de stat nenorocită, purtînd în ea germenul morţii, a făcut să ne sbatem subt svîrcolirile ei cele din mînă, cele mai îndărătnice şi mai violente. Din orice lature ar fi să judecăm tendinţele de cotropire ale vechiului regim, ele apar odioase şi insuportabile. E un aspect posomorît de ansamblu capitolul de strangulare al unui popor. Pagina cea mai tristă însă care ne urmăreşte şi azi ca o boală de adolescenţă e închisoarea intelectuală în care am trăit noi, lupta surdă şi desnădăjduită ce am dat pentru a ne creea un acord între sufletul moştenit şi preceptele civilizaţiei care veneau să ne înstrăineze…
Alma Mater dela Budapesta…
Subt zidurile ei reci şi sure patru ani de zile s’a plimbat revolta mea. Mi-aduc atît de bine aminte de vîltoarea noastră de atunci. Trei sute de studenţi romîni, smulşi din umbra satelor ardeleneşti, aruncaţi pradă molohului acolo în metropola duşmană. E o poveste umilă, amară şi plină de înţeles. Pare că le văd şi azi rîndurile băieţilor cari aduceau toată sfiala şi cuviinţa ţărănească în vălmaşagul străin. Eram picături agitate într-o mare care avea de gînd să ne anihileze, eram punctele de observaţie, posturile de avangardă ale romînismului primejduit în existenţa lui. Un angrenaj savant, o vastă şurubărie era angajată la distrugerea noastră.
Pedagogia opresorului avea la bază ideea de a ne face ienicerii culturii maghiare. Pentru acest scop colaborau toate dimprejur: şcoală, mediu, gazete, fiece respiraţie. Era o luptă inegală şi necontenită. Din toate colţurile ne pîndea acest duh cutropitor, subt ale cărui reţele meşteşugite trebuia să ne strecurăm noi trei sute de desrădăcinaţi. Îmi apar acum în mod postum crîmpee din nemiloasa risipire de energii. Subt cupolele de bronz se mişcă stîngaci şi timid firea noastră dela ţară, furnicarul ungaro-semit nu ne păstra nici o înrudire, eram calători speriaţi, fără nici un razim, pe uliţele lui. Pretutindeni, în sale de cursuri, în biblioteci, în laboratorii, în foiletoanele ziarelor, la teatru, în glumele noastre cotidiane, molohul se furişa după noi să ne otrăvească cu suflarea lui…
Şi cu toate aceste, d-lor, n’am fost învinşi!
Din această încrucişare de forţe am ieşit deasupra. În camerele prăfuite unde se adăpostea sărăcia noastră de bieţi bursieri, ca în nişte cetăţi fermecate, nu putea pătrunde sgomotul profan de afară. Acolo ne frămîntam noi, în luptă grea cu mizeria, în luptă cu problemele complexe ale studiului, în luptă cu sintaxa limbei materne, se călea armura noastră de mîine. Ca figura miticului Ianus aveam o faţă care privea înainte şi alta care se uita înapoi. Înainte era cîmpul întins al civilizaţiei, înapoi era casuţa noastră din deal, care ne vorbea în noapte. Din acest amestec de senzaţii şi îndemnuri se împletea cîntecul ascuns al sufletului, povaţa noastră defiecare clipă. După opera de abstracţiune a băncilor universitare aşteptau undele moi ale amintirilor rustice, zestrea sfîntă a copilăriei noastre. Seara, câte odată, când ne întîlneam cincisprezece inşi pe muntele Gellert, dincolo de Dunăre, la cîrciuma unui şvab, mi-aduc aminte, la picioarele noastre urla babilonul care ne scăpa din cătuşele lui. În odăiţa unde beam vin acru, cobora Ardealul cu patimele lui aspre, era toata protestarea ţarinii de-acasă, erau doruri cîmpeneşti prinse în recitativul plîngător al doinelor dela plug, printre ele zîmbea cicălitor o poezie de Coşbuc sau fulgera o strofă din Eminescu, erau snoave de şezători şi tropare bisericeşti, era ritmul secular al istoriei noastre pe care-o duceam mai departe. O solidaritate de sectă ne strîngea într-un mănunchiu, aveam conştiinţa limpede a unei tovărăşii militante. Din această atmosferă se înfiripa cultul misterios al căminului strămoşesc şi se exalta în măsura apăsării duşmane. Erau zadarnice toate metodele de desfiinţare ale înverşunatului pedagog ostil. Cădeau teorii de seminarii făurite ca să ne clatine, cădeau neputincioase tentaculele multiple ale asfaltului, cădeau înfrînte toate ispitele Budapestei. Pe marginea Dunării ne duceam des în amurguri, dar în vreme ce priveam valurile înspumate ale măreţului fluviu, ochii ne călătoreau departe şi subt tîmplele înfierbîntate simţeam cum ne svîcnesc răsvrătirile Oltului….
Atunci, în această particulară configuraţie de împrejurări, o seamă de studenţi, tineri şi îndrăzneţi ca d-voastră, în ochi cu aceleaşi străluciri şi în suflet cu acelaş ideal de artă, am înjghebat revista Luceafărul şi ani dea rîndul, ţin minte, într’o pivniţă dosnică unde se instalase mica noastră tipografie, ne întruneam permanent cenaclul de conspiratori cu prisos de nervi şi cu gesturi largi, coborîndu-ne pe hîrtie visul rebel, avansînd prin svîrcolirea noastră subterană, cine ştie, un preludiu al desrobirilor viitoare…
De-atunci, pipăindu-mi conştiinţa, m’am întrebat deatîtea ori: în ce religie ne-am închinat de ne-am putut păstra sufletele intacte, refractare la toată otrava dimprejur? Cum s’ar putea numi taina noastră, miracolul acestei izolări, instinctul sigur care ne-a smuls totdeauna din ghiarele valului? Este, domnilor, ideia naţională – credinţa fanatică în patrimoniul specific al neamului. Din doctrina veacului al nouăsprezecelea, introdusă definitiv în toate fibrele Continentului, noi ne-am ales cu această moştenire. Am înţeles fragmentar mai întâiu, limpede mai pe urmă, că în oceanul sbuciumat al omenirii noi suntem o insulă cu flora ei deosebită şi că a îngădui să se distrugă aceasta, insula, înseamnă a tolera un furt în atelierul de evoluţie universală. Această convingere, rămasă din părinţi, noi am slujit-o fără ezitare, subordonîndu-i toate energiile noastre. Cu cît gîndurile ni se apropiau mai mult de pragul maturităţii, cu atît ideia ni se părea mai legitimă. Literatura şi politica în care ne-am frămîntat noi, s’au înfăţişat cu această pecete. Călăuziţi de o supremă utilitate, am creeat un catechism al datoriiior noastre, dela care nu ne-am abătut. Ne-am zis: noi suntem precursorii unităţii unui popor, noi trebuie să ne jertfim pentru cohesiunea lui, trebuie să facem din hecatombele noastre piedestalul gloriilor de mâine.
În curînd ne-am dat seama că tot clocotul nostru tineresc nu era decât o părticică din funcţiunea organică a marelui tot. Neamul întreg îşi înşiruise în linie de bătaie puterile lui. Cînd, acum douăzeci de ani, am trecut pentru întîia oară la Bucureşti, simţind în toată fiinţa mea deslănţuindu-se fiorii graniţelor, privind împrejur, am priceput că în proporţii mărite şi acolo se cîntă acelaş cîntec larg, de ale cărui cadenţe eram robiţi noi în subsolul dela Budapesta. Mi-a fost de-ajuns, să mă uit înlături, să mă apropiu de pulsul vieţii literare de atunci, care era mai înrudită cu preocupările mele, ca să văd bine că paralel cu mişcarea noastră dela Luceafărul, din Capitala Romîniei radia acelaş spirit artistic, mie perfect familiar, aceeaş literatură care se adăpa din acelaş izvor comun.
