Deși textul Enciclicii Patriarhilor din 1848 este foarte cunoscut, nu același lucru se poate spune despre contextul în care a fost ea alcătuită, unul de mare însemnătate. De altfel, anul 1848 nu este unul foarte îndepărtat, ci reprezintă ultima perioadă de normalitate a credinței, înainte de apariția ecumenismului, chiar la jumătatea sec. al XIX-lea. Transformarea Patriarhiei Ecumenice până astăzi este evidentă dacă ne uităm la acest text și context, care sunt grăitoare de la sine.

Nu în ultimul rând, această lucrare de traducere și studiu sunt valoroase și pentru motivul că vin din penița unui mare teolog român, Teodor M. Popescu, încununat și cu biruința mărturisirii în temnițele comuniste pe lângă activitatea sa teologică foarte valoroasă. Cunoștinele acestui mare profesor sunt impresionante, chiar și la nivel de cunoașterii a limbii vechi grecești, pe care dă dovadă că o stăpânea la perfecție. Nu doar limba, ci și studiile scrise în străinătate (în franceză și germană) nu îi erau necunoscute.

Vom reveni și cu traducerea textului Enciclicei, una mai literală, precisă, chiar dacă mai greoaie decât versiunea care circulă astăzi. Bineînțeles, traducerea sa este îmbogățită cu multe note și explicații. Textul este preluat și adaptat foarte puțin la limbajul actual din revista BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 545 -623.

În anul 1848, luna mai, cei patru patriarhi ortodocşi şi sinoadele lor au semnat şi au trimis ortodocşilor de pre­tutindeni o lungă enciclică[1] ce constituie unul din cele mai importante documente pentru istoria raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică în timpurile mai noi.

A trecut de atunci aproape un secol, plin de mari evenimente politice şi bisericeşti, şi multe schimbări au fost aduse de ritmul cel iute al vremii din urmă. Enciclica patriarhală de la 1848 şi faptele de care este legată sunt azi aproape uitate. Împrejurările politice de la 1848 au făcut ca la noi, pe cât ştiu, Enciclica de la Constantinopol să nu se bucure nici atunci de atenţia şi de publicitatea cuvenită unui act atât de important.

Dacă timp destul a trecut, ideile ei rămân totuşi inte­resante totdeauna pentru Biserica Ortodoxă şi repetate manifestări bisericeşti le-au făcut chiar actuale. Enciclica era pentru ortodocşi şi pentru alţii o necesară şi bineve­nită lămurire de principii şi de atitudine confesională, o precizare a temeiurilor şi punctelor de vedere ortodoxe.

În fața repetatelor încercări ce se fac, mai ales de la un timp, pentru a se ajunge la o apropiere a Bisericilor creştine şi mai ales în fata acţiunii, atât de stăruitoare a Bisericii romano-catolice, de a unifica în jurul Romei toată creştinătatea, începând cu cea ortodoxă ca mai apropiată, în numele şi cu puterea pontifului său, este bine să se mai ştie odată ce credea la 1848 Biserica ortodoxă despre dezbinarea creştinilor şi despre posibilitatea şi mijlocul adunării lor laolaltă, pe care şi ea o doreşte nu mai puţin decât oricare dintre episcopii Romei.

Căci enciclica greacă de la 1848 era un răspuns la enciclica latină adresată de papa Pius IX către Orientali, la 6 Ianuarie acelaşi an[2]. Prin scrisoarea sa, papa invitase pe ortodocşi să se unească cu Roma; în răspunsul lor, patriarhii ortodocşi arată de ce s’au despărţit Bisericile și cum ar putea să se unească. Ei demască, cu acest prilej, gustul de inovaţie şi de putere al Bisericii romane, ca provocator al schismei, combat inovaţiile ei, protestează contra prozelitismului romano-catolic şi îndeamnă stăruitor pe ortodocşi să nu părăsească dreapta credinţă.

Pentru iluziile lui Pius IX, enciclica ortodoxă era o grea lovitură. Ar fi desigur exagerat să afirmăm, că raporturile dintre cele două Biserici au fost grav influenţate prin manifestările lor de la 1848, pentru că starea acestor raporturi nu mai era uşor de modificat simţitor prin acte ca acelea, schimbate atunci între papă şi patriarhii ortodocși. Dar aceste acte au importanţa şi semnificaţia unor atitudini confesionale oficiale şi solemne, cum nu se mai văzuse de mult în istoria bisericească.

Deosebirea de vederi dintre cele două Biserici este astfel pusă din nou în lumină prin documentele de la 1848. Noi nu erau ideile exprimate de o parte şi de alta, dimpotrivă. Dar nu mai era obişnuit de patru secole să producă o încercare de unire şi totodată era neobișnuit procedeul întrebuinţat. După un lung trecut de ostilități confesionale, care adusese între cele două Biserici un dispreţ şi o indiferenţă, ce puteau fi socotite ca un armistițiu, cum zice A. de Stourdza, „une trêve de Dieu, tacitement acceptée”[3], şi fără niciun motiv din partea ortododocșilor, şeful Bisericii romano-catolice le adresează o senină și stăruitoare invitaţie la unire, pe un ton afectuos, încrezut şi naiv, de părea că nu se întâmplase între Orient şi Occident o profundă schismă milenară, agravată prin vechi și neisbutite încercări de unire, prin repetate fricţiuni, prin nenumărate şi supărătoare impietări romano-catolice în Orientul ortodox, agravată chiar prin acuzaţiile şi veleităţile provocatoare, abia mascate de tonul ei părintesc, ci doar de o neînţelegere trecătoare, care rămăsese din nepurtare de grijă nerezolvată.

Punând chestiunea pe terenul polemic şi răspunzând energic, cu referire la documente şi la fapte istorice, care stricau tot efectul apelului papal irenic, patriarhii ortodocşi nu făceau decât să vorbească serios, deschis şi clar, aşa cum era necesar într’o chestiune de importanța şi de gravitatea unei încercări de unire. Răspunsul lor era făcut prin însăşi natura lucrurilor să trezească din visuri de su­premaţie pe prefăcuţii idealişti ai unităţii creştine, porniţi la 1848 în campanie de noi cuceriri.

Explicaţia lui stă chiar în îndrăzneala încercării pa­pale, în vederile ei romane neschimbate, în momentul ales de iniţiativa lui Pius IX ca să amintească ortodocşi­lor durerile schismei şi binefacerile unirii, în sforţările in­tensificate ale propagandei latine, împrejurări cari, cu tot apelul dulce al lui Pius IX şi cu atât mai mult, consti­tuiau o provocare, ce nu putea să fie întâmpinată decât cu o punere la punct categorică. Pius IX vorbia despre unire trecând intenţionat peste realităţile protivnice; pa­triarhii ortodocşi vorbesc despre aceste realităţi, care stau din nefericire în calea unirii. Era vorba adică despre ace­laşi lucru, despre restabilirea unităţii creştine, dar în două concepţii opuse, care de mult nu se mai precizase atât de oportun.

Îndoita manifestare confesională de la 1848 este de aceea unul din momentele mai importante ale istoriei schismei sau – ceea ce este tot una – ale încercărilor de unire, şi este cu atât mai important, cu cât face începutul unei noi metode de unire, după o lungă perioadă de tă­cere oficială de o parte şi de alta, în care cele două Biserici păreau că îşi păstrează înarmate vechile poziţii, dar fără noi intenţii de atac.

Din nefericire lucrul a fost mai grav. Un papă cu mari aspiraţii pontificale, care întreceau şi puterile sale şi posibilităţile momentului, a aruncat cu un apel în aparentă inofensiv şi bine intenţionat, ba chiar îmbietor, o torță care, în loc să lumineze calea unirii Bisericilor, a aprins în chip firesc un nou foc polemic, care avea să tulbure iarăşi liniştea confesională.

Dacă efectul produs în Orient a fost contrar aşteptărilor romane, nu este mai puțin adeărat că documentul papal acea o importanță deosebită şi că îşi găsea la rândul său explicaţia în situaţia, pe care, privind-o din punctul său de vedere şi după interesele sale, Pius IX o găsise favorabilă unei încercări de a aduce pe ortodocşi la Roma pe calea cea nouă a unei enciclici.

Pentru a înţelege iniţiativa unionistă de la 1848, s-o privim deci în lumina istoriei ei. Se va vedea astfel şi ce îndreptăția speranţele papei şi ce justifica riposta ortodoxă și se va vedea ce motiva apelul lui Pius IX, ca şi refuzul ortodox, şi se va înţelege de ce unei propuneri de pace de la Roma i s’a răspuns de la Constantinopol cu un ade­vărat act de acuzaţie.

Se ştie că, după consumarea schismei de la 1054, s-au făcut timp de patru secole numeroase şi zadarnice încercări de unire. Până la dispariţia imperiului bizantin, împăraţii de Constantinopol erau cei care de obicei făceau, de câte ori socotiau necesar sau posibil, propuneri pentru restabilirea unităţii bisericeşti. Căderea Constantinopolului la 1453 a pus însă capăt acestor încercări. Tratativele de unire dintre creştinii ortodocşii din imperiul turc şi romano-catolici deveniau de atunci imposibile, pentru că turcii le-ar fi interzis sau împiedecat ca pe un act ostil lor. Scopul încercărilor de unire fusese în adevăr mai totdeauna politic. O unire realizată sub regimul turcesc ar fi însemnat deci o ameninţare a stăpânirii musulmane asupra creştinilor şi turcii n’au permis-o. Temându-se, din contra, că măcar cucerirea Constantinopolului ar putea să solidarizeze în fine pe creştini împotriva lor, au ţinut să se aleagă numai patriarhi antiunionişti şi au lăsat creştinilor cuceriţi o si­tuaţie la început oarecum suportabilă, în care aceştia să simtă mai puţin nevoia unirii. De altfel, opoziţia violentă, cu care fusese întâmpinată de ortodocşi unirea de la Lyon (1274) şi cea de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), arătase cât era de inutilă şi de turburătoare o unire cu latinii.

Practic deci încercările de unire erau imposibile şi chiar periculoase, după căderea Constantinopolului. Împă­raţii ortodocşi, care să urmărească unirea pentru scopuri politice, nu mai erau, iar patriarhii, ştiind că papii înţeleg prin unire supunere Romei, nu puteau s’o ceară sau s’o primească nici pentru interese bisericeşti.

Dacă ortodocşii nu vedeau posibilă unirea, o vedeau încă romano-catolicii. Dar, cum de tratative prin delegaţi sau în sinoade nu mai putea să fie vorba, unirea cu orto­docşii devenia pentru ei o problemă misionară. Conside­raţi teren de propagandă, ca toţi necredincioşii, „schismaticii” sunt de mult încă obiect al preocupărilor prozeliti­smului roman. Greaua situaţie în care se găseau ortodocşii sub turci sau în ţările catolice făcea ca papii să lege mari speranţe de propagandă. Aceasta s’a făcut mai ales prin ordine şi prin şcoli.

Papa Grigore XIII (1572-1585) înfiinţa la 1573 o „Congregatio de rebus Graecorum”, iar după câţiva ani, între multele (23) colegii naţionale, unul „Pro Graecis ex Graecia et ex aliis provinciis ubi reperiuntur” (1577), alăturându-i şi o biserică, Sf. Atanasie[4], precum şi colegii pentru maroniți şi armeni[5].

Urmaşii lui Grigore XIII au favorizat colegiile. Urban VIII (1623-1644) a înfiinţat Collegium Urbanum (1627), cu scopul de a pregăti mai ales clerici pentru Orient. De la 1641 el a pus colegiul sub conducerea congregaţiei De propaganda fide[6]. Mai târziu a fost unit cu el colegiul maronitic. Principiul propagandei era că pentru fiecare țară „eretică” trebuie să existe un colegiu naţional[7].

Colegiile naţionale[8] erau pepiniere romano-catolice, în­fiinţate cu scopul de a atrage tineri dornici de şcoală, a-i converti la ideile romane[9] şi a pregăti prin ei clerici pentru Orient[10]. În aceşti preoţi a pus Roma totdeauna mari spe­ranţe de prozelitism printre Orientali şi de aceea i-a format şi îi formează cu deosebită grijă până astăzi[11]. Raţiunea acestor sforţări şi sacrificii este „întoarcerea Orientului prin orientali”[12].

Pe lângă propaganda prin colegii la Roma, s’a făcut propagandă prin şcoli, prin scrieri şi prin alte mijloace la ţările ortodoxe. Cu propaganda la ruşi Grigore XIII însăr­cina pe iezuitul Possevino. Iezuiţii au fost de altfel agenţi cei mai activi ai propagandei printre ortodocşi şi lor le-a încredinţat Grigore XIII şi conducerea colegiilor naţionale.

La străduinţele de prozelitism ale colegiilor naţionale şi ale propagandei iezuite se adăugau [cele] ale diferitelor con­gregaţii, unele mai vechi, înfiinţate cu scopul de a orga­niza, a supraveghea şi a susţine opera convertirii Orientu­lui ortodox. Sub numele „De rebus Graecorum”, funcţiona la sfârşitul sec. XVI o comisie de cardinali, care se ocupa în special cu aceşti schismatici. Papa Clement VIII (1592-1605) înfiinţează o alta, „Super negotiis fidei et religionis catholicae”, pe care Grigore XV (1621-1623) a transfor­mat-o (1622) în faimoasa „Sacra congregatio de propa­ganda fide[13], devotată exclusiv misiunii romano-catolice în această „terra missionis”, cum era numit, pe lângă ţă­rile protestante, şi Orientul ortodox[14]. În el numai a făcut misiune în primul an congregaţia propagandei[15]. Cu înființarea ei, prozelitismul romano-catolic se concentra şi se sistematiza, organizându-se minuţios[16].

Pentru că atribuțiunea propagandei era misiunea în general, Urban VIII (1623-1644) a înfiinţat congregaţii speciale pentru orientali: „Super dubiis Orientalium” şi „Super correctione Euchologii Graecorum”. Pe cea din urmă Clement XI (1700-1721) a organizat-o independent, lărgindu-i atribuțiunile, sub numele „Super correctione librorum Orientalium”[17]. Dintre papii următori au arătat deosebit interes Orientului ortodox Benedict XIV (1740-1758) şi Pius IX însuşi, de care vom vorbi mai jos.

Colegiile[18] şi congregaţiile n’au fost singurele mijloace de unire în ultimele secole. Prin promisiuni şi presiuni politice, prin ameninţări şi prin avantaje, prin specularea situaţiei nenorocite a ortodocşilor din ţările romano-catolice, Roma a reuşit să rupă de la Biserica Ortodoxă un număr de credincioşi, ca rutenii în Polonia prin unirea de la Brest-Litovsk (1595) şi în Ungaria (jum. sec. XVII) şi românii în Transilvania prin politica Habsburgilor (1698-1700). Neputând să atragă cu totul pe ortodocşi la romano-catolicism, papii s’au mulţumit cu compromisul uniației, sperând să câştige restul prin uniţii înşişi, după principiul întoarcerii Orientului prin orientali, şi prin alte mijloace, cum sunt misionarii.

Opera acestora este în adevăr veche şi importantă[19]. Încă înainte de căderea Constantinopolului sub Turci, vă­zând nereuşita tratativelor de unire, Roma începuse să lucreze în Orient prin misionari[20]. Stăpânirea turcă le-a îngreuiat un timp propaganda, dar n’a făcut-o imposibilă.

Dominicanii, franciscanii, capucinii, carmelitii, augustinii, teatinii şi, mai mult decât toți, iezuiţii, aceştia insta­laţi la Constantinopol de la 1583[21], au desfăşurat în Orient o mare activitate propagandistă pentru convertirea schismaticilor, susţinută cu grijă de Roma.

Protecţia regilor Franţei, care se găsea în bune ra­porturi cu turcii prin politica inaugurată de François I (1515-1547), aliat cu sultanul Soliman II Magnificul (1520-1566), asigura misionarilor latini, prin ambasadorii țării la Constantinopol, relativa libertate de acţiune necesară[22]. Sub protecţia Franţei se găseau în imperiul turc nu numai francezii, ci toţi creştinii romano-catolici, prin capitulațiunea de la 1740[23]. Propaganda şi delegaţii apo­stolici, precum şi supuşii statului papal, erau în mod spe­cial protejaţi de Franţa[24], ca mandatară a papei[25].

Misiunea în Orient îşi avea deci asigurat un puternic protectorat politic, pe care din nefericire nici o țară orto­doxă nu putea să-l contrabalanseze. Multă vreme statele romano-catolice şi chiar protestante, lipsite de beneficiul capitulațiunilor pentru supuşii lor, au trebuit să-i lase sub protecţia puternicilor şi influenţilor ambasadori francezi. Abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea revendica Rusia, întărită prin tratatul de la Cuciuc-Cainargi (1774), protecţia ortodocşilor[26]. Starea de război, în care ruşii se găseau adesea cu turcii, aspirațiunile lor asupra Constantinopolului şi opoziţia puterilor neortodoxe făceau ca această pro­tecţie să nu poată însemna pentru ortodocşii din imperiul turc ceea ce însemna protectoratul francez pentru credincioşii papei şi pentru propaganda lor.

În favoarea ortodocşilor a trebuit să intervină uneori ambasadori anglicani sau protestanţi, ca în secolul al XVII-lea în cazul încercatului patriarh Chiril Lucaris, dar cu atât nu se putea stăvili propaganda romano-catolică. Este drept că zelul misionarilor a trebuit să fie temperat câteodată, dar nu pe ortodocşi îi apărau astfel turcii contra intenţiilor la­tine. Ortodocşii rămâneau totdeauna expuşi pericolului romano-catolic, ca şi celui turcesc, şi chiar greutatea de a converti pe mahomedani făcea pe emisarii papali să-şi în­drepte atenţia exclusiv asupra „creştinilor despărţiţi de scaunul lui Petru”[27]. Iar când ordinul iezuit a fost alungat din ţările romano-catolice şi – de nevoie – desfiinţat de papa Clement XIV (1773), îi ofereau azil o țară ortodoxă, Rusia împărătesei Caterina II, şi una protestantă, Prusia lui Friedrich II.

Propaganda romano-catolică în sec. XIX

În sec. XIX, după stagnarea provocată de desfiin­ţarea ordinului iezuit şi de Revoluţia franceză, activitatea prozelitistă a ordinelor romano-catolice s’a intensificat con­siderabil. Ordinele misionare se îmmulțesc. Pe lângă iezuiţii reabilitaţi de papa Pius VII la 1814 şi alte ordine amintite, lucrează în Orient assomptioniştii[28], lazariştii, fraţii şcolilor creştine, părinţii misiunilor africane, părinţii albi de la Alger, preoţii Sionului, părinţii „du Sacre-Coeur”, trapiştii, misio­narii de la Verona, pasioniştii, resurecționiştii, călugării oblaţi ai Sf. François de Sales, fraţii marişti şi un mare număr de ordine femeieşti, „soeurs” şi „dames” de o complicată nomenclatură şi de o neobosită activitate pentru interesele confesionale ale Romei[29]. Faptul că iezuiţii s’au gândit să pătrundă chiar în citadela monahismului ortodox, la Sf. Munte Atos, şi să înfiinţeze acolo o şcoală monahală pen­tru a forma călugări uniţi şi a-i face „apostolii naţiunii lor” arată până unde a mers îndrăzneala prozelitismului romano-catolic[30].

Înaintaşul lui Pius IX, papa Grigore XVI (1831-1846), a dat misiunilor un atât de mare avânt, încât este numit „marele papă misionar”[31]. Acest impuls creea şi pentru Pius IX obligaţia de a promova tot mai mult opera misi­unilor. Pius IX a susţinut în adevăr mult misiunea romano-catolică şi a arătat un deosebit interes celei din Oriemtul apropiat[32].

Împrejurările politice din Europa şi situaţia Bisericii ortodoxe i-au fost în mare parte favorabile. Creşterea pu­terii ruseşti în timp ce decădea cea turcească, mişcările na­ţionaliste ale popoarelor ortodoxe, revoluţia şi independența Greciei, făceau pe turci mai concesivi faţă de puterile occidentale, ridicate în faţa Rusiei ca protectoare ale „omu­lui bolnav” al Europei. Politica de mari ambiţii ruseşti şi ortodoxe a ţarului Nicolae I Pavlovici (1825-1855)[33], care voia distrugerea Imperiului otoman sau cel puţin asigurarea protecţiei tuturor creştinilor ortodocşi, recunoscută Rusiei prin tratatul de la Cuciuc-Cainargi, prin cele de la Bucureşti (1812) şi Adrianopol (1829)[34], provocă rivalitatea Franţei şi Angliei, care aveau interesul ca Turcia să dăinuiască în profitul lor[35].

Când, prin tratatul de la Unkiar-Skelessi (iunie 1833), Rusia obţinea, sub forma unei alianţe oferite Turciei, aproape dependenţa acesteia de ea, emoţia celorlalţi inte­resaţi fu mare. O coaliţie se formă apoi contra marelui stat rus şi ea duse la războiul Crimeii (1854-1856), pe care Rusia l-a pierdut. Acest război, în care creştinii oc­cidentali se găseau aliaţi cu turcii contra unei puteri ortodoxe, avea desigur suficiente cauze şi scopuri politice. El nu era însă cu totul străin nici de interesele confesio­nale. Altfel, poate, un cleric romano-catolic nu l-ar fi ca­racterizat cu satisfacţie ca pe „o nouă ridicare de arme a latinilor contra grecilor, ca pe timpul cruciadei din se­colul al XlII-lea”[36]. Faptul că prin tratatul de la Paris (Fe­bruarie-Aprilie 1856), Rusia pierdea între altele dreptul de protecţie asupra creştinilor ortodocşi, arată că rivalitatea confesională nu lipsea dintre motivele campaniei din Crimeia.

Este oricum destul de curios faptul că la 1854 guvernul turc a cerut Patriarhului Ecumenic ca să declare Rusia schismatică pentru că ar fi „introdus în cult inovaţii străine de doctrina Bisericii Orientale”, ceea ce Patriarhul a refuzat, afirmând „identitatea desăvârşită în explicarea dogmelor” între cele două Biserici[37]. Se poate ca diplo­maţia papală să nu fi fost cu totul străină de această ini­ţiere a turcilor în teologia ortodoxă, tocmai în timpul războiului din Crimeea.

