Campania electorală care tocmai s-a încheiat (formal) nu diferă de prototipul agitaţiilor politice care de obicei ocultează sau denaturează temele cruciale ale comunităţilor naţionale.
Acest prototip sau format de comunicare politică multi-canal generează partizanate punctuale pe care le reuneşte sub umbrela categorială generalistă-ideologică, aceea care este cea mai favorabilă schimbărilor sociale dorite de Putere.
Mai limpede: modalitatea în care noi „înţelegem şi descriem” categoriile ideologice şi clienţii lor politici reprezintă cel mai important instrument de control şi dirijare a societăţilor. Modul/modalitatea în care „descriem şi înţelegem” poate lumina şi limpezi sau, după cum arată Iurie Roşca, ne poate închide în veritabile cuşti şi capcane mentale, în ţarcuri cognitive şi intelectuale decuplate de Adevăr şi de Realitate.
Şi în România, campania electorală nu corespunde unui demers democratic de transfer autentic de Putere, ci unui proces de dirijare a percepţiilor şi atitudinilor în scopul sancţionarii simbolice (prin retragerea simpatiei) a reprezentanţilor unor partizanate. Puterea, nu poporul, este cea care aplică sancţiunile autentice, înăuntrul şi în afara cadrului electoral, de aceea, adesea, persoane damnate popular sunt „sancţionate” prin promovare sau re-valorizare, indiferent de gradul de simpatie publică. Totodată, singură, simpatia populară te poate transforma în ţintă şi victimă a Puterii.
Alegerile sunt un format de extracţie a legitimităţii sociale pentru un curs al schimbării despre care ni se spune că este implacabil, dar jalonat de mize şi de evenimente mărunte. Este important ca mizele mărunte, precum competiţia electorală, să fie recunoscute ca atare şi puse în valoare fără a plăti un preţ prea mare.
Din acest motiv, distincţia suveranist-europenist rămâne la periferia utilităţii intelectuale, reprezentând simple etichete electorale de uz limitat care ajung să compromită însăşi ideea primară care le animă. Prin urmare, riscul ca „suveranismul” să ducă în derizoriu ideea de „suveranitate” este unul mare, după cum tradiţionalistul, progresistul, naţionalistul şamd.
Cu toate acestea, este important de reţinut că, de unii singuri, nu ne putem extrage din acest joc prin neparticipare sau prin decuplare civică ori politică, deoarece neparticiparea însăşi este valorificată în interiorul sistemului social.
Neparticiparea individuală poate avea utilitate momentană ca prim pas de re-aşezare sufletească, de dumirire, de deschidere a altor perspective de înţelegere, de imaginare a unor alte căi de acţiune individuală sau colectivă. Neparticiparea individuală pe termen lung la viaţa cetăţii poate conduce la o veritabilă îngropare a talantului.
Neparticiparea colectivă este altceva decât suma neparticipărilor individuale, chiar opusă acestora. Mai mult, la neparticipare colectivă cu sens şi rost nu se poate ajunge prin decuplări individuale, ci prin participare, efort susţinut şi lucrare individuală intenţionată. Altfel, vorbim despre abandon, resemnare şi chiar deznădejde.
Tot ceea ce este bun şi folositor la nivel colectiv presupune participare intenţionată, efort şi sacrificiu; nimic durabil nu este rodul întâmplării.
Miza politică reală rămâne eliberarea din cadrul ideologic care fixează modul în care descriem şi înţelegem Realitatea şi Puterea, după care urmează recâştigarea capacităţii de Decizie şi de Acţiune.
În acest punct, reamintesc importanta distincţie între Realitate (suma percepţiilor individuale şi colective) şi Adevăr, care pentru credincioşi este Unul singur.
Miza războiului mediatic şi cultural este Realitatea, este reprezentată de modificarea şi transformarea percepţiilor, de îndepărtarea individuală şi colectivă de ceea ce este obiectiv, material şi factual în existenţa noastră, de ancora noastră către Creaţie ca instrument de (re)cunoaştere a Creatorului, motiv pentru care massmedia abuzează de instrumentul minciunii, în toate formele sale.
Prin războiul mediatic dus împotriva noastră pe tărâmul matrix-ului electoral se urmăreşte o veritabilă substituire de realitate şi un transfer, o transportare într-o lume virtuală, ancorată sau nu în sfera digitală, antihristică.
Centrul focal al războiului împotriva Realităţii este împiedicarea numirii cu claritate a vrăjmaşului, duşmanului, inamicului, adversarului. Cunoaşterea duşmanului şi numirea lui este decisivă. Cât timp nu pot numi vrăjmaşul, nu pot iubi vrăjmaşul. Numai iubirea vrăjmaşului este mântuitoare, în vreme ce numirea vrăjmaşului, singură, este primejdioasă.