Scriitorii din generaţia mea: Iosif, Chendi, Cerna, Sadoveanu înstrunau şi ei melodia care ne robise pe noi în sbuciumarea fecundă a odăiţelor de studenţi depe malul Dunării. Tot atunci se ridicase Nicolae lorga să ordoneze aceste sbucniri spontane de energie, să desprindă firul roşu al atîtor manifestări răsleţe, şi să dea în revista „Sămănătorul” doctrina unitară. Era, domnilor, ideia naţională, fluidul magnetic al acestei unanime resurecţiuni, o literatură care răscolea sufletul poporului romînesc şi fixa valorile lui, o volbură pornită din adîncimile de jos, năzuind spre culme.
Degrabă mi s’a lămurit suprafaţa vastă a noului crez: în conştiinţa obştească a romînismului, dincolo de frontierele vremelnice, ca un reflex al instinctului popular şi ca o rezultantă a evoluţiei de veacuri, se înstăpînise în toate inimile lozinca unirii. Cu o frenezie nestăvilită se rostogolea pretutindeni valul biruitor, noi nu eram decât martorii unui proces istoric, îndeplinind porunca fatală a vremilor. Societatea întreagă din Romînia-Veche, lăsînd la o parte raţionamentul politicei curente şi calculele diplomaţilor, apucase pe acest făgaş, de unde nu mai era întoarcere. În toate domeniile vieţii publice, în şcoală, în armată în saloane, ca şi în cătune, în mii de glasuri şi în diverse forme vorbea sîngele romînesc, rostindu-şi sentinţa lui inapelabilă, prinsă atît de sugestiv de graiul înflorit al lui Delavrancea: Suntem una, un singur trup revărsat de amândouă părţile munţilor, Carpaţii ne sunt şira spinării…
Un scriitor ungur, bun cunoscător al trecutului nostru, d.Iancso Benedek, într’o carte apărută de curînd, tratînd istoria iredentismului romînesc, urmăreşte, prin lumina evenimentelor, această desfăşurare seculară, arătînd că dela Mihai Viteazul încoace un impuls conştient al tuturor manifestărilor noastre de viaţă ne-a împins spre unirea politică şi că războiul recent al desrobirii nu era decît o verigă dintr’un lanţ de evoluţie. Îndureratul autor din vecini are dreptate. Ideia naţională la noi, pornind din conştiinţa organică a unităţii, pe care au păstrat-o masele anonime totdeauna, s’a desfăcut încetul cu încetul, a cucerit toate minţile şi a devenit suprema noastră dogmă. Războiul s’a desprins ca un fruct copt din această ideologie a vremii. Acum că a trecut ca un vifor groaznic peste capetele noastre, cînd stăm să-i drămuim deslănţuirea, înţelegem că el s’a impus cu puterea fatalităţii, că nu l-a făcut nimeni, că nu e opera chibzuinţii unor singuratici, ci descărcarea vulcanică a unei epoce: triumful ideii după îndelunga acumulare de energie a atîtor generaţii. Războiul întregirii neamului l-a decretat conştiinţa tuturora, nu ca o socoteală de cîştig, ci ca o pornire furtunoasă fără frîu, un uragan moral exprimat nimerit în fraza lapidară a răposatului Filipescu: „Sire, ori te încoronezi la Alba-Iulia, ori mori pe cîmpia Turzii, altcum praf s’alege de ţara şi de dinastia ta..” Înflăcăratul patriot, acest tîrziu ecou al boierimii noastre de baştină, a avut viziunea limpede a realităţii: noi trebuia să mergem la moarte ca la un examen al credinţii, nu ca la împlinirea unei probleme de raţiune. Aşa a fost războiul nostru, sinteza lui mi-a dat-o un tînăr sublocotenent adus de pe câmpul de luptă împuşcat în piept, care cînd m’a recunoscut o clipă în delirul lui, mi-a încolăcit braţele după gît şi mi-a murmurat în friguri cuvântul: A ba-Iulia… Nu fusese niciodată în Ardeal, dar murea pe buze cu parola istoriei noastre de veacuri, un soldat al ideii…
Domnilor, scriptura s’a împlinit, epopeia s’a încheiat şi o nouă răspântie se găseşte în faţa noastră. Ideia natională, razimul de căpetenie al vieţii de stat, trebuie adaptată împrejurărilor schimbate.
Poate nu greşesc când afirm că după jertfa mare, resursele de energie creatoare scăzînd, mersul ascendent al acestui crez s’a oprit şi o linie de oboseală a intervenit în rîndurile noastre. S’ar părea că după tensiunea tranşeelor, nervii discordaţi cer odihnă şi că pe urma vărsării de sînge, noi ce am cîştigat în suprafaţă, am pierdut în adîncime. În orice caz, privind în jurul nostru şi spunînd adevărul întreg, trebuie să recunoaştem că viaţa publică în opera ei constructivă nu are nici tăria, nici iniţiativa pe care le cere noua alcătuire de stat, că fenomene de desagregare se ivesc în aparatul nostru de putere şi că mai ales resorturile morale ale societăţii au pierdut din vigoarea lor. Sunt atîtea şi atîtea semne care legitimează cele mai serioase îngrijorări. Poporul romînesc, ieşit de subt patru stăpîniri deosebite, purtînd influenţele a patru organizaţii de stat disparate şi a patru culturi fără puncte de înrudire, sîngerînd pe atîtea fronturi, în prima lui perioadă de unire se înfăţişază sleit şi fără un relief deosebit în rezistenţa lui. Spiritul curent arată semne de slăbiciune vădită, este o răsturnare a valorilor cari ne-a dat criza principiului de autoritate atît de necesară într’o muncă de consolidare, este o ezitare şi balansare permanentă în conştiinţe, din care a rezultat o criză a partidelor politice şi ca o consecinţă a acestor neajunsuri o reală criză a parlamentarismului nămolit în inacţiune şi retorică stearpă. Pătura conducătoare ce ar trebui acum, când se face Ţara subt ochii noştri, să-şi dea toata măsura ei, e navalită de un pozitivism cras care-i neutralizează pornirile colective. Dăm impresia că suntem un trup deşirat şi bolnav şi pe trupurile bolnave, d-voastră ştiţi foarte bine, aşa a fost totdeauna: se ivesc de obicei paraziţii. Uitaţi-vă împrejur, din toate părţile globului călători după noroc, ca într’o nouă Californie, descind pe acest pămînt binecuvîntat cu care nu au nimic comun decît exploatarea lui. Din toate părţile graniţele ne sunt invadate de musafiri cu privirea scrutătoare, semănători de corupţie şi de blesteme, făcînd să crească spuma incertă a oraşelor şi trezind o dîră de penibilă descurajare în sufletul neprihănit al ţăranilor noştri. Acest val de străinism creşte necontenit ca o coloană de cuceritori, ivindu-se pretutindeni şi lăsînd în urmă o filosofie amara, convingerea lor cea mai fermă, că nouă de aceea ne-a fost dat să ieşim din robia egipteană, ca să intre ei în Canaan…
Astfel stînd lucrurile, un sentiment unanim de protestare mişcă toate firile alese şi le strînge laolaltă. Ne întrebăm cu groază: acesta e epilogul epopeii, darul postum al destinului după atîtea grămezi de oase îngropate pe toate cîmpurile de bătaie? Un elementar instinct de conservare tresare în noi, o agitaţie surdă se simte printre rînduri şi se propagă din om în om. Lumea işi zice cu nelinişte: să ne smulgem din marasm, să alungăm zarafii din templu, să spălăm din nou altarele noastre! Romînia unită ne-a dat o concepţie naţională eroică, ei bine, tot numai această concepţie de eroism intransigent ne-o poate păstra, s’o reîntronăm deci în conşiiinţa publică şi să tragem toate învăţămintele ei! Aşa judecă toţi acei oameni în a căror minte se păstrează neturburată continuitatea de gîndire, înlanţuirea programatică cu trecutul.