Ştiut este că romano-catolicii nu s’au sfiit în acel timp să facă uz de intrigi între greci şi ruşi[38], voind desigur să slăbească solidaritatea popoarelor ortodoxe. Ştiut mai este faptul grav şi semnificativ, că la „hôtel des monnaies” din Paris se bătuse o medalie cu inscripţia „Dieu protège le catholicisme, le protestantisme et l’islamisme!”[39], care arată că războiului contra Rusiei i se da o justificare religioasă-confesională şi că împotriva ortodoxiei se forma­se o adevărată coaliţie, în care, pentru a fi mai odioasă, se găsea alături de romano-catolicism şi de protestantism islamismul.

Franţa şi Anglia convinseseră în adevăr pe turci, că, numai protejând romano-catolicismul şi protestantismul şi distrugând cu ajutorul lor ortodoxia, s’ar putea distruge influenţa rusă asupra ortodocşilor din imperiul turc[40]. La gândul că un popor ortodox ar putea să cucerească Constantinopolul, presa franceză scria că „dacă schismaticii ar înfige crucea pe cupola sfintei Sofia, s’ar termina cu catolicismul”[41].

Iată fapte care arată că alianţa franco-anglo-turcă contra Rusiei însemna o mare coaliţie latino-protestanto-mahomedană contra ortodoxiei, că în Orient exista o mare concurenţă confesională în paguba ortodoxiei şi că, pentru a-şi asigura avantaje politice, Franţa şi Anglia n’au găsit mai bun mijloc ca să le obţină decât lucrând împreună pentru „distrugerea” ortodoxiei, în care vedeau o piedecă şi romano-catolicii, şi protestanţii. De notat că aceştia din urmă se găsiseră mult timp în situaţie de confesiune fără protecţie în Imperiul turc. De notat mai ales că alianţa Franţei, Angliei şi Turciei contra Rusiei nu mai permitea niciun fel de coaliţie creştină contra islamismului[42]. Tre­cuse deci timpul când exista o conştiinţă a intereselor creştine comune. Acum existau interese naţionale, politice, confesionale. Roma nu găsea probabil nimic de criticat într’o campanie contra unui stat ortodox, ba pare a fi so­cotit situaţia binevenită pentru scopurile papale, căci la 1855, în timpul războiului din Crimeia, tipăreşte şi ră­spândeşte în scop de propagandă unionistă, cartea L’E glise orientale a unui apostat zgomotos[43].

Suntem cu acestea trecuţi cu câţiva ani peste data enciclicei lui Pius IX către Orientali, dar papa nu aşteptase lovitura dată ortodoxiei în războiul contra Rusiei, care voia ca popoarele creştine de sub stăpânirea sau suzera­nitatea Turciei să formeze state independente sub protecţia rusă, pentru a încerca să supună pe ortodocşi. Înainte de a ceda Rusia, cedase Turcia în favoarea intereselor romano-catolice şi Roma profita deopotrivă de strâmtorarea turcilor, ca şi de a ortodocşilor, ca să se întindă în pa­guba acestora.

Începând de la 1830, de când influenţa franceză în Turcia era din nou mare[44], se obţine de la turci scoaterea uniţilor din Imperiul otoman de sub autoritatea civilă a Patriarhului de Constantinopol, care era etnarh şi pentru ei, şi organizaţie patriarhală proprie[45]. Armenilor mai întâi, apoi sirienilor şi copţilor li se acordă de către sultanul Mahmud II (1808-1839) autonomia civilă, privilegiu recu­noscut definitiv în anul 1848, consfinţit şi lărgit apoi printr’un hatti-humaiun din 18 Februarie 1856, care a fost confirmat de congresul de la Paris (1856) şi întărit de cel de la Berlin (1878)[46].

Pe lângă acest privilegiu, tratatele au recunoscut şi altele, pe care le-au extins la toţi uniţii şi romano-catolicii din Imperiul otoman. În oarecare măsură s’a uşurat în acelaşi timp, e drept, şi situaţia ortodocşilor, dar, pentru că aceştia erau lipsiţi de o protecţie efectivă din afară şi ameninţau unitatea statului turc prin trezirea sentimentului naţional, dispoziţia stăpânilor față de ei era mai puţin binevoitoare.

Cu libertatea acordată Bisericilor unite începe o fază nouă, mai favorabilă, pentru unirea cu Roma[47]. Pe când protecţia lor era asigurată de state puternice şi temute – atât cât putea să fie asigurată într’un stat ca Turcia -, grija Rusiei pentru ortodocşi făcea pe turci bănuitori. Ideea că Patriarhii de Constantinopol sunt naţionalişti sau oameni ai Rusiei le periclita situaţia şi unii au fost depuşi pentru aceasta, ca Patriarhul Constantios I (1845)[48].

Autoritatea Patriarhului Ecumenic scădea de altfel prin însuşi faptul trezirii popoarelor ortodoxe. Formarea de state naţionale, care revendicau autocefalia Bisericii, avea să micşoreze mult domeniul jurisdicţiei patriarhului de Con­stantinopol, şi începutul l-au făcut chiar grecii. Acest fe­nomen ortodox a dat şi dă încă Romei noi speranţe de succes în Orient. Unul din autorii citaţi aci, P. Michel, nu se poate opri de a-l socoti providenţial pentru interesele prozelitismului romano-catolic:

„Distrugând prin noi evenimente politice această pu­tere a Patriarhatului de Constantinopol, pe care o politică de diviziune o dăduse ca fundament schismei, Providenţa a îndepărtat unul din cele mai mari obstacole, pe care cauza unirii le-a văzut ridicându-se în fața ei. Înainte de această descreştere succesivă a puterii Patriarhilor de Con­stantinopol, unirea nu se putea face fără intermediul lor şi totul se opunea ca o asemenea dorinţă să fie executată de ei; acum, când această putere de origine curat umană, pe care chiar această origine o făcea ostilă Bisericii Cato­lice, se găseşte în aşa fel micşorată, încât nu mai este decât umbra trecutului, unirea se poate realiza fără ea şi contra ei, cu imensa majoritate a populațiunilor de rit ori­ental, sustrase pe viitor influenței ei, şi chiar cu cele care îi sunt supuse şi pe care nimic nu le mai împiedecă de a se despărţi în libertate”[49].

Procesul dislocării ortodoxe, naţionale şi autocefale era la început în timpul papei Pius IX, dar el era un semn bun şi sigur pentru propaganda romană, care a căutat să profite[50], şi nu era singurul. În acelaşi timp adică se trans­formase, decăzând, şi puterea turcă.

Faptul că Turcia nu mai constituia pentru Occident un adversar de temut şi că existenţa şi situaţia ei inter­naţională depindeau tot mai mult de bunăvoinţa puterilor străine, o făcea mai accesibilă misionarilor latini. Islamul încetase de a fi cuceritor[51], propaganda creştină găsea intrare mai uşoară. Misionari, şcoli, instituţii şi opere re­ligioase au invadat teritoriul sultanului, pe care Biserica Ortodoxă se găsea în stare de inferioritate şi supravegheată de aproape.

Avântul dat propagandei romano-catolice de Grigore XVI era şi pentru Pius IX, cum am spus, un punct im­portant în programul pontifical. Pius IX şi urmaşii lui au continuat să organizeze şi să consolideze misiunile latine, neuitând Orientul apropiat. Interesul lui Pius IX pentru acest Orient este în adevăr caracteristic pentru scopurile lui papale.

Pius IX şi Orientul.

Pius IX a fost un papă cu mari idealuri medievale[52]. Bucurându-se de cel mai lung pontificat (1846-1878) cuno­scut în istoria papalităţii – aproape treizeci şi doi de ani – inspirat şi mânat spre ţeluri mari de iezuiţi, al căror instru­ment devenise, împins spre acţiune de nenumărate evenimente politice şi bisericeşti, preocupat să asigure papalităţii cea mai bună situaţie în complicaţiile timpului său, popular şi sărbătorit cum n’a fost niciun alt papă, Pius IX, pe care unii evrei l-au numit Mesia[53], iar un biograf l-a socotit „capodopera lui Dumnezeu”[54], a desfăşurat o activitate bogată şi variată, fără precedent în istoria papalităţii[55]. Într’o epocă plină de greutăţi succesive, printre valuri, foc şi lacrimi, peste de­cepţii, ameniţări şi lovituri dureroase, Pius IX a tins spre culmea idealului papal şi într’o anumită privinţă el cel dintâi a ajuns-o: El a dus la sfârşit construcţia dogmatică a Sinodului de la Trident (1545-1563)[56], el a atins punctul culminant al evoluţiei papale, prin decretarea dogmelor despre immaculata conceptio (1854) şi mai ales a celei despre infalibilitatea papală (1870)[57]. În timp ce puterea lumească a episcopului Romei dispărea prin unificarea statului italian, puterea spirituală căuta compensaţii în realizarea celei mai îndrăzneţe aspiraţiuni papale, în infalibilitatea dogmatizată a „vicarului lui Iisus Hristos”. Autoritatea papală era suită cu o treaptă mai sus.

Ceea ce caracterizează activitatea multilaterală a papei Pius IX este centralismul bisericesc[58]. Unificarea creştină­tăţii sub o singură conducere, cea a episcopului Romei, era un postulat natural pentru o asemenea tendinţă de a concentra totul în mâna papei. Cu sfetnici ca iezuiţii, privirile papei aveau să se întindă peste tot pământul, care trebuia cucerit pentru Roma pontificală. Drumul care du­cea la realizarea idealului propagandei trecea în mod firesc prin Bisericile unite şi apoi prin cele ortodoxe, continuând cu cele protestante. Pentru a fi totul, papa trebuia să aibă totul, să aibă deci sub conducerea sa pe toţi creştinii din lume. Puterea de a voi aceasta nu i-o da abia recunoa­şterea infalibilitătii papale în Sinodul de la Vatican; după ideea iezuiţilor, Pius IX s’a voit infalibil chiar de la înce­putul pontificatului[59]. Această îndrăzneaţă veleitate, afirmată contra sentimentului întregii lumi creştine, arată siguranţa şi tenacitatea cu care, deşi personal Pius IX nu le avea[60], trebuia totuşi, dus de mediu şi de împrejurări, să urmărească ridicarea papalităţii până la înălţimea Sinodului de la Vatican. Pius IX a năzuit ceea ce nu se cutezase niciodată. Şi, pentru că, deşi obişnuită cu toate abuzurile papale posibile, afară de acesta, lumea romano-catolică nu se arăta toată di­spusă să-l primească, Pius IX a zis, trecând ca nimeni altul peste tradiţie şi Biserică: „Eu sunt tradiţia!”[61] şi: „Eu sunt Bi­serica!”[62]. Papa se substituia deci tradiţiei milenare şi Bi­sericii întregi, mergând chiar până la a zice ca Mântuitorul însuşi: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”[63]. Despotismul papal nu se putea exprima mai categoric decât aşa[64].

Un papă care vorbeşte astfel vrea să fie ascultat de toată lumea creştină. Nimic mai natural deci pentru un pontif roman cu program mare decât să se gândească la supunerea – prin apropiere, prin unire, oricum – a ortodocşilor, a anglicanilor, a protestanţilor, a creştinilor eterodocşi orientali, a tuturor pe care Roma i-a dispreţuit şi-i dispreţuieşte de altfel ca pe „schismatici” şi „eretici”. Ideea că poate să existe mântuire şi în altă Biserică decât cea romană Pius IX a respins-o şi condamnat-o cu indignare până şi în scrisoarea către împăratul Germaniei Wilhelm I[65]. Papa şi-a întins de aceea gândul şi grija peste toti creştinii, revendicându-i pentru conducerea sa, iar pe ortodocşi cu preferinţă, încă de la începutul pontificatului său, cum arată şi enciclica de la 6 Ianuarie 1848 „către Orientali”.

Oricât ar părea de curioasă pentru timpul de atunci, această invitaţie la unire nu era un act întâmplător şi izo­lat. Ea făcea parte dintr’un grandios program unionist, pe care Pius IX l-a urmărit tot timpul şi prin toate mijloacele. Nereuşita încercării de la 1848 nu l-a împiedicat de a con­tinua să lucreze pentru aducerea Orientalilor la staulul său. Le-a arătat din contra tot interesul posibil, după împre­jurări, şi mai ales prin grija ce a purtat pentru uniţi, adică pentru „întoarcearea Orientului prin orientali”.

Încă din Iulie 1847 papa înfiinţa un patriarhat latin pentru Ierusalim şi Palestina, cu obligaţia ca patriarhul să rezideze acolo, ca pe timpul cruciadelor. Scaunul fu în­credinţat unui misionar, preotul genovez Giuseppe Valerga, care de la 1848 reprezenta şi pe papă în imperiul turc[66].

La 1850, Pius IX a înfiinţat pentru armenii uniţi din Rusia dioceza Artvin, la 1867 aprobă fuziunea celor două Biserici armene unite, de Constantinopol şi de Cilicia[67]. La 1853 Pius IX dă românilor uniţi o provincie bisericească proprie, cu un mitropolit de Făgăraş şi Alba-Iulia, înfiinţa episcopia de la Lugoj pentru Banat, pe cea de la Gherla pentru Maramureş[68]. La 1861 a numit un episcop pentru bulgarii uniţi[69]. La 1875 a înfiinţat un arhiepiscopat latin la Atena, recomandând regelui pentru acest scaun pe delega­tul papal Marango[70]. Arhiepiscopul de Lemberg Michael Lewicki şi arhiepiscopul croat de Agram Gheorghe Haulik au fost numiţi cardinali[71], ca atenţie şi ca momeală pentru uniţi. Pius IX s’a interesat de asemenea de aproape de toţi ceilalţi uniţi din Orient[72]. El s’a îngrijit totodată de resta­bilirea şi consolidarea Bisericii romano-catolice în ţări în care ea fusese compromisă. Aşa a restabilit ierarhia romano-catolică în Anglia (1850) şi în Olanda (1853), sperând – mai ales în Anglia, în urma curentului creat de mişcarea de la Oxford – numeroase treceri la romano-catolicism.

În scopul promovării unirii, Pius IX a susţinut şi a intensificat opera propagandistă prin toate mijloacele obi­şnuite: şcoli, congregaţii, misionari[73]. În timpul lui s’au în­fiinţat şi noi organizaţii misionare. La 1856 abatele fran­cez Lavigerie, mai târziu arhiepiscop de Alger şi cardinal, înfiinţă „L’oeuvre d’Orient” cu scopul de a susţine şco­lile congregaţiilor misionare din Orient[74]. Mai important este că Pius IX a înfiinţat organizaţiuni speciale pentru conver­tirea ortodocşilor. Ideea o exprimase şi enciclica de la 1848 şi poate tocmai nereuşita acesteea l-a făcut să stăruie. Fapt e că această enciclică i-a adus şi concursul neprevăzut al unui aventurier confesional, Iacob Pitzipios (1800-1805), profesor grec de la Constantinopol.

Pius IX şi Pitzipios.

Combătând pe cei care au scris contra enciclicii lui Pius IX către Orientali[75], Pitzipios trebui, în urma unei neînţelegeri cu patriarhul, să plece din Constantinopol. Deveni de atunci apărător înfocat al unirii, oferi serviciile sale Romei şi desfăşură o curioasă activitate de scriitor în jurul problemei confesionale[76].

Pitzipios a propus papei Pius IX un plan de unire a Bisericilor (1853)[77] şi a conceput ideea unei „Societăţi creştine orientale”. Înfiinţată de Pitzipios şi aprobată şi patronată de papă (1855), această societate, al cărei pre­şedinte pe viaţă era însuşi iniţiatorul ei, rezidând la Paris, şi al cărei comitet central era compus din romano-catolici şi ortodocşi unionişti, trebuia să aibă comitete în di­ferite oraşe orientale şi să lucreze pentru pregătirea tere­nului în vederea unui Sinod Ecumenic cu participarea ro­mano-catolicilor, ortodocşilor, protestanţilor, care urma să fie convocat de ţarul Rusiei sau de împăratul Franţei[78]. De la unirea Bisericilor – şi se vede că era vorba de o unire generală – aştepta Pitzipios şi o soluţie creştină a chestiunii politice orientale. Manualul normativ al Societăţii creştine orientale era cartea lui Pitzipios „L’Eglise orientale”[79], tipărită şi răspândită de congregaţia propagandei. În cartea aceasta, el voia să pună de acord doctrina Bisericilor ortodoxă şi romano-catolică şi să dovedească posibilitatea unirii lor[80].

Contactul lui Pitzipios cu romano-catolicismul îl edfică însă curând asupra ideilor şi scopurilor papale, dezamăgindu-l. Se schimbă atunci din nou la faţă şi scrise contra ,,romanismului” o carte[81], pe care o socotea ca un „nou testament politic al creştinismului”, şi altele[82].

Apostazia lui Pitzipios făcu pe Pius IX să înfiinţeze o altă organizaţie, care să lucreze pentru unirea Biseri­cilor. Prin brevele ,,Romani pontifices” (6 Ianuarie 1862)[83] şi ,,Amantissimus”, papa înfiinţă anume pe lângă con­gregaţia propagandei o secţie specială pentru chestiunile ritului oriental (Congregatio de propaganda fide) pro negotiis ritus orientalis)[84]. „Cum arată şi numele, această congregaţie se ocupă numai cu Bisericile orientale. Ea are ca scop păstrarea şi răspândirea credinţei catolice printre naţiunile creştine, care urmează diferitele rituri orientale, favorizarea unirii Bisericilor disidente cu cea adevărată, Biserica Romană”[85]. Papii următori au menţinut secţiunea „Pro negotiis ritus orientalis”. Benedict XV (1914-1922) a transformat-o în congregaţie proprie: „Congregatio pro Ecclesia orientali” (1917) sub prezidenţa papei[86]. Opera lui Pius IX era deci durabilă. La 1864, el confirma ordinul assompioniştilor, care s’a răspândit în Orient’, susţinând propaganda unionistă prin presă, şcoli şi activitate misio­nară.Era tocmai activitatea pe care o voia şi papa.

Cu înfiinţarea noii secţiuni a propagandei (Pro negotiis ritus orientalis), Societatea creştină orientală devenea de prisos. Pitzipios protestă în calitate de preşedinte printr’o „enciclică” adresată membrilor[87], în care, în stil de anatemă, declară pe papă înlăturat din societatatea sa[88]. Pius IX a continuat să lucreze cu mijloace proprii şi n’a pierdut din vedere Orientul după experienţa neserioasă făcută cu Pitzipios, cum nu l-a pierdut nici după nereușita de la 1848.

Ca să întrebuinţeze toate mijloacele posibile, papa a recurs şi la cele liturgice: A dispus să se facă rugăciuni pentru unirea Orientului. Începând de la Pius IX, o campanie de rugăciuni speciale susţine propaganda unionistă[89]. Motivul acestei campanii a fost tot nereuşita enciclicii de la 1848 către orientali[90]. O serie de apeluri pentru rugăciuni în favoarea unirii se răspândi de atunci la romano-catolici. La 1851 se tipări unul la Bruxelles[91], la 1855 altul la Bourges[92]. În Germania, rugăciunea pentru unire era generalizată prin ordinul episcopilor din anul 1859[93].

Mare impuls a primit campania de rugăciuni pentru unire de la un rus unit[94], Şuvaloff, intrat în ordinul barnabiilor, care a susţinut cu multă căldură necesitatea ei în faţa papei Pius IX. Şuvaloff a dat ideea, pe care a re­alizat-o C. Tondini de Quarenghi, de a se constitui o aso­ciaţie permanentă, care să adreseze zilnic Sfintei Fecioare o anumită rugăciune pentru a interveni la Sf. Duh ,,en faveur de nos frères égarés les Grecs schismatiques, afin qu’éclairés de sa grâce vivifiante, ils rentrent dans le sein de l’Eglise catholique, sous la conduite infaillible de son premier Pasteur et Docteur, le Souverain Pontife romain”[95].

Pius IX a rezervat favoruri papale acestei rugăciuni speciale. Printr’o scrisoare din 2 Septembrie 1869, el acorda o indulgenţă celor care făceau rugăciunea barnabită: De 300 zile celor care o făceau o dată, plenară celor care o rosteau zilnic[96]. Mai mult, cu rugăciunea către Sf. Fecioară s’a unit cu o liturghie săvârşită în cinstea ei la sărbătoarea Imaculatei concepţii (8 Decembrie) şi în prima Sâmbătă a fiecărei luni. La 30 Aprilie 1872, Pius IX acorda o indul­genţă plenară celor care asistau la această liturghie, săvâr­şită în bisericile asociaţiei barnabite[97].

Propaganda protestantă.

Se vede din acestea că papa Pius IX, care a visat ca puţini alţii să unească şi să conducă toată creştinătatea, a făcut pentru unirea cu ortodocşii în special tot ce i-a stat în putinţă, afară bine înţeles de cel mai necesar lucru după rugăciune: înlăturarea piedecilor romano-catolice, care stau de fapt în calea unirii.

