„Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)
Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.
Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în societate.
Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică. Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că există o criză și la acest nivel.
Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru că roadele Duhului se câștigă cu greu.
Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii
Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003, Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”. Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.
Culmea este că acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee, care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat). Dar o voce care să exprime răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.
De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?
Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și, în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de atunci, care mereu a încercat să o oprească.
Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”. Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.
Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni, să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea. Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.
Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose, care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat, modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el. Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.
Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în afară?
Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.
Instituționalismul bisericesc strivitor
O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar, dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă. Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?
Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească: duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.
Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și o năzuință bună.
Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii; atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată, amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă evident bisericească.
Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie trecut.
Ecumenismul, laxismul dogmatic și Sinodul din Creta
Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.
Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc, politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?
Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor, intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.
Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări. Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile, vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe, dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună. Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i, o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o ispită cu tentă schismatică.
Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității. Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.
În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.
Biometria
Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați, problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor, cu cât discernământ.
În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21, 27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție că dobândește pe Hristos.
Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată din timp.
La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare, dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.
Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.
Ierom. Lavrentie
Mulţumim pentru mărturie!
Probabil că acest editorial ar trebui să devină parte dintr-o serie care, în continuare, să desprindă anumite fire de idei pe care să le pună în discuţie. Am obiceiul să revin la lectura unor articole pentru că, din obişnuinţă, la prima lectură parcurg conţinutul mult prea repede şi prea la suprafaţă. În raport de acestea, îndrăznesc să formulez nişte întrebări şi consideraţii :
– Care credeţi că este anamneza acestei crize? Cum vedeţi sfinţia voastră că se manifestă respectiva criză, cum poate fi temperată în raport de neputinţele individuale şi colective despre care faceţi vorbire?
.. glasul monahilor, în raport de ceea ce susţinea părintele Arsenie K, ridicarea bisericii va veni prin monahi, în acord cu profeţiile despre vremurile din urmă, când monahii vor coborî în cetate. Cum, concret, credeţi că se poate întâmpla aceasta? Prin zidirea unor mănăstiri noi, prin atragerea unor monahi care trăiesc deja în mănăstiri?
– această stare domneşte acum printre mireni. Primind descurajarea monahilor, mirenii au căzut în deznădejde deşi încă nu ne încearcă nicio ispită deschisă. Pe de altă parte, noi, mirenii credincioşi, sub influenţa lecturilor duhovniceşti înalte, am căpătat o mentalitate duplicitară: încercăm să transpunem vieţuirea şi virtuţile monahale în existenţa din lume, confecţionându-ne o realitate duhovnicească paralelă. Există mireni credincioşi râvnitori, despre care dau mărturie mulţi duhovnici, mireni care se nevoiesc asemenea monahilor. Totuşi, la nivelul corpului social al mirenilor ortodocşi (practicanţi, să zicem) această stare nu pare că este deloc reprezentativă. Mai degrabă cred că există un soi de asociere exterioară a credincioşilor la anumite simboluri duhovniceşti, specifice vieţii monahale, în loc să existe obiective proprii celor ce trăiesc în lume. Apoi, invocând faţă de sinele nostru imposibilitatea obiectivă de a păstra în lume un parcurs duhovnicesc monahal, ne simţim „scuzaţi” de la lupta care ni se cere cu adevărat, aceea de a fi mărturisitori ai credinţei în lume. Ne prefacem că avem o vieţuire călugărească, dar ignorăm cu desăvârşire prezenţa creştină în cetate. Iar dacă nu suntem fraţi în mănăstire, tocmai aceasta din urmă se cere de la noi! Să nu fim fii ai lumii, dar să fim în lume sarea pământului! Sunt foarte supărat din acest motiv şi este posibil să nu fi fost prea coerent în această privinţă.