Cine ar trebui să ia asupră-şi aceasta operă de pedagogie a mulţimii, infuziunea zilnică de credinţă şi sugestii coordonate metodic în vederea egoismului sacru al acestui popor?
Sarcina ar fi să revie presei, care e pretutindeni cel mai viu laboratoriu al conştiinţii obşteşti. Îmi veţi da voie să stărui şi de astădată şi să repet şi cu această ocazie, apăsînd cuvîntul, toate constatările ce-am făcut asupra unui trist capitol al zilelor noastre.
Domnilor, la noi ca şi în alte părţi presa din vremuri vechi a fost o tribună consacrată de îndrumare a opiniei publice. În gazetele noastre s’a pulverizat zilnic tot ce am crezut, tot ce am nădăjduit în ziua de mâine. Ziarele reprezintă nervii impresionabili ai unui popor în fluctuaţiunea lui cotidiană şi un organ de publicitate e o bucătură de toate zilele care se serveşte societăţii. Aceste adevăruri au fost înţelese totdeauna şi de aceea cei mai buni, temperamentele de apostoli, au coborît odinioară la noi în gazetărie şi au scris cu sîngele lor pagini nemuritoare. Să vă vorbesc de activitatea ziaristică a lui C.A. Rosetti, de împletiturile de fulgere ale lui Eminescu, sau de articolele de-o jumatate de veac ale lui George Bariţiu aici în Ardeal? Ştiţi foarte bine cu toţii că istoria noastră politică se confundă cu istoria presei româneşti şi că ideia naţională şi-a propagat evanghelia ei prin aceste tipare indispensabile.
De-o sută de ani respirăm prin presă, gazetele sunt plămînii neamului.
Perioada de după război cu lîncezeala ei ne-a împins într’o teribilă maladie, ni s’au îmbolnăvit plămînii, domnilor, atacaţi în mod intempestiv de miasme parazitare. Nimic nu poate învedera mai evident criza sufletească în care ne găsim, ca faptul că secretul tiparului l-am pierdut din mînă, a ieşit din familie, şi-a intrat în posesia altora. După pleiada marilor gazetari cari prezentau o garanţie intelectuală şi morală pe seama publicului, negustorii analfabeţi au acaparat ziarele şi au preschimbat apostolia în tarabă. Un spirit nou s’a sălăşluit deodată cu ei în ziaristica ţării. Este mai întîiu o absolută atrofiere a sentimentului naţional. Adevărurile organice ale sufletului romînesc, pe care noi le-am aruncat de-apururi în cumpăna istoriei, ei nu le pricep şi nu le propagă.
Este, al doilea, o metodică îndrumare a spiritului public spre o alvie internaţională, un cinism necunoscut în analele noastre, o tendinţă de-a diminua prestigiul credinţelor din străbuni, o nesocotire a valorilor dela înălţimea Tronului regal până jos. Scrisul lor lasă impresia că suntem o societate pripită, fără rădăcini, oameni ai clipei, fără morminte, un fel de tîrg slobod în care toate sunt de vînzare. Adăugaţi la acestea nota anti-intelectuală, brutala inconştienţă cu care se tratează toate problemele curente…
La lumina acestor dureroase constatări, întreb: este o asemenea presă un organ al consolidării noastre de stat? Este pentru raporturile noastre externe o oglindă reală a situaţiei pentru viaţa noastră de interior un stimulent necesar?
Două exemple, domnilor, ca să vedeţi unde suntem!
Cîteva luni în urmă, la Lausanne, vă aduceţi aminte, a fost o conferinţă interaliată, la care a participat Romînia. Oamenii politici ai tuturor statelor s’au întrunit să rezolve o multime de chestiuni pendinte pe urma marelui război. Gazetarii i-au însoţit ca să prindă indicaţiile lor şi să le transmită fiecărei ţări în parte, potrivit interesului special al fiecăruia. Delegatul nostru la conferinţă a fost ministrul de externe d-l I.G. Duca – cine credeţi că a fost cancelarul autorizat al opiniei publice: d. Iacob Rosenthal…. Vă puteţi imagina biata Românie, aluatul nostru plămădit din lacrimi şi sînge în vijelia războiului, ce straşnic priceput susţinător a avut persoana abilului director dela Dimineaţa şi Adevărul… Mai mult, vă amintiţi, întrepidul luptător întorcîndu-se în ţară a publicat în gazetele sale un lung interviu cu doctorul Rakowsky, delegatul Sovietelor, cu care, spunea dînsul, a avut lungi întrevederi. Stăruiţi, vă rog, cu o analiză de două momente asupra acestor interesante convorbiri pe malul lacului de Geneva: Rakowsky, revoluţionarul, invectivîndu-ne ţara şi d.Rosenthal, democratul, apărînd din răsputeri teza romînească. Se găseşte cineva care să doarmă liniştit, în credinţa că am avut un advocat bun?….
Al doilea exemplu sugestiv plin de-o tristă semnificare: Astă vară, ştiţi, au fost serbările aniversării morţii mitropolitului Şaguna. Posteritatea recunoscătoare s’a închinat la cripta luminosului patriarh. La Răşinari douăzeci de mii de ţărani, în frunte cu Regele, Regina şi Moştenitorul tronului, înconjuraţi de guvern şi de fruntaşii ţării, s’au dus să-şi plece genunchii. Am intrat în biserica amintirilor de copilărie sguduit în toată fiinţa mea. Niciodată nu mi-a fost dat să simt cu o mai cotropitoare putere biruinţa ideii, ca în acele clipe, în colţul de strană, la poalele iconostasului, unde în fumul de tămâie stăruiau parcă toate umbrele strămoşilor mei.
