„Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură”, nici înregimentare socială, „ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17); „nu este din lumea aceasta” (In. 18:36).
Biserica nu este normal să
alunece într-o luptă de supraviețuire, ceea ce ar însemna o degradare inacceptabilă
a menirii ei, ci spre înviere. Iar fiecare credincios are datoria să se
păstreze în unitatea ei duhovnicească, nu doar în limitele formale, care nu-i
asigură mântuirea. Cărămizile care constituie organismul, trupul lui Hristos,
trebuie să se silească să fie vii în Duhul Lui, Care dă viața cea adevărată.
Altfel, nu doar că se dărâmă șandramaua instituției ecleziastice, ci se pierde
și mântuirea personală a fiecăruia. Este multă durere să se lupte cineva să fie
viu pe când alții trag în jos, în moarte, fiind formal în același trup, dar
despre această cruce cumplită trebuie vorbit răspicat. Nu urechilor, nici la
megafoane, pe internet sau în piețe, ci „de pe acoperișuri”, cu îndrăzneala cea
bună către inimi poate împietrite, poate amăgite, din conștiința noastră amorțită,
dar nu cu totul adormită.
Trăim împreună asaltul care pare a fi cel de pe urmă la adresa credinței drepte. Suntem datori să știm să reacționăm cum se cuvine, fără rest, fără bravadă, fără exagerări, cu credință în Hristos și cu dragoste unul față de altul. Acestea două cred că rămân fundamentul unei bune dispoziții duhovnicești față de provocările care ne împresoară.
Dintre credincioși, de-a lungul timpului, mulți au fost trași de diferite erezii în afara corabiei mântuitoare. Nu unitatea cu aceștia este preocuparea, deși este de dorit să se întoarcă și ei, să vină pe calea cea bună, dar importantă este păstrarea unității ca integritate pe care ne-au lăsat-o moștenire Părinții și înaintașii pe temelia cea tare pusă de apostoli. Așadar, în primul rând, căutarea „unității ecumenice” nu intră nicidecum în socoteala duhovnicească.
Unitatea duhovnicească a Bisericii
Întâi de toate trebuie știut ce este unitatea Bisericii și de ce este ea importantă.
La nivelul rigid și formal dogmatic, elementele de unitate ale Ortodoxiei sunt integritatea dogmelor și comuniunea euharistică. În acest sens, Părintele Stăniloae afirmă că „unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viață ontologic-pnevmatică în Hristos” (TDO, vol. II). Aceasta se reflectă în slujbe, care ar trebui să fie expresia unui adevăr asumat de fiecare în viețuirea sa. Comuniunea ar trebui să vină din trăirea laolaltă a învățăturii ortodoxe, care se concretizează în Împărtășanie.
Dar, dincolo rigiditatea unor formule dogmatice necesare, cuvintele lui Hristos sunt relevante: „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat… sfințește-i pe ei întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul. … Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In. 17: 9, 17, 21). Ceea ce uimește este că unitatea Bisericii nu constă în coeziunea dintre credincioși, ci vine din unirea fiecăruia în parte cu Dumnezeu în Duhul Sfânt prin împlinirea poruncilor și mărturisirea credinței; provine din strâmtorarea la care este supusă Evanghelia în lume. Avem de-a face cu o logică duhovnicească, nu pământească.
Se ivește și unirea dintre credincioși, dar ea este dată de înrudirea lor duhovnicească, de faptul că fiecare devine unitar în sine, integru și nedezbinat în conștiința sa. Iar prezența lui Dumnezeu în suflet inspiră și dragostea adevărată față de aproapele de la sine sau, mai bine zis, de la Hristos. Nu putem noi construi o înțelegere mai bună între oameni decât poate să insufle Duhul Sfânt în fiecare. Mai precis, nu se poate fără aceasta.
Desigur că se construiesc democrații, frății, societăți de într-ajutorare, care sunt bune, dar adeseori nu pot suplini ceea ce ne lipsește: împăcarea conștiinței și mângâierea duhului din noi. Sunt necesare toate cele materiale, dar, fără împlinirea lăuntrică, dispar ca fumul. Acest gol are menirea să-l împlinească Biserica prin tot ce face, prin acte caritabile, slujbe, propovăduirea ei. Doar că aceste mijloace trebuie să transmită seva: adevărul lui Dumnezeu, care eliberează din robia morții. De aceea nu poate fi trădare mai mare decât să se dezică de această misiune, rezumându-se la niște formalități, devenind parte a acestei lumi.