– Aceste pasaje cred că vin în susţinerea ideii mele anterioare. Aceasta ar trebui să existe la mireni vieţuire, trăire, pocăinţă în hotarele existenţei noastre sociale în care ne-a fost dat să existăm. Avem prea mulţi credincioşi (practicanţi) cunoscători ai scrierilor Sfântului Ignatie Briancianinov şi a Sfântului Ioan Scărarul, fără ca totuşi să cunoaştem nici măcar la nivel elementar mecanismele sociale, culturale, economice şi politice care ne împing la apostazie. Noi înşine milităm pentru marginalizarea noastră, există o auto-ghetoizare creştină care se derulează de prea mult timp, pe care o scuzăm prin vocaţia creştinului „de a nu fi din lume”. Nu putem pretinde în mod onest că suntem la măsură filocalică, dar cu totul nepăsători faţă de mediul social în care vieţuim, care este infinit mai simplu de înţeles. Nu îndemn spre lăsarea lecturilor duhovniceşti, departe de mine gândul acesta. Dar înţeleg să denunţ cu toată puterea acest dezechilibru total, vizibil de pe lună, al nostru, al laicatului ortodox, cei care mimăm vieţuirea monahală, iar în fapt nici mărturisire în lume nu facem şi nici măsuri duhovniceşti înalte nu prea pare să atingem.
– Sunt în mod cert efecte negative ale incisivităţii, pe care nu o prefer deloc. Unul dintre efecte este obişnuinţa purtătorilor de cuvânt ai bisericii de a se delimita prompt de tot ceea ce nu cadrează cu imaginea oficială, aruncând şi copilul din copaie, în loc să folosească aceste incidente pentru a avansa perspectiva ortodoxă. În fine, este o altă discuţie aici, mai lungă, pe care am început-o într-un alt comentariu în legătură cu delimitarea Mitropoliei noastre de credincioşii care au protestat împotriva papei. În partea cealaltă, cred că mărturisirea online se foloseşte cu mult prea mare cinism de modul pătimaş de relatare, şi o face cu bună ştiinţă, căutând o notorietate care dăunează per ansamblu numelui nostru de creştini.
– Este o problemă mai largă aceasta, faptul că marca adevărului şi a autenticului este presupusă a fi relatarea şi relaţionarea frustă, incisivă, care incită, care provoacă ş.a.m.d. Avem inclusiv în plan ortodox această scădere,a exprimărilor mult prea libere şi care sunt combătute, de partea cealaltă, de o tăcere asurzitoare, ca marcă a cuviinţei, ascultării sau de o împachetare academică inaccesibilă creştinului de rând. Practic, lipseşte cu desăvârşire din Biserică dialogul onest, deschis, de condiţie mijlocie, folositor oricui vrea să priceapă, însoţit mereu de o adecvare atentă la context şi la interlocutor.
Iertaţi-mă. Doamne, ajută!
Mărturisesc că nu mă așteptam la aceste „interpelări” și cad cumva cam pieziș, probabil și într-o formă teatrală, deși problematizările sunt foarte serioase. Eu le văd ca o dezvoltare a ceea ce am scris simplu și succint mai sus, de aceea fac doar niște adăugiri datorate:
– „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini.” Așa cred c ă se definește criza păstorilor și celor care să se îngrijească și să promoveze interesele credincioșilor. Nu mă refer la interese care să fie înscrise în legile țării, ci la interesele interioare, de multe ori nepronunțate. Este nevoie de oameni prin care să lucreze Dumnezeu, de oameni providențiali, care să-și asume idealul creștin indiferent de „succesuri” sau eșecuri. După cum spune și Părintele Paisie Aghioritul, proorocii au fost oameni chinuiți pentru că ei vedeau situația în timp ce restul lumii este indiferentă. E vorba de o indiferență care doare, dar doare pe cel care înțelege și-și asumă. Cred că numai Dumnezeu poate lucra să trezească la această durere a pocăinței și învierii interioare pe toți prin lucrătorii Săi. De aceea soluția este: „Rugați pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său!”.
– Cred că tot Păr. Paisie pune punctul pe „i” când spune că monahismul trebuie să-și regăsească vocația. Nu în spitale și instituții caritabile, care sunt bune și ele, ci îndeosebi în rugăciune și sensibilitatea duhovnicească, în adevăr și pocăință autentică. Monahismul revitalizează societatea prin faptul că apără și dă niște norme pe care lumea le uită, le calcă în picioare. Mărturisirea și trăirea credinței ca ceva de preț, ca o normă sănătoasă, ca o dovadă a luminii veșnice, aceasta se cere de la monahi. Dar nu lumea le cere asta, ci conștiința; lumea asuprește și se împotrivește Evangheliei. Beneficiul monahismului ar fi că redă sens lumii, care poate să o ia razna fără de el.