Privirile mi se îndreptau aiurite peste mulţimea cuvioasă, cînd dintr’odată, ca printr’un capriciu nebun al simţurilor, mi-a apărut subt amvon figura absentă şi profană a unui aşa zis ziarist, originar din Polonia mi se pare, expulzat odinioară din regat şi prăvălit recent în ţară. Închipuiţi-vă, el venise nenorocitul să reprezinte presa la groapa nemuritorului arhiereu! Din condeiul lui trebuia să se desprindă praznicul nostru, tot misterul troparelor bizantine care ne legănau atunci, toate tresăririle intime ale moştenirilor noastre atavice. El era chemat sa le tălmăcească şi să le multiplice într’o sută de mii de exemplare pînă în ultimul cătun, făcînd educaţia maselor. Vă mărturisesc, o profundă milă m’a dezarmat în faţa lui, o milă profesională, sărmanul voiajor în ale tiparului, subiectul era aşa de greu pentru puterile lui…
Am smuls aceste două pilde, ca să vedeţi că suntem într’o ridicolă anomalie, în complect daltonism moral şi într’o eclipsă a inteligenţei. A combate aceste exagerări, a cere revenirea la matcă, a predica normalizarea, e datoria fiecărui cuget onest. Pe noi nu ne va înfrica ţipătul micilor condotieri, cari vorbesc de huliganism cînd noi pretindem respectul talentului, sau de antisemitism, atunci cînd acordînd o plenitudine de drepturi tuturor cetăţenilor, reclamăm pe seama noastră modelarea opiniei publice în spiritul tradiţional al ideii naţionale. Dacă n’am face acest lucru, dacă am îngădui să degenereze presa dela apostolat la o întreprindere comercială robită capitalismului internaţional, ar însemna să scăpăm din mînă diriguirea sorţii noastre şi să alunecăm pe povîrniş. O astfel de prăbuşire ne-a fost dat să vedem şi să urmărim la vecinii noştri unguri, a căror presă dinainte de războiu a fost cea mai clasică manifestare a gazetariei industrializate. Confecţionată fără nici o convingere, monopolizată de neofiţi şi aventurieri, schimbînd în bani mărunţi instinctele josnice ale mulţimii, a cîntat pe toate strunele: a facut apoteoza unui războiu în care n’a crezut, ne-a călcat în picioare pe noi fară să ne cunoască, a fost reacţionară cu Tisza, republicană cu Karoly, bolşevică cu Béla Kun şi s’au găsit destui cari în mod postum să afişeze simpatii interesate pe seama noastră.
Noi vrem să învăţăm din păţania altora, de aceea suntem în gardă şi ne găsim unii cari lămurim lumea cu toate desavantagiile pe cari le comportă duşmănia necruţătoare a acestor îndrăsneţi antreprenori de opinie publică la noi.
Presa însă, domnilor, e numai o lature a acestei tendinţe de dărîmare, care se afirmă tot mai sgomotos în anii din urmă. Fenomenul e mult mai complex şi mai îngrijitor. Ziarul apare ca un fel de anticameră a artelor şi literaturii, deaceea din coloanele lui se poate descifra năzuinţa unei penetraţii adânci în domeniul creaţiunii artistice şi literare. Musafirii de care vă vorbeam nu se mulţumesc să rămîie în serviciul bine retribuit al actualităţii, ei cer cuvînt acolo unde se spun verdictele definitive ale sufletului nostru. Iată un teren mai inofensiv, de pildă, unde ne-au năvălit oaspeţii cu producţia lor exorbitantă. Este pictura. Dacă vă duceţi la Bucureşti vedeţi astăzi în toate părţile expoziţii de tablouri ale unor artişti cu nume exotice cari s’ar putea întîlni tot aşa de bine şi la Kalkutta şi la Filadelfia şi la Breslau. Credeţi ca în aceste exhibiţii nemiluite se desluşeşte ceva din misterul lui Grigorescu, profilul ţărancelor noastre, poezia apusurilor de soare din munţii Vrancei, mestecenii lui tremuraţi în zarea de toamnă, sau carul cu boi al minunatului povestitor dela ţară? Este aierul romînesc al lui Luchian, particulara duioşie a florilor lui, cari sunt florile noastre în cel mai gingaş cutremur al petalelor? Nimic din frumosul specific cu care ne-am străduit noi să complectăm o simfonie a universalităţii. Sunt pînze zugrăvite de penel strein, de-o retină care vine din altă lume. Am remarcat cu deosebire cum peisajul este căzut în desuetudine la aceşti nou-veniţi, cărora tainele naturii nu li se desvelesc şi cărora nu li s’a spovedit nici un copac din pădurile noastre. În schimb însă avem un gen a cărui supraproducţie prezintă o eflorescenţă bolnăvicioasă: e caricatura, domnilor; înfăptuire bastardă a artei, în cumetrie cu gazetaria, brodând pe impresii fugitive şi de suprafată, se înrudeşte cu aptitudinile acestor firi vagabonde care nu se fixează nicăeri. Nu e însă nici spiritul gallic cu vivacitatea lui elegantă şi generoasă, nici humorul anglo-saxon cu sănătoasa lui ingenuitate grotescă, nici rîsul romînesc plin şi sonor, în galeria nenumăratelor înseilări zilnice. Mi-aduc aminte, astă-vară, când cu serbarea eroului necunoscut, din prilejul celor două minute omagiale în amintirea mortului, un ziar bucureştean publica o caricatură a unui cetăţean exasperat că bărbierul nu-i poate trage măseaua, un fel de penibilă grimasă pe socoteala sicriului… Vă spun sincer, dela rînjetul tragic al lui Shylock nu ţin minte să mai fi înregistrat o senzaţie atît de dezagreabilă şi tulburătoare.
Tărîmul de desagregare intelectuală însă, care ne apare mai asaltat astăzi de influenţe străine pe urma unei invazii din afară, e în literatură. Aici e sanctuarul unde se păzesc tablele legii, manifestarea unui popor desfacută de fluctuaţiile vremelnice, cum am zice, raportul lui cu eternitatea. Literatura noastră ca şi în alte părţi a fost în trecut încarnarea vieţii din acest colţ de umanitate, oglinda strălucitoare a unui neam, o literatură naţională. Deschideţi orice pagină din cărţile lui Eminescu, Coşbuc sau Delavrancea şi veţi vedea toţi cari aţi răsărit din pulberea acestui pămînt că este un sentiment familiar care vi se pune în faţă, o atmosferă cunoscută care vă învălue, sunteţi acasă în lumea lor de simţiri şi imagini, vorbiţi voi înşivă, trecutul şi viitorul vostru: sinteza neamului. Literatură naţională înseamnă a prinde într’o formă artistică criteriile specifice ale diferenţierii de suflet, gama distinctivă a unei plămadeli etnice. Literatura naţională e creaţiunea amintiţilor autori, fiindcă în scrisul lor cer cuvînt adevărurile noastre. Citiţi o strofă de Eminescu şi veţi găsi în ea morbideţa intelectualităţii noastre dela sfîrşitul veacului trecut, citiţi Nunta Zamfirei şi vă vor înconjura plăsmuirile mitice ale fanteziei populare, pe când Sultănica a lui Delavrancea vă arată ce doruri pîlpîie la vatra ţăranilor munteni şi din ce farmec se îmbină idilele lor rustice… O înlănţuire firească leagă într’un mănunchiu unitar şi armonic aceste sbucniri răsleţe de lumină, dîndu-ne toate, împreună, tabloul sintetic al romînismului. Mai este ceva. În istoria literaturii noastre moderne se poate desluşi o continuitate de spirit normală, generaţiile se succed, trecîndu-şi din mînă în mînă moştenirea lor intelectuală. Dincolo de lozincele epocii care se schimbă şi cad, există un substrat de înrudire în cursul vremii dela culme la culme, e ritmul permanent şi invariabil al rasei.