Miza vieţii duhovniceşti este despătimirea şi unirea cu Adevărul, cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în interiorul acestei lumi cangrenate de minciună, de false Realităţi şi de Puteri văzute şi oculte, fără să fim sau să devenim fii ai ei. Miza este să ştim să îl alegem şi să rămânem cu Hristos în mijlocul tuturor ispitelor lumii căzute. Aceasta corespunde unui angajament conştient, unei lucrări în lume, fără a fi părtaş lumii.
În tot acest context, miza electorală rămâne una importantă pe moment, dar măruntă în ansamblul străduinţelor noastre pentru mântuire. Miza electorală arată înspre o direcţie mai sănătoasă decât cealaltă, deşi destinaţia s-ar putea să fie identică. Chiar şi aşa, o alegere mai puţin greşită nu este fără valoare, chiar dacă nu e hotărâtoare pentru mântuire.
Absenţa unor teme şi dezbateri esenţiale trădează caracterul superficial, dacă nu butaforic, falsificat, al competiţiei electorale.
Un exemplu grăitor, între altele, ar fi neluarea în discuţie, deloc, a subiectului bancar faţă de care statul a cedat cea mai importantă componentă a suveranităţii sale. Banii sunt o resursă instrumentală primară, alături de populaţie, de tehnologie, de hrană, apă şi energie. Or, banii sunt creaţi de bănci, nu de stat, nu de Guvern, de Ministerul de Finanţe, nu de Băncile Naţionale ale ţărilor şi imperiilor actuale.
Cartelul bancar în componenta sa văzută şi nevăzută domină în raport de putere toate celelate dependenţe, inclusiv cele de natură geopolitică. Faţă de Cartelul Bancar a fost edificată o situaţie de subjugare individuală şi colectivă care este incomparabilă în amploare cu cea admisă, concedată Uniunii Europene, Partenerului Strategic sau organismelor internaţionale.
Minciuna care protejează integritatea puterii financiar-bancare este absolut inchestionabilă, atât din pricina complexităţii subiectului cât şi a repercusiunilor aferente.
Or, cum arată Iurie Roşca în prelegerile sale: financiarul domină economicul, economicul domină politicul, politicul domină statul, iar statul subjugă. Tot Iurie Roşca insistă şi convinge că, la vârf, şi financiarul, şi economicul, şi politicul sunt dominate de satanic, în multiplele sale variante. Personal, nu am dubiu că aşa este.
Să admitem însă că, în acest moment, ameninţarea războiului scuză abordarea şi aprofundarea temelor electorale colaterale. Dar această împrejurare nu scuză orbirea noastră auto-indusă pe subiectele arzătoare, decisive pentru libertatea noastră.
Acesta este contextul în care suntem chemaţi să comitem un gest electoral care se aseamănă mai degrabă cu o aruncare a zarului la iarmarocul duminical decât cu o în-sărcinare cu îndatoriri vitale şi o în-semnare cu Putere.
Dar, după cum am spus, alegerea mai puţin greşită nu este deloc fără valoare!
Vă invităm călduros să urmăriţi intervenţia video publicată de părintele Ciprian Mega pe canalul său Youtube, nu doar pentru concluzia reţinută în titlul articolului, cât mai cu seamă pentru elementele de context aduse în discuţie, în sprijinul raţionamentului său. Mă disociez deocamdată de îndemnul părintelui Ciprian Mega pentru motive enumerate în continuare.
Observaţii: Îmi menţin îndemnul de a nu participa la spectacolul electoral în mijlocul căruia ne regăsim în principal din pricina contextului asupra căruia părintele Ciprian aduce lumină. Am în vedere caracterul fabricat al jocului electoral, aspect la care domnul Călin Georgescu (împreună cu distinsa sa soţie) se aliniază cuminte.
Mă număr între cei care resping teza votului corect în primul tur întrucât consider rezultatul o imposibilitate obiectivă, cu sau fără TikTok, cu abruptă viralizare organică sau plătită. În dezacord cu părintele Ciprian Mega, nu accept că rezultatul a survenit pe calea unui accident de management politic a electoratului român, ci cred că rezultatul a fost anume fixat şi urmărit îndeaproape.
Consider că ficţiunea politică la care ni se cere să achiesăm prin participare reprezintă un rău decisiv în sine, mult mai grav decât jaful economic la care suntem supuşi, decât imigraţia şi colonizarea cu populaţii străine, decât ameninţarea sexo-marxistă care ne paşte şi, Doamne iartă, mai grav chiar decât războiul care s-a prăvălit peste noi.