– Descurajarea vine cumva programatic, scuzabil. A identifica soluția în neasumare, pentru mine, înseamnă trădare a credinței și a tradiției Bisericii. Și mie îmi vine greu să merg împotriva curentului la nivel mental, darmite practic. Dar istoria Bisericii a cunocut momente de refacere prin figuri emblematice sau fenomene de redresare duhovnicești. Eu văd din asta că menirea luptei este de a avea curajul să afirmi adevărul profund al vieții în Hristos în ciuda respingerii din partea lumescului, dar nu în răspăr. Adică nu e necesar să defăimăm pe cei care luptă împotriva Bisericii și să mergem contra lor, ci să căutăm să le transmitem un mesaj mântuitor într-o formă care să ajungă până și la ei. De cele mai multe ori, nu se poate asta, dar nu cred că e normal ca de aici să ajungem al descurajare și chiar la deformarea concepțiilor creștine prin justificarea ieșirii din lume. Ieșirea din lume ar trebui să fie fuga de patimi, nu din spațiul societății.
– De fapt, Sf. Ignatie Briancianinov descurajează practicarea unor virtuți specific monahale de către mireni într-un mod impropriu. De ce? Pentru că nu duc la țintă, ci la formarea unei spiritualități false, la un mod de rugăciune și pocăință care sunt emotive și înșelări duhovnicești. Ce să mai zic de acțiunile în sine de păzire și implementare a normelor creștine în legile și în normele nescrise ale societății? Se ajunge la un fenomen pocit, de demonizare a lumii într-un mod neconstructiv, fără ieșire. Aceasta poate duce la înșelări și mai grave. O înfrângere pe care o resimțim din partea lumii nu ar trebui să ducă la descurajare și deznădejde și resemnare, ci la o contracarare, la o ridicare, la un zbucium care să înalțe duhovnicește, să scoată din ghearele lumescului. Evident că e greu și simțim o „strâmtorare mare”, dar nu cred că soluție constă în abandon, în retragerea în propria carapace suficientă. Nu știu dacă mă pot exprima bine pentru că sunt nuanțe mai greu sesizabile.
– La ultimele două puncte nu prea am ce să adaug, pentru că sunt mai mult constatări. Duhul creștin este luminos și nu poate fi redat în tușe groase. Când se dorește exprimarea în forme brute, se ajunge la formalism sau vulgaritate, opuse între ele, dar contrare și păguboase pentru calea cea strâmtă.
Lavrentie…in spirit pasnic m-ati CORECTAT,acu’ cateva zile aici…@roman
Răspund la acest comentariu pentru că așa e frumos, dar, sincer să fiu, nu ar merita din cauza înfierbântării nejustificate din limbaj și a ERORILOR CÂT CASA.