De observat că trimiterea enciclicii către Orientali la începutul pontificatului arată că papa proceda chiar cu oarecare grabă. Propaganda protestantă în Orient îl neliniștea desigur. După 1830[98] protestanţii şi mai ales anglicanii aveau în Orient şcoli şi agenţi, care făceau concurenţă periculoasă propagandei romano-catolice[99]. Un interesant raport al proprefectului apostolic al misiunii dominicane în Mosul, Duval[100], arată pentru timpul său, sub urmaşul lui Pius IX, Leon XIII (1878-1903), că şcolile romano-catolice se găseau în vădită inferioritate de pregătire şi de mijloace faţă de cele protestante[101]. Diplomaţia statelor protestante sprijinea, cum era şi natural, opera şcolilor. De la 1842 anglicanii şi germanii aveau un episcopat comun la Ierusalim, încredinţat unui evreu protestant, care, nereuşind să convertească pe conaţionali, şi-a încercat puterea misionară de partea ortodocşilor[102]. Progresele propagandei protestante şi „mania ei de a converti pe creştinii din Orient” preocupau serios Roma papală, preocupare care lua forma unei alarme, cum arată cuvintele unui cunoscător al situa­ţiei: „Nu e de făcut nicio iluzie: protestantismul câştigă enorm teren în Orient; şi, dacă acţiunea lui nu este oprită prin unirea Bisericilor disidente cu Biserica catolică, singura barieră în stare să se opună torentului năvălitor, se poate prevedea, într’un viitor apropiat, ruina completă a acestor biete Biserici, pe care protestantismul le va fi dat ireligiunii şi morţii”[103]. Şi mai departe: „În mod fatal, populaţiunile orientale, supuse acestei acţiuni dizolvante a şcolii protestante timp de câteva generaţii, vor fi încetat de a fi creştine şi vechile Biserici din Orient îşi vor fi trăit viaţa. Nu vor putea să scape de acest dezastru inevitabil decât cele care se vor fi refugiat sub aripa maternă şi protectoare a Bisericii Catolice”[104]. Se poate vedea din aceste cuvinte în ce legătură stă propaganda protestantă cu problema unirii Bisericilor şi se poate înţelege de ce şi Pius IX era în felul său îngrijorat de succesul misiunii protestante în Orientul devenit teren de concurență şi de pradă confesio­nală. Propaganda protestantă era considerată ca cea mai mare piedecă în calea unirii Orientului cu Roma, iar unirea ca singurul mijloc de a-l apăra de protestantizare.

De altfel, şi Biserica Ortodoxă se temea de răspândirea ideilor protestante[105]. Enciclica semnată de patriarhul de Constantinopol Grigore VI şi de cel de Ierusalim Atanasie la 1836 şi care enumera Bisericile protestante şi unele secte şi îndemna clerul şi poporul ortodox să se ferească de învăţăturile lor[106] arată că Biserica Ortodoxă era con­ştientă de pericolul protestant. Ea era conştientă în acelaşi timp şi de celălalt pericol, romano-catolic. Doi ani mai târziu, la 1838, cei doi patriarhi de mai sus, având şi consimțământul celorlalţi doi, Ierotei al Alexandriei şi Metodie al Antiohiei, dau o enciclică „împotriva inovaţiilor latine”[107].

Ortodoxia îşi afirma deci conştiinţa confesională şi re­clama dreptul de a fi lăsată în pace de propagandişti, fie protestanţi, fie romano-catolici[108].

Roma şi Rusia

Rezistența Patriarhilor era întărită prin acţiunea ruşi­lor. Sub țarul Nicolae I Pavlovici se afirma un curent panslavist. Panslavism şi panortodoxism sunt noţiuni apropiate. Voinţa țarului de a lua sub apărarea sa pe toţi ortodocşii, îndeosebi slavi, care formau majoritatea, era un indiciu că împăratul celei de a treia Rome tindea la o concentrare a protecţiei ortodoxe în mâna sa de campion al Ortodoxiei. Nu numai la Constantinopol, ci şi la locurile sfinte – Ierusalimul era „nodul chestiunii Orientului”[109] – voia țarul să i se asculte cuvântul[110].

Amintim aceasta pentru a face înţeles spiritul timpu­lui. Expansiunii romano-catolice i se opunea expansiunea protestantă şi rezistenţa rusă şi ortodoxă. Readucerea forţată la Ortodoxie a uniţilor din Rusia (1839), după revoluţia polonă de la 1831[111], arată că ţarul nu voia să tolereze compromisul uniat şi deci avangarda romano-catolică pe teritoriul său. Ceva mai mult, se pare că-şi imagina convertirea la Ortodoxie a Occidentului[112], idee compatibilă cu pan­slavismul. În acelaşi timp, se întindea stăpânirea sau in­fluenţa rusă în Asia (Persia, China), spre indispunerea politică a Angliei[113] şi desigur religioasă a Romei.

Trecerea ţarului Nicolae I pe la Roma în decembrie 1845, când vizită de două ori pe papa Grigore XVI, fapt care produse senzaţie, puse faţă în faţă pe şeful romano-catolicismului şi pe protectorul Ortodoxiei. Din convorbirea lor, în care papa făcu împăratului imputări cu privire la presiunile exercitate asupra romano-catolicilor şi uniţilor din Rusia, ieşi ideea unui concordat, care s’a încheiat în august 1847 sub urmaşul lui Grigore XVI, Pius IX[114]. Acest concordat asigura libertatea religioasă credincioşilor papei din cea mai mare țară ortodoxă. Deşi concordatul nu s-a aplicat serios, Pius IX avea cugetul împăcat că făcuse ce se putea pentru a-şi afirma drepturile într’un stat ortodox autoritar şi puternic şi pentru a redeschide totodată romano-catolicismului perspective de noi cuceriri[115].

Pentru un început de pontificat şi într’un stat ca Rusia, succesul, deşi relativ, era mare, dacă nu prin rezultatele sale reale, cel puţin prin semnificaţia sa. Pontiful de la Roma făcuse reproşuri țarului Rusiei, numit cu răutate de romano-catolici „papă ortodox”[116], şi obţinuse de la el un regim convenabil pentru latinism în țara-i puţin to­lerantă. Un fapt ca acesta nu se mai întâmplase niciodată. Pius IX se impusese lui Nicolae I, Roma Moscovei. Mai mult nu era de aşteptat atunci poate nici de la un suve­ran romano-catolic. Într’o alocuţiune ţinută în consistoriu secret la 17 decembrie 1847, papa îşi exprima satisfacţia pentru succesul din Rusia şi din Spania – o, tempora! – plângându-se în schimb de situaţia din Elveţia[117].

Pius IX şi turcii

După împăratul Rusiei, cel al Turciei. Un alt eveni­ment senzaţional puse în curând față în față, dar cu alte dispoziţii, Roma papală şi Constantinopolul mahomedan. La o jumătate de an după alegerea lui Pius IX, în Fe­bruarie[118] 1847, ambasadorul turc la Viena, Şekib-Efendi, veni din ordinul suveranului său la Roma şi făcu o vizită papei. Ambasadorul turc îi prezentă felicitări pentru suirea pe scaun, îi aduse o scrisoare de la marele vizir şi asigu­rări de simpatie de la sultanul Medgid[119].

Șekib-Efendi şi Pius IX au schimbat cu această ocazie scurte cuvântări diplomatice, primul asigurând pe papă că sultanul „doreşte să trăiască în prietenie” cu Sanctitatea Sa, papa arătându-se bucuros de bunele raporturi inaugurate[120]. Pius IX dărui ambasadorului turc portretul său cu diamante[121]. Aceasta era prima luare de contact oficial între un sultan turc şi un papă. O eră nouă începea pentru raposturile dintre ei şi este interesant de reţinut că importanța momentului era înţeleasă şi în ţările noastre[122].

În adevăr, vizita ambasadorului nu era o simplă formali­tate diplomatică. Din contra, ea era cu atât mai semnifica­tivă cu cât părea mai curioasă. Sultanul Medgid (1839-1861) oprise la 1844 persecuţiile religioase în imperiul său. Această măsură nu era luată de dragul creştinilor şi nici n’a fost respectată: La 1860 o persecuţie sângeroasă[123] reaminteşte creştinilor trista lor situaţie în imperiul sultanului. Era o măsură luată mai degrabă în interesul statului turc, căruia îi uşura situaţia în fața puterilor creştine.

Papa, care era şi suveranul unui stat, însemna atunci încă mult în lumea politică. Protecţia ce-i acorda în Europa şi la Constantinopol Franţa mărea prestigiul lui. Unui sultan tânăr[124] şi cu idei noi nu-i era indiferent acest lucru. Poate că mai ales veleităţile ruse, atât de imperios afirmate de ţarul Nicolae I, dau de gândit lui Medgid. Protectoratul asupra creştinilor din imperiul turc era o ameninţare a integrităţii lui, iar trezirea sentimentului naţional la popoa­rele balcanice da presimţiri de timpuri mai grele. O soluţie a chestiunii creştine se impunea.

Cu Roma o înţelegere era mai uşoară şi mai oportună. Privilegiile acordate creştinilor de către Medgid[125] şi speciale acordate credincioşilor Romei de către predecesorul lui, Mahmud II, netezeau drumul pentru curioasa întâlnire şi înţelegere diplomatică între un sultan şi un papă, despoţii a două religii adversare totdeauna. Era un gest de timpuri noi, dar el nu surprindea pe papă. Din contra, fusese pregătit prin trimiterea la Constantinopol din partea papei a consulului general de la Marsilia, Escalon, de care am amintit mai sus[126]. Pe de altă parte, prin abatele Demaury se sugerase marelui vizir Reşid Paşa[127], ca ambasadorul sultanului să se adreseze papei ca unei puteri creştine spirituale[128]. Papa, care se considera între creştini şeful creştinătăţii întregi, ţinea să fie considerat astfel şi de suveranul turc, de şeful islamismului.

Pe cale ocolită, papa se substituia si autorităţii – atât de mult încercate – a Patriarhului de Constantinopol. Prin înţelegerea cu sultanul şi prin rezultatele scontate se tindea astfel la uzurparea dreptului de etnarh al Patriarhu­lui Ecumenic, de sub competenţa civilă a căruia se reușise la 1839 să fie scoşi uniţii. Turcii nu aveau nimic de pierdut: Sultanul nu da din ale sale. Un protector al creștinilor, care sta departe şi nu avea planuri de cucerire era mai convenabil decât unul apropiat ca patriarhul sau cu planuri războinice ca ţarul Rusiei. Fapt e că Pius IX voia să ia protectoratul creştinilor din imperiul turc[129].

Putem crede, după mărturia lui Pitzipios[130], că chiar creştinii orientali priveau cu simpatie şi cu interes acţiunea politică a papei, ale cărui reforme liberale din Italia făcuse impresie în toată lumea. Papa acordase în adevăr unele libertăţi religioase şi politice, care în atmosfera de la 1848 însemnau mult şi-l arătau ca pe un om nou şi mare. Era natural deci ca şi orientalii asupriţi de turci să se bucure la gândul că influența mult lăudatului papă ar putea să le fie şi lor de vreun folos. Desigur că Pius IX era infor­mat asupra stării de spirit din Orient şi poate o vedea mai propice încercării sale decât era în realitate. Interesant este, pentru chestiunea noastră, că socotea timpul potrivit pentru a-şi pregăti pe cale diplomatică protecţia creştinismului sub­jugat: Papa a căutat să recolteze roadele întrevederii cu Şekib-Efendi.

Pius IX se adresează orientalilor

Vizita de la Roma necesita un răspuns. Ca să-l dea, Pius IX a trimis la Constantinopol ca legat papal pe arhi­episcopul de Sida[131], Inocentiu Ferrieri (decembrie 1847). Misiunea trimisului papal era întreită: El trebuia să mul­ţumească sultanului pentru vizita lui Şekib-Efendi, stăru­ind pentru asigurarea unei mai bune situaţii pentru romano-catolicii şi uniţii din Imperiul turc[132], să promoveze misiunea şi – ceea ce ne intereseză mai mult – să viziteze şi Bisericile Ortodoxe.

Ca şi vizita lui Şekib-Efendi la Roma, vizita ambasa­dorului papal la Constantinopol a avut răsunet şi în presa ţărilor române, în care găsim unele informaţii despre acti­vitatea arhiepiscopului Ferrieri în Orient[133], precum şi cu­vântările schimbate între acesta şi sultan[134].

Dacă lăsăm la o parte ceea ce este simplă curtoazie diplomatică şi ceea ce sună fals în aceste cuvântări, reţi­nem, ca şi din cuvântările schimbate la Roma între Şekib Efendi şi Pius IX, că cele două puteri atât de eterogene, papa şi sultanul, îşi declarau „prietenie şi simpatie” reciprocă în interesul supuşilor lor. Sultanul da în acest scop asigurări că se va sili să îmbunătăţească soarta credincioșilor papei din imperiul său, iar papa mărturisia că aseme­nea asigurări au aprins în inima lui „cele mai frumoase speranţe”.

Între ambasadorul papal şi sultan s’au schimbat nu numai cuvinte prieteneşti şi promiţătoare, ci şi daruri im­periale[135]. Arhiepiscopul Ferrieri a fost „obiectul celor mai mari îngrijiri din partea sultanului şi a miniştrilor săi”[136].

Patriarhul ortodox Antim VI şi cel armean din Con­stantinopol i-au trimis delegaţi „spre a-i înfăţişa ale lor urări, iar marele rabin evreu i-a făcut în persoană vizită”[137]. Ca prim rezultat al misiunii sale, ambasadorul papei a ob­ţinut de la Medgid favoarea ca papa să aibă la Constanti­nopol un delegat apostolic, reprezentantul şi „organul” său „în interesele religioase catolice pe lângă înalta Poartă”, putând să protejeze „pe supuşii papei”. Cum am spus şi mai sus, acest delegat apostolic a fost patriarhul latin de Ierusalim, Valerga[138].

Creştinilor din Orient le aducea „ambasadorul extra­ordinar” al Sanctităţii Sale ca mesaj din partea papei enci­clica Ad Orientales: In suprema Petri sede, de la 6 Ianu­arie 1848 (25 Dec. 1847 stil vechi). Această enciclică ne și informează asupra misiunii arhiepiscopului de Sidon. Cât priveşte pe ortodocşi, el era instruit de papă ca să-i aducă la sentimentul unirii, cu ajutorul cuvintelor papale ce li se adresau, pline de „grijă” şi de „afecţiune” părintească.

* * *

Am făcut această lungă introducere istorică pentru a încadra enciclica lui Pius IX către orientali în programul lui pontifical şi în cursul evenimentelor politice şi biseri­ceşti ale timpului. Privită izolat, această enciclică ar părea o curioasă piesă de arhivă. Intervenţia papei ar părea lipsită de motiv şi de sens. Văzută însă în măreţul program pontifical al lui Pius IX, care voia să asigure romano-catolicismului cea mai mare întindere şi papalităţii, în fine, supunerea ortodocşilor de atât timp visată – şi avea motive să creadă că a sosit vremea s’o obţină – invitaţia la unire făcută ortodocşilor, după trecere de secole de la în­cercările de unire, capătă sensul şi importanţa pe care le are.

Pius IX credea plinită vremea pentru reluarea încer­cărilor de unire. Ele nu mai erau de aşteptat acum din partea ortodocşilor. Papa socotea însă că, trecând prin faţa acestora, în situaţia în care se găseau, iluzia unor concesii de ordin confesional şi mirajul anumitor privilegii pentru ierarhie şi a unei stări mai bune pentru toţi creştinii din imperiul turc, ortodocşii se vor lăsa mai uşor atraşi la „staul”. Avantajele obţinute pentru credincioşii Romei, care în urma stabilirii de raporturi diplomatice aşteptau şi altele, aveau să convingă în fine pe ortodocşi să se unească cu Roma pentru a-şi crea o situaţie mai bună. Unirea li se prezenta ca unica soluţie a grelei probleme care era existenţa lor în statul turc, ca o condiţie a prosperării lor religioase, po­litice[139] şi culturale[140]. Roma reuşise, iată, să se impună atenţiei puternicului sultan. Creştinii de sub protecţia ei se bucurau în imperiul lui de o situaţie mai bună decât ortodocşii. Aceştia continuau să fie trataţi ca „raià”, patri­arhii lor puteau fi uşor depuşi sau ucişi, după placul şi interesul stăpânilor lor musulmani. Rusia nu putea să-i salveze, ba panslavismul pravoslaviei ruse da celorlalţi ortodocşi de gândit. Rusia încheiase de altfel un concordat cu Roma. Papa se vedea deci stăpân pe situaţia confesio­nală şi mântuitor al ortodocşilor din imperiul turc.

Unirea acestora cu Roma ar fi fost desigur un succes papal fără precedent. Unirile anterioare de la Lyon şi Flo­renţa ar fi rămas neînsemnate pe lângă marele câştig din sec. XIX. Situaţia papei, care nu era ideală în Italia, s’ar fi consolidat considerabil şi romano-catolicismul s’ar fi prezentat în fața lumii cu puterile unite ale ecumenicității refăcute. Sinodul de la Vatican (1869-1870) ar fi găsit pe episcopul Romei în fruntea unei Biserici mult mai mari, iar pierderea statului papal ar fi fost în schimb mult mai puţin simţită, fiind compensată cu anticipaţie de cea mai mare cucerire și satisfacţie la care putea să năzuiască papali­tatea. Atragerea anglicanilor şi protestanţilor, gândită de asemenea de Pius IX, ar fi desăvârşit eventual opera recon­stituirii creştinătăţii. Visul era deci prea frumos, ca să nu ispitească.

Se va zice, poate, că papa nu era atât de naiv, ca să-şi facă aşa de mari iluzii. El a încercat totuşi unirea serios şi a fost greu mâhnit de refuzul ortodocşilor, cum vom arăta mai jos. Enciclica de răspuns a Patriarhilor a fost în adevăr o dezamăgire pentru aspiraţiile lui Pius IX. Aşa cum puneau chestiunea ortodocşii, unirea presu­punea mai întâi revenirea romano-catolicilor la situaţia dogmatică, canonică şi liturgică anterioară schismei şi o revi­zuire radicală a concepţiilor şi a sistemului papal, sacrificiu pe care se pare că papalitatea nu-l va face niciodată.

Şi totuşi, refuzul ortodox, atât de drastic exprimat, n’a abătut pe Pius IX de la ideea unirii. Chiar alocuția consi­storială de la 19 decembrie 1853, în care îşi exprimă durerea ce i-a produs răspunsul ortodox, arată hotărârea lui de a continua să lucreze şi să se roage pentru cauza pnirii, deşi, pe de altă parte, dispunea să fie combătută enciclica ortodoxă[141].

Am arătat mai sus cum papa a primit propunerea lui „itzipios pentru unirea Bisericilor, cum a înfiinţat secţiunea „Pro negotiis ritus orientalis” a propagandei şi cum a curajat acţiunea ordinelor şi colegiilor în vederea unirii: ţA continuat prin urmare să creadă în posibilitatea unirii şi a lucrat pentru ea nu numai prin mijloacele obişnuite ale ropagandei, ci n’a ezitat să adreseze încă odată cuvântul său ortodocşilor propunând u-le unirea.

În momentul cel mai important al pontificatului lui, care este sinodul de la Vatican, papa a făcut o nouă încer­care, pe cale de enciclică, de a obţine unirea cu ortodocşii. I-a invitat la sinod prin scrisoarea Arcano divinae Pro- videntiae consilio[142], în care nu uită să amintească şi de enciclica de la 1848. Ca și pe ortodocşi, papa invita la sinodul său pe protestanţi înşişi, printr’o scrisoare adresată n general tuturor creştinilor care nu sunt în comuniune u scaunul Romei[143]. Asupra anglicanilor papa spera să poată lucra prin Pusey, şeful oxfordienilor[144].

Papa ştia că ortodocşii ţin ca unirea să se facă printr’un sinod şi credea poate că, invitându-i la Vatican, în termeni de altfel prevenitori[145], le va da o satisfacţie, care-i va îndupleca să se apropie de Roma.

Se înţelege de la sine că nici ortodocşii, nici prote­stanţii nu puteau să primească invitaţia la un sinod care avea să încoroneze papalitatea cu infalibilitatea, ultima cu­cerire pe drumul abuzurilor papale, şi să se adâncească şi mai mult schisma, provocând totodată una nouă, cea a vechilor catolici. Ar fi însemnat, participând, nu să se unească, ci să consimtă la propria lor osândă. Patriarhul de Con­stantinopol Grigore VI[146] a refuzat deci invitaţia: Şi pentru că ea apăruse mai întâi în presă[147], şi pentru că papa rămâ­nea la ideile enciclicii sale de la 1848, pe care o apăra[148], ceea ce Patriarhul a imputat abatelui Testa, trimisul papal[149].

Chiar presupunând refuzul cu care ortodocşii aveau să întâmpine noua invitaţie la unire – ceea ce nu era greu – Pius IX nu ar fi ezitat poate să le-o trimită. Politica pa­pală este obişnuită cu încercări şi refuzuri de asemenea natură. Papalitatea nu lucrează numai pentru succese po­zitive şi imediate. În chestiuni şi situaţii, în care ea poate să aibă un profit, îl solicită cu timp şi fără timp, într’un fel sau altul. Ca orice papă, Pius IX socotea nu numai prezentul, ci şi viitorul. În convingerea sa, oricare ar fi fost rezultatul, el îşi îndeplinea o datorie. Un apel la unire era un drept mai mult asupra timpului, aşteptat şi azi la Roma, când ortodocşii vor trebui în fine să cedeze. Enciclicile adresate orientalilor erau deci, de putem zice, o ar­vună asupra unirii, care se elaborează pe încetul şi cu răbdare. În concepţia papală, ele creeau anumite drepturi asupra Orientului schismatic. Dovada o face faptul că, cu tot refuzul repetat al ortodocşilor faţă de Pius IX, urmaşii lui s’au adresat din nou Orientului, solicitând unirea şi lu­crând pentru ea prin toate mijloacele[150].

Enciclica lui Pius IX nu exprima însă numai o spe­ranţă de viitor mai apropiat sau mai depărtat, justificată de situaţia ortodocşilor şi de anumite împrejurări favorabile unei încercări de unire. Credem că se poate vedea în această încercare pe cale de enciclică şi un alt semn al timpului: Greutatea de a fi „convertit” Orientul prin celelalte mijloace.