Loviturile contemporane la temelia unității ortodoxe
Dintotdeauna diavolul, stăpânitorul acestei lumi, prin uneltele sale, a încercat să deturneze Biserica prin prigoane, prin erezii sau prin alte păcate smintitoare. Dar ea s-a regrupat pe temelia cea tare, adică pe Hristos, și de aceea s-a numit Ortodoxie (dreaptă credință și slăvire). În aceasta s-a concentrat totul, în corectitudinea dogmelor mântuitoare. Din ele izvorăște toată virtutea pentru că nu sunt niște reguli și definiții goale, ci realități care schimbă sufletul, insuflă teama și cutremurul pocăinței, al fricii de Dumnezeu.
Însă înfricoșătoare este lupta care se dă nu doar spre a nu fi urmată viețuirea morală în Hristos, dar chiar să fie călcate în picioare cele mai de temelie învățături, care dau consistență viețuirii creștine. Acum mai perfid ca oricând. Dacă nu se poate cu lepădarea totală, măcar cu un mic compromis, cu o strângere de mână cu erezia, cu pervertirile din societate, cu orice.
La modul concret, ecumenismul, comunismul, schismele (îndeosebi cea ucraineană), cochetarea cu puterile seculare sunt ispitele de astăzi concertate. Sinodul din Creta, atacul homosexualității, dezbinarea între Bisericile Locale sunt tot atâtea forme care afectează nu doar la nivel instituțional, ci și conștiințele credincioșilor și bunul mers al lucrurilor. Dintr-o concesie în alta, se construiește un întreg asediu, căci fiecare cedare slăbește și cedează teren mai spre interior.
Putem fi indiferenți la toate acestea ca și cum nu au importanță? Cred că este evident că nu tocmai pentru că războiul este unul la nivelul conștiinței, al verticalității, nu al strângerii din dinți. Însă nu orice reacție este pe măsura Evangheliei fie mai ales prin cedări, fie prin rigorism nepotrivit.
Păstrarea adevărului de credință
Prima provocare este aceea de a nu ne abate de la adevărul dogmatic, care este unul mântuitor, cum am mai subliniat. Este cea mai scumpă comoară a Bisericii, păstrată prin eforturi uriașe, prin mărturisitori înțelepți și de neclintit.
Nimeni nu poate spune că deține adevărul. Totuși nimeni nu poate spune că nu-l poate cunoaște sau recunoaște. Aceasta pentru că el este aprofundat în taina inimii, nu doar pe buze sau în urechi. Unii l-au iubit, alții se tem de el, iar alții îl defaimă, dar este la îndemâna tuturor cu puțin efort.
Disputele dogmatice au fost întotdeauna crunte, greoaie. Adeseori ele nu au stat doar în știință, fie ea și duhovnicească, ci în impuneri și manevre politice și bisericești, dar și în reacții de mărturisire până la capăt. Lupta pentru puritatea conștiinței dogmatice, în care au stat în linia întâi Sfinții Părinți, a fost una care a fost tranșată la nivelul cuvintelor, al înțelesurilor și formulelor corecte, însă și cu jertfă și trudă multă.
Așadar este firească orice dezbatere asupra învățăturii sănătoase pentru că așa a fost mereu, firea noastră învață, se convinge. În acesta stă esența, în argumente, nu în forța brută. Cine își impune adevărul său dă dovadă că este străin de el. Iar aceasta se întâmplă nu doar prin evitarea discuțiilor, ci și prin purtarea lor nepotrivită.
În plan concret, consider că este nocivă atât atitudinea ierarhilor care-și apără abaterile lor (direct sau prin interpuși), cât și extrema formată în general din unii nepomenitori care se proclamă deținători absoluți ai adevărului și îi cataloghează drept eretici chiar și pe cei care nu susțin dogme greșite, ci doar refuză să se despartă de clericii Bisericii. Fără o decizie sinodală, ca întotdeauna, nimeni nu poate stabili propriile sale opinii și reguli, altfel este atacată tocmai unitatea Bisericii. Unii provoacă destabilizarea prin abaterile lor, iar alții o agravează prin lipsa de răbdare și înverșunare.
Însă totul pornește de la lipsa de flexibilitate a ierarhilor. Nu doar că nu-și recunosc greșelile sau nu explică limpede confuziile, ci refuză chiar și dreptul clerului inferior de a întrerupe pomenirea în caz de erezie, cum este situația cu ecumenismul semnat în Creta. Acest despotism este în stare să nege și canoanele bisericești (15 I-II, 31 apost.) și tradiția ortodoxă. Din păcate, această convingere este doar un slogan menit să discrediteze și să radicalizeze pe oponenții lor (care nu ar trebui să cadă în această capcană). Dar și mulți dintre clericii și credincioșii mai sinceri au căzut și chiar au propagat această falsă concepție. Oare nu tot dintr-o încrâncenare nepotrivită? Oare nu sunt prin aceasta vinovați în fața lui Dumnezeu pentru subminarea unor reacții corecte? Sigur că pot fi criticate exagerările, cum ar fi impunerea obligativității nepomenirii, dar nu negat acest drept canonic și, mai ales, nu caterisiți preoții care recurg la acest gest corect.