Așadar mă refer doar la Sinodul V. SCRIE LIMPEDE ÎN PIDALION CĂ AU FOST CONDAMNATE ATÂT SCRIERILE LUI TEODOR DE MOPSUESTIA ȘI DIODOR DIN TARS, CÂT ȘI EI ÎN PERSOANĂ. Toată această dezbatere este una intensă și cu mize mari, denumită „a celor trei capitole”
…..ATENTIE F. MARE,ca ati INTELES GRESIT,va rog urmariti FIRUL,chiar daca e mai lung…..Pidalion-SINOD 3
Canon 1,PAG 188
168Pricina pentru care s-au caterisit aceştia, a fost aceasta. După ce sinodul acesta a osândit pe rău-cinstitorul Nestorie, şi l-a caterisit, după trei zile a venit şi acest Ioan al Antiohiei împreună cu Teodorit, cu Iva şi cu 30 de episcopi, care ori că scârbindu-se, pentru că nu au îngăduit venirea lor sinodul, (ori şi pentru că au avut prieteşug cu Nestorie) au prihănit caterisirea lui Nestorie, ca pe o nebinecuvântată, şi întâi pricinuitoare, ca cum a caterisirii acestei fără cuvânt au numit pe dumnezeiescul Chiril şi pe Memnon al Efesului ca când ei ar fi fost îndreptători în sinod. Şi atâta prigonire s-a făcut între Ioan şi Chiril, şi între cei de lângă ei, încât, despre o parte cei de pe lângă Ioan au caterisit pe cei de lângă Sfântul Chiril. Iar despre alta, cei pe lângă Sfântul Chiril, au caterisit pe cei de pe lângă Ioan. Dar şi Teodorit douăsprezece capete a scris împotriva a douăsprezece anatematisiri, pe care dumnezeiescul Chiril împotriva lui Nestorie le-a alcătuit. Şi Iva încă, a scris o epistolie pentru Nestorie, care împreună cu cele douăsprezece capete ale lui Teodorit,ca o rea cinstitoare s-a lepădat de către sinodul al 4-lea şi de către cel al 5-lea. În urmă însă CU ÎMPREUNĂ-LUCRAREA ÎMPĂRATULUI, iarăşi S-AU UNIT ŞI IOAN ŞI TEODORIT CU SFÂNTUL CHIRIL. Şi IOAN ADICĂ, după ce iarăşi s-a descoperit eresul lui Nestorie, S-A FĂCUT PRICINUITOR (DUPĂ ZONARA ŞI EVAGRIE CARTEA 1 CAP 7) A SE IZGONI NESTORIE din mănăstirea cea din Antiohia unde mai întâi se afla, în Oas, ce turceşte se zice Iprim. Iar TEODORIT LA SINODUL AL 4-LEA ARĂTAT AU ANATEMATISIT PE NESTORIE ŞI ERESUL LUI. Pe care eres îl număra împreună cu eresurile în cartea cea despre bârfiturile ereticilor, şi în caterisirea lui Nestorie a iscălit împreună cu cel al Antiohiei la sinodul al 3-lea.
Pidalion-SINOD 4 PROLEGOMENA
…În sinodul acesta (praxa 8) FERICITUL TEODORIT ZICÂND: „ANATEMA LUI NESTORIE, şi celui ce nu zice de Dumnezeu Născătoare pe Sfânta Fecioara Maria, şi celui ce împarte pe Fiul cel Unul-Născut. Ci şi pe Evtihie anatematisindu-l, şi toate eresurile, şi iscălind în cele hotărâte de sinod s-au îndreptat, şi au şezut la locul său în sinod, şi eparhia sa iarăşi şi-au luat.”….(pag 201 Pidalion)…….
Pidalion-SINOD 5 PROLEGOMENA
Pag 227
ATENTIE F. MARE!!!!
….DIN PROLEGOMENA AFLAM…. ŞI A ANATEMATIZAT SINODUL CONSCRIERILE LUI DIODOR AL TARSUPOLEI ŞI ALE LUI TEODOR AL MOPSUSTIEI, DAR ŞI PE ÎNSUŞI TEODOR ACESTA, ŞI PE DIODOR,DUPĂ FOTIE, codica 18 şi după praxa sinodului al 7-lea, precum se arată şi la foaia 14 a tomului 1 al catalogului celui despre tâlcuitorii care mai întâi cugetând dogmele lui Nestorie le-au lăsat acestea în scris şi după moarte (mai ales Teodor al Mopsustiei care,
fiind învăţător al lui Nestorie, zicea că altul este Dumnezeu Cuvântul şi altul Hristos,supărat fiind de patimile sufletului şi de pofta trupului) AU ANATEMATIZAT ŞI CELE CONSCRISE DE FERICITULUI TEODORIT asupra celor 12 capete ale Sfântului Chiril182 ŞI EPISTOLA CEEA CE SE ZICE A LUI IVA, EPISCOPUL EDESEI, către Marin Persul183 ………..
iar in SUBNOTA 182 si 183 Sf Nicodim explica….
182 Însemnează că CELE CONSCRISE DE TEODORIT ASUPRA SFÂNTULUI CHIRIL NU DE OBŞTE S-AU ANATEMATIZAT, CA CELE ALE CELUI AL MOPSUSTIEI ŞI CA EPISTOLIA LUI IVA; ci acele câte apără socoteala cea rea a lui Nestorie şi care cu rea tălmăcire arată pe Chiril eretic.