Am arătat cât s’a lucrat pentru câştigarea lui prin ropaganda misiunilor şi prin şcoli. Pius IX însuşi a continuat să susţină opera congregaţiei propagandei şi chiar a intensificat-o. Cu toate sforţările şi sacrificiile propagandei, misiunile latine n’au reuşit totuşi să facă mare lucru în Orient. În cartea lui P. Michel, de atâtea ori citată aci, Les missions latines en Orient, stă scrisă mărturia unui isionar al unirii că în Grecia, mai ales după obţinerea independenţei, misiunile latine „au rămas sterile”[151]. Un alt unionist activ, dar moderat a declarat în congresul de la Lille la 1893: „Cât priveşte convertirile individuale, ele nu pot să favorizeze în chip eficace progresele catolicismu­lui în Orient. Se cheltuiesc milioane pentru întreţinerea şcolilor şi institutelor catolice în Orient; dar care este nu­mărul convertirilor individuale? Şi, atunci când se realizează, nu dau ele loc unei recrudescenţe de ostilităţi, care mai degrabă îndepărtează pe Orientali decât îi apropie de Bise­rica Catolică?”[152]. Deşi constatarea este făcută pe timpul urmaşului lui Pius IX, ea se potriveşte fără îndoială şi pentru timpul lui şi chiar al papilor anteriori. Succesul propagandei era disproporţionat cu zelul desfăşurat şi cu sacrificiile făcute. Convertirile individuale erau puţine şi nu puteau să satisfacă ambiţiile prozelitismului roman. De aceea câştigarea masei de ortodocşi era ceea ce se dorea şi se doreşte la Roma pentru rezolvarea radicală a chestiunii schismei. Iată această dorinţă exprimată, între alţii, de acelaşi P. Michel:

„Sistemul întoarcerilor în masă ar fi, în adevăr, tot ce poate fi mai expeditiv: S’ar atinge prin el schisma în totalul ei şi chestiunea ar fi rezolvată. Trebuiesc dorite, trebuesc pregătite, făcând să cadă cauzele care au între­ţinut discordia: aceasta nu poate face umbra unei îndoeli şi acesta este, cel puţin pentru moment, singurul chip de a încerca ceva util în Rusia, de exemplu. Dar pentru populaţiunile din Turcia, din Egipt şi din Persia, acest mod de acţiune este mai puţin practic, pentru că acolo nu este nicio autoritate destul de puternică cu care să se poată trata eficace chestiunea unirii în masă. Pentru aceste ţări trebue deci să continuăm – altfel ar însemna să nu facem nimic – a ne ţine de metodele convertirilor indivi­duale, evitând însă ceea ce ar putea să provoace suscepti­bilităţile orientalilor, mai ales trecerea neo-convertiţilor la ritul latin”[153].

Trei lucruri sunt de reţinut din această importantă declaraţie: Romano-catolicismul nu se poate considera satisfăcut decât de câştigarea marilor mase; acestea nu pot fi câştigate decât prin constrângere din partea unei autorităţi; şi în fine numai de nevoie, „sous peine de ne rien faire”, se îndărătniceşte Roma ca să menţină misiunile în Orient. Primele două interesează îndeosebi şi explică enciclica de la 1848: Pius IX voia să atragă la Roma pe toţi orientalii sau pe cât mai mulţi şi-şi închipuia că şefii lor, cărora li se promiteau privilegii, vor putea să atragă după ei şi turma, masa.

Papalitatea deci a trebuit să recurgă la alte mijloace, care să poată duce mai uşor la marele succes dorit, care este unirea în masă. Şi pentru că tratative ca pe timpul împăraţilor bizantini nu mai erau posibile şi nici n’ar mai conveni Romei să fie duse ca între egali, s’a socotit sosit timpul ca ortodocşii să fie aduşi la staul prin apeluri pă­rinteşti sub formă de enciclică şi cu promisiunea că papa va stărui pentru îmbunătăţirea situaţiei lor politice, va re­specta ritul lor şi va lăsa ierarhiei privilegiile de care se bucură. Aceste asigurări figurează în adevăr şi în enci­clica de la 1848 şi au fost trecute pe dinaintea ortodocşi­lor şi după aceea[154] un număr de privilegii, care ar asigura Patriarhilor orientali „vechile lor prerogative”, deşi papa este destul de prudent ca să afirme de mai multe ori că în aceste „privilegii” puterea patriarhilor este limitată de a papei şi supusă ei.

Aceste privilegii nu însemnează, drept vorbind, mai mult decât că papa va recunoaşte ierarhilor orientali drepturile ce le sunt de fapt şi după canoane recunoscute, această recunoaştere a lor din partea lui, şef suprem al Bisericii, constitue însă ea însăşi un privilegiu. Asemenea rivilegii şi vaga promisiune a altora sunt momeala, cu care ortodocşii aveau să fie prinşi mai uşor în undiţa unirii[155].

Menţinerea ritului oriental, îndeosebi, a fost cea mai mare dintre concesiile, care arătau bunăvoinţa Romei pentru orientali[156]. În adevăr, nici rutenii, nici românii, nici alţi uniţi n’ar fi primit să treacă în turma papei fără asigurarea că-şi vor păstra cultul ortodox. Şi, pentru că în­tre romano-catolici au fost unii care au criticat această concesie, spunând că păstrarea ritului ortodox face aproape iluzorie unirea, întrucât prin rit se menţine cea mai pu­ternică legătură cu confesiunea de la care au plecat uniţii, s’a propus latinizarea lor completă prin impunerea ritului latin sau crearea unui rit oriental pentru toţi uniţii[157].

Satisfacţia dată uniţilor prin recunoaşterea ritului or­todox şi promisă tuturor orientalilor de Pius IX avea ca să mărească – în cazul când ortodocşii n’ar răspunde chiar toţi la apelul papei – acea masă de manevră care să facă posibilă propagandei latine întoarcerea Orientului prin orientali.

Chiar dacă Pius IX nu aştepta deci un succes de­plin, când trimitea orientalilor enciclica ,,In suprema Petri sede” – şi admitem că nu era atât de naiv – credem că socotea sosit momentul când, sub presiunea mizeriilor ce aveau încă de îndurat creştinii ortodocşi din imperiul turc şi înainte ca Rusia să le poată asigura o protecţie efectivă, punându-le în faţă privilegiile de care se bucurau de câtva timp romano-catolicii şi uniţii şi perspectiva de a fi luaţi de acum şi ortodocşii sub aripile protectoare ale papalităţii, intrate în bune raporturi cu Turcia, în urma vizitei lui Şekib-Efendi la Roma şi a misiunii arhiepisco­pului de Sidon pe lângă sultan, să poată oferi orientalilor unirea, aşteptând de la un asemenea apel cel puţin o cre­ştere a numărului uniţilor în Orient sau poate măcar o fierbere provocată de enciclică printre ortodocşi, care să pregătească terenul unui succes de mai târziu.

Faptul că enciclica papală nu era adresată numai ortodocşilor din Orient, ci tuturor creştinilor din Orient, că nu pomeneşte numele patriarhului de Constantinopol şi că numai într’un ocol duce la propunerea unirii, mascând astfel scopul principal cu prezentarea unor fapte care să cruţe oarecum susceptibilitatea papei în caz de nereuşită, arată că Pius IX înţe­legea că nu poate să aştepte cu siguranţă rezultate ferici­te imediate. Actul lui are sensul unei încercări care, cum am mai spus, era şi un început: Deschidea în istoria unirii Bisericilor o fază nouă, pe care am putea-o numi faza enciclicilor. După Pius IX, încercarea continuă în adevăr sub aceeaşi formă: Adresează enciclici orientalior sau în chestiuni orientale papii următori: Leon XIII[158], Beenedict XV, Pius XI[159], care au dus mai departe politica unionistă a lui Pius IX, ceea ce arată şi mai mult importanța acesteia.

* * *

Efectul enciclicii către orientali a fost altul decât cel şteptat, putem zice chiar contrar cauzei unirii. Răspunsul dat de Patriarhii ortodocşi şi de Sinoadele patriarhale în mai 1848 este o respingere categorică a apelului papal. Enciclica ortodoxă enumera inovaţiile latine şi stigmatiza papismul fără cruţare. Aşa cum precizau lucrurile patriarhii ortodocşi, unirea presupunea revenirea la situaţia dog­matică, liturgică şi canonică anterioară schismei, o revizuire radicală a concepţiilor şi sistemului papal, sacrificiu pe care papalitatea se pare că nu-l va face niciodată. Pius IX a fost vădit contrariat şi afectat de răspunsul ortodox. În alocuţiunea „In apostolicae sedis fastigio”, ţinută în consi­liu secret la 19 decembrie 1853, papa se plânge de „fierea învechită”, de „animozitatea contra scaunului apo­stolic”, de „erorile” şi de „încăpăţânarea” schismaticilor”[160]. Mâhnirea astfel exprimată, la cinci ani şi jumătate după enciclica ortodoxă, arată că Pius IX a fost mai mult şl mai dureros surprins de refuzul ortodox decât s’ar fi aşteptat[161].

Enciclica sa prilejuise în adevăr dezlănţuirea polemicii din partea ortodocşilor[162]. Pe lângă răspunsul oficial dat prin enciclica patriarhală şi sinodală din mai 1848, a com­bătut enciclica lui Pius IX fostul Patriarh de Constantinopol Constantios I Sinaitul[163], predecesorul lui Antim VI. Răspun­sul lui, apărut în tipografia patriarhală, poate fi considerat ca având aprobarea Patriarhului Antim VI. Acest răspuns se ocupă numai cu chestiunea primatului papal, în zece teze şi zece răspunsuri.

Enciclica papală a fost combătută mai ales de Gheorghios Marcoranos din Corfu şi la 1848[164], şi la 1854[165], deci după alocuţiunea papală din consistoriul secret de la 19 decem­brie 1853, când polemica s’a reluat. A fost deasemenea combătută de un cleric ortodox[166] de un anonim citat de Maurocordatos[167], de Antonios Moshatos [168] şi de alţii.

La rândul lor, romano-catolicii au combătut după tre­cere de câţiva ani enciclica ortodoxă de la 1848. Indicaţiuni pentru aceasta a dat însuşi papa Pius IX, după cum a anunţat în consistoriul secret de la 19 Decembrie 1853, voind „să arate schismaticilor erorile şi încăpăţânarea lor”[169]. Răspunsul astfel promis a apărut în editura Civiltà cattolica în anul 1854, fiind opera unui mechitarist[170], sub titlul „Confutazione di Antimo, Patriarca scismatico Constantinopolitano”[171]. Congregaţia propagandei a tipărit şi o tra­ducere greacă a acestei combateri a enciclicii ortodoxe[172], din care însă s’a înlăturat „tot ce putea să rănească, fie cât de puţin, susceptibilitatea schismaticilor”[173]. S’a publicat deasemenea o traducere germană la Viena 1854[174].

Înainte chiar de a se combate enciclica greacă din ordin papal, scrisese contra ei iezuitul Giovanni P. Secchi[175]. Pe Gheorghios Marcoranos l-au combătut misionarul Gio­vanni Battista Scandella din Corfu şi Civiltà cattolica[176]. Amintim că şi Pitzipios a scris pentru cauza unirii, în sen­sul enciclicii lui Pius IX, şi apoi contra „romanismului” şi a papei[177]. Retipărirea de către ortodocşi a celor două enciclici, latină şi greacă, în traducere franceză la 1850, a celei ortodoxe din nou la 1863, la cincisprezece ani după trimiterea ei de către Patriarhi, arată interesul şi indignarea ce a stârnit între ortodocşi încercarea lui Pius IX. Pole­mica provocată de enciclica lui arată tot riscul şi inutilita­tea noii metode de unire, încercate de Pius IX.

Ceea ce scandaliza pe ortodocşi nu era şi nu putea fi desigur apelul la unire, ci era în special îndrăzneala de a li se cere să recunoască primatul papal şi în general acel aer jignitor de superioritate, cu care Pius IX da sfa­turi pastorale ierarhiei ortodoxe, de falsă afecţiune cu care el se declara preocupat de binele ortodocşilor şi cu care-i lua sub protecţia sa faţă de turci, deşi nu-i scutea, cum ar fi fost mai întâi bine, de propaganda supărătoare a mi­sionarilor, care nu se sfiau să poarte costum preoţesc or­todox pentru a înşela mai uşor buna credinţă a orientali­lor; cu care-i considera pe ortodocşi rătăciţi şi cu care-i invita să intre în staulul lui Hristos, confundat cu Biserica romană; cu care afirma că ortodocşii au introdus în liturghie după schismă lucruri ce trebuiesc scoase şi cu care le acorda binevoitoarea concesie de a le tolera apoi cultul în ceea ce nu are contrariu romano-catolicismului; cu care se adresa direct credincioşilor orientali peste capul Patriar­hilor ortodocşi şi le cerea ca, intrând în unitate, să se pună de acord cu Roma în mărturisirea adevăratei cre­dinţe; acea prefăcută siguranţă de sine, cu care ignora cauzele vechi, profunde şi grave ce despart cele două Biserici şi cu care totuşi făcea ortodocşilor „rătăciţi” o lecţie de unitate a Bisericii sub supremaţie papală, înte­meiată sumar şi fals, deci de prisos, pe Sf. Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi.

Un asemenea apel la unire poate fi pentru romano­-catolici o „lecţie de caritate şi de adevăr”[178]. Ortodocşii, însă, pentru care el era mai degrabă o provocare, nu-i puteau da decât răspunsul meritat, opunând concepţiei ro­mane despre autoritatea papei pe cea tradiţională şi justă a Bisericii ecumenice. Şi, pentru că enciclica papală trecea uşor peste chestiunile importante pe care le deschidea, enciclica ortodoxă a trebuit să stăruie asupra lor şi asupra argumentelor aduse, luând forma unui mic tratat, în care se enumeră unele inovaţii latine şi se combate îndeosebi primatul papal. Cum nu se dăduse de mult timp un ră­spuns oficial romano-catolicismului prozelitist şi provocator, enciclica sinodală din mai 1848, semnată de toţi Patriarhii ortodocşi şi de sinoadele respective, este un act de con­ştiinţă ortodoxă şi totodată – cum am spus de la început – un document important pentru istoria raporturilor dintre cele două Biserici în timpurile mai noi.

În rol şi atitudine de Biserică ortodoxă, păstrătoare a tezaurului creştin ecumenic, credincioasă învăţăturii apostolice, sinodale şi patristice, credincioasă spiritului şi organizaţiei Bisericii vechi, ortodoxia – jignită şi provo­cată prin enciclica lui Pius IX – demască demonul ino­vaţiei şi iubirea de putere a Bisericii papale ca vinovată de schismă şi aruncă în faţa „papismului” acuzaţia for­mală de erezie. Căci acesta este în fond sensul actului patriarhal şi sinodal de la 1848: Filioque este o erezie re­spinsă chiar de unii papi, inovaţiile latine sunt condamna­bile ca străine dreptei credinţe, cei care le profesează sunt eretici, comunitatea lor este eretică. Concluzia: ortodocşii să se ferească de orice legătură spirituală şi religioasă cu ei, în virtutea unei hotărâri de Sinod Ecumenic, canonul 7 al Sinodului al treilea[179]. Apelul papal la unire este o în­cercare de lup răpitor. Ortodocşii să ia aminte, să-şi iu­bească Biserica şi să-i rămână fii credincioşi. Unirea cu Roma? O doresc şi ortodocşii, dar ea depinde numai de Roma: Să redevină adică ortodoxă.

*

Pentru a face mai bine înţeles cuprinsul şi ţinuta enciclicii ortodoxe, dăm întâi un rezumat al celei papale, însoţit de câteva citate, explicaţii şi observaţii[180].

Enciclica lui Pius IX „către Orientali”: In suprema Petri sede (6 ianuarie 1848)

„Ridicat prin bunăvoinţa divină, deşi nevrednic, pe scaunul su­prem al apostolului Petru – începe Pius IX – şi însărcinat cu grija tuturor Bisericilor, n’am încetat de la începutul pontificatului nostru a arunca privirile dragostei noastre naţiunilor creştine din Orient şi din ţările vecine, oricare le-ar fi ritul, căci ele par a cere de la noi pentru multe motive o solicitudine cu totul deosebită”.

În Orient[181] a venit şi a lucrat la mântuirea oamenilor Fiul lui Dumnezeu; în Orient S’a predicat Evanghelia de către Mântuitorul şi apostoli; în Orient au înfiinţat aceştia Biserici strălucite. Timp de secole, Orientul a fost ilustrat de episcopi, martiri, teologi şi sfinţi, prin­tre care se disting Ignaţiu al Alexandriei[182], Policarp al Smirnei, Grigore al Neocezareii, Grigore de Nissa şi de Nazianz, Atanasie al Alexandriei, Vasile al Cezareii, Ioan Hrisostom, cei doi Ciril, de Ierusalim şi de Ale­xandria, Grigore al Armeniei, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, apostolii slavilor Ciril şi Metodiu, fără a mai vorbi de mulţi alţii, martiri, teo­logi şi virtuoşi.

În Orient s’au ţinut numeroase Sinoade şi mai ales cele Ecumenice, în care, sub prezidenţa episcopului Romei, credinţa catolică a fost apă­rată de inovaţii şi întărită prin hotărâri oficiale[183].

În timpul din urmă, deşi o mare parte din creştinii din Orient s’au despărţit de comuniunea cu sf. Scaun şi prin aceasta de unitatea Bisericii catolice; deşi popoare străine de religia creştină au subjugat Orientul, mulţi au stăruit „în credinţa cea adevărată şi în unitatea ca­tolică”. Papa laudă pe acei patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi, care au purtat de grijă ca să-şi păzească turma „în mărturisirea adevă­rului catolic” şi prin a căror grijă Dumnezeu a făcut ca numărul celor ce stăruiesc în „unitatea catolică” să fie mare, „după încetarea asprimii timpurilor”.

Pius IX precizează apoi că enciclica se adresează mai întâi cle­rului şi credincioşilor „catolici”, care au stăruit cu tărie în credinţa sfântului Scaun sau care s’au întors spre el, recunoscându-şi eroarea. Deşi răspunsese multora din cei care l-au felicitat pentru suirea pe acaunul pontifical şi deşi se adresase tuturor episcopilor catolici prin enciclica de la 9 noembrie 1846, avea „scop special” prin aceste cuvinte adresate în chip particular, ca să-i facă să cunoască toată dragostea şi grija ce le poartă.

Lămureşte apoi că a profitat pentru aceasta de ocazia favorabilă a misiunii arhiepiscopului de Sidon Inocenţiu, trimis la Constantinopol ca să viziteze din partea papei pe prea puternicul împărat al turcilor şi ca să-i mulţumească pentru ambasadorul pe care l-a trimis ca să-l felicite. „Am ordonat în chipul cel mai stăruitor acestui venerabil frate ca să recomande puternicului împărat şi persoana şi interesele Bisericii catolice pe toată întinderea vastului imperiu otoman. Nu ne îndoim că acest împărat, care a şi dat dovezi de bunăvoinţă faţă de voi, vă va fi din ce în ce mai favorabil şi va împiedica să sufere cineva printre supuşii lui din cauza religiei creştine. Arhiepiscopul de Sidon vă va face şi mai bine cunoscută iubirea noastră pentru voi episcopilor şi primaţilor naţiunilor voastre, cu care va putea vorbi la Constantinopol. Înainte de a se întoarce la noi, el va parcurge, atât cât vor îngădui timpul şi împrejurările, anumite locuri din Orient, ca să viziteze din partea noastră, aşa cum i-am ordonat, Bisericile catolice de toate ritu­rile stabilite în acele regiuni şi să aducă mărturia afecţiunii noastre şi cuvinte de mângâere în suferinţele lor acelora dintre venerabilii noştri fraţi şi fii iubiţi, pe care-i va întâlni”.

„Acelaşi arhiepiscop vă va aduce şi va avea grijă să aducă la cu­noştinţa tuturor această scrisoare, pe care v’o adresăm ca o mărturie a dragostei noastre pentru naţiunile voastre catolice. Veţi găsi în ea dovada că nimic nu ne stă mai mult la inimă cât a bine merita în fie­care zi şi de la voi şi de la religia catolică în ţinuturile voastre.

Fiind informat – continuă papa – că în cele bisericeşti ale „na­ţiunilor” din Orient unele lucruri lasă de dorit, din cauza timpurilor trecute neprielnice, le va îndrepta cu autoritatea sa apostolică, în con­formitate cu canoanele şi cu tradiţia. Şi adaugă: „Vom păstra neatinse liturghiile voastre catolice particulare, căci ele au mare preţ pentru noi, cu toate că în unele lucruri se deosebesc de liturghia latină. Înaintaşii noştri le-au ţinut totdeauna în mare cinste din cauza vechimii lor ve­nerabile, a originii lor, a limbilor întrebuinţate de către apostoli şi pă­rinţi în care au fost scrise, şi în fine a măreţiei riturilor lor, foarte po­trivite pentru a înflăcăra pietatea credincioşilor şi a inspira respectul pentru sfintele taine”.

Respectul scaunului apostolic pentru liturghiile orientale îl arată diferite hotărâri papale, mai ales a lui Benedict XIV „Allatae sunt” din 26 iulie 1755[184]; îl arată de asemenea libertatea acordată preoţilor orientali nu numai de a săvârşi sf. liturghie în bisericile latinilor, dar şi de a avea în unele locuri, chiar şi la Roma, biserici proprii. Se găsesc de asemenea mănăstiri cu regula orientală, case pentru orientali, gimnazii în care se instruesc copii de creştini orientali, pregătindu-se pentru preoţie, „dovezi evidente de afecţiunea specială”, pe care scaunul apostolic o are pentru creştinii orientali.

Congregaţia pentru propaganda credinţei ajută opera papală cu pri­vire la chestiunile religioase orientale. Sub auspiciile ei, mulţi oameni eminenţi, episcopi şi creştini pioşi, unii de rit oriental, au hotărât să înfiinţeze la Roma „o societate pioasă, al cărei scop este de a colabora în tot felul, cu ajutorul rugăciunilor zilnice şi al contribuţiunilor, la progresul şi dezvoltarea religiei catolice printre voi. Îndată ce am cunoscut această pioasă dorinţă, am lăudat-o şi aprobat-o, invitând pe autorii ei să se aşeze fără întârziere la lucru”[185].

Adresându-se în special clerului „Bisericii catolice” din Orient, papa îi laudă zelul şi-l îndeamnă să lucreze şi mai mult pentru turma ce i s’a încredinţat, îngrijindu-se îndeosebi de instruirea religioasă a copiilor, de hrana spirituală a poporului, de păstrarea unităţii spiritului în legătura păcii, mulţumind lui Dumnezeu că i-a învednicit să rămână statornici „în comuniunea catolică a Bisericii unice a lui Hristos sau că au intrat în ea, pe când un aşa de mare număr dintre compatrioţii lor rătăcesc încă în afară de unicul staul al lui Hristos, părăsit de fraţii lor de atât de mult timp”[186].

