Cuvintele de mai jos constituie finalul relatării experiențelor Părintelui Arsenie din decursul vieții sale și sunt, cumva, o concluzie și un diagnostic amar asupra stării în care se găsește societatea. Dar am ales să fie prezentate primele pentru că rezonează cel mai tare cu situația noastră de astăzi. Ca și Starețul Sampson, a fost un preot monah deosebit, care a trecut prin vremuri tulburi atât pentru lume, cât și pentru Biserică în Rusia comunistă.

În decursul multor ani de trăire în „lagărul morții” (așa numeam noi, deținuții, lagărul cu regim strict, unde ne trimiteau nu pentru ispășirea pedepsei, ci cu siguranță pentru a fi omorâți), am înțeles că oamenii care se aflau acolo nu mai sperau la nimic. Așteptau numai moartea, de aceea definiția binelui și a răului era cu totul alta la majoritatea deținuților. Alta faţă de cea din libertate. De aceea şi raportul lor faţa de viața personală şi faţă de cea a aproapelui era altul: aspru, brutal fără îngăduinţă. Însăşi definiţia „binelui şi a răului” era înţeleasă în chip demonic: „bine” când aproapelui îi era rău şi „rău” când aproapelui îi este bine. Din acest punct de vedere erau analizate acţiu­nile tale şi erau înţeleşi străinii.

În această împrejurare de iad, când omul din lagăre venea la pocăinţă, la mărturisire, el era încărcat cu o astfel de povară de păcate, încât preotul se pier­dea cu firea. Preotul nu mai ştia: Oare are dreptul de a-i ierta lui toate acele păcate cumplite?

Cel venit la mărturisire nu mai avea timp pentru a-şi schimba şi îndrepta viaţa. Mâine îl pot omorî tocmai prietenii lui criminali sau îl pot împuş­ca paznicii, în mină îl poate îngropa minereul sau să-l strivească copacul ce se taie în pădure. Dacă eu îi refuz mărturisirea, acest om va pleca din această viaţă nepocăit şi neîmpăcat cu Dumnezeu. Oricât de păcă­tos ar fi, el a venit să se căiască şi să primească iertare de păcate, după măsura conştiinţei sale.

Stând în faţa celui ce se mărturisea, ascultând sincera lui spovedanie, uneori mă îngrozeam de cele auzite. Sufletul meu îngheţa, însă ascultam, luam aminte şi, dacă înţelegeam că era sincer, atunci îi dez­legam păcatele. Se întâmpla ca, ascultând mărturisi­rea, să-l rog pe deţinut să aştepte până seara următoa­re. Eu mă rugam toată noaptea aceea ca Domnul să-mi dea puteri de a dezlega păcatele celui ce s-a mărturi­sit. Deseori se întâmpla ca în zilele următoare de­ţinutul ce s-a mărturisit să moară. În aceasta se arăta Pronia lui Dumnezeu. Dacă vedeam nesinceritate în căința celui venit, atunci îi vorbeam despre necesitatea sincerității căinței, iar dezlegarea de păcate nu i-o săvârșeam.

Au  fost câțiva deținuți la care nu am putut să le dezleg păcatele. Pe deasupra, atât de mari erau răutățile săvârșite de acești oameni, încât conștiința mea duhovnicească a fost chinuită și mai mult. Din această cauză, de două sau de trei ori au încercat chiar să mă omoare. Această intenție a lor confirma încă o dată dreptatea hotărârii mele. Mai înainte de a fi exilat, am citit multe cărți bune și duhovnicești despre mărturisire, scrise de Sfinții Părinți ai Bisericii și de autori contemporani. Aceste cărți s-au întipărit în sufletul și în conștiința mea ca un adevăr neschimbat.

În comuniunea cu fiii mei duhovnicești mă conduceam după aceste adevăruri. Am împrumutat și experiența preoților ce erau duhovnicește cu mult mai înalți și mai îmbogățiți de îndelungata lor slujire în Biserică. Acești preoți m-au pregătit să pot ajuta și în aceste cazuri neașteptate din lagă pe oameni sortiți morții, îngreuiați cu cele mai groaznice păcate: crime nenumărate, violențe, jafuri, tâlhării.

Stăteam uneori în îndoială în privința binelui duhovnicesc făcut cu acești deținuți din lagăr. În 1961, întâlnindu-mă cu Episcopul Atanasie, i-am povestit amănunțit despre aceste cazuri și l-am întrebat dacă am procedat bine. Vlădica Atanasie mi-a răspuns că aceste cazuri le-a întâlnit și Sfinția Sa și că a procedat la fel.

Vă aduceţi aminte? Biserica noastră nu era prea mare. Intrând în ea, te cuprindea imediat umilinţa şi împăcarea. }n Moscova nu se auzea despre biserica noastră.