Domnilor, un aspect nou şi straniu se iveşte pe cîmpul literar în vremea din urmă la noi. Firul legăturii cu ziua de ieri s’a pierdut şi clişee de import tulbură ierarhia valorilor consacrate. E o producţie hibridă pe care o văd prin colţuri de reviste, pagini de poezie vaporoasă, o ciudată psihoza literară cu diverse etichete exotice: expresionism, dadaism, rabindranath-tagorism… E o atmosferă mocnită în care speciale sonorităţi de cuvinte se prind într’un dans macabru, gîtuind subiectul. Fireşte leit-motivul cunoscut al solului nu se mai întîlneşte, ţăranul a dispărut de mult ca obiectiv literar, nu mai vorbeşte nici cîmpul nostru, dar nu mai e nici ecoul pasiunilor care ne chinuesc pe noi… Este un fenomen curios de desrădăcinare artistică, o abatere spontană dela toate legile evoluţiei. În mijlocul acestui cor de cîntăreţi cu disonanţele lor, splendorile trecutului recent apar deplasate. Coşbuc, mort acum cinci ani în floarea vîrstei, pare a avea vîrsta lui Homer cu tot uraganul creaţiunilor lui epice. Imi veţi permite să vin cu o mărturisire de ordin personal. Cînd cineva din detractorii mei, unul care mi-a făcut concesia de a admite că n’am răposat încă, mi-a aruncat ca o fulgerătoare ironie porecla de „bătrîn poet”, a avut perfectă dreptate. Concepţia literară căreia mi-am supus eu tot vîrtejul de gînduri, o socotesc un anahronism în acest ansamblu de stridente psalmodii contemporane, singura mea mîngîiere e de a-mi căuta un acord cu trecutul nostru şi cu valorile necontestate din alte părţi. Mă întreb însă, care e taina acestui salt vertiginos, ruperea bruscă cu toate tradiţiile ? Cinci sau zece ani, cu tot bagajul lor de transformări, contează în desvoltarea sufletească a unui popor, ca o perioadă care poate justifica o completă schimbare de mentalitate? S’a elaborat în acest timp scurt o nouă zestre intelectuală fără nici un punct de sprijin în frămîntarea de ieri? Sau, poate, avem a face cu un fenomen de mimetism literar, cu formulele înstăpînite grabnic prin transmisiunea unei civilizaţii cu care ne înrudim? Nu cred, nici una, nici alta. Evoluţia de spirit e o ondulaţie euritmică, cultul tradiţiei şi în literaturile apropiate e mai evident ca oricând. Explicaţia o văd mai simplistă şi mai dureroasă. Sunt oaspeţii, domnilor, cari dupe ce au pus stăpînire pe presă, se instalează şi în literatură. Sunt interpuşii dintre noi şi trecut, cei mai antipatici misiţi din zilele noastre. Nu mi-a trecut niciodată prin gînd să admit o imobilitate de spirit în artă, să justific scleroza literară, nici să propovăduesc o estetică conservatoare. Dimpotrivă îmi dau seama că în republica libertăţii de gîndire, revoluţiile sunt creatoare, ele purifică şi fecundează. Dar, să-mi fie îngăduit ca în numele credinţei pe care o am, că un patrimoniu literar şi artistic este suprema avuţie a unui neam, eu să apăr prerogativele sîngelui şi să deplor orice infiltraţie inoportună. Dacă în viaţa politică, noi care avem o concepţie de toleranţă civilizată nu vom contesta niciodată drepturile asigurate prin legămintele noastre internaţionale, dacă pe seama tuturor minorităţilor etnice stăm pe baza absolutei egalităţi cetateneşti, unitatea noastre de suflet vrem s’o menţinem ferită de promiscuităţi disolvante. Iată de ce stăm la poarta moştenirii de veacuri în postură de priveghere şi vrem să marcăm bine graniţele noastre intelectuale pe acest petec de pămînt, pe deplin conştienţi că în ziua când tolerăm invaziile sufleteşti, bătălia noastră este iremediabil pierdută.
Domnilor, v’am vorbit de valori abstracte, de imponderabilele cari după judecata mea determină mai hotărîtor existenţa unui neam. Ar fi poate de dorit ca în faţa d-voastra să fiu dublat şi de un om al raţionamentelor materiale, care ieşind din acest domeniu al abstracţiunii, să vă dea strigătul cifrelor, să vă vorbească de o penetraţie a străinilor la noi, de năvala sutelor de mii, care fără nici o legatură s’au aşezat aici ca un flagel economic, de schimbarea radicală a raporturilor de proprietate în favoarea lor, de despoierea pripită a pădurilor noastre de farsa sinistră a aşa ziselor naţionalizări pe tărîmul industrial şi al finanţelor şi, ce e mai trist, de noul aspect demografic al ţării, care se modifică zilnic împotriva intereselor romîneşti… Atunci aţi vedea că un tragic paralelism se menţine între fenomenele de ordin moral şi material şi că lîncezeala în faţa acestor manifestaţiuni, actuala inerţie echivalează cu o dureroasă criză a ideii nationale.
În faţa situaţiei, numeroase întrebări ni se înfig în conştiinţă şi cer un răspuns. Suntem noi un popor minor, o plămadeală inferioară menită să creeze numai platforma pe seama altor seminţii de aleşi? Suntem sclavii, predestinaţi să ducem cu sudori de sînge bolovanii la piramidă, pentru ca din vîrful ei să sfideze alţii eternitatea? Este statul romîn o capricioasă improvizaţie a istoriei universale, fără posibilitatea de-a salva interesele rasei dominante?
Tot atîtea puncte de întrebare cari opresc lumea în loc, în timpul din urmă la noi şi neliniştesc sentimentul obştesc. Nu e, cum s’a zis de către pescuitorii în ape tulbure, o pornire de xenofobie a societăţii romîneşti; e un gest de apărare. D-voastră, studenţi, prin instinctul suveran al tinereţii, prin impulsul de idealism al vîrstei şi prin acel spor de simţire care e apanajul firesc at generaţiilor viitoare, aţi sesizat o primejdie şi v’aţi pus dea curmezişul ei. Nu vă văd ca pe nişte suflete înguste refractare la ideile de progres, ci ca pe-o expresiune nefăţărită a unui neam întreg. Zece mii de băieţi, smulşi din mijlocul poporului, reprezentând toate clasele sociale, sbuciumîndu-se de-acelaş crez în munca lor intelectuală, nu pot însemna un caz de demenţă colectivă. Că aveţi lozince greşite, se poate, dar inspiraţia d-voastra e din ogaşa normală a trecutului nostru, sunteţi ideia naţională în marş, noul popas pentru ziua de mîine. Ca şi noi cei de-odinioară, care acum douăzeci de ani într’o pivniţă dela Budapesta, prin instinct am resimţit pulsul vremii şi ne-am fanatizat de bătăile lui, tot astfel d-voastra astăzi aveţi intuiţia realităţii… Desigur, potrivit împrejurărilor schimbate, nu vă comprimaţi entusiasmul şi revolta într’o conspiraţie subterană ca noi acolo pe malul Dunării, ci ieşiţi la larg, strigîndu-vă credinţa, dovedind prin acest strigăt numai un prolog al operei constructive de mîine, dorinţa de-a introduce în atelierul activ al neamului forţe creatoare.
În acest chip mi-a apărut mişcarea d-voastră, desfacută de orice exagerare trecătoare şi mai ales liberă de multele acuzaţii meschine ce vi s’au adus din partea elementelor subversive, care au avut toată înţelegerea pentru o întreagă galerie de criminali şi o jignitoare rigiditate pentru d-voastră. Cînd v’aţi ivit aşa sbuciumaţi şi cînd am înţeles că din diverse motive sunteţi aproape orfani cu altruismul vostru generos, în sufletul meu, ca o rază întîrziată a tinereţii care s’a dus, mi-a încolţit o pornire de apropiere părintească sau de curată fraţietate.