După această introducere şi cu motivarea cuprinsă în ultima frază, Pius IX se adresează orientalilor necatolici în general şi ortodocşilor în special: „După ce v’am vorbit vouă, nu ne putem opri de a adresa cuvinte de dragoste şi de pace acelor orientali care, deşi se laudă cu numele de creştini, sunt străini de conducerea scaunului lui Petru. Dra­gostea lui Iisus Hristos ne îndeamnă şi după sfaturile şi exemplele Lui alergăm după oile rătăcite pe cărări anevoioase şi greu de umblat, silindu-ne să aducem ajutor slăbiciunii lor, pentru ca în fine să intre în sta­ulul turmei Mântuitorului”[187].

„Ascultaţi cuvântul nostru, o voi toţi cari, în ţinuturile Orientului sau la frontierele lui vă lăudaţi că purtaţi numele creştin şi care, cu toate acestea, nu sunteţi nicidecum în comuniune cu sfânta Biserică ro­mană[188]; şi voi mai ales care, însărcinaţi fiind cu funcţiuni sfinte şi învestiţi cu cele mai înalte demnităţi bisericeşti, aveţi autoritate asupra popoarelor. Gândiţi-vă şi aduceţi-vă aminte de vechea stare a Bisericilor noastre, când erau unite între ele şi cu celelalte Biserici ale universului catolic prin legătura unităţii şi luaţi apoi seama la ce au servit divizi­unile care au urmat şi al căror rezultat a fost că s’a rupt unitatea fie a doctrinei, fie a conducerii bisericeşti, nu numai cu Bisericile occidentale, dar chiar şi între propriile voastre Biserici[189]. Aduceţi-vă aminte de simbolul credinţei, în care mărturisiţi a crede împreună cu noi într’una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică, şi vedeţi dacă se poate găsi această unitate a Bisericii catolice, sfinte şi apostolice în sânul unei asemenea împărţiri a Bisericilor voastre, când voi refuzaţi să o recunoaşteţi în comuniunea Bisericii romane[190], sub autoritatea căreia un aşa mare număr de Biserici sunt şi au fost todeauna unite în toate părţile lumii”.

Pentru a susţine necesitatea unităţii Bisericii, papa citează cuvintele din Evanghelia după Ioan XVIII, 11, 20-23, care cuprind rugăciunea Mântuitorului către Tatăl ca apostolii să fie una. Vorbeşte apoi despre prerogativele Sfântului Apostol Petru, pe care Mântuitorul a pus temelia Bisericii Sale unice, prerogative ce trec asupra papilor: „Şi aceste prerogative aparţin de asemenea episcopilor romani, urmaşii lui Petru; căci, după moartea lui Petru, Biserica nu poate să fie lipsită de temelia pe care a fost zidită de Hristos, ea, care trebuie să dureze până la sfârşitul secolelor”.

În sprijinul primatului papal, enciclica citează din Sf. Irineu locul: „Ad hanc enim Ecclesiam propter potentiorem[191] principalitatem necesse ist omnem convenire Ecclesiam, hoc est eos qui sunt undique fideles, in qua semper ab his, qui sunt undique, conservata est ea quae est ab apostolis traditio”[192].

„Ştim – continuă papa – că voi toţi ţineţi să păstraţi doctrina păzită de strămoşii voştri. Urmaţi deci vechilor episcopi şi vechilor creştini din toate ţinuturile Orientului; nenumărate monumente adeveresc că ei respectau de acord cu occidentalii autoritatea pontifilor romani”[193]. În continuarea mărturiilor orientale favorabile primatului papal, se citează cazul Sfântului Atanasie cel Mare[194] şi al Sfântului Ioan Hrisostom[195], care ar fi făcut apel la episcopii Romei, primul la Iuliu I, al doilea la Inocenţiu I, precum şi aprecierea măgulitoare făcută de sinodul al IV-lea Ecumenic (451), pus greşit[196] de traducătorul în greceşte al enciclicii papale „ν Καρχιδόνι” la Cartagina[197], în loc de „ν Χαλκηδόνι” la Calcedon[198] în care s’a strigat după citirea epistolei dogmatic® a papei Leon I: „Petru a vorbit astfeljprin Leon”, şi care după mărturia părinţilor prezenţi ar fi fost prezidat de papă prin delegaţii săi, „aşa cum capul prezidează membrele”[199].

„Şi am putea să cităm nu numai actele Sinodului de la Calcedon, ci şi pe ale tuturor celorlalte vechi Sinoade din Orient, prin care se dovedeşte că pontifii romani au avut totdeauna primul loc în Sinoade, mai ales în Sinoadele Ecumenice, şi că autoritatea lor a fost invocată şi înainte de ţinerea Sinoadelor şi după închiderea lor. De altfel, în afară de Sinoade, avem un mare număr de locuri din scrierile Părinţilor şi ale vechilor autori din Orient, ca şi multe acte din istoria lor, din care rezultă evident că autoritatea supremă a pontifilor romani a fost totdeauna în vigoare în tot Orientul, din timpul strămoşilor voştri”.

Fiind „prea lung a le cita pe toate”, se aminteşte numai de cazul de la Corint din „secolul apostolilor”, când, în urma unor neînţele­geri aduse la cunoştinţa lui Clement Romanul, acesta a trimis corintenilor „acea vestită epistolă a sfântului pontif şi a Bisericii romane”, pe care corintenii şi orientalii au ţinut-o în mare cinste[200].

Terminând cu aceasta seria argumentelor istorice, papa insistă iarăşi: „Vă îndemnăm deci şi vă conjurăm să nu mai întârziaţi a intra în comuniune cu sfântul Scaun al lui Petru[201], în care este temelia ade­văratei Biserici a lui Hristos, cum adeveresc şi tradiţia vechilor părinţi şi înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos cuprinse în Sfintele Evanghelii şi pe care le-am citat. Căci nu este şi nici nu va fi niciodată posibil ca să fie în comuniunea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică aceia care vor să fie separaţi de tăria pietrei pe care Biserica a fost în chip divin zidită”.

„Niciun motiv nu vă poate scuza de a nu reveni la Biserica cea adevărată şi la comuniunea acestui sfânt Scaun. Ştiţi bine că în lucrurile privitoare la mărturisirea religiei divine nu este nimic prea aspru care să nu trebuie a fi suportat pentru slava lui Hristos şi pentru ră­splata vieţii veşnice. Cât ne priveşte, vă dăm asigurarea că nimic nu ne-ar fi mai dulce decât să vă vedem revenind la comuniunea noastră. Departe de a căuta să vă întristăm prin vreo prescripţie care să vă pară aspră, vă vom primi cu o bunăvoinţă cu totul părintească şi cu cea mai afectuoasă dragoste, după obiceiul de totdeauna al sfântului Scaun. Nu vă vom cere decât lucrurile absolut necesare: Reveniţi la unitate; fiţi de acord cu noi în mărturisirea adevăratei credinţe, pe care o ţine şi învaţă Biserica catolică; cu Biserica însăşi păstraţi comuniunea cu scaunul suprem al lui Petru. Cât priveşte sfintele voastre ri­turi, nu vor fi de înlăturat decât lucrurile introduse după despărţire[202], care ar fi contrare credinţei şi unităţii catolice[203]. După înlăturarea lor, rechile voastre liturghii orientale vor rămâne neatinse. Am şi declarat în prima parte a acestei epistole cât ne sunt de scumpe aceste liturghii, cât de scumpe au fost totdeauna şi înaintaşilor noştri pentru vechimea lor şi pentru măreţia ceremoniilor lor, atât de potrivite ca să hrănească pietatea.

„Ceva mai mult, am chibzuit şi am hotărât, cât priveşte slujitorii sfinţiţi, preoţii şi pontifii naţiunilor orientale, care vor reveni la unita­tea catolică, să observăm aceeaşi conduită, pe care au avut-o şi prede­cesorii noştri în atâtea prilejuri în timpul imediat precedent celui în care trăim şi în cele anterioare; le vom păstra rangul şi demnităţile şi vom pune pe ei nu mai puţin temei decât pe ceilalţi clerici catolici din Orient pentru menţinerea şi propagarea cultului religiei catolice printre popoarele lor. Vom avea în fine aceeaşi bunăvoinţă şi aceeaşi dragoste pentru ei şi pentru laicii care vor reveni la comuniunea noastră, ca şi pentru toţi ceilalţi catolici orientali. Ne vom strădui fără preget şi cu cea mai mare grijă ca să bine merităm de la unii şi de la alţii.

„Binevoiască prea bunul Dumnezeu să dea putere eficace cuvântului nostru şi să răspândească binecuvântările Sale asupra acelora din­tre fraţii şi fiii noştri care împărtăşesc solicitudinea noastră pentru mântuirea sufletelor voastre! O, de ne-ar fi dată mângâerea de a vedea unitatea catolică restabilită printre creştinii din Orient şi de a găsi în această unitate un nou ajutor pentru a propaga din ce în ce mai mult adevărata credinţă a lui Iisus Hristos printre neamurile necredincioase! Nu încetăm a o cere Dumnezeului milelor, Tatălui luminilor, prin uni­cul Său Fiu, Mântuitorul nostru, prin rugăciunile şi suplicaţiunile cele mai călduroase, invocând protecţia prea Sfintei Fecioare, Maica lui Dum­nezeu, a Sfinţilor Apostoli, a Martirilor, a Părinţilor, care prin predica lor, prin sângele lor, prin virtuţile şi prin scrierile lor, au păstrat şi au propagat în Orient adevărata religie a lui Hristos. Plini de bucuria de a vă vedea revenind la staulul Bisericii catolice şi de a vă binecuvânta ca pe fraţii şi fiii noştri şi în aşteptarea zilei în care ne va fi dată acceastă bucurie, mărturisim din nou afecţiunea şi dragostea noastră ca­tolicilor răspândiţi în ţinuturile Orientului, tuturor patriarhilor, prima­ţilor, arhiepiscopilor, episcopilor, clericilor şi laicilor şi le trimitem din adâncul inimii binecuvântarea noastră apostolică”.

*    * *

Cu aceste mari asigurări şi iluzii se termină enciclica lui Pius IX către orientali.

Câteva observaţii asupra cuprinsului ei vor permite să-i prindem mai bine înţelesul şi scopul, să corectăm unele afirmaţii şi să înţelegem impresia ce putea să producă în Orient.

Primele cuvinte ale enciclicii latine – In suprema Petri sede – erau ceva „horribile auditu” pentru Orientali[204]. Ele fac de la început atenţi pe ortodocşi asupra primatului papal. Papa este ierarhul suprem al creştinătăţii. Ca urmaş al Sf. Petru, cum zice tot de la început, el poartă grija tuturor Bisericilor, din toate ţările, de toate riturile.

Pentru a justifica atenţia sa deosebită fată de orientali, papa enumeră meritele Orientului în istoria creştinismului, cu scopul vădit de a capta bunăvoinţa lor. Pentru a-i măguli pe toţi, citează nume de sfinţi greci, sirieni, egipteni, armeni, slavi. La loc oportun, papa inserează afirmaţia tendenţioasă că Sinoadele Ecumenice au fost pre­zidate de către episcopii Romei.

Se ştie însă că papii n’au participat la Sinoadele Ecumenice, ci au trimis delegaţi. Acestora li se arăta în devăr cinstea cuvenită, dar nu ei aveau de regulă prezidenţa Sinoadelor. De Sinodul I Ecumenic se crede numai cu probabilitate că a fost prezidat de Osius al Cordobei şi de legaţii papali. Al doilea Sinod Ecumenic a fost prezidat de Meletie al Antiohiei, apoi de Grigore de Nazianz. Sinodul al III-lea Ecumenic a fost prezidat de Sf. Ciril al Alexandriei, al V-lea de Patriarhul de Constantinopol Eutihie. Afirmaţia romano-catolică obişnuită, că aceştia prezi­dau „în numele papei” sau că „se simţeau” prezidând ca „delegaţi” ai papei este interesată şi neîntemeiată. De fapt, se ştie, Sinoadele Ecumenice au stat mai presus de papi, s’au putut ţine şi fără voia lor, ca Sinodul al V-lea Ecu­menic, şi au condamnat uneori practici latine, ca Sinodul quinisext, sau chiar papi, ca Sinodul al Vl-lea Ecumenic.

Prin afirmaţia că o mare parte a creştinilor din Orient s’a despărţit de Roma se insinuează că Biserica latină a rămas statornic dreptcredincioasă, iar „schismaticii” poartă vina rătăcirii şi a despărţirii. Afirmaţia este falsă şi în expresia „o mare parte”, ştiut fiind că tot Orientul s’a găsit despărţit de Roma şi numai târziu au putut fi atraşi la unire un număr mic de orientali. Acelaşi lucru se poate spune şi despre afirmaţia că „un foarte mare număr de oameni” au stăruit „în adevărata credinţă şi în unitatea ca­tolică” romană. Aceşti eroi sunt desigur uniţii şi cei care s’ar mai uni cu Roma; dar, dacă ei au constituit foarte marele număr, nu înţelegem ce mai reprezentau numeric ortodocşii orientali. Asemenea exagerări voite sunt desigur formule de ocazie, dar nu adevăruri istorice. Cu ele, papa voia să dea uniţilor sentimentul superiorităţii lor între orientali.

„Popoarele străine de religia creştină”, care au sub­jugat Orientul nu sunt numite şi nu se face la adresa lor nici o apreciere precisă supărătoare, pentru a nu nemulțumi pe turci. Numai vag şi în treacăt se menţionează „rele mari”, „pericole dese”, „asprimea timpurilor”, fără a se specifica mai de aproape persecuţiile turceşti. „Înce­tarea acestor timpuri grele” este desigur recenta încheiere de bune raporturi cu sultanul, din care papa îşi făcea un merit, cu drept la recunoştinţa orientalilor.

Elogiul adus uniţilor, că „recunoscând eroarea” s’au întors spre sfântul Scaun „cu lăudabilă mărinimie”[205] era puţin potrivit pentru un apel făcut ortodocşilor.

Asigurarea ce Pius IX dă romano-catolicilor şi uniţi­lor, că arhiepiscopul Inocenţiu Ferrieri va recomanda foarte stăruitor din partea sa „prea puternicului împărat al tur­cilor” – amabilitate diplomatică – tot ceea ce-i priveşte pe ei şi Biserica romano-catolică şi speranţa exprimată că sultanul le va fi binevoitor, arată că în convorbirea cu Şekib-Efendi papa obţinuse în principiu el însuşi asigurări de îmbunătăţire a situaţiei credincioşilor săi din Imperiul turc.

Cu speranţa în deosebi că sultanul nu va mai per­mite să fie turburaţi supuşii lui de „religie catolică”, papa vrea să dea ortodocşilor asigurarea că, intrând sub pro­tecţia sa, prin unire, se vor bucura şi ei de aceeaşi liber­tate. Papa oferea adică şi celorlalţi creştini din Imperiul turc o protecţie – unică – şi mai sigură decât cea a ambasadorilor pe lângă Poartă sau a statelor străine, aflate unele în raporturi de duşmănie cu Turcia, ca Rusia, pe care numai s’ar fi putut baza ortodocşii.

Însărcinarea dată arhiepiscopului de Sidon de a ve­dea în numele papei şi reprezentanţi ai statelor creştine, cărora avea să le împărtăşească „afecţiunea” papală, arată că misiunea lui era şi politică. Legatul papal trebuia de­sigur să le facă şi lor cunoscut succesul diplomatic al lui Pius IX şi să ceară concursul lor întru asigurarea unei cât mai bune situaţii pentru credincioşii papei din statul turc.

După această primă misiune, legatul papal avea să se înapoieze la Roma şi să raporteze papei rezultatele ac­ţiunii sale în Orient. El avea să meargă şi în „alte câteva părţi din Orient” şi să viziteze în numele papei „Bise­ricile catolice de orice rit”, ducându-le cuvinte de prietenie şi de încurajare. Acele alte câteva părţi din Orient nu sunt numite; dar, dacă Inocenţiu Ferrieri avea de vizitat în călătoria sa în Orient toate Bisericile catolice de orice rit, însemnează probabil că el trebuia să vadă pe romano-catolici şi pe uniţi în tot Imperiul turc şi în statele orto­doxe. Această călătorie îi da prilejul să vină în contact şi cu şefii politici şi bisericeşti ortodocşi, ceea ce servea ca introducere şi ca stimulent pentru oferta de unire pregătită. Papa face cunoscut, în adevăr, mai departe, că nimic nu-i stă mai mult la inimă ca buna stare a credincioşilor lui şi situaţia religiei „catolice” în Orient. Această asigurare ţinteşte desigur indirect şi spre ortodocşi. Promisiunea ce face Pius IX, în continuare, că va respecta sfintele canoane şi va păstra tradiţiile Sfinţilor Părinţi în cele bisericeşti şi că mai ales va păstra neatinse liturghiile orientale, arată că intenţia sa trece dincolo de romano-catolici şi de uniţi. Respectarea canoanelor, a tradiţiei patristice şi a liturghii­lor orientale interesau mai ales pe ortodocşi.

Ştiindu-se că ortodocşii nu renunţă la cultul lor când se unesc cu Roma, li s’a făcut concesia de a se admite să-şi păstreze ritul. Deşi romano-catolicii fac mare caz de respectul lor pentru ritul ortodox, cinstea ce-i arată este impusă de situaţia lucrurilor şi concesia rituală le este făcută ortodocşilor, ca şi orientalilor în general, de nevoie numai, întrucât latinizarea uniţilor prin impunerea ritului occidental n’a reuşit ca metodă misionară.

Latinizarea scandalizează pe orientali şi compromite opera unirii. De aceea pentru papi a devenit o tradiţie menţinerea riturilor orientale, pentru motive de oportunism prozelitist.

Pe lângă epistola apostolică „Allatae sunt” a lui Be­nedict XIV, se pot cita şi altele: bulele lui „Etsi pastoralis” (1742), „Demandatam coelitus” (1743), „Inter plures” (1744), „Ex quo primum” (1744). Şi unii papi anteriori au intervenit în favoarea riturilor orientale: Leon X prin bula „Accepimus nuper” (1521), Clement VIII prin bula „Magnus Dominus” (1595)[206]. Pius IX a mai acordat atenţie riturilor orientale şi în epistola apostolică „Omnem sollicitudinem” (13 mai 1874). Urmaşii lui şi în deosebi Leon XIII au continuat această tradiţie, care vine mai de departe: de la Sinoadele unioniste[207].

Ca şi cultul, mănăstirile de rit oriental sunt o concesie făcută în vederea unirii. Şi normanzii şi papii au trebuit să lase grecilor din Sudul Italiei şi din Sicilia ritul şi organizaţia monahală după regulile Sfântului Vasile cel Mare. Sinodul de la Bari (1098) le-a impus numai dogma latină şi jurisdicţia papală.

Gimnaziile create pentru formarea „copiilor de creştini din Orient” sunt diferitele şcoli înfiinţate la Roma, începând cu Grigore XIII, pentru pregătirea de clerici, care să lucreze între conaţionalii ortodocşi. Pius IX face din existenta lor „o probă evidentă a afecţiunii speciale” pe care scaunul apostolic o poartă orientalilor uniţi şi-i îmbie „să se servească” de aceste şcoli.

Planul de a se înfiinţa o societate de propagandă printre orientali pe lângă congregaţia de propaganda fide arată că ideea intensificării misiunii latine în Orient preocupa pe Pius IX încă de la începutul pontificatului. Ideea a fost realizată prin „Societatea creştină orientală”, organizată de Pitzipios şi apoi, după neînţelegerea cu el, prin secţiunea propagandei numită „Pro negotiis ritus orientalis” (1862).

Amintind clerului romano-catolic şi unit datoria de a-şi îndeplini cu zel atribuțiunile pastorale, papa accentuează în chip deosebit pe cea a instruirii religioase a credincioşilor şi mai ales a copiilor, arătând cu aceasta speranţele ce punea în opera misionară a şcolilor înfiinţate de ordinele romano-catolice în Orient.

Trecând la ortodocşi, în partea a doua a enciclicii, papa face chiar în fraza de legătură o afirmaţie pontificală semnificativă, constatând că mulţi dintre compatrioţii celor cărora li s’a adresat în prima parte ,,rătăcesc afară din unicul staul al lui Hristos, din care părinţii lor au ieşit de atât de mult timp”. Având să vorbească ortodocşilor, îi consideră deci dintru început rătăciţi, identificând staulul Romei cu staulul unic al lui lisus Hristos şi socotind pe orientali ca responsabili pentru schismă. La ce mai puteau servi ,,dragostea”, asigurările şi promisiunile papale?

Papa consideră cuvintele adresate ortodocşilor ca o datorie, se înţelege adică de şef suprem al Bisericii în­tregi. Îndrăzneala de a se compara cu Mântuitorul în cău­tarea oilor pierdute, care sunt ortodocşii, o aveau de mult papii. Adrian IV, scriind la 1155 arhiepiscopului de Tesalonic, Vasile Ahridanul, se compara cu Fiul lui Dumnezeu, Care S’a coborât din cer ca să găsească drahma cea pierdută, să caute oaia cea rătăcită, să trezească pe Lazăr cel mort: Aceştia erau grecii.[208]

Prin ,,toţi locuitorii Orientului şi ai ţărilor limitrofe”, care se laudă cu numele de creştini, dar nu mai sunt în comuniune cu Biserica romană, papa înţelege toată creștinătatea orientală despărţită de Roma. De observat că Pius IX a întins treptat cercul adresanţilor de la romano- catolici şi uniţi la toţi „schismaticii”, care nu sunt numai ortodocşii. Tuturor papa le contestă aproape dreptul de a se numi creştini, pentru că nu mai sunt în comuniune cu Roma. Cele spuse însă de papă în continuare nu se potrivesc cu formula largă, în care el a cuprins pe toţi cei cu numele de creştini, pentru că ele se adresează numai ortodocşilor.

Făcând uz de autoritatea sa pontificală – „ascultaţi cuvântul nostru” – Pius IX cere ascultarea datorată, după el, Păstorului suprem al Bisericii ortodoxe întregi. Encilica ,,ad Orientales” nu este numai o dovadă de ,,grijă”, de „afecţiune” părintească pentru creştinii din Orient, cum voia s’o prezinte papa; el nu se resemnează a vorbi doar ca un „părinte”. Enciclica este şi un act de autoritate papală, în care însă tonul autoritar este foarte reţinut pentru a nu indispune pe cei cărora li se adresa, şi îndulcit cu asigurări şi expresii afectuoase pentru a-i predispune la ascultare.