183Am zis „ce se zice” pentru că Chedrino aşa o scrie şi Evagrie (foaia 346 a tomului al 2-lea al adunării sinoadelor şi 347) şi mai ales pentru că în praxa a şasea a sinodului al 7-lea (foaia 85) se zicea că S-A SCRIS ACEASTA DE IVA, NU A FOST, ÎNSĂ, ADEVĂRAT CĂ S-A ŞI SCRIS DE EL. Pentru aceasta şi PĂRINŢII SINODULUI AL 4-LEA NU PE EL L-AU ANATEMATIZAT, ci NUMAI EPISTOLA; fiindcă prihăneşte sinodul cel din Efes că fără judecată a osândit pe Nestorie, că leapădă cele 12 capete ale Sfântului Chiril, că laudă pe Nestorie şi pe Teodor al Mopsuestiei şi îl primeşte ca pe un sfânt şi dreptslăvitor, şi că pe Hristos îl mărturiseşte om gol. Că şi ÎNSUŞI IVA A MĂRTURISIT ÎN SINODUL AL 4-LEA CĂ EPISTOLA ACEASTA NU A FOST A SA ŞI TOATE DREPTSLĂVITOARELE DOGME CELE ÎMPOTRIVA EPISTOLEI ÎN SINODUL AL 4-LEA LE-A MĂRTURISIT, foaia 372, tomul 2, al sinodicalelor, şi foaia 390………..
P.S In concluzie SUNT 2 TEODORI,COINCIDENTA de nume,dar doar pe UNUL il ANATEMATIZEAZA (cel de la sinodul 5),iar pe FERICITUL TEODORET,doar SCRIERILE LUI ERETICE….
Pentru cei care nu știu, este vorba de comentariul postat pe blogul lui Danielvla, unde au fost formulate destul de multe acuze la adresa mea și nu chiar în termeni rezonabili.
Nici măcar din cele copiate aici nu reușesc să înțeleg care sunt cei 2 Teodori. Este posibil să faci dumneata confuzie între Teodoret și Teodor? Ar fi culmea!Dar și din istoria bisericească știu că e vorba doar de Teodor de Mopsuestia (greu să fi fost 2 chiar acolo), care a fost condamnat la Sinodul 5. Așa că arată mai clar măcar, dacă știi că așa e.
Plus că e f greu de urmărit toate pasajele trimise, care e înșiruirea lor logică, paginile… te aștepți ca cineva să înțeleagă totul din niște citate trântite fără cursivitate?
PRECUM aici se EXPLICA MAI BINE….. Explicarea Canoanelor de catre Canonistul Ep.dr. Nicodim Milas –vol 1,part1
Sinodul de la Efes, al treilea ecumenic
Pag 28
După cincizeci de ani de la sinodul al doilea ecumenic s-a simţit
trebuinţa convocării unui nou sinod ecumenic spre a se suprima o nouă
învăţătură falsă, care a apărut în Biserică, referitoare la persoana lui Iisus Hristos şi la raportul dintre fiinţa divină şi natura umană. În scrierile Părinţilor din sec. al IV-lea nu s-a expus deplin lămurit chestiunea cum s-au unit în persoana lui Iisus Hristos aceste două firi. Învăţătorii şcolii din Antiohia doreau, conform metodei lor, să expună lucrul acesta în mod
inteligibil şi, fiind de credinţă că este imposibilă unirea firii divine
nemărginite cu firea umană mărginită în persoana lui Iisus Hristos, au căzut