Cercetîndu-mi conştiinţa, trebuie să vă spun că nu sunt un răscolitor al urii, fiindcă întreg capitalul meu de ură s’a topit în flăcările pîrjolului înfricoşat de ieri… Cataclismul cu cortegiul lui de nenorociri mi-a desvelit mai bine ranele omenirei şi m’a împins spre ceata tuturor care caută tămăduirea lor. Cînd mai anii trecuţi, la Paris, pe vremea congresului de pace, într’o societate de literaţi şi filosofi, un batrîn gînditor m’a întrebat, dacă nu e sosită vremea unei înfrăţiri generale a muncitorilor intelectuali de pretutindeni, pentru a combate bolşevismul moral şi a salva valorile umanităţii, mi-am permis să-i răspund următoarele: Ieri nu eram pregătit sufleteşte pentru un asemenea efort, fiindcă de cîteori mă chemau îndemnurile largi umanitare, între umanitate şi mine, eu simţeam paravanul unui jandarm ungur care cu atitudinea lui mă făcea să recad în clocotul protestării mele singulare şi să mă nămolesc în ura care aţîţă şi diferenţiază. Astazi paravanul a căzut, nu mai simt nici un obstacol, vreau să plutesc în plin umanitarism, cu o singură condiţie: „să fiu în luntrea mea şi să iau toate măsurile să nu mă înec”.
Ideia naţională, domnilor, e luntrea cu care plutim noi şi din care dorim să înregistrăm curentele mari de simţire universală. Mai mult ca oricînd, românismul, dacă se sileşte să ia măsuri pentru a nu fi înghiţit de valurile dimprejur, trebuie să înţeleagă acest adevăr. D-voastra, cum vă văd eu, sunteţi vestitorii resurecţiunii de mîine cînd poporul nostru întreg, biruindu-şi toate bolile ereditare, se va însănătoşa pe deplin, avînd o viziune clară despre misiunea lui. „Scrieţi băieţi, scrieţi”, spunea odinioară apostolul Heliade, simţiţi, băieţi, simţiţi ideia naţională, îndrăznesc să vă zic eu, dacă vreţi să faceţi din tinereţa voastră un titlu de mîndrie pentru tîmplele cărunte care v’aşteaptă şi dacă mai tîrziu, domesticiţi de viaţă, privind înapoi, vreţi să puteţi repeta cu poetul, în toată seninătatea lui reconfortantă duiosul refren:
Şi eu am fost în Arcadia!
În anii teribili din istoria Europei, 1916 – 1918, Octavian Goga a trăit calvarul românilor = la Iași.
Ilustrez informațiile cu cîteva decupaje luate absolut la întîmplare dintr-o carte, nenumăratele dovezi din epocă fiind greu de ordonat într-un astfel de text.
Știm că în decembrie 1916, cînd partea de sud a României a fost ocupată de armatele germano-austro-bulgare, Guvernul, Armata, Casa regală, funcționarii principalelor instituții de stat, ambasadele statelor aliate, mare parte a politicienilor și aproape un milion de români din Muntenia, Dobrogea, Cadrilater și chiar Transilvania, Banat, Bucovina (indezirabili pentru Imperiul Austro-Ungar) s-au refugiat în Moldova, dincolo de Milcov. Iașii – în mod special, deveniți capitala bucății de țară rămasă liberă – au primit un număr de oameni mai mult decît dublul locuitorilor. Primarii urbei noastre (George Mîrzescu și Mihai Tomaida) au făcut eforturi uriașe pentru a gestiona orașul suprapopulat, confruntîndu-se cu probleme colosale de aprovizionare, salubritate, epidemii și ierni grele. Iașii au adăpostit și întreținut zecile de mii de refugiați sosiți în toamna lui 1916 și iarna lui 1917 pînă spre începutul anului 1919, dar și o parte a armatei române, plus armata rusă ostilă, care practic ocupase toată Moldova cu aproape un milion de soldați bolșevizați, cuprinși de anarhie, alcoolizați, puși pe jaf, violuri și distrugere.
Ieșenii au făcut sacrificii greu de imaginat astăzi. I-au primit în casele lor pe toți năpăstuiții, restrîngîndu-se ei pentru a le oferi celor fugiți din calea războiului orice odăi se puteau elibera ca să locuiască; au împărțit mîncarea, apa, lemnele pentru a se încălzi, hainele, săpunul și medicamentele. Sălile de clasă din școli au devenit spitale pentru răniți. Construcția Palatului Culturii (Administrativ, atunci…) a fost întreruptă și clădirea, așa cum era, transformată în spital militar. Guvernul a funcționat jumătate la Universitate (Senatul), jumătate la Teatrul Național (Camera Deputaților) pentru că nu mai era nici o clădire disponibilă. Cînd lemnele s-au terminat, s-au tăiat copacii bătrîni din parcul Copou. Mitropolia prin preoții săi, împreună cu femeile și fetele din parohii, oferea mese calde nenorociților ajunși la Iași care chiar nu aveau nici un sprijin; ieșencele împleteau ciorapi, căciuli, mănuși, confecționau rufărie și pansamente pentru soldații care luptau pe front, fiind totodată surori de caritate în spitale. Elitele ieșene (precum prințesa Olga Mavrocordat – Sturdza) au înființat în casele lor, pe cheltuiala lor, orfelinate pentru copiii ai căror părinți au pierit din cauza războiului. Toți, laolaltă, indiferent de starea economică și socială, au fost afectați de tifosul exantematic și gripa spaniolă. Timp de peste doi ani, la Iași n-a existat familie, probabil, care să nu-și fi pierdut pe cineva drag, pe front sau în spatele lui.
Octavian Goga a fost aici: a locuit împreună cu fratele său Eugen și familia cumnatului său Constantin Bucșan (unul dintre cei care au însoțit transportul tezaurului României la Moscova în 1917), într-o modestă casă de mahala din stradela Sărăriei (nu știu care, dar poate că Muzeul Literaturii Române din Iași știe! să fi pus o placă memorială deoarece acolo s-au întîlnit nu o dată reprezentați ai Franței, Angliei, Americii cu politicieni, scriitori, medici, ofițeri sau artiști români… nici nu mai îndrăznesc a zice).
Mînca uneori la un restaurant „Azuga‟ din Piața Unirii (poate istoricii orașului știu ceva despre el?), unde se servea în fiecare zi numai timp de o oră, între 11 și 12, ori ciorbă de fasole ori iahnie de fasole cu mămăligă, altceva nemaiexistînd (și care se terminau foarte repede, cei care nu reușeau să ajungă pînă la ora 12 și nu aveau altă posibilitate de a mînca rămînînd flămînzi pînă a doua zi, notează martorii).
În ciuda acelor privațiuni, Octavian Goga s-a aflat în prima linie a luptei pentru supraviețuirea statului român. Condamnat la moarte în Imperiul Austro-Ungar, la Iași s-a pus în slujba guvernului și a armatei Române. A fost mobilizat pe loc cu misiunea de a înființa și conduce ziarul Marelui Cartier al Armatei – „România‟ – destinat susținerii morale a armatei în retragere și refacere în Moldova și în egală măsură a moralului și a efortului de război al populației (alături de Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Ion Simionescu, Romulus Cioflec și alții). Și-a îndeplinit cu strălucire misiunea: în proximitatea capilor guvernului, ai armatei (fiind prețuit în mod special de generalul Prezan) și ai Bisericii, a făcut enorm pentru România.