Dar, dincolo de faptul că adevărul provoacă polemici și neînțelegeri ascuțite din cauza minciunii din inimi, cel mai important este că el trebuie apărat, mărturisit. Fără compromisuri, fără lipsuri, după puterea fiecăruia. Însă principalul viciu care bântuie acum este că fiecare se crede neînsemnat și nevrednic dintr-o falsă smerenie. Dar de mântuire se simte cineva atât de nevrednic, încât să renunțe la ea sau la nădejdea ei? Ca mădulare ale Bisericii, avem datoria nestrămutată să păzim regulile și învățăturile lui Hristos dacă ne socotim parte a ei. Unul mai mult, altul mai puțin, dar în direcția cea bună, nu punând umărul la toate intoxicațiile și deraierile.
Deci ar trebui sprijinit demersul pentru lămurirea oricăror abateri, cum sunt semnăturile în Creta, și susținute cultul și morala Bisericii. Măcar prin a nu mai valida activ sau pasiv pozițiile greșite, dacă nu chiar prin combaterea lor. Nu există neutralitate în raport cu adevărul, iar cei mai mulți, din frică, oportunism sau neînțelepciune, susțin tocmai minciuna. Iar acest lucru se întoarce împotriva trupului eclezial și a propriei lor mântuiri. Este elocvent exemplul Apostolului Petru, care a trebuit să-și plângă păcatul lepădării de Hristos și să-i întărească și pe ceilalți în credință.
Toate acestea pentru că adevărul are valențe puternice morale, este apăsător, are exigențele lui asupra conștiinței și comodității. Iar mai mult, adevărul evanghelic scoate sufletul din cei fățarnici pentru că nu-l pot primi, dar și din cei smeriți până să-l slujească.
Asceza cea bună în Biserică
Strâns dependente de adevăr sunt morala și spiritualitatea ortodoxe. Nu doar că izvorăsc din credința și frica de Dumnezeu, dar acestea sunt și semne, dovezi și garanții ale prezenței lui Dumnezeu prin smerenie, dragoste, curăție, blândețe, comportament nefățarnic.
Nu se poate despărți spiritualitatea de dogmă pentru că se alunecă într-un creștinism crud (sau dimpotrivă, insipid, sentimentalist). După cum spunea Părintele Sofronie, trei lucruri sunt de neconceput: „o credință fără dogmă, un creștinism în afara Bisericii și un creștinism fără asceză”. Toate sunt legate între ele și sunt un fel de a concentra unitatea în Hristos.
Nevoința ortodoxă urmărește curăția sufletului și dragostea și purtarea sarcinilor aproapelui. Este necesară pentru că, fără efort și trudă, nu poate răsări nimic bun. A dobândi virtutea din credință este o artă a artelor și un efort dumnezeiesc. Spiritualitatea Părinților trezvitori, isihaști s-a concretizat în atâtea cărți despre asceză. Tocmai pentru că este de la Dumnezeu este atât de perfectă și bine conturată. Patericul și Viețile Sfinților reprezintă aplicarea învățăturii de sus.
Legătura strânsă și tainică între strădania omenească și lucrarea harului reprezintă cheia faptelor bune adevărate, plăcute lui Dumnezeu. Străpungerea inimii, pocăința încordată, părerea de rău sunt cele care schimbă inima, dar și legătura cu aproapele. Pe dinăuntru, nu doar de fațadă.
Se poate spune că rugăciunea este cea care definește morala creștină. Nu în înțelesul restrâns, ci ca lucrare care îmbrățișează și ghidează toată trăirea ortodoxă trezvitoare. Sau, altfel spus, isihasmul (liniștirea) reprezintă modul slujirii corecte a lui Dumnezeu și de dobândire a mântuirii, pe care l-au promovat Sfinți precum Grigorie Palama și Paisie Velicicovski. Nu ca și cum doar aceștia au fost adepții trăirii ascetice, ci ei l-au repus în valoare. De fapt, toți marii Părinți din vechime, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin, Spiridon și toți ceilalți mucenici și cuvioși s-au nevoit în lupta cea bună, care i-a mânat să apere puritatea Ortodoxiei ca pe singurul lucru de preț.
Au existat și catolici care s-au dedicat problemelor de credință, care chiar au și murit pentru ea, ba au apărut și protestanții, care au încercat să reformeze și să „îndrepte” greșelile, dar într-un duh cu totul străin de Evanghelie. Aceste erori și oricare altele de poziționare duhovnicească trebuie evitate pentru că „ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1Tim. 1:5).