Procedeul comparării situaţiei noi grele a creştinilor din Orient cu cea veche, mai bună, pentru a-i convinge că schisma le-a adus toate nenorocirile este vechi, deşi nu corect. Schisma a contribuit în adevăr la slăbirea rezi­stenţei creştine faţă de mahomedani şi a făcut ca occiden­talii să nu dea ajutor grecilor contra turcilor. Este însă de imputat latinilor că în momente hotărâtoare pentru situaţia Bisericii şi a culturii creştine au condiţionat aju­torarea Orientului ortodox de unirea bisericească şi că n’au dat sprijinul cerut nici când s’au făcut uniri, ca aceea a lui Ioan V Paleologul (1369) sau cea de la Ferrara-Florenţa. Atitudinea Occidentului romano-catolic în timpul de grea încercare pentru Imperiul bizantin, de la începutul secolului al XIV-lea până la jumătatea secolului al XV-lea este mai prejos de critică. Dacă mai amintim şi purtarea lor în timpul cruciadelor, îndeosebi a patra (1203-1204), este de mirat că papii, în loc să recunoască vina Occi­dentului, complice prin nepăsare sau prin slăbiciune la distrugerea treptată a imperiului bizantin, poftit şi de la­tini, sau s’o ispăşească prin tăcere, fac ortodocşilor din amintirea nenorocirilor îndurate de la necreştini un pretext de acuzaţie că s’au despărţit de Roma. Această atitudine nu este nici creştineşte, nici istoric dreaptă. Schismele orien­tale – nestoriană, monofizită, monotelită – s’au produs înainte de schisma greco-latină şi nu ele au adus-o pe aceasta. Cu aluzia sa la dezbinările dintre creştinii orien­tali, papa atinge o chestiune dureroasă, dar a spune că ele vin din sustragerea orientalilor de sub autoritatea Ro­mei este o idee fixă, preconcepută, întrucât acele dezbinări sunt independente de schisma de la 1054.

Afirmaţia că unitatea Bisericii creştine o asigură nu­mai Biserica romană şi că toate celelalte au existat şi există – formând un corp – numai în Biserica Romei este pe cât de neadevărată pe atât de provocatoare. Este bine ştiut că Biserica n’a format niciodată un corp unitar din punct de vedere administrativ, condus de la Roma. Biserica veche s’a compus din Biserici locale, care se găseau în strânsă legătură de credinţă şi de dragoste, dar aveau conducere proprie. Roma n’a avut niciodată dreptul conducerii unice şi supreme a Bisericilor creştine. Existau Biserici constituite înainte de înfiinţarea şi organizarea celei romane şi deci independent de ea.

Din „diviziunea” Bisericilor orientale, judecată la lu­mina articolului 9 din simbolul credinţei, Pius IX face orientalilor procesul dezbinării lor, ca să argumenteze necesita­ta unităţii creştine prin Roma. Cât valorează acest argu­ment arată faptul că nici schisma din secolul al XI-lea, nici reforma din secolul al XVI-lea, nici despărţirea vechilor catolici nu s’au produs fără vina Romei. Cuvintele papale despre unitatea Bisericii sunt deci frumoase, dar faptele argumentează contra Bisericii romane. Citarea simbolului credinţei şi a cuvintelor din Evanghelie privitoare la Bise­rica una constitue de aceea în enciclica papală o luare în deşert a marelui principiu al unităţii Bisericii.

Ca să pledeze pentru unitatea Bisericii, Pius IX ține să dovedească „venerabila supremaţie a episcopilor Romei”; o face cu argumentele obişnuite: Primatul lui Petru între apostoli, cuvintele sfântului Irineu despre preeminența Bise­ricii romane, apelul unor episcopi orientali la protecţia episcopului Romei; exclamaţia Sinodului al IV-lea Ecumenic la adresa papei Leon I, epistola lui Clement Romanul către corinteni, argumente care nu reuşesc să dovedească nimic mai mult decât că episcopii Romei erau ţinuţi în deosebită cinste în Biserica veche, lucru foarte natural, dat fiind că episcopul Romei era episcopul capitalei Imperiului, adică a lumii şi al singurei Biserici apostolice în Occident. Era însă numai un primat onorific, pe care ortodocşii îl recunosc papei până astăzi, aşa că argumentele enciclicii către orientali sunt de prisos, mai ales că nu sunt nici probante.

Sf. Petru nici n’a exercitat un primat efectiv între apostoli sau în conducerea Bisericii, nici n’a fost cel puţin episcop al Romei, pentru că mai întâi n’a fost episcop, ca să poată lăsa urmaşilor săi privilegiul „venerabilei supre­maţii”. Cât despre întemierea Bisericii creştine pe el, despre mandatul de a paşte oile Mântuitorului şi de a întări pe fraţi, despre credinţa lui care nu va şovăi, acestea nu pot servi la documentarea primatului papal, decât văzute printr’o exegeză specifică şi tendenţioasă. Au trebuit să treacă secole până ce episcopii Romei au revendicat privilegiile ima­ginare şi răstălmăcite ale Sfântului Petru. Între timp, mari Ierarhi latini, ca Sf. Ciprian şi Fericitul Augustin, au arătat că cele spuse de Mântuitorul lui Petru nu pot să constitue un titlu de drept la primatul papal[209]. Nu primatul papal se bazează pe primatul lui Petru, ci primatul lui Petru a fost inventat şi formulat pe măsura afirmării primatului papal, aşa că nu papa datorează lui Petru primatul lor între episcopi, ci Petru datorează papilor primatul său între apostoli, aşa cum el este conceput şi speculat de papalitate.

Locul citat din Sf. Irineu nu are valoarea documentară a unei mărturii întregi şi clare, păstrate în original, pentru că textul lui nu este sigur: Este cunoscut numai în tra­ducerea latină, nu este sigur întreg, nu este clar prin el însuşi. Expresia „propter po[ten]tiorem principalitatem” nu are sensul primatului papal, ci pe al preeminenței Bisericii romane în Occident îndeosebi, unde era singura Biserică apostolică. Se înţelege de altfel din cuvintele Sfântului Irineu că privilegiul Romei este de a păstra tradiţia aposto­lică (in qua… conservata est ea quae est ab apostolis traditio). Acesta este desigur un mare merit, dar nu Roma da autoritate tradiţiei, ci tradiţia da autoritate Romei şi Roma nu era singura deţinătoare a tradiţiei apostolice în lumea creştină. Dacă Sf. Irineu ar fi avut ideea primatului papal, n’ar fi împiedecat pe episcopul Romei Victor de a-şi im­pune voinţa Bisericii din Asia în chestiunea timpului ser­bării Paştilor. Un fapt sigur dovedeşte contra unui text nesigur.

Faptul că Sf. Atanasie şi Sf. Ioan Hrisostom au cerut ajutorul episcopului Romei nu dovedeşte primatul papal jurisdictional. Sinodul, şi nu episcopul Romei a recunoscut nevinovăţia şi dreptul Sfântului Atanasie la scaunul Alexan­driei, iar Sf. Ioan Hrisostom, scriind lui Inocențiu I, nu făcea „apel” la episcopul „suprem” al Bisericii creştine, ci adresa o rugăminte unui confrate întâi stătător în Apus, şi nu numai lui, ci şi altor episcopi occidentali: celui de Aquileea şi celui de Mediolanum. De altfel, nici în cazul Sfântului Atanasie, nici în cel al Sfântului Ioan Hrisostom, episcopul Romei n’a putut să impună în Orient respectul dreptăţii. Din nou faptele dovedesc mai puţin în favoarea Romei decât textele citate, care nu presupun decât un primat onorific.

Nici exclamaţia Sinodului al IV-lea Ecumenic: „Petru a vorbit astfel prin gura lui Leon” nu constrânge la ad­miterea primatului papal. Pe lângă cele spuse pentru apre­cierea acestui fapt, în enciclica patriarhală şi sinodală de la 1848, se poate vedea în răspunsul pe care I.P.S. Arhiepiscop al Atenei Hrysostomos Papadopulos l-a dat enciclicii „Lux Veritatis” a lui Pius XI[210], la ce examen a fost su­pusă epistola dogmatică a lui Leon I, pentru a se constata ortodoxia ei. Numai astfel controlată şi acceptată de Sinod ea a fost socotită ca un cuvânt al lui Petru rostit prin gura lui Leon. Exclamaţia Sinodului este o simplă vorbire la figurat, într’un moment de entuziasm, pentru formula fericită a episcopului Romei. Ca şi în cazul citatului din Sf. Irineu, nu papa da autoritate formulei, ci conformitatea ei cu tradiţia, iar această conformitate a fost examinată şi constatată de Sinod, ca instanţă superioară papei. Excla­maţia Sinodului nu se adresează numai acestuia, ci cuprinde şi numele lui Chiril al Alexandriei, ca autoritate pentru Sinod. Să o cităm:

„Iată credinţa Părinţilor, iată credinţa Apostolilor! Noi toţi credem astfel, ortodocşii cred astfel! Anatema cui nu crede astfel! Petru a vorbit aşa prin Leon! Apostolii au învăţat aşa! Leon a învăţat după pietate şi adevăr! Aşa a învăţat Chiril! Veşnică fie amintirea lui Chiril! Leon şi Chiril au învăţat la fel!”[211]

După cum se vede, Sinodul aclamă alături de numele papei pe cel al lui Chiril al Alexandriei: pe amândoi ca învăţând după tradiţia apostolică şi patristică. Dacă rolul Sfântului Leon este mai eminent decât al Sfântului Chiril, cum notează F. Cayré[212], este ceva natural, pentru că Chiril, fiind mort atunci, nu mai putea să joace rolul lui Leon. Dar, dacă ,,Leon şi Ciril au învăţat la fel”, însemnează tocmai de aceea că nu Chiril învăţa ca Leon, ci Leon ca Chiril. Înainte de a vorbi prin Leon, tradiţia apostolică vorbise prin Chiril.

Că în general Sinoadele au cunoscut autoritatea pa­pilor este adevărat, dar nu ca autoritate supremă şi infalibilă, cum o concep romano-catolicii, pentru că în acest caz autoritatea papei ar fi făcut de prisos Sinoadele, cum le şi face azi în Biserica romană. Argumentul acesta este însă o armă cu două tăişuri, pentru că unele Sinoade s’au pronunţat în defavoarea episcopilor Romei, condamnându-i chiar, ca sinodul al VI-lea pe Honorius I.

Instituţia sinodală, atât de importantă mai ales în Bi­serica veche, arată prin însăşi existenţa ei realitatea şi ne­cesitatea unei autorităţi colective mai mari decât orice au­toritate individuală în Biserică. Dacă se poate vorbi despre un primat în Biserica creştină, a fost numai cel al Si­noadelor şi „mai ales al celor Ecumenice”, ca să vorbim ca Pius IX.

Epistola lui Clement Romanul către corinteni este alt argument, bun pentru primatul onorific al episcopului Ro­mei, slab pentru primatul papal jurisdicţional. Clement scria comunităţii de la corint în numele celei romane; nu scria în virtutea autorităţii sale personale şi exclusive. Dacă, cum place romano-catolicilor să amintească, mai trăia încă atunci Sf. Ioan Evanghelistul, este imposibil de admis că autoritatea unui episcop, fie chiar al Romei, era mai mare decât a unui Apostol, dacă Epistola către corinteni era în adevăr un act de autoritate episcopală [213].

Afirmaţia repetată, că „temelia adevăratei Biserici a lui lisus Hristos” este „comuniunea cu sfântul Scaun al lui Petru” şi că Biserica a fost zidită pe această piatră solidă, este gratuită şi introduce în teologia creştină o concepţie nouă: Comuniunea cu Roma este temelia pe care stă unitatea Bisericii creştine, pe care stă Biserica însăşi. Eram obişnuiţi să auzim că piatra de temelie a Bisericii este persoana lui Petru şi ştim că în realitate ea este „Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”, mărturisit de Petru la întrebarea Mântuitorului, în părţile Cezareii lui Filip (Matei XVI, 16). Poate fi susţinută cu Sf. Scrip­tură şi cu Sf. Tradiţie pretenţia că numai comuniunea cu papa Liberius, cu Honorius I sau chiar cu Pius IX, cel dintâi infalibil, asigură existenta unei Biserici creştine ade­vărate ?

Papa se face a crede „că nu există niciun motiv” pentru care ortodocşii să nu poată să se „reîntoarcă la „Biserica adevărată” şi la comuniunea cu Sf. Scaun. Este unul din artificiile argumentării papale, înfăşurat de altfel într’o contrazicere: Pe de o parte papa recunoaşte că nici doctrina, nici ritul, nici disciplina ortodocşilor nu sunt de reprobat; pe de alta îi socoteşte scoşi din adevărata Biserică, cerându-le totuşi doar, ceva mai jos, ca, reintrând în unitate, „să se pună de acord cu mărturisirea adevăratei credinţe, pe care o ține şi o învaţă Biserica catolică” și să țină comuniunea cu Biserica romană şi cu Sf. Scaun al lui Petru. Şi, pentru ca îndrăzneala şi inconsecvența papală să fie desăvârşite, orientalii trebuie să înlăture din cult „tot ceea ce s’a introdus după despărţire şi este în contrazicere cu credinţa şi cu unitatea catolică”, după care li se promite totuşi: „Vom lăsa neatinse vechile voastre liturghii din Orient, pe care le ţinem în mare cinste, după cum am spus”…[214].

Adresându-se uniţilor mai sus, în enciclica sa, papa promitea că va păstra neatinse liturghiile lor, deşi găsea că se deosebesc „în unele lucruri” de liturghia Bisericii latine. De ce voia să schimbe aceleaşi liturghii, înainte de a le lăsa „neatinse”, când era vorba de ortodocşi, şi de ce, dacă era vorba de unire, aceştia, şi nu latinii trebuiau să înlăture din liturghii ceea ce se introdusese după schismă nu înţelegem.

Promisiunea că se vor recunoaşte şi păstra clericilor rangurile şi demnităţile lor completează seria de concesii acordate de Pius IX orientalilor în vederea unirii şi cu condiţia ca să lucreze pentru ea printre compatrioţii lor „pentru păstrarea şi întinderea religiei catolice”, adică, propriu vorbind, spre mai marea glorie a papalităţii.

„Ajutorul nou” pentru propagarea credinţei creştine în ţările necreştine, pe care unirea l-ar da papei, era de­sigur îndoit: Pe de o parte s’ar fi intensificat misiunea creştină cu concursul ortodocşilor, pe de alta s’ar fi uşurat predicarea creştinismului la mahomedani îndeosebi, care impută de obicei misionarilor dezbinarea confesională din Biserica creştină. S’ar fi dat deci misiunii puteri noi şi s’ar fi luat necreştinilor un argument, pe care-l opun propa­gandei creştine, acela al lipsei de acord în credinţă şi or­ganizaţie al creştinilor.

Urmărind cu atenţie enciclica către orientali în partea adresată ortodocşilor, se poate observa cum ea procedează printr’o anumită gradaţie: întâi îi dojeneşte pe ortodocşi cu bunătate, că s’au despărţit de Roma, totodată recu­noaşte că mărturisesc acelaşi simbol şi că toată grija lor tinde să vegheze la păstrarea doctrinei strămoşilor lor – unele elogii aduse uniţilor în prima parte a enciclicil se resfrâng indirect şi asupra ortodocşilor –, se sileşte să-i convingă de dreptul „venerabilei supremaţii” papale, le cere apoi să se unească cu Roma şi aproape îi somează în cele din urmă să-şi pună de acord credinţa şi ritul cu cele latine, în care caz papa va recunoaşte clericilor or­todocşi ranguri şi demnităţi, pe care nu le aveau măcar de la el.

Sigur de autoritatea sa, sporită atunci de împrejurări neaşteptate, Pius IX adresează orientalilor un apel care devine aproape o poruncă. Amintindu-le nenorocirile produse de schismă şi făcându-i să simtă mai dureros trista situaţie ce aveau în Imperiul turc, prin amintirea privilegiilor ob­ţinute de la sultan pentru credincioşii săi, privilegii care aveau să crească prin încheirea de bune raporturi şi prin acţiunea diplomatică a legatului papal, lăsându-le răspunerea schismei şi argumentându-le că Biserica creştină „adevărată” însemnează comuniune cu scaunul roman, Pius IX face orientalilor o lecţie de istorie bisericească, a cărei concluzie necesară este primirea primatului papei pentru fericirea lor. Problema unirii era pentru Pius IX, ca pentru toţi papii de după schismă, problema recunoa­şterii primatului papal.

Cele câteva concesii aparente ce li se acordă în ca­zul unirii, sub o formă care să acopere sacrificiile reale cerute orientalilor, fac din enciclica de la 1848 un fel de act de graţie papală. Tonul ei părintesc – studiat de autor mai bine decât istoria bisericească – afecţiunea ei convenţională trebuiau să contribue la înduplecarea orien­talilor pentru a primi unirea cu Roma. Când papa nu se adresează direct schismaticilor şi vorbeşte despre ei natural, îi socoteşte un pericol, de care credincioşii Romei trebue să se ferească, aşa ca în enciclica de la 1873[215]. Acolo se găsesc exprimate adevăratele lui sentimente pentru ortodocși.

*   * *

Cum au răspuns ortodocşii?

Venind la enciclica patriarhală şi sinodală de la 1848, vom reda mai întâi liber ideile ei principale, pentru a putea urmări mai uşor şirul şi legătura lor cu cele din enciclica latină.

Enciclica ortodoxă are douăzeci şi trei de paragrafe de întindere inegală. Primele opt formează o introducere generală, al optulea servind ca trecere la subiectul propriu zis, adică la combaterea enciclicii „Ad Orientales”, în care se intră cu paragraful al nouălea. Paragrafele 10-23 sunt rezervate răsturnării afirmaţiilor şi pretenţiilor papale formulate în enciclica lui Pius IX.

Începutul enciclicii ortodoxe (par. 1) stabileşte un principiu și un fapt: învăţătura Bisericii creştine trebuie păstrată curată, așa cum ne-a fost lăsată de Mântuitorul, transmisă de Sfinţii Apostoli, de Părinţi şi de Sinoade. Totuşi diavolul a găsit instrumente care au turnat otrava ereziei în apa cea limpede a învăţăturii ortodoxe.

Biserica Ortodoxă a fost nevoită să combată ereziile, a triumfat şi va triumfa asupra lor (par. 2). Unele au şi dispărut, altele sunt în curs de dezvoltare (par. 3). Mai întins a fost cândva arianismul, iar azi este „papismul”; cel din urmă va dispărea ca şi cel dintâi (par. 4).

De observat că aceste idei se aseamănă cu cele de la începutul enciclicii lui Fotie către patriarhii orientali (867)[216]şi al actului Sinodului ţinut la Constantinopol la 20 iulie 1054 sub patriarhul Mihail Cerularie[217]. De la Patriarhul Fo­tie, înainte mergătorul polemicii antilatine, a rămas deci un fel de formulă-tip, ca introducere preferată la enciclicile contra romano-catolicismului.

Prima „erezie” latină, cu care se ocupă enciclica ortodoxă, este Filioque (par. 5). Chestiunea aceasta nu este pusă de enciclica lui Pius IX, care avea motive s’o evite. Enciclica greacă însă n’o ocoleşte şi angajază polemica întâi cu ea, înainte încă de a se ocupa cu chestiunile puse direct de enciclica latină. Filioque este doctrină blasfemiatoare, străină de învăţătura Bisericii ortodoxe, ceea ce enciclica dovedeşte cu cincisprezece motive.

Pentru a justifica acest prim atac, enciclica arată că Filioque a deschis drumul şi altor inovaţii primite de Bi­serica apuseană în cursul timpului, cu privire la botez, la Sf. Euharistie, la preoţie, inovaţii care constituie „papismul”: Papii, din interese străine de ale Bisericii, au primit aceste inovaţii, care le asigurau prerogative şi au căutat să atragă şi pe ceilalţi Patriarhi şi să-şi impună voinţa lor Bisericii întregi (par. 6).

Prin Sinoade, Părinţii ortodocşi au apărat dreapta cre­dinţă, dar occidentalii s’au îndărătnicit în eroare, despărţindu-se de ortodoxie printr’o prăpastie adâncă. Papii au vina de a nu fi voit să primească adevărul şi de a fi întărit erezia prin exemplul lor. Schisma este urmarea acestei atitudini latine şi papale, care a îndreptăţit pe ortodocşi să se resemneze a rămâne despărţiţi de Occidentul neascultător (par. 7). Acest paragraf pune deci chestiunea răspunderii schismei: Prăpastia „au săpat-o cu mâinile lor” latinii. Desigur, cauzele schismei nu sunt numai dogmatice. Pentru ortodocşi însă acestea erau cele mai importante. În enciclica sa, Pius IX socotise schisma ca refuzul orientalilor de a rămâne în comuniune cu Roma, ceea ce nu este nici motivat, nici – în forma aceasta – adevărat.

Paragraful 8 menţionează pericolul propagandei latine pentru ortodocşi şi câteva din învăţăturile greşite pe care ea caută să le introducă la ortodocşi şi protestează cu indignare contra sforţărilor prozelitismului papal. Este un protest al conştiinţei ortodoxe ultragiate, mândră de a fi primit „neatinsă această nepreţuită moştenire” a părinților şi îngrijorată de a o „transmite cu ajutorul lui Dumnezeu, ca pe un tezaur preţios, generaţiilor viitoare până la „sfârşitul secolelor”. Acest protest arată desgustul ce provoca ortodocşilor propaganda latină.

Venind la enciclica lui Pius IX, enciclica ortodoxă constată cu surprindere că, după ce demult încetase atacurile personale ale papilor la adresa ortodocşilor, noul papă a adresat orientalilor această enciclică răspândită de trimisul lui ca o miasmă în staulul ortodox (par. 9). Aprecierea nu este deloc măgulitoare, dar ea redă impresia neplăcută ce a făcut ortodocşilor încercarea lui Pius IX, a cărui en­ciclică era considerată ca un act de ostilitate confesională, subversiv, arogant.