Enoriaşii, în majoritate, erau oameni intelectu­ali şi mulţi tineri între 18 şi 30 de ani. Oameni înstăriţi erau destui. Ceilalţi enoriaşi erau din împrejurimile bisericii. Numărul persoanelor din comunitate era în medie de 90-95, dar venea şi mult norod din diferi­te părţi ale Moscovei. Biserica întotdeauna era plină. Noi toţi, care suntem de faţă acum, noi am întemeiat obştea noastră. Pentru aceasta vreau să-mi împart gândurile mele cu voi, fiii mei duhovniceşti.

Sunt şaisprezece ani de când mă aflu din nou în mijlocul vostru. Timp de 18 ani, cât am fost închis în lagăr, s-a schimbat pacea şi mentalitatea oamenilor, chiar şi voi, iubiţii mei fii duhovniceşti, v-aţi schimbat.

Credinţa a devenit la mulţi diferită, perceperea lui Dumnezeu a luat o „nuanţă manierată”. Desigur, Dumnezeu în Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi ca­noanele, într-un cuvânt Biserica, sunt şi vor fi aceiaşi, dar peste toate aceste adevăruri s-a pus un val de cea­ţă: „progresul contemporan”.

Dumnezeu există şi îndoieli în privinţa Sa nu sunt, dar auzi adesea aceste cuvinte: „ieşite din practi­că”, „cosmice”, „ieşite din sfera lumească”. Şi acestea le rostesc oamenii credincioşi. Ei cugetă aşa: „Desigur, este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi sunt şi Sfinţii. Această tradiţie bună, bisericească, învie cre­dinţa şi îi dă continuitate apostolică, în duhul din ve­chime. Biserica este necesară, dar voi gândiţi-vă: două mii de ani ne despart pe noi de vremea înfiinţării ei. În acest timp de două mii de ani omul a devenit altul, intelectual. A sporit ştiinţa şi în jurul omului totul s-a reînnoit şi s-a schimbat, dar Biserica a rămas în cercul ei”.

Cuvântul „ecumenism” în înţelesul său e bun, dar pentru Ortodoxie este vătămător. Aşa gândesc eu și părerea mea nu o impun nimănui.

Credinţa în Dumnezeu curată de la începutul lumii, numită şi „copilărească”, ce exista la mulţi oameni ruşi, se mai găseşte acum doar la puţini cre­dincioşi.

Cunoaşterea cea materială, „raţionalismul”, a intrat prea adânc în sufletele oamenilor.

Spun toate acestea cu amărăciune şi cu tristeţe, dar cred că Domnul Dumnezeu, până la urma urmei, Îşi va deschide înţelepciunea Sa oamenilor.

Eu mă întâlnesc cu mulţi oameni. Fiecare îşi deschide sufletul său în mod deosebit, unul într-un fel, altul în alt fel. Dar pot eu oare să-i numesc fii du­hovniceşti pe toţi cei care vin la mine? Cu părere de rău, nu. La unii din ei în cugetarea inimii lor a apărut independenţa. Pentru ei, eu nu sunt un părinte duhovnicesc, călăuzitor al vieţii lor, aşa cum era în obștea noastră, ci pur şi simplu un preot chemat pentru a-i mărturisi, a le ierta păcatele şi pentru a-i împărtăşi. Sfaturile şi îndemnurile mele ei le ascultă, dar procedează și trăiesc după cum gândesc ei şi cu aceasta mă socotesc pe mine părintele lor duhovnicesc, amăgindu-se că trăiesc sub povăţuirea mea duhovnicească.

Discutând cu preoţii şi ierarhii veniţi la mine, aud de la ei tot felul de evenimente. Părinţi duhovni­ceşti, fii şi fiice duhovniceşti, care să-şi poată conduce viaţa lor duhovnicească în înţelesul deplin al cuvân­tului, devin din ce în ce tot mai puţini. Aceasta e o mare tragedie duhovnicească pentru omul credincios contemporan, dar cred că starea aceasta va trece şi din nou se vor reînnoi mănăstirile, bisericile şi comunită­ţile creştine. Bisericii îi va aparţine rolul de conducere în viaţa comunităţilor creştine.

Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.

Observații: Cuvintele acestea au fost rostite de Părintele Arsenie în vremea bolșevică. De atunci Biserica s-a ridicat, mai ales în Rusia, nu mai este prigonită atât de virulent. Totuși remarcile lui rămân actuale pentru că decadența duhovnicească, împietrirea și întunecarea oamenilor, crește mereu. Comunismul a fost o etapă violentă în acest proces de degradare, dar asistăm acum la unul de o violență subtilă, mascată, antihristică. Nu doar de pecetea formală trebuie să fugim și de erezii, ci prima dată de duhul inuman care se înstăpânește la nivel individual, dar și colectiv, instituționalizat. Lumea nu mai reacționează la ororile erorilor care îi sunt impuse pentru că îi lipsește duhul de pocăință, de credință, simțul acut al normalului. Chiar și credința a devenit rigidă sau formală.

Este imperioasă acum revenirea la umilința și smerenia și la valorile pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletul omenesc. Vorbim de un adevărat zbucium de a scăpa de ghearele nepocăinței.

Translate page >>
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x