în eres. CEL DINTÂI CARELE A ÎNCEPUT SĂ DEZVOLTE ÎNVĂŢĂTURA ACEASTA A FOST DIODOR DIN TARS la finele sec. al IV-lea, accentuând şi ideea că FECIOARA MARIA NU A PUTUT NAŞTE PE DUMNEZEU-LOGOSUL, CI NUMAI PE OMUL, în care divinitatea a locuit numai. DISCIPOLUL LUI, Teodor de Mopsvestia, la începutul sec. al V-lea a expus şi mai amănunţit ideea aceasta a lui Diodor, până ce în fine NESTORIE, ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLULUI, APĂRÂND ÎNVĂŢĂTURA LUI DIODOR, S-A DECIS SĂ O PROPAGE CA ÎNVĂŢĂTURĂ GENERALĂ A BISERICII ÎNTREGI. Până atunci toţi numeau Născătoare de Dumnezeu pe Fecioara Maria; lui Nestorie i s-a părut că numirea aceasta este ofensă contra Divinităţii şi a început să numească pe Fecioara Maria Născătoare de Hristos, ÎMPOTRIVA ACESTEI ÎNVĂŢĂTURI S-A RIDICAT MAI ALES CHIRIL, ARHIEPISCOPUL ALEXANDRIEI, CARELE, DUPĂ MULTE ÎNCERCĂRI NEREUŞITE DE A ABATE PE NESTORIE DE LA ÎNVĂŢĂTURA NOUĂ, A SCRIS ÎMPOTRIVA LUI NESTORIE DOUĂSPREZECE ANATEMATISME 48*) NESTORIE APĂRÂNDU-ŞI DOCTRINA, A SCRIS ŞI EL DOUĂSPREZECE ANATEMATISME CONTRA CELOR 12 ANATEMATISME AL LUI CHIRIL.*49) Acum, după ce anatematizările au devenit publice, turburarea spiritelor a atins punctual culminant şi întreaga lume creştină s-a divizat în două tabere adverse acest sinod a fost convocat de către împăratul Teodosie II la Efes. S-a deschis la 22 Iunie anul 431, a ţinut şapte şedinţe şi s-a terminat la 31 Iulie. Numărul Părinţilor participanţi la acest sinod a fost aproximativ de 200, în majoritate răsăriteni. Pe Celestin, episcopul Romei, l-au reprezentat trei delegaţi speciali. Preşedintele sinodului a fost Chiril al Alexandriei.
Învăţătura lui Nestorie s-a dezbătut chiar în prima şedinţă şi a fost
unanim condamnată ca eretică. NESTORIE A FOST CATERISIT ŞI EXCLUS DIN BISERICĂ ŞI ÎMPREUNĂ CU DÂNSUL TOŢI CEI CE ADERAU LA ÎNVĂŢĂTURA LUI. În celelalte şedinţe sinodul s-a ocupat de Pelagieni şi Mesalieni, pe care i-a condamnat, apoi a dezbătut câteva chestiuni de caracter disciplinar.
Sinodul de la Calcedon, al patrulea ecumenic
Pag 29
MAREA DISPUTĂ HRISTOLOGICĂ NU S-A TERMINAT PRIN CONDAMNAREA LUI NESTORIE LA SINODUL DE LA EFES. Pe când Nestorie învăţa deosebirea pronunţată între firea divină şi umană în Iisus Hristos, ÎN ACELAŞI TIMP S-A IVIT O DOCTRINĂ CU TOTUL CONTRARĂ ŞI ANUME CĂ ÎN HRISTOS NU SUNT DOUĂ, CI NUMAI O SINGURĂ FIRE. În istorie doctrina aceasta este cunoscută sub numirea de ERESUL MONOFIZIT şi din cauză că începătorul lui este Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri de lângă Constantinopol, ERESUL MONOFIZIT SE MAI NUMEŞTE ŞI ERESUL EUTIHIAN. Ca protector al lui Eutihie s-a ridicat Dioscor, episcopal Alexandriei, iar ca apărător al ortodoxiei s-a distins mai ales LEON, EPISCOPAL ROMEI. Energia lui Dioscor în apărarea monofizismului a provocat tulburarea mare în întreaga lume creştină cu atât mai vârtos fiindcă aceasta s-a petrecut chiar sub protectoratul împăratului Teodosie II……….