Ea nu aduce cuvinte de pace şi de afecţiune, cum pretinde, ci de înşelare şi de absurditate. Enciclica ortodoxă exprimă de aceea convingerea că ortodocşii nu se vor lăsa înşelaţi de cuvintele papale, demascate ca un fals apel la unire (par. 10); întreprinde totuşi combaterea ei din datoria de a-i întări în ortodoxie şi trece îndată la respingerea pretenţiilor romane de supremaţie bisericească, precizând că episcopatul lui Petru la Roma este o simplă tradiţie, că Petru n’a fost şeful apostolilor, din contra a fost judecat şi mustrat, că piatra pe care s’a întemeiat Biserica a fost mărturisirea lui despre dumnezeirea lui Iisus Hristos. Enciclica stabileşte că nu există Biserică mai presus de Sinoade şi că nu ortodoxia se judecă după scaunul roman, ci scaunul se judecă după ortodoxie. Papii greşesc când deduc ortodoxia lor din preeminenţa scaunului, în loc să procedeze invers (par. 11).

Locurile din Evanghelii, citate de romano-catolici în favoarea primatului lui Petru, sunt interpretate ortodox în continuare (par. 12). Făcând tot aci declaraţia că este de acord cu papa în zelul pentru unire, cu condiţia de a se păstra neatins şi curat simbolul credinţei, conform cu în­văţătura Evangheliei, a Sinoadelor şi a Bisericii catolice de totdeauna, „invariabilă în perpetuitatea ei”, pe când papa vede în unire numai un mijloc de a-şi întări şi creşte puterea şi a impune inovaţiile latine, enciclica ortodoxă lămureşte poziţia deosebită a celor două Biserici faţă de problema unirii şi face o justă caracterizare a lor: Bise­rica Ortodoxă ţine să păstreze credinţa nealterată, papali­tatea tinde numai la întărirea propriei sale puteri, una este fidelitate tradiţiei, cealaltă doreşte supremaţie.

Discutarea locului din Sf. Irineu dă ocazie patriarhilor ortodocşi să arate (par. 12) că Biserica Romei nu mai ţine învăţătura şi practicile creştine apostolice, ca pe timpul Sfântului Irineu. Între altele, ea a transformat preeminenţa sa, care la început era autoritate frăţească şi prerogativă ierarhică, în suveranitate lumească. Irineu s’ar opune azi cel dintâi inovaţiilor şi abuzurilor Romei.

Aluzia papală la lucruri introduse în liturghia orientală după schismă, pe care le-ar vrea înlăturate, şi care priveşte epicleza, enciclica greacă o combate cu înseşi cuvintele Sfântului Irineu.

Ca să arate că autoritatea papei nu era universală, citează conflictul dintre papa Victor şi Policrat al Efesului, când la intervenţia lui Irineu însuşi, papa a trebuit să ce­deze. Sinoadele au declarat că preeminenţa episcopilor Romei este un obicei, şi nu de origine apostolică, ci da­torită situaţiei de capitală a oraşului. Vechii papi, ca Grigore cel Mare, recunoşteau autoritatea Sinoadelor Ecumenice. Ele au consacrat principiul libertăţii Bisericilor (par. 13).

Explicând tot astfel intervenţia lui Clement Romanul la Corint, ca şi apelul Sfântului Atanasie şi al Sfântului Ioan Hrisostom la Roma, enciclica greacă face în paragraful 14 o declaraţie care a scandalizat pe romano-catolici: Că şi Patriarhii orientali recurg la autoritatea celui de Constantinopol, ca Patriarh al capitalei imperiului, în cazuri mal grele, iar dacă părerea lui nu-i mulţumeşte, se adresează, după legi, puterii lumeşti. Nici un loc din enciclica ortodoxă n’a fost mai mult subliniat şi comentat decât acesta[218].

Paragraful 15 se ocupă cu exclamaţia Sinodului al IV-lea Ecumenic la adresa papei Leon I şi arată că, întrucât Sinodul a supus unui minuţios examen epistola papei, exclamaţia Sinodului nu constituie un argument în favoarea primatului papal. Din contra, – par. 16 – zelul papilor Leon I şi Leon III pentru păstrarea învăţăturii nealterate trebuia să fie urmat şi „de alţi papi. Dar, deşi inovatori sunt latinii, ei acuză pe ortodocşi de inovaţii în simbol şi în liturghie, ca şi cum în Biserica Ortodoxă s’ar fi întâmplat ceea ce s’a întâmplat în Biserica romană „după papism”: S’au alterat Sfintele Taine prin subtilităţi scolastice. Papa atribuie ortodocşilor defectele propriei sale Biserici, uitând istoria bisericească şi învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Paragraful 16 aminteşte şi „dogma infalibilităţii”. În idevăr, încă de la început, precum am arătat, Pius IX a afirmat infalibilitatea papală. Cu aceasta, enciclica ortodoxă a încheiat combaterea propriu zisă a afirmaţiilor nejuste din enciclica papală. În paragrafele următoare se trag concluzlile.

Este impietate şi act anticanonic a se atinge de dogmele, liturghiile şi ierurgiile ortodoxe, pe care chiar papii ortodocşi le-au respectat şi socotit inviolabile. Este din contra salutar şi necesar ca să se înlăture inovaţiile latine, care sunt proprii Occidentului şi străine Ortodoxiei.

În Biserica Ortodoxă nu s’au putut introduce lucruri noi pentru că poporul însuşi s’ar fi opus, ţinând ca dogma să nu se schimbe. Declaraţia aceasta, că „la noi apărătoruI religiei este însuşi corpul Bisericii”, a fost atacată și răstălmăcită de romano-catolici, socotind-o o influență protestantă în Biserica Ortodoxă[219].

Fiindcă papa ceruse ortodocşilor sacrificii pentru re­stabilirea unităţii Bisericii, enciclica patriarhală îl invită să dea el exemplu şi, cu aceasta, satisfacţie autorităţii dispre­ţuite a Evangheliei şi a Sinoadelor. Până atunci orice apel la unire este suspect şi periculos, cum este şi enciclica adresată orientalilor (par. 17).

Paragrafele următoare (18-23) sunt îndreptate către ortodocşi. Se recomandă ierarhiei să păstreze învăţătura Bisericii şi să se păzească de „lupii răpitori”, care intră în turma ei, ferindu-se să se lase abătută de oricine ar fi şi pentru orice ar fi din calea pe care au mers Părinţii (par. 18). Prin ierarhi, enciclica se adresează apoi cleru­lui întreg şi tuturor credincioşilor ortodocşi, îndemnându-i să reziste încercărilor demonului (par. 19). Se revine ast­fel la ideile de la începutul enciclicii: învăţătura ortodoxă trebuie păstrată curată, aşa cum ne-a fost lăsată. Învăţă­tura ortodoxă este superioară, perfectă, neprimitoare nici de reducere, nici de adăogire, nici de schimbare. Cel care ar altera-o ar cădea sub grea anatemă, ca un apostat şl blasfemiator împotriva Sfântului Duh (par. 20). Ortodoxia prezintă cele mai mari garanţii şi glorii: Părinţi, Liturghii, Sinoade, canoane, ceea ce enciclica exprimă cu o căldură care aminteşte unele accente din prescripţiile aplicate de Tertulian ereticilor: Biserica Ortodoxă este în posesiunea per­manentă şi legitimă a adevărului; ei sunt străini şi uzur­patori. Din Orient au primit creştinismul toate popoarele, şi cele occidentale, şi Roma chiar (par. 21). După ce face apel la dragostea filială a credincioşilor ortodocşi față de Biserică şi la solidaritate în jurul ei (par. 22), enciclica se termină cu scurte citate biblice, formule de încheiere (par. 23).

Rezultat: Dacă ne întrebăm acum la ce a folosit en­ciclica „Ad Orientales” a papei Pius IX, constatăm doar că a provocat un răspuns energic din partea ortodocşilor, pe care i-a făcut mai atenţi asupra politicii papale şi a pe­ricolului latin în Orient; a provocat o polemică de aproape două decenii între ortodocşi şi romano-catolici; a înrău­tăţit astfel raporturile dintre Biserica Ortodoxă şi Roma. Rezultatul a fost deci negativ. Vina nu este a ortodocşilor, cum ar fi vrut Civiltà cattolica[220], ci este a celui care i-a provocat. Răspunzând aşa cum au făcut-o, Patriarhii ortodocşi se găseau în legitimă apărare a Ortodoxiei. Dacă însă cauza unirii nu era servită prin aceasta, greşala este a celui care a luat iniţiativa acestei noi tulburări a ra­porturilor confesionale.

De altfel, toată politica lui papală, atât cât priveşte celelalte Biserici, a dus la acelaşi rezultat. Prin declararea ca dogme a imaculatei concepţii şi a infalibilităţii papale, prin formularea primatului jurisdictional la Sinodul de la Vatican, prin încurajarea propagandei latine între ortodocşi, Pius IX a agravat pe de o parte schisma, pe care voia s’o înlăture prin enciclica de la 1848, iar pe de alta a pro­dus una nouă în Apus, provocând despărţirea vechilor ca­tolici la 1870. În loc să servească pacea confesională, el a micşorat coeziunea creştină. În loc să aibă în istoria bi­sericească meritul unui unificator al creştinătăţii, cum a vrut să apară, Pius IX poartă răspunderea unui nou război creştin, pe trei fronturi: ortodox, protestant şi vechi catolic.

Este un record, care nu are nimic consolator; dim­potrivă. Şi este preţul cu care creştinătatea a plătit noua ascensiune papală: cea de la 1870. Infalibilitatea papală a costat atât. Cât va mai costa apoteozarea pontifului roman, ultima cerinţă a primatului papal, dacă Vaticanul va ține să desăvârşească marea operă a lui Pius IX?[221]

Câteva consideraţi uni asupra celor două enciclici. Între enciclica ortodoxă şi cea latină de la 1848 este deo­sebire de întindere, de documentare şi de ton. Enciclica latină emană de la o persoană, şeful Bise­ricii romano-catolice, şi poartă semnele unui act de auto­ritate a lui. Enciclica ortodoxă emană de la autoritatea colec­tivă constituită în Sinod. Pe lângă cei patru Patriarhi, au semnat-o douăzeci şi nouă de ierarhi, reprezentând Sinodul Patriarhiei de Constantinopol (18), Sinodul Patriarhiei Antiohia şi Sinodul Patriahiei de Ierusalim (7), deci în total treizeci şi trei. Unui act de autoritate individuală Biserica Ortodoxă opunea un act de autoritate sinodală.

Enciclica ortodoxă este mult mai lungă decât cea papală[222]. Pe când Pius IX formula afirmaţii şi deziderate, Patrarhii ortodocşi trebuiau să combată insinuări şi pretenții false. Documentarea enciclicii papale este sumară; marele argument al papalităţii nu este istoria sau patristica: Este autoritatea pontificală. De aceea Pius IX vorbeşte mai scurt şi mai sentenţios. Patriarhii ortodocşi s’au văzut însă nevoiţi să dea un răspuns mai dezvoltat, provocaţi de îndrăzneala afirmaţiilor şi pretenţiilor papale.

Nu ştim cine este autorul enciclicii latine. Desigur, el nu este papa, ci unul din teologii Vaticanului[223]. Ştiința lui teologică lasă de dorit. Faptul că un ierarh aşa însemnat şi cunoscut, ca Sf. Ignațiu al Antiohiei, martirizat la Roma în zilele lui Traian, este numit „Ignaţiu al Alexandriei”, şi că în traducerea greacă a enciclicii latine, traducere care este opera unui greco-latin, se face confuizie între Καρχηδὼν (Cartagina) şi Χαλκηδὼν (Calcedon), arată că nici autorul, nici traducătorul enciclicii latine nu excelau prin cunoştinţe teologice. Punând semnătura-i pontificală pe un asemenea document, Pius IX arată că nu era preocupat atât de exactitatea faptelor şi de teologie, cât de diplomaţia unirii.

La 1854 totuşi, indignată că doctorul Gh. Marcora făcuse reflexii neplăcute pe seama ştiinţei romano-catolicilor, care lăsase să treacă cinci ani până să combată enciclica ortodoxă[224], Civiltà cattolica răspundea neserios prin bravade şi insulte, acuzând de ignoranță teologică pe doctorul grec[225]. Era un mijloc tot atât de nepotrivit de a contesta valoarea şi dreptatea enciclicii ortodoxe, pentru a găsi calități celei latine, ca şi acea delicată apreciere a lui Chantrel, că „la invitaţia de bun păstor” a lui Pius IX „les prélats photiens lui répondent par un long hurlement dans lequel on distingue les imprécations de loup ravissant, de blasphémateur, de schisme, d’hérésie, d’anathéme”[226].

În polemica la care au dat naştere cele două enciclici s’au schimbat între ortodocşi şi romano-catolici aprecieri neplăcute cu privire la ştiinţa teologică a unora şi a altora. Când însă romano-catolicii, de obicei foarte sensibili la acuzaţia de ignoranţă, socoteau enciclica greacă „un pamflet plin de obiecţiuni învechite, cărora le-ar răspunde fără greutate ultimul elev în teologie”, pierdeau din vedere ca depreciază astfel propria lor ştiinţă, aşa cum o prezen­tase enciclica „Ad Orientales”, căreia enciclica ortodoxă este incontestabil superioară în cunoaşterea faptelor şi in prezentarea argumentelor.

Această enciclică nu este şi nu putea fi un tratat complet şi desăvârşit[227] asupra inovaţiilor latine şi a pretenţiilor papale. Ea se ocupă cu ele numai în măsura în care este provocată de enciclica latină. Ştiinţa unei enciclice se apreciază în legătură cu întinderea şi cu scopul ce urmăreşte. Nu se poate însă contesta că, pe când en­ciclica papală repetă argumente obişnuite şi are greşeli regretabile şi în textul latin şi în traducerea greacă, enciclica patriarhală expune fapte mai bine studiate[228] şi argumente mai logice şi mai judicios înlănţuite. Dacă în obiecțiunile ei se poate găsi în adevăr ceva „învechit”, ar fi numai din cauză că erau învechite înseşi argumen­tele, cu care Pius IX susţinea primatul papal.

Ca autor al enciclicii ortodoxe este arătat de Pitzipios[229] a fi „după cum se ştie”, Constantin Iconomos. Acesta era un învăţat cleric grec, autor a numeroase scrieri teologice, cunoscut şi stimat şi în Rusia, a cărui ştiinţă era apre­ciabilă în timpul lui[230]. J. Bapt. Baur, pentru a-l discredita, pune la îndoială ortodoxia lui, numindu-l calvinist[231]. Ori­cine ar fi autorul enciclicii ortodoxe şi mai ales dacă este Constantin Iconomos, Patriarhii orientali se puteau mândri cu el mai mult decât Pius IX cu autorul sau autorii enci­clicii papale.

Am notat şi mai sus că între cele două enciclicl este şi deosebire de ton. Pe când cea latină înşiră de­claraţii afectuoase şi asigurări paşnice pe un ton îndulcit cu grijă şi cu vădită preocupare de a câştiga atenţia şi ascultarea orientalilor, enciclica greacă, fără a fi intenţionat violentă, nu este lipsită de unele ironii şi asprimi meritate la adresa papalităţii. Tonul ei este energic, fără a fi totuşi jig­nitor, şi este mai sincer decât al enciclicii lui Pius IX.

Deosebirea aceasta provine din caracterul şi din scopul celor două documente. Enciclica latină este un act de diplomaţie papală, având calităţile şi defectele unui ase­menea act. Ea propunea orientalilor pace cofesională – cee ce era şi necesar şi frumos – în cuvinte afectate şi echivoce, care se întindeau peste un trecut nelichidat, fără a reuşi să-l acopere, şi ascundeau, abia enunțându-le, condițiuni umilitoare şi inacceptabile pentru ortodocşi. O propunere de unire justificată cu acuzaţia, fie şi „părinteşte” formulată, că ortodocşii sunt rătăciţi şi vinovaţi de schismă și că suferă pe drept consecinţele ei, şi cu invitaţia, care exclude chiar tratativele necesare între egali, de a se supune fără cuvânt Romei, ba şi cu ameninţarea că ar puteea fi loviţi cu sancţiuni grave, era cum am mai spus, o provocare.

Enciclica ortodoxă este deci răspuns dat unei provocări, pe care o agrava acţiunea misionarilor latini. Enciclica nu putea să vorbească decât limba proprie unui asemenea răspuns. Observaţia făcută în această privinţă de A. de Stourdza este adevărată: „Dacă alocuţiunea Scaunului Romei nu face să se audă decât cuvinte blajine şi nu aduce decât argumente superficiale, aceasta este desigur pentru că orice agresiune are nevoie să împrumute forme care îi atenuează nedreptatea. În schimb, dacă replica colectivă a Episcopatului oriental vădeşte mai multă vehe­mentă, o energie mai sinceră şi dacă dovezile ce aduce contra afirmațiunilor romane se colorează uneori de indig­nare este pentru că o serie flagrantă de antecedente grave, de atacuri zilnice şi parţiale, imprimă un caracter de ostilitate cuvintelor Enciclicii[232] mai inofensive în aparenţă[233].

Ca formă, enciclica greacă are unele defecte. Com­poziţia este pe alocuri greoaie şi obositoare, fără alineate, cu propoziţiuni eliptice, cu fraze lungi, câteva nu în totul corecte din punct de vedere sintactic[234]. Nu se indică locul nici uniform nici pentru toate citatele biblice[235]. Întrebuin­ţarea majusculelor, de care se face abuz[236], poate pentru solemnitatea actului, nu este uniformă. Ceva mai conse­cvent este editat textul enciclicii în Mansi, unde majusculele, punctuaţia şi accentele[237] sunt mai corect întrebuinţate decât în ediţia de Constantinopol şi de Corfu. Reducând între­buinţarea majusculelor, ediţia Mansi cade însă în abuzul opus, scriind cu literă mică nume ca θεός, κύριος, σωτήρ, ἃγιον πνεῦμα, τριάς, ἐκκλησία, μακαριότης (ca titlu pentru papă). Ediţia Mansi simplifică scrierea unor cuvinte compuse, care corect ar necesita întrebuinţarea lui iota subscris sau spirite în corpul cuvântului[238]. Ediţia Mansi se deosebeşte de asemenea în scrierea unor forme compuse, pe care le descompune[239]. Unele deosebiri se observă şi în prezentarea citatelor[240]. Ediţia Mansi scrie uneori mai corect pronumele posesiv αὐτοῦ, când se referă la subiectul propoziţiunii: αὑτοῦ; nu prescurtează însă uniform indi­caţiile întrebuinţate în citate[241] şi are unele greşeli de tipar[242].

TEODOR M. POPESCU


[1] Ἐγκύκλιος τῆς μίας ἀγίας καθολικῆς καί ἀποστολικῆς Εκκλησίας επιστολή πρὸς τοὺς ἀπανταχού ορθοδόξους. Ἐν Κωνσταντινουπόλει, ἐκ τῆς Πατριαρχικῆς του γένους τυπογραφίας, 1848, 8°, 48+2 p.

[2] Literae ad Orientales, In suprema Petri apostoli sede.

[3] A. de Stourdza, Avertissement, publicat ca prefață la Lettre encyclique de S. S. le pape Pie IX aux chrétiens d’ Orient, et Encyclique responsive des Patriarches et des synodes de l’Eglise d’Orient. Tad. du grec par le docteur Demétrius Dallas, Paris 1850, p. 5.

4 L’abbé C. de Clercq, Les Eglises unies d’Orient (Bibliothèque catholique des sciences religieuses), Paris, 1934, p. 10, 50.

[5] Plănuit, dar neînfiinfat sub Grigore XIII, v. C. de Clercq. op. cit., p. 99.

[6] Grisar, art. Collegien, în Wetser und Welte’s Kirchenlexicon, ed. 2, t. III (1884), col. 617.

7 Mejer-Friedberg, Collegia nationalia oder pontificia, în Realen-cyklopädie für protestantische Theologie und Kirche, ed. 3, t. IV (1898), p. 230. Pe lângă colegiul grec de la Roma, există un seminar pentru greci la Palermo (ibidem). După unirea de la Brest-Litovsk s’au rezervat locuri rutenilor în colegiul grec.

[8] v. Mejer-Friedberg în op. cit. p. 228-233. Grisar în op. cit. col. 609-616.

[9] …diversarum Nationum Collegia, veluti Catholicae Religionis et sincere ad eam institutionis seminaria (Grigore XIII, după Meier-Friedberg, în op. cit. p. 229).

[10] Grisar, în op. cit., col. 616, nr. 3.

[11] „Des prêtres! Voila ce qu’il importe le plus de donner aux Eglises unies d’Orient pour les mettre en mesure de ramener leurs frères séparés”, zice unul din specialiştii problemelor unirii, pe care-l voi cita adesea în acest studiu: Le P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, ed. 2, St. Amand-Paris, 1895, p. 346-347. Acelaşi, Les missions latines en Orient. Extrait de la Revue de l’Orient chrétien, Paris. p. 25.

[12] P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 330-345, 350. Acelaşi, Les missions latines en Orient, p. 125.

[13] P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 36. Georges Goyau, Missions et missionnaires (Bibliothêque catholique des sciences religieuses), Paris 1931, p. 80-89.

[14] Cât de scandaloasă este această considerare de „părţi ale necre­dincioşilor”, cum sunt numite de romano-catolici nu numai ţările necreştine, ci şi cele creştine nelatine, arată şi indignarea unui fost prieten de ocazie al Romei, J. G. Pitzipios, despre ale cărui legături cu Pius IX vom vorbi mai jos: „Este deplorabil că propaganda are îndrăzneala să numească țări infidele nu numai Indiile, China, Japonia, ţările Imperiului bizantin, dar chiar şi Rusia, Grecia și celelalte ţinuturi catolice greceşti, a căror ortodo­xie a recunoscut-o ea însăşi oficial, în cartea pe care a publicat-o sub titlul de „L’Eglise orientale” (Le Romanisme, Paris 1860, p. 167 n. 2. Pitzipios arată aci că Propaganda are jurisdicţie directă asupra tuturor episcopilor şi clerului latin din Orient, Indii, China, Rusia, ţările protestante şi în general din toate ţările pe care ea le califică „infidele”, p. 167).