Octavian Goga a fost permanent în legătură cu fruntașii politici basarabeni (Pantelimon Hallipa, Ion Pelivan, Ion Inculeț, Vasile Harea, preotul Vasile Gobjilă, viitorul mitropolit Gurie Grosu – căruia îi prevestea a fi un al Andrei Șaguna a Basarabiei, Ștefan Ciobanu, Iustin Frățiman, Daniel Ciugureanu, puși și ei la Index de regimul comunist după 1945! Vasile Stroescu, Pavel Gore, preoții Alexe Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea – uciși de soldații ruși sălbăticiți, în 1917, ș. a. ș.a.). A fost la Chișinău și a contribuit împreună cu aceștia la renașterea sentimentului românesc în Basarabia. Tot la ordinul Marelui Cartier General al Armatei, Octavian Goga și-a asumat redactarea unui ziar românesc în Basarabia: „România Mare‟; s-a ocupat personal de trimiterea cîtorva mii de cărți românești (luate din Biblioteca Universității din Iași); a primei tipografii cu litere latine în Basarabia, în care s-au imprimat primele ziare și cărți românești după 1812, cu ajutorul cărora au fost instruiți învățătorii și preoții și s-au deschis primele școli în limba română cu grafie latină peste Prut, prin eforturile concrete ale altui mare român – victimă a regimului comunist după 23 august 1944: Onisifor Ghibu. A elaborat împreună cu intelectualitatea basarabeană programul politic al ieșirii Basarabiei din componența Imperiului Rus, naționalizarea învățămîntului și a administrației. Unirea Basarabiei la 27 martie 1918 = gura de oxigen care a salvat ființa statului român – mutilat și înconjurat atunci de dușmani din trei părți, s-a obținut și datorită lui Octavian Goga. În acel moment, Prutul și Chișinăul au reprezentat singura direcție liberă prin care România a putut comunica cu vestul Europei, iar Octavian Goga a contribuit într-o măsură însemnată la asta.
Dar Octavian Goga a susținut cauza națională românească în toate fruntariile în care era atacată.
În aprilie 1917 a fost trimis de regele Ferdinand și Ionel Brătianu, în numele guvernului român, la Sankt-Petersburg, pentru a discuta chestiunile românești, autonomia Basarabiei, voluntarii transilvăneni prizonieri în Siberia și Ucraina (inclusiv fratele său, Eugen Goga, a fost prizonier în lagărul de la Tomsk), transporturile de armament și medicamente dinspre Franța prin nordul Rusiei etc., cu guvernul provizoriu al revoluției rusești. Înfruntînd mari pericole pînă acolo și înapoi, a stat la Sankt-Petersburg o lună, avînd contacte personale cu multe personalități politice marcate, inclusiv cu Lenin. Ca fapt divers, Octavian Goga, plecat din Chișinău în joia Paștilor, 20 martie 1917, a ajuns la Sankt-Petersburg în aceeași zi cu Lenin, care venea din Elveția.
Dar a fost și la Odesa, unde a contribuit la înființarea comitetului național al românilor din Austro-Ungaria, iar în 1917 a fost la Kiev.
Istoricii știu că după revoluția bolșevică din Rusia, cînd popoarele din imperiu au ieșit din componența acestuia, Ucraina a vrut să anexeze ea Basarabia (actuala idee de integrare a RM în UE la pachet cu Ucraina nu s-a născut din senin). Octavian Goga a fost la Kiev și a contracarat acțiunile ucrainenilor. A discutat cu politicienii și capii militari, a scris în gazetele scoase la Kiev de alte mari personalități românești din Transilvania ori Cernăuți precum Ion Nistor, Sever Bocu, Gheorghe Popp, Filaret Doboș. Inclusiv datorită lui Octavian Goga, Basarabia și Bucovina s-au unit cu România! Și asta pentru că el s-a bucurat de prețuirea politicienilor europeni de anvergură ai epocii, în fața cărora era ascultat și respectat.
A fost un apropiat al ambasadorului Franței în România, contele de Saint-Aulaire, refugiat și el la Iași, obținînd sprijinul acestuia pentru cauza României în fața puterilor europene. Avea contacte și cu miniștrii plenipotențiari ai Americii și ai Angliei, la care a apelat și a fost ajutat în rezolvarea diverselor probleme românești.
În 1918 a vrut să plece în Vestul Europei, la Paris și la Londra, să susțină înfăptuirea României Mari. Pînă la urmă au plecat alte personalități, dar Octavian Goga s-a aflat permanent în legătură cu aceia oferind consultanță, sprijin, contacte.
Românii trăitori în orice parte a pămîntului îi datorează, moralmente, enorm lui Octavian Goga. Ieșenii, în plus, sînt legați de Octavian Goga prin fibrele concrete ale existenței umane: Octavian Goga a trăit aici cu noi! Dacă Iașii au rămas în picioare între 1917 – 1918, și prin Iași însăși România a rămas în picioare, acest lucru i se datorează și lui Octavian Goga.
Așa încît, domnule Prefect de Iași, domnule Primar Mihai Chirica, stimați Consilieri Locali, domnule Ministru al Culturii, domnule Ministru al Internelor, domnule Ministru al Apărării – impuneți respectarea Legii Monumentelor de for public, nr. 120 din 4 mai 2006, cu modificările sale și PUNEȚI BUSTUL LUI OCTAVIAN GOGA DE LA IAȘI LA LOC. Și puneți-l ziua în amiaza mare cu toată cinstea cuvenită; nu noaptea, ca hoții, așa cum a fost luat.
PS: fotografiile de epocă dovedesc că la funeraliile care i s-au organizat în 1938, sicriul său nu a fost acoperit cu steagul nazist, așa cum scrie pe site-ul Muzeului Național al Literaturii Române din București… și așa cum se tot rostogolește afirmația.
Profil Facebook: Prof. Elena Chiaburu
Legea privind revizuirea cetățeniei.
În data de 21 ian. 1938, Carol al II-lea a semnat ‘Decretul regal pentru revizuirea cetățeniei evreilor din România,’ document legislativ susținut de guvern. În general, se consideră că inițiativa promulgării acestui document a aparținut guvernului, în speță lui Octavian Goga, dat fiindcă atât acesta, cât și prof. A.C. Cuza s-au pronunțat în repetate rânduri în favoarea acestei măsuri. Cu toate acestea, nu poate fi eludată nici răspunderea suveranului pentru promulgarea acestei legi, chestiune neglijată până în prezent, ba chiar esențială, dat fiindcă nicio lege, cu deosebire aceasta, nu putea fi emisă fără acceptul regelui. Din această perspectivă, rămâne o mare enigmă, dat fiindcă suveranul nu a oferit niciodată vreo motivație clară a promulgării unui astfel de act cu importanță capitală privind minoritatea evreiască din România.
În ceea ce privește documentul propriu-zis, Art. 5 prevedea ca în termen de 30 de zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial, primarii comunelor vor întocmi un tabel cu evreii înscriși în registrele de naționalitate ale comunei, iar art. 6 prevedea ca în termen de 20 de zile de la afișare, cei trecuți în tabelul afișat erau obligați să prezinte acte doveditoare privind întrunirea condițiilor prevăzute în legea nr. 28/1924. (Legea privind dobândirea și pierderea cetățeniei române.)
Motivația emiterii acestei legi a fost că un mare număr de evrei ar fi pătruns ilegal pe teritoriul României, obținând cetățenia română prin fraudă.
S-a vorbit despre această lege ca fiind antisemită, dat fiindcă se referea exclusiv la evrei – în realitate se poate spune că era cel mult îndreptată contra evreilor, anume contra celor care au obținut cetățenia română prin fraudă. Legea nu se referea la evrei din perspectivă rasială sau religioasă, în consecință, din perspectiva definiției antisemitismului, (definiție adoptată de ADL – Anti-Defamation League, SUA) legea nu este antisemită.