Noi, românii, suntem complet rupţi de realităţile politice primare, nu înţelegem pârghiile de putere, influenţă şi dominaţie, nu cunoaştem actorii şi obiectivele acestora, suntem în imposibilitatea de a înţelege natura războiului ce se poartă împotriva noastră, nu avem capacitate de sacrificiu şi de agregare, nu reuşim să ieşim din capcana naraţiunii propusă de spectacolul politic.
Convingerea mea este că participarea la vot cimentează această stare de neputinţă, ţinându-ne înlănţuiţi într-o logică subiectivă, la controlul căreia nu avem niciun acces, nici măcar cu înţelegerea.
Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale ne-a adus un moment al adevărului care a spulberat ultimele speranțe în realitatea regimului politic democratic, bazat pe drepturi şi libertăţi.
Eliminarea din cursa electorală a celor trei candidaţi, a Dianei Şoşoacă, a doctorului Răzvan Constantinescu şi a părintelui Ciprian Mega, şi modalitatea folosită în fiecare caz în parte reprezintă o devoalare fără precedent a regimului totalmente dirijat prin care este guvernat statul român şi controlată societatea noastră.
Excluderea nelegală, nelegitimă şi ostentativă a trei candidaţi din cursa pentru prezidenţiale reprezintă un abuz (infracţiune chiar!) comis asupra electoratului în primul rând şi abia apoi unul comis asupra candidaţilor. În esenţă, puterea care gestionează funcţionarea statului român a decis deposedarea cetăţenilor români de „dreptul a alege” şi substituirea acestuia cu „dreptul de a alege dintre cei pe care i-am ales noi”.
„Dreptul de a alege dintre cei aleşi mai întâi de noi” este o simplă convenţie de comunicare şi un mod de a ilustra absurdul. Nu putem discuta în mod serios despre aşa ceva, întrucât am renunţa la ideea de suveranitate personală şi la democraţie ca formă de afirmare a voinţei poporului. Când voinţa liberă şi autentică a cetăţeanului nu-şi găseşte reprezentare, ci este gestionată, filtrată şi denaturată, atunci operăm cu un regim oligarhic care exercită puterea (la vedere sau în mod ocult).
Alegerile prezidenţiale sunt cele mai importante, de departe, atât prin prestigiul şi puterea funcţiei, cât şi în raport de viabilitatea principiului democratic. Libertatea de a-ţi alege deputatul, primarul preferat, consilierul local sau judeţean preferat reprezintă o amară butaforie cât timp alegerea preşedintelui este transformată într-o coparticipare forţată la capturarea statului de forţe adversare cetăţenilor. Degeaba ni se promit alegeri libere şi corecte pentru Consiliul Local Iaşi (nici măcar asta), cât timp etajele superioare ale puterii sunt inaccesibile celor care poartă fanionul unor idei nealiniate.
Cinicii şi laşii vor spune greşit că aşa au stat lucrurile mereu şi că nu-i nimic de făcut. Realiştii vor sesiza însă că se produce o degradare sesizabilă a cadrului normativ obiectiv, de la an la an, şi că această degradare trebuie oprită.
Mergem la vot?
Nu sunt deloc puţini cei care ignoră minciuna multistratificată a regimului politic de azi, cei care uită că alegerile nu sunt corecte, că rezultatele sunt măsluite pe faţă, că puterea se exercită în mod ocult în lojele masonice şi în unităţile militare ale securităţii, sub supravegherea puterii evreieşti. Modalitatea în care cei mai mulţi dintre formatorii de opinie sprijină regimul politic de azi este vecină cu nebunia.
Spectacolul electoral este gestionat minut cu minut pe baza unui calendar de amorsare a emoţiilor şi de control al agendei care produce o caricaturizare a vieţii publice. De la penibilul discuţiilor despre diplome de bac şi despre cine ar fi „omul ruşilor” şi până la ideea scremută de a organiza un referendum în capitală în urma unui scandal regizat cu mult prea puţin talent, totul are menirea de stoarce, căznit, participare electorală pe care, mai apoi, regimul oligarhic să o invoce ca legitimare şi achiesare publică. Niciuna dintre temele politice de esenţă nu-şi găseşte tratarea responsabilă, nici măcar când suntem deja împinşi într-un inevitabil război distrugător.
În acest context, participarea la vot reprezintă o complicitate asumată, o cauţionare nepermisă a minciunii auto-revelată. Vă îndemn să nu mai votaţi niciodată cât timp va subzista acest regim politic!