Pag 30,31
Sinodul s-a întrunit şi s-a deschis la 8 Octombrie, anul 451, s-au ţinut
16 şedinţe şi s-a închis la 1 Noiembrie al aceluiaşi an. Au fost prezenţi 630
Părinţi. Delegaţi împărăteşti au fost şaptesprezece. Biserica apuseană a fost reprezentată prin cinci delegaţi speciali………………
Şase dintre cele şaptesprezece şedinţe ale sinodului au fost consacrate
chestiunii principale. DEZBĂTÂNDU-SE ÎNVĂŢĂTURA LUI EUTIHIE, SINODUL L-A DECLARAT ERETIC, L-A CATERISIT ŞI EXCOMUNICAT DIN BISERICĂ şi apoi a fixat dogma despre cele două firi în unica persoană a lui Iisus Hristos …………
APOI S-APUS LA ORDINEA ZILEI REZOLVAREA CÂTORVA CHESTIUNI SPECIALE.
Dintre aceste merită menţiune cele referitoare la Teodorit LA TEODORIT DIN CIR ŞI IVA DIN EDESA, deoarece stau în legătură cu sinoadele ecumenice următoare. TEODORIT, FOSTUL AMIC AL LUI NESTORIE ŞI ADVERSARUL LUI CHIRIL DIN ALEXANDRIA, A SCRIS O CARTE, CONDAMNÂND ANATEMATISMELE LUI CHIRIL SCRISE ÎMPOTRIVA LUI NESTORIE. Acum unii dintre episcopi pretindeau ca Teodorit să condamne în mod solemn pe Nestorie. EL A FĂCUT ACEASTA ŞI SINODUL I-A PERMIS SĂ SE BUCURE MAI DEPARTE DE DEMNITATEA EPISCOPALĂ şi NU A PRONUNŢAT NICI O CONDAMNARE ÎMPOTRIVA CĂRŢII LUI TEODORIT scrisă contra lui Chiril. IVA DIN EDESA A FOST CATERISIT DE CĂTRE DIOSCOR ŞI ACUM DÂNSUL A CERUT DE LA PĂRINŢII SINODULUI DIN CALCEDON REINTEGRAREA Sa. Controversa a provenit din cauză că Iba trăia în prietenie cu Teodor din Mopsvestia, părintele nestorienilor şi cum dânsul a scris o scrisoare episcopului Maris,condamnând învăţătura lui Chiril. IBA, LA INVITAREA FĂCUTĂ DE SINOD, A ROSTIT ANATEMĂ ÎMPOTRIVA LUI NESTORIE ŞI DECI SINODUL L-A REINTEGRAT; dar prin rostirea acestei condamnări NU S-A VIZAT SCRISOAREA LUI CĂTRE MARIS, după cum nu s-a vizat nici cartea lui Teodorit – şi aceasta a fost, între altele, motivul principal pentru convocarea sinodului al V-lea ecumenic.
Sinodul al V-lea ecumenic, al II-lea din Constantinopol.
Pag 32
MONOFIZISMUL S-A CONDAMNAT LA SINODUL DE LA CALCEDON, DAR NU A FOST REPRIMAT; în prima jumătate a veacului al VI-lea a avut mulţi aderenţi, cari erau activi în chip îndrăzneţ chiar şi din cauză că însăşi împărăteasa Teodora soţia lui Iustinian I, încă a fost o aderentă a monofizitismului. MONOFIZIŢII, ÎN SCOPUL LOR ASCUNS DE A RĂSTURNA AUTORITATEA SINODULUI DE LA CALCEDON, PROPUNEAU ÎMPĂRATULUI CĂ VOR TRECE LA ORTODOXIE, DACĂ BISERICA VA CONDAMNA PE TEODOR DIN MOPSVESTIA, PE TEODORIT DIN CIR ŞI PE IBA DIN EDESA, DEOARECE ACEŞTIA AU FOST ADERENŢII NESTORIANISMULUI ŞI SCRIERILE ACESTEA LE DĂ LOR (MONOFIZIŢILOR) DREPTUL DE A BĂNUI CĂ BISERICA ADERĂ LA NESTORIANISM. CREDEAU CĂ BISERICA VA AJUNGE ÎN CONTRADICŢIE CU SINE ÎNSĂŞI, DACĂ ACUM VA CONDAMNA PE TEODORIT ŞI PE IBA, CARE AU FOST PROCLAMAŢI ORTODOCŞI DE CĂTRE SINODUL DE LA CALCEDON.