Din păcate, a cam apus vremea când păstorii cu cuget bun se luptau și izbuteau să reașeze corabia Bisericii pe calea cea dreaptă. Atunci se ridicau mulți în apărarea credinței. Astăzi sunt foarte puțini, iar masa celor care apostaziază subtil sau fățiș pune o povară grea. Comunismul a trecut cu trădările lui, iar clerul, cei vinovați, nu s-au pocăit, nu au denunțat public nimic din abaterile de la credință făcute, lăsând deoparte păcatele personale. S-a instaurat un soi de serghianism, de pactizare cu puterea statului pe mai departe. În acest sens, îmi vine în minte indignarea Părintelui Iustin față de naivitatea mea când am zis că Biserica a trecut cu bine prin comunism. Acum înțeleg mai bine. Am supraviețuit, dar am pierdut enorm din puterea învierii, din gustul vieții adevărate, am fost puși pe o altă cale, a obișnuirii cu compromisurile. Probabil o vom pava până când taina fărădelegii nu va mai avea cine să o împiedice (2Tes. 2:7).
Nu este normal să părăsim Biserica, să ne dezicem cu totul de ierarhie, cu atât mai mult a face grupări paralele. Însă este imperios necesar, după umila mea părere, să nu ne rușinăm de Hristos. Nu doar ca masă a credincioșilor, ci și fiecare în parte. Totul poate fi pierdut într-o clipă, toate cele materiale. Dar… și sufletul ni-l putem pierde tot într-o clipă și chiar clipă de clipă.
„Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)
Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.
Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de
realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și
credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și
adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet
creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să
altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în
mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a
avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în
societate.
Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru
a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele
Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat
aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că
acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor
noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea
valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică.
Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime
în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că
există o criză și la acest nivel.
Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare
și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte
diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și
isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise
la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora
viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar
și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare
câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și
cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în
Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru
că roadele Duhului se câștigă cu greu.
Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii
Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003,
Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”.
Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar
publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în
duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe
interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.
Culmea este că
acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze
cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee,
care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până
atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau
acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat).
Dar o voce care să exprime
răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru
mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate
acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem
ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să
ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.
De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o
reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă
perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult
timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de
poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un
episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate
face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?
Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la
vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui
caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de
pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am
insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar
din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile
simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la
sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și,
în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de
atunci, care mereu a încercat să o oprească.
Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”.
Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate
diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel
mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.
Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni,
să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă
mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea.
Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși
autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea
de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai
cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o
atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.
Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose,
care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea
foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite
extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat,
modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost
lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii
schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a
părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el.
Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din
Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi
evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.
Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem
nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm
să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu
Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea
interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce
este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este
cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările
vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o
răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra
atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu
pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune
neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci
trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos
este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri,
să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o
astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în
afară?
Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți
prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una
pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de
demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm
și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile
pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați
în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.
Instituționalismul
bisericesc strivitor
O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul
bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar,
dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări
sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă.
Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?
Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei
rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața
unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință
abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până
atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul
care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească:
duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc
viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.
Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare
și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este
dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă
trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și
o năzuință bună.
Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care
conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută
zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este
pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din
atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum
homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie
în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii;
atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată,
amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de
remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă
evident bisericească.
Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica
nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie
trecut.
Ecumenismul, laxismul
dogmatic și Sinodul din Creta
Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu
generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot
aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc
dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.
Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el
are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc,
politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult
mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel
pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri
revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui
Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de
credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este
mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?
Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a
ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia
în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă
transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a
focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor,
intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii
duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea
literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima
necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine
făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.
Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care
au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu
există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări.
Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care
ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de
orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile,
vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe,
dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și
presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt
pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună.
Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o
restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce
a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc
pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie
prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital
pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la
extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider
că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i,
o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate
fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și
deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar
trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De
aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o
ispită cu tentă schismatică.
Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt
indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau
indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem
vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor
la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al
Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi
Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității.
Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește
folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.
În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea
duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.
Biometria
Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar
fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați,
problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale
și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor,
cu cât discernământ.
În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de
pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a
fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți
cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții
Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte
cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21,
27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a
păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi
dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție
că dobândește pe Hristos.
Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc
cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se
construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o
datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de
Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a
lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la
moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată
din timp.
La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare,
dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă
împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu
există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.
Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.