Nu îndemn la #boicotvot înţeleasă ca opţiune de a refuza pe moment o participare electorală inoportună în aşteptarea apariţiei unei opţiuni mai bune. Spre deosebire de anii trecuţi, opţiunile electorale pentru profilul nostru politic sunt astăzi ceva mai ofertante, mai ispititoare chiar dacă ineficiente. Dar îndrăznesc să afirm că sunt aşa tocmai pentru că ispita ne cere la schimb să acceptăm minciuna „democratică”, a „statului de drept”, „european”, „bazat pe drepturi şi libertăţi” şi „pe principii constituţionale”.
#boicotvot face greşeala de a recunoaşte votului o importanţă de ordin politic care a încetat să mai existe. Votul nu este un act de învestire cu putere a unui reprezentant ci doar consimţământul de a participa la spectacolul pus în scenă.
Nimeni nu neagă că spectacol acesta are şi va avea consecinţe reale, grave, directe, imediate asupra binelui nostru individual şi comun, dar lecţia pe care prea mulţi dintre noi refuzăm să o învăţăm este că nu se poate schimba nimic substanţial din interiorul unui sistem creat să mulgă energia colectivă şi să o deturneze.
Dislocarea vechii clase politice, promisiune lansată la precedentul scrutin de unul dintre politicienii pe care îi respect, nu poate avea loc prin participarea la vot şi nici prin activitatea politică formală, în interiorul unui partid politic axat pe obiective electorale.
Soluţii?
Unii dintre prietenii care mă îndeamnă totuşi „să votez cu patrioţii” îmi spun că votul este cel mai neînsemnat act de sprijin care ne este cerut de cei care s-au ridicat la luptă şi că refuzul participării politice produce consecinţe dăunătoare mai degrabă în tabăra noastră decât în cea a adversarilor şi vrăjmaşilor noştri. Cu alte cuvinte, chiar şi în situaţia aceasta în care regimul politic se vădeşte a fi un fiasco de la un capăt la altul, refuzul de a răspunde unui apel electoral vatămă mai mult pe fraţi decât pe vrăjmaşi, întrucât miza votului nu ar fi victoria ci manifestarea sprijinului de masă către o direcţie politică conservatoare, (cvasi) creştină, suveranistă etc.
Îmi este oferit exemplul lui Donald Trump, căruia sistemul i-a permis finalmente revenirea la putere de teama pierderii stabilităţii regimului politic, diluarea sub minim a legitimităţii şi încrederii în stat şi aruncarea ţării în război civil. Dar, trecând peste faptul că Donald Trump este tot un element de recuzită politică a sistemului antihristic cu care cred mulţi că se luptă, nu este exclus să îl vedem şi noi pe George Simion în turul doi ori chiar victorios, dacă se va considera că este necesar acest deznodământ electoral. În lumina dezvăluirilor recente, ce anume ar schimba asta? Nu ar mai fi vorba despre acelaşi George Simion de până acum? Nu ar opera el sub comanda aceluiaşi sistem care o propteşte fals pe doamna Diana Şoşoacă drept fanionul opoziţiei, exclusă din cursă de comun acord?
Soluţia pe care o propun este: răbdarea în adevăr şi pregătirea pentru suferinţă. Nu pasivitate, nu indiferenţă, ci răbdarea şi adâncirea în adevărul dureros al timpului nostru. Este nevoie de o agregare, dar nu în scopul obţinerii unui vot în cadrul unui proces electoral falsificat, ci în scopul edificării spiritului de sacrificiu şi al înfăptuirii reale, nemincinoase. Este nevoie şi de un război întru cuvânt pe care, din păcate, nu avem încă nici capacitatea intelectuală şi nici puterea sufletească să îl purtăm de unii singuri.
Vindecarea ţării şi poporului presupun o reîntemeiere care fie va aduce, fie va urma unor mari vărsări de sânge şi mari şi dure pedepsiri, declasări sociale, epurări profesionale, deposedări materiale pentru clanuri întregi şi ai lor urmaşi, reconstituiri culturale, abandonări de sisteme legislative şi judiciare, expulzări şi întemniţări, desfiinţări de instituţii şi birocraţii şi multe altele. Din nefericire, doar aceasta este calea istorică de revenire la realităţile politice primare şi nu sunt puţini cei care o vor refuza.
Dar votul teologic începe prin a respinge atât cinismul cât şi starea de înşelare şi prin acceptarea vieţuirii în afara sistemului politic în care am existat până acum. Convingerea mea este că îndemnul la participarea politică în condiţiile actuale reprezintă un act de vătămare de sine şi a aproapelui.