Împăratul, având intenţia de a restabili ordinea în Biserică s-a
învoit şi LA ANUL 544 A DAT UN EDICT SPECIAL, CUNOSCUT SUB NUMIREA DE EDICTUL „CONTRA CELOR TREI CAPITOLE” (κατα τριων κεφαλαιων), sub cari sunt a se înţelege: a) scrierile lui Teodor de Mopsvestia, b) scrierile lui Teodorit în favorul lui Nestorie şi contra lui Chiril precum şi a sinodului de la Efes şi c) epistola lui Iba către Maris. Deoarece toţi episcopii ortodocşi au denegat iscălirea acestui edict şi deoarece fără rezultat a rămas şi edictul nou împărătesc, mai moderat, dat în anul 551, şi deoarece agitaţia spiritelor a ajuns la culme, ÎMPĂRATUL A HOTĂRÂT ŞI A CONVOCAT UN SINOD ECUMENIC LA CONSTANTINOPOL.SINODUL S-A DESCHI LA 5 MAI, ANUL 553 ……….. După ce s-a dezbătut în toate privinţele chestiunea, care a pricinuit convocarea acestui sinod, ÎN ŞEDINŢA ULTIMĂ S-AU PRIMIT CELE 14 ANATEMATISME. În PRIMELE ZECE SE CONDAMNĂ ÎN FIECARE DEOSEBIT TOATE ÎNVĂŢĂTURILE POTRIVNICE DOCTRINEI ORTODOXE privitoare la persoanele Sfintei Treimi, în A UNSPREZECEA SE CONDAMNĂ NOMINAL PE RÂND TOŢI EREZIARHII PRINCIPALI, ÎNCEPÂND CU ARIE, cari au fost condamnaţi de către sinoadele anterioare, iar în ULTIMELE TREI SE CONDAMNĂ CELE TREI SCRIERI MENŢIONATE.Iar de încheiere se rosteşte anatemă asupra oricui, fără deosebire, carele ar îndrăzni să propună vre-o învăţătură contrară celor hotărâte de cele patru sinoade ecumenice şi contrară celor confirmate de sinodul prezent…..P.S. Asta sa NU ziceti ca am ceva cu PERSOANA DVSTRA…Doamne fereste de asa ceva.Daor ca DVSTRA CONTRAZICETI Sfintii din CERURI,cu PARERI ,,LOGICE” de la dvstra personal si avand si SURSE PAPISTASE,adica de la NEBOTEZATI si asa faceti MULT RAU,prima data dvstra si mai apoi celor care va asculta.Iertati-ma!
Păi, Nicodim Milaș ți se pare un canonist integru? Totuși putem apela la informațiile istorice prezentate de el. A fost ecumenist în gândire, acceptând drept funcționale Tainele ereticilor. Dar problema nu sunt autorii, ci credibilitatea surselor. De multe ori, chiar și Sfinții s-au folosit de informații date de eretici sau chiar de păgâni, dar nu de învățăturile lor. Ce este rău în asta? Hai să lăsăm deoparte răutățile astea gratuite!
Nici din selecțiile acestea nu este infirmat faptul că Teodor al Mopsuestiei a fost trecut cu vederea la Sinodul III și excomunicat la Sinodul V. Penibil să vii cu citate care nici măcar nu-ți dau dreptate.
Cum am spus și în alte comentarii, răutatea și patimile întunecă mintea și nici măcar niște chestiuni istorice nu pot fi soluționate sau chiar discutate rezonabil; ce să mai așteptăm în privința celor dogmatice?
Probabil că aceste comentarii au fost postate la acest articol pentru că aici trimite linkul de la numele meu, dar locul lor ar fi mai potrivit la articolul legat de Mărturiile patristice cu privire la întreruperea comuniunii.
Da, cred că e bine ca această discuție să fie purtată la articolul cu mărturiile patristice. Nu aici. Acest articol este un fanion al sitului, nu aș dori să fie dezordine, din toate, chiar aici.
Vă rog domnule roman, dacă doriți să continuați conversația, să o faceți la articolul indicat de părintele. Iertați.