În ceea ce privește numărul de persoane afectate de aplicarea acestei legi, cifrele ridică o serie de întrebări. Practic, se afirmă că în urma aplicării prevederilor acestei legi, ar fi fost revizuită cetățenia a 617.396 evrei, din care ar fi pierdut-o 225.222 evrei. (36,5%) Aceste cifre au fost vehiculate pentru prima dată în Raportul final al Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului din România,48 sursa indicată fiind MO Nr. 273/24 nov. 1939. În lipsa altor referințe privind aceste cifre, au fost consultate documentele oficiale disponibile.
Din această perspectivă, cel mai important document a fost un raport oficial, intitulat ‘Problema evreiască,’ 49 document datat mai 1939, elaborat de Min. pentru Minorități, Secția de Studii și Informații, semnat de directorul secției, un anume Petre Bănescu. Conform acestui document, cu ocazia acțiunii de revizuire a cetățeniei române, s-au depus 208.217 de cereri formulate de capii de familie, reprezentând 962.270 persoane de etnie evreiască. Este menționat și rezultatul recensământului din 1930, respectiv 758.222 evrei, (4,2%) procent calculat după religia declarată, deoarece 0,2% din evrei s-au declarat de altă religie.
https://t.me/theodosieblog/1740
Rezultă deci, între 29 dec. 1930, data recensământului, și 22 ian.1938, data publicării legii revizuirii cetățeniei, o diferență de 962.270 – 758.222 = 204.048 de evrei, un număr deloc neglijabil și imposibil de explicat. Cu atât mai mult cu cât cifrele statistice din perioada 1930 –1938 au arătat o tendință generală de descreștere a populației evreiești, atât datorită tendinței generale de scădere a natalității cât și emigrării.
Trebuie ținut cont că a fost un număr de evrei, (sau moștenitorii lor) care au fost încetățeniți în mod individual între 1878 – 1918, al căror număr este apreciat de raport la max. 70.000. (Carol Iancu dă cifra de 52.924.) În consecință, numărul evreilor care nu au putut justifica prezența lor pe teritoriul României ar fi depășit cifra de 250.000, evrei care au obținut cetățenia română în mod fraudulos. Este și cifra indicată de regele Carol al II-lea într-un interviu cu L.A. Easterman, publicat în Daily Herald din 6 ian. 1938, document de o importanță capitală, ignorat complet de istoriografia actuală, începând chiar cu așa-zisul Raport Final privind pretinsele persecuții ale românilor la adresa evreilor. Este greu de crezut ca suveranul să fi fost dezinformat sau, și mai grav, să dezinformeze presa britanică cu bună știință.
Raportul nu dă numărul evreilor care și-au pierdut cetățenia în urma aplicării legii, dar explică numărul ridicat al acestora prin aceea că mulți nu s-au declarat la recensământul din 1930, ori s-au declarat de altă naționalitate, pentru a nu atrage atenția autorităților asupra creșterii anormale a numărului de evrei.
De asemenea, raportul nu face nicio referire la cei aproape 150.000 de evrei fugiți din Ucraina și Ungaria între 1919 – 26. Evreii care și-au pierdut cetățenia au fost considerați străini, ei primind permise de ședere pe teritoriul României, acestea putând fi reînnoite anual.
Demiterea guvernului Goga după numai 44 de zile nu a afectat câtuși de puțin desfășurarea procesului de revizuire a cetățeniei evreilor, el continuând și în anii următori. Dacă într-o primă fază, în cadrul aplicării acestei legi, s-au produs o serie de abuzuri ale autorităților, ele au fost îndreptate ulterior. A fost modificat și regulamentul de aplicare, exceptându-se evreii încetățeniți înainte de decretul-lege nr. 2085, publicat în MO nr. 33 din 28 mai 1919.
De asemenea, guvernele ulterioare au încercat să găsească soluții privind soarta acestor evrei deveniți apatrizi, dar posibilitățile acestora au devenit tot mai limitate pe măsura apropierii marii conflagrații mondiale, multe state, inclusiv SUA și UK, (în Palestina) refuzând primirea acestora. În consecință, marea majoritate au rămas în România, cu o situație incertă, la dispoziția autorităților. Cei care dispuneau de mijloace materiale suficiente, au reușit totuși să plece mai departe, în Palestina, SUA sau țări din America de Sud.
Consecințele imediate ale legii.
Legea revizuirii cetățeniei, o măsură necesară de altfel, care trebuia luată cu mult timp în urmă, ar fi trebuit să-i servească lui Octavian Goga ca platformă electorală în vederea preconizatelor alegeri din 2 mart. 1938, care nu au mai avut loc. Este greșit să se creadă că inițiativa legii i-a aparținut în exclusivitate, responsabilitatea suveranului, care dorea în acest mod să demonstreze opiniei publice că poate duce o politică antievreiască fără Mișcarea Legionară, fiind cel puțin la fel de importantă. Acesta este motivul principal și nu o apropiere de Germania nazistă, care în acel moment avea în România interese exclusiv economice, satisfăcute în bună parte, teză susținută timp de aproape jumătate de secol de istoriografia comunistă.
Concomitent, în 13 și 14 ian. 1938, mai multe asociații evreiești internaționale au adresat Secretariatului General al Societății Națiunilor o serie de plângeri în legătură cu situația evreilor din România, exagerându-se efectele măsurilor consecutive aplicării legii și mai ales, susținându-se că ‘evreii sunt tot atât de vechi pe pământul românesc ca și românii.’ Alte trei plângeri au fost adresate aceluiași organism internațional în 23 ian., 12 feb. și 5 sept. 1938. Concomitent, s-a declanșat o campanie contra politicii guvernului român în presa din Franța, Marea Britanie și SUA.
Demn de remarcat este că organizațiile evreiești din România nu au protestat, liderii acestora rezumându-se să semnaleze mai multe abuzuri petrecute cu ocazia aplicării legii, populația evreiască cu acte în regulă dorind să se clarifice această situație.
Ulterior s-a susținut și se susține încă și în prezent, că toți acești evrei care ar fi fost în mod „abuziv deposedați de cetățenia română” și-ar fi pierdut actele, sau că aceste acte nu ar fi fost emise, că ar fi trebuit să le ia din localități pentru mulți inaccesibile, că termenul de depunere al actelor ar fi fost prea scurt, etc., totul pentru a conferi unei măsuri legislative juste și necesare, care trebuia luată de mult, un caracter ideologic ‘rasist.’
Argumentele sunt aberante și tendențioase – conform legii, principalul act doveditor era certificatul de naștere, care era emis atât de primării, unde se găsea și originalul, în unele regiuni acesta fiind dublat de un certificat înscris în registrul parohial.
Contrar opiniei generale, pe atunci populația dispunea de mult mai multe acte de identitate decât în prezent, respectiv certificat de liberă practică, (a unei profesii) carnet de membru al unei asociații profesionale, permis de circulație pe căile ferate, etc., toate conținând datele de identitate ale posesorului, fotografie și timbrul sec al autorității emitente.
Aserțiunea cu privire la sute de mii de evrei, ‘tot atât de vechi precum românii,’ care ar fi trăit în România fără acte timp de două decenii este absolut falsă. Consecința imediată a emiterii acestei legi, dar și a măsurilor anterioare luate de guvern contra jurnaliștilor și a cârciumarilor evrei, (anulate ulterior) au creat o stare de neliniște în rândul populației evreiești autohtone.
https://t.me/theodosieblog/1740
https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2026/04/09/o-istorie-demografica-a-evreilor-din-romania-4/
https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2026/04/18/o-istorie-demografica-a-evreilor-din-romania-5/