Mărturii patristice cu privire la întreruperea comuniunii pe teme de credință

Învățătura patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.

O credință fără astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa, credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie patristică. Pentru că o râvnă martirică fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare, fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).

Referințele la Sfinții Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai departe.

Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și mărturisitoare

Întâi de toate, este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii, gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple din istoria bisericească:

– Sf. Vasile cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au mărturisit public ortodoxia.

– Ereziarhul Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102) și în cartea Callinici, De vita S. Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa: „popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică să nu fie nedreptățiți în credință”.

– Sf. Grigorie Palama nu l-a mai pomenit pe Patriarhul de Constantinopol, Ioan Caleca, după ce acesta a început să propovăduiască erezia energiilor create. Consemnarea acestui fapt se găsește într-o Enciclică a lui Caleca.

– Chiar în secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.

Toate aceste exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important, pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de episcopul lor sau de către un Sinod.

Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a pomenirii

Întâi de toate, este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR, intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Din păcate, interpretările oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu merită atenție deosebită.

Însă există mai mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează Biserica.

Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).

Părtășia la erezie

Întâi de toate, trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.

Este de domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10 apostolic[1], comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.

Pomenirea episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul întreruperii pomenirii.

Baza canonică

În afară de canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul 31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.

Este forțată interpretarea canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că, deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul lui, deci nu este o necesitate.

Dimpotrivă, conform canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi. Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire, sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare, nu atât cu cine a fost în comuniune.

Texte patristice

În afară de reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.

De la început este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta sau interpreta după propriile noastre concepții.

Dintre toți Sfinții Părinți, o situație aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el. Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult, nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la Fericitul Augustin.

Anatema Sinodului ROCOR din 1983

Deși Sinodul Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști. „Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care susțin teoria ramurilor.

Sf. Atanasie cel Mare (†373)

Într-o Epistolă către monahi, Sfântul i-a îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în caz că refuză să facă cele cuvenite.

Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.

(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.

Revenind la textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe toți și a-i trage la credința sănătoasă.

Sf. Vasile cel Mare (†379)

Pe lângă faptul menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.

De asemenea, el a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară (Epistola 240).

Sf. Chiril al Alexandriei (†444)

În Scrisoarea a 11-a a sa, printre altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol, clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare. În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III Ecumenic din 431).

Nu doar că a păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie, de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea 49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).

Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)

Acest Sfânt a fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic (681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf. Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c, 3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].

Un fragment dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai veche (Constituțiile apostolilor), iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus din treaptă.

Mai e de menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.

Sf. Sofronie a fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).

Sf. Maxim Mărturisitorul (†662)

Un colaborator apropiat al Sf. Sofronie a fost Sf. Maxim Mărturisitorul, care a reușit ceea ce nu izbutise Patriarhul Ierusalimului, anume condamnarea sinodală temporară a monotelismului și a susținătorilor lui. Acest lucru s-a petrecut prin Sinodul de la Lateran, Roma, în 649, prezidat de Sf. Papă Martin, unde a avut un rol important teologic Sf. Maxim. Patriarhii de Constantinopol și Alexandria aici au fost declarați depuși din treaptă.

Sf. Maxim este arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.

Câteva citate elocvente:

„Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria Maggiore).”

„Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”

„Eu nu voi intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”

„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.

Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (†847)

Acest Sfânt a urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase găsim în cartea Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos, în care se fac trimiteri la surse istorice primare.

Deja erezia iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui, împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.

Ceea ce ne interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la Împărtășanie.

Față de această atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor, cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict, care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.

Așadar poziția Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a întins între anii ~787-861, din vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).

Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)

În timpul păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din 861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici, care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza rigorismului pătimaș.

A luptat împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea Ecumenic. Totuși atunci nu au fost condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită, iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi evitată și s-a produs în 1054.

Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)

În Apologia pe care o face către împăratul unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4]. Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.

Părinții aghioriți din 1273

În aceeași perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat, după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].

Sf. Grigorie Palama (†1359)

Disputele teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama. Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în 1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot deține oficiul”[6]. La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și, în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în comuniune cu ei.

În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile acestor doi Patriarhi, există apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din comuniune.

Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)

Singurele scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că „pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește. Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].

Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)

Cu toate că observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt. Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine. Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”^[8]. Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.

Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.

Sf. Paisie Aghioritul (†1994)

Atunci când multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).

După cum dau mărturie unii Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”

Sf. Iustin Popovici

A luptat deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de erezie ecumenistă, totuși mărturii credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.

Gheron Iosif Isihastul (†1959)

Deși Gheron Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă, avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh, orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din același Potir?”[9]. Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu privire la tema pusă aici în discuție.

Schisma serghianistă

Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.

Concluzii finale

Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde mai multe caracteristici:

– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească (Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de Nestorie), validate de Sfinții Părinți;

– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);

– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;

– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți. Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte, suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).

– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu, iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu, iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.

Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii, pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.

Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul) trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).

[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.

[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante capitolele I-XXI.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[4] Dossier grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.

[5] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[6] Viața Sf. Grigorie Palama…, p. 126

[7] Cf. Străjerii Ortodoxiei, p. 444

[8] Pidalion, Editura Credința strămoșească, 2007, nota 36, p. 37-38.

[9] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p. 309.