[15] G. Goyau, op. cit., p. 84

[16] Mejer-Sehling. Propaganda, în Realencyklopädie für protestantische Theologie und Kirche, ed. 3, t. XVI (1905). p. 76-78.

[17] Mențiune de aceste congregaţii face şi Pius IX în enciclica „Ro­mani pontifices” din 6 Ianuarie 1862, în Rohrbacher-J. Chantrel-Dom Chamard, Histoire universelle de l’Eglise catholique. Annales ecclésiastiques (1846-1866) de J. Chantrel, Paris 1900, p. 467-477.

[18] Pentru opera lor, vezi P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur Vunion, p. 346-357.

[19] De văzut P. Michel. Les missions latines en Orient, după care dăm referinţele ce urmează. Georges Goyau, op. cit. Jos. Schmidlin, Die katholischen Missionen von der Volkerwanderung bis sur Gegenwart (Sammlung Goschsn), Berlin und Leipzig 1925, p. 32-34 (pentru Orient).

[20] P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 7-16.

[21] J. Schmidlin, op. cit. mai sus, p. 33. P. Pisani, Les compagnies de prêtres du XVI-e au XVIII-e siècle (Bibliothèque catholique des sciences religieuses), Paris 1928, p. 24. Euseviu Popovici, Istoria biseri­cească universală şi Statistica bisericească, traducere de Atanasie Mironescu, cartea a doua (1054-1910), vol. IV (1453-1910), ed. 2, Bucureşti 1928, p. 295.

[22] v. Joseph Aubès, Le protectorat religieux en Orient (Science et religion. Etudes pour le femps présent), ed. 2, Paris.

[23] Joseph Aubès, op. cit., p. 25. De văzut articolele 32-36, în tradu­cere greacă, la Manuil I. Ghedeon, Βραχεία σημείωσις περὶ τῶν ἐκκλησιαστικῶν ἡμῶν διακαίων, Constantinopol, 1900, p. 85-86.

[24] Joseph Aubès, op. cit., p. 38.

[25] Ibidem, p. 45.

[26] Vezi art. 7, 8, 14, 16, 17 la Manuil I. Ghedeon, op. cit., p. 78-80.

[27] Comp. P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 24-25.

[28] Les Augustins de l’Assomption.

[29] De văzut P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 26-35.

[30] Ibidem, p. 155.

[31] Georges Goyau, op. cit., p. 106-127.

[32] Ibidem, p. 128-168.

[33] v. Aifred Rambaud, Histoire de la Russie depuis les origines jusqu’á nos jours, ed. 7, Paris 1918, p. 635-670. N. Brian-Chaninov, Hi­stoire de Russie, (Les grandes études historiques), ed. 13, Paris 1929 p. 391-407.

[34] N. Brian Chaninov, op. cit., p. 402, 405; Alfred Rambaud, op. cit., p. 644.

[35] v. Alfred Rambaud, op. cit., p 658-670.

[36] R. P. Prélot, în Etudes, 20 nov. 1898, la Joseph Aubés, op. cit., p. 33.

[37] J. G. Pitzipios, L’Eglise orientale, partea II, p. 72.

[38] A se vedea interesanta broşură a lui G. A. Maurocordatos, L’Ultramontanisme démasqué par lui-même ou réponse aux auteurs de la brochure intitulée Hellenisme ou Moscovisme, Atena, 1854.

[39] G. A. Maurocordatos, op. cit., p. 22.

[40] Ibidem, p 14.

[41] Ibidem, p. 31, n. 1.

[42] J. G. Pitzipios, Le Romanisme, Paris, 186, 395.

[43] J. G. Pitzipios.

[44] Comp. Eusevie Popovici, op. cit., p. 297. Franţa era chiar amenin­ţătoare faţă de turci; aceştia făceau, de frica ei, concesii romano-catolicilor. v. G. A. Maurocordatos, op. cit., p. 11.

[45] Joseph Aubès, Op. cit., p. 9, 41-42.

5 P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 106-107. C. de Clercq, op. cit., p. 12, 46, 137.

[47] Comp. P. Michel, Les missions latines en Orient, o. 108.

[48] Neher, Griechische Kirche, în Wetser und Welte’s Kirchen lexicon, ed. 2, t. V (1888), col. 1255.

[49] Les missions latines en Orient, p. 111-112.

[50] Luptele dintre ortodocşi au încurajat propaganda romano-catolică, Euseviu Pooovici, op. cit., p. 300.

[51] Comp. P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 104-115, 164.

[52] Hans von Schubert, Roms Kampf um die Weltherrschaft. Eine kirchengeschichtliche Studie, Halle 1888, p. 121, 122, 126. Karl von H se, Kirchengeschichte auf der Grundlage akademischer Vorlesungen, III Theil, zweite Abtheilung, zweite Hälfte II, herausgegeben von G. Krüger, Leipzig 1892, p. 740.

Gustav Krüger, Das Papsttum. Seine Idee und ihre Träger (Religionsgeschischtliche Volksbücher), Tübingen, 1907, p. 141(ed. 2 (932), p. 134). Ignace de Döllinger-J. Friedrich, La Papauté. Son origine au Moyen Age et son developpement jusqu’en1870, trad. pr. A. Giraud-Teulon, Paris, 1904, p 244. Friedrich Nippold, Handbuch der neuesten Kirchengesichte, ed. 3, vol. II: Gesichte der Katolizismus seit der Restauration des Papsttums, Elberfeld, 1883, p. 107, 110.

[53] Fernand Mourret, Histoire generale de l’Eglise, t. VIII. L’Eglise contemporaine, Première partie, (1823-1878), Paris, 1922, p. 340.

[54] Pougeois, Histoire de Pie IX, son pontificat, son siecle, (6 vol., Paris 1877-1886), la Joseph Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II. Pappsttum und Päpste gegenüber den modernen Strömungen. Pius IX und Leo XIII (1846-1903), München, 1934, p. XVIII, n. 64.

[55] V. J. Schmidlin, op. cit. în nota anterioară, p. 6-330. Joseph Kardinal Hergenroether, Handbuch der allgemeinen Kirchengeschichte. Neu bearbeifet von Johann Peter Kirsch, ed. 5, t. IV, Freiburg im Breisgau, 1917, p. 505-508. L. Marion, Histoire de l’Eglise, ed. 9 revue par V. Lacombe, t. IV, Paris 1928, p. 376, J. Marx-Franz Pangeri, Lehrbuch der Kirchen­geschichte, ed. 9, Trier 1929, p. 798. Kiemens Löffler, Papstgeschichte von der französischen Revolution bis zur Gegenwart (Semmtung Kösel), ed. 2, München-Kempt, n 1923, p. 99-114.

[56] Friedrich Heller, Der Katholizismus. Seine Idee und seine Erscheinung, München, 1923, p. 148.

[57] Hans von Schuberf, op. cit., p 121. Fr. Heiler, op. cit., p. 148.

[58] Kl. Loffler, op. cit., p. 99-100.

[59] În enciclica Qui pluribus jam (9 noiembrie 1846), prima a lui Pius IX, către toți episcopii romano-catolici, la Rohrbacher-Chantrel, op. cit.,Annales ecclésiastiques(1846-1866), p. 2-5. Fragmente în Offizielle Aktenstücke zu dem von Sr. Heiligkeit dem Papste Pius IX nach Rom berufenen oekumenischen Concil,Berlin 1863, p. 91-92. Comp. şi I. Dollinger-J. Friedrich, op. cit., p. 219. De văzut şi bula Quod jam pridem (25 Sept. 1863), comp. Offizielle Aktenstücke, p. 93-94.

[60] Comp. G. Mollat, La question romaine de Pie VI á Pie XI (Bibliothéque de l’enseignement de l’histoire ecclésiastique), Paris 1932, p. 195-196. Kl. Löffler, op. cit., p. 70-71. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 30.

[61] „La tradizione son io”, v. Ce qu’on a fait de l’Eglise. Etude d’histoire religieuse, ed. 11, Paris (F. Alcan) 1912, p. 16, 75.

[62] „Io sono la Chiesa” v. Revue internaţionale de Theologie, V année, nr. 19 (juillet-septembre 1897), Berne, p. 513 (E. Michaud, art. Résultats de Fancien-catholicisme).

[63] Citat după Obs. catholique 1866, p. 357, de Alfred Rosenberg, Der Mythus des 20. Jahrhunderts. Eine Wertung der seelisch-geistigen Gestaltenkämpfe unserer Zeit, ed. 55-56, München, 1935, p. 182.

[64] Ca și în ordinea religioasă, Pius IX afirma mari veleităţi în cea politică, susţinând până la sfârşitul vieţii „că Roma nu mai este Roma Cezarilor, ci a papilor; că nu este Roma italienilor, ci a catolicilor răspân­diţi pe pământ”. Baldassare Labanca, Die Zukunft des Papsttums. Historisch-kritische Studie. Trad. germană de Maria Seli, Tübingen, 1906, p. 19. Pius IX este „un papă regal”, ibidem p. 67.

[65] La Carl Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des romischen Katholizismus, ed. 4, Tübingen, 1924, p. 469-470. De văzut şi alocuţiunea de la 9 Decembrie 1854, în Collectio Lacensis IV, 845, citată la Carl Mirbt, op. cit., p. 447: „Tenendum quippe ex fide est, extra apostolicam Romanam ecclesiam salvum fieri neminem posse”.

[66] Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annales ecclésiastiques (1846-1866) p. 14 (pentru 4 şi 10 Iulie). J.-E. Darras, Histoire de l’Eglise depuis la création jusqu’au XII-e siècle. Jusqu’au ponficat de Clement VII par l’abbé J. Bareille, Terminée par Mgr J. Fevre. t. 41, p. 355. Fernand Mourret, op. cit., p. 637-638, J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 232. Ştirea a apărut şi în presa românească de la 1848. Albina Românească. Gazetă politică şi literară Iași, an. XX, Nr. 36, Joi 6 Mai 1848, p. 144 scrie (transcriem modificând ortografia): „În urmarea măsurilor ce a între­prins Monsinior Ferieri la Divan, a dobândit ca un delegat apostolic să poată rezidui pe viitorime în Constantinopole. Prelatul însemnat de a ocupa acest post este Monsinior Valerga, Patriarhul de Ierusalim. El va fi organul S. S. Papei în interesele religioase catolice lângă înalta Poartă şi în împrejurări va putea proteja pe supuşii S. S. Papei”. De misiunea arhiepiscopu­lui Ferrieri vom vorbi mai jos. La 3 Martie 1868 a fost numit delegat apo­stolic vicarul patriarhal de Constantinopol Brunoni, v. J. Schmidlin, Papst-geschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 230 şi nota 5.

[67] C. de Clercq, op. cit., p, 94-95.

[68] N. lorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a Ro­mânilor, ed. 2, vol. II, Bucureşti 1932, p. 277 278. C. de Clercq, op. cit., p. 87.

[69] Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 232. C. de Clercq, op. cit., p. 12, 84.

[70] Max, Herzog zu Sachsen, Das christliche Hellas, Leipzig 1918, p. 342.

[71] J. Hergenroether, op. cit., p. 505. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t II, p 302.

[72] Vezi J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, 233-238. Otto Mejer, Die Propaganda, ihre Provinsen und ihr Recht, mit besonderer Riicksicht auf Deutschland dargestelt, I. Theil, Göttingen, 1852, p 398-472, după A. Pichler, Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident von den ersten Anfängen bis sur jüngsten Gegznwart, t. I, München 1864, p. 532 n. 1. J.-E. Darras-J. Bareille-J Fèvre, op. cit., p. 353-361.

[73] v. G. Goyau, op. cit., p. 128-168.

[74] C. de Clercq, op. cit., p. 26. Despre importanța acestei opere, vezi raportul prefectului apostolic al misiunii dominicane din Mosul, Duval, pu­blicat în Bulletin de l’Oeuvre des Ecoles d’Orient, mai-juin 1894, din care citează fragmente P. Michel, l’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 360-365.

[75] Vezi T. E. E[vanghelidis], art. Πιτσιπιός, Ἱάκοβως, în Μεγάλη Ἐλληνικὴ Ἐγκυκλοπαιδεία, t. XX, Atena, 1932, p. 245. Scrierea chestiune este Κατὰ τῶν ὀρθοδόξων τῶν γραψάντων κατὰ τῆς ἐγκυκλίου τοῦ πάπα Πίου Θ’.

[76] Vezi A. Pichler, op. cit., p. 535-538.

[77] Programme de la Société chrétienne orientale, Paris (12 Oct.) 1853.

[78] A. Pichler, op. cit, p 536.

[79] Rome, Imprimerie de la Propagande, 1855. Cartea are patru părți, paginate deosebit. Tradusă şi în l. germană de H. Schiel, Die griechische Kirche, 1857, v. Ferdinand Kattenbusch, Lehrbuch der vergleichenden Confessionskunde. I. Die orthodoxe anatolische Kirche, Freiburg im Breisgau, 1892, p. 74, n. 1.

[80] Cităm pentru edificare subtitlul cărții: Exposé historique de sa separation et de sa reunion avec celle de Rome. Accord perpetuel de ces deux Eglises dans les dogmes de la Foi. La continuation de leur union. L’apostasie du Clergé de Constantinople de l’Eglise de Rome, sa violation des institutions de l’Eglise Orientale, et ses vexations contre les chretiens de ce rite. Seuls moyens praticables pour rétablir l’ordre dans l’Eglise Orientale, et arriver par lὰ a l’union generale et ὰ la restauration sociale de tous les chretiens.

[81] Le Romanisme, Paris 1860.

[82] Vezi Hrysostomos Papadopulos, Arhiepiscop al Atenei şi al în­tregii Grecii, Τὼ πρωτεῖον τοῦ ἐπισκόπου Ρώμης. Ἱστορικὴ καί κριτικὴ μελέτη, Atena, 1930, p. 280-282. A. Diomidis Kyriacos, Ἐκκληστιαστικὴ ἱστορία ἀπὸ τῆς ἱδρύσεως τῆς Ἐκκλησίας μέχρι τῶν καθ’ ἡμας χρόνων, ed. 2, t. III, Atena, 1898, p. 127-128. A. Pichler, op. cit., p. 535-538. Unele din publicaţiile lui Pitzipios au fost tipărite la Bucureşti.

[83] La Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annales ecclésiastiques (1846 -1886), n. 467-470.

[84] J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t II, p. 230 (şi n. 4). P Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 155, 182-183; Les missions latines en Orient, p. 36-37; La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, ed. 2, Paris, 1893, p. 89. Lucien Choupin, Valeur des decisions doctrinales et disciplinaues du Saint-Siège, ed. 2, Paris 1913, p. 443. F. Kattenbusch, Unierte Orientalen, în Realencyklopädie für protestantische Theologie und Kirchz, ed. 3, t. XX (1908) p. 248.

[85] Lucien Choupin, op. cit., p. 443.

[86] C. de Clercq, op. cit., p. 12-13. 22.

[87] Max Heimbucher, Die Orden und Kongregationen der katholischen Kircke, ed. 3, t. II, Paderborn 1934, p. 384-386.

[88] Ἐγκύκλιος τοῦ γενικοῦ διευθινθοῦ τῆς χριστιανικὴς ἀνατολικῆς Ἐταιρείας πρὸς τὰ μέλη τῆς ἐταιρείας ταύτης, București (A. Ulrich), 1862, 8°, 26 p. Aceeași în limba franceză: Encyclique du directeur général de la socièté chretienne orientale adressée à messieurs les membres de cette socièté,Bucureşti, 1862, 8°, 16 p.

[89] „Pentru toate aceste motive şi pentru consecinţele lor, declarăm că înlăturăm pe numitul Pius IX din sânul Societălii creştine orientale, considerându-l străin de toți membrii ei şi în afară de această singură barcă a mântuirii Bisericii ecumenice, catolice şi apostolice” (ediţia greacă p. 3-4, ediţia franceză p. 4).

[90] Abbé Ch. Quénet, op. cit., p. 140.

[91] Union de prières pour la conversion de la Russie et l’extinction du schisme chez les peuples slaves, P. Michel, L’Orient et Rome Etude sur l’union, p. 371.

[92] Appel à tous les membres de la pieuse association ètablie dans la chapelle du catéchisme de perseverance de la metropole de Bourges, pour reclamer le concurs de leurs prières, afin d’obtenir par Mαrie Immaculèe la conversion des Grecs schismatiques, la P. Michel, ibidem, care citează după C. Toridini de Quarenghi, Le pape de Rome et les papes de l’Eglise orthodoxe d’Orient, p. 355 .

[93] C. Tondini de Quarenghi, loc cit., la P. Michel, Ibidem, p. 371

[94] Propaganda romano-catolică se mândreşte a fi „convertit” în seco­lul trecut câțiva membri din aristrocaţia rusă: Prințul Galitzin (1840), urmat de mai mulți membri din familie; contele Grigore Şuvaloff, prinţul Gagarin şi contele Martinoff (1843) – ultimii doi au intrat în ordinul iezuit; princi­pesa Narişklin, rudă a împăratului (1852); mama prințului Barnatinskt, guvernatorul Caucazului (1856); fiica contelui Nesselrode, cancelar de stat, şi soția ambasa­dorului Saxoniei la Paris von Seebach (1866), V. Hergen­roether – P. Belet, Histoire de l’Eglise, t. VIII, Paris, p. 2.

[95] Tondini de Quarenghi, la P. Michel, ibidem, p. 373. Ch. Quenet, op. cit., p. 141.

[96] P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 373.

[97] P. Michel, ibidem, p. 374.

[98] Joseph Aubès, op. cit., p. 55.

[99] Vezi P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 148-149; L’Orient et Rome. Etude sur l’union, 60-84, 358-367; La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, p. XVIII, 35-58. Michel arată cu cifre progresele alarmante ale propagandei protestante

[100] Publicat în Bulletin de l’Oeuvre des Ecoles d’Orient, mai-juin 1864, citat de P Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 360-365.

[101] Misiunile protestante s-au organizat la începutul sec. XIX și au luat mare avânt până la sfârșitul secolului. Vezi și P. Pisani, Les missions protestantes à la fin du XIX-me siècle (Science et religion. Etudes pour le temps présent), ed. 3, Paris, 1908, p. 34-62.

[102] P. Michel, La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, p, 40-41.

[103] P. Michel, La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, p 54.

[104] Ibidem, p. 55.

[105] Este interesant, în legătură cu aceasta, că chiar un istoric pro­testant recunoaşte excesul de zel provocator al unor organizaţiuni prote­stante, v. Friedrich Nippold, op. cit., p. 222, vorbind despre enciclica de la 1836, de care amintim îndată.

[106] γκύκλιος ἐκκλησιαστική καὶ συνοδική ἐπιστολή πρὸς τοὺς πανταχού ὁρδοδόξους, εἰς ἀποφυγήν τῶν ἐπιπολαζουσῶν ἐτεροδιδασκαλιῶν, Constantinopol, Tipografia Patriarhiei, 1836, 4°, 30 p., la Manuil I. Ghedeon, Κανονικαί διατάξεις, t. II, Constantinopol, 1899, p. 248-280.

[107] Κατὰ τῶν λατινικῶν καινοτομιῶν. S’a tipărit la Constantinopol, 1839, 23 p., împreună cu a lui Evghenios Vulgaris, Στηλητευτικὴ κατὰ τῶν Λατίνων ἐπιστολὴ, 45 p. Manuil I. Ghedeon, op. cit., p. 235-248.

[108] Comp. Filaretos Vafidis, Mitropolit de Didymotihon, Ἐκκλισιαστικὴ ἱστορία ἀπο τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ μέχρι τῶν καθ’ ἡμας χρόνων, t. IΙΙ, partea II, (1700-1908), Alexandria 1928, p. 246-247, 250.

[109] G. Pitzipios, Le Romnisme, p. 375.

[110] Alfred Rambaud, op. cit., p. 663, 669. Joseph Aubès, op. cit., p. 54-55.

[111] Franz Meffert, Das zarische Russland und die katholische Kirche. Eine apologetische Studiz(Apologetische Tagesfragen, H. 18), M.Gladbach, 1918, p. 105-125. Hergenroether-Belet, Histoire de l’Église, t. VIII, Paris, p. 6-13. Alfred Rambaud, op. cit., p. 650. N. Brian-Chaninov, op. cit., p. 399.

[112] Această curioasă mărturie la W Gass, Symbolik der griechischen Kirche, Berlin, 1872, p. 27: „Kaiser Nicolaus glaubte die Zeit nahe, wo das Abendland die Lostrennung Koms von der orthodoxen Kirche verwünschen und das Christenthum auf’s Neue vom Orient oder genauer von Russland, wo der wahre Glaube allein noch vorhanden sei, empfangen werde”.

[113] Alfred Rambaud, op. cit. p. 647-650. Ruşii bătuse pe perşi la 1806-1813 (pacea de la Gulistan, octombrie 1813) şi la 1826-1828 (pacea de la Turcomanciai, februarie 1828), ibidem, p. 563, 643-644. Ţarul Paul I (1796-1801) pregătise în înţelegere cu Franţa o expediţie in India, care a fost zădărnicită prin asasinarea lui (ibidem p. 521-527). Cuceririle Rusiei în Asia îngrijorau pe romano-catolici, comp. P. Pisani, op. cit. p. 4: „… la Russie marchait du Sud au Nord sur un front comprenant toute la largeur du Continent; elle s’est annexé le nord de la Chine et a occupé l’Asie centrale; la Perse a complement subi sa prépondérance et de Trébizonde à Jerusalem, la propagande moscovite se fait sentir, d’autant plus inquiétante qu’elle est plus insaisissable”.

[114] Franz Meffert, op. cit. p. 120-124. Hergenroelher-Belef, op. cit., p. 13-15.

[115] Apropierea dintre Rusia şi Roma făcea în adevăr să crească spe­ranţele de unire, comp. P. Michel, Les missions latines en Orient. p. 113-114.

[116] Sau ca Rohrbacher-J. Chantrel, Histoire universelle de l’Église catholique, ed. 9, t. XIV, Paris, 1900, p. 849-850: papă fotian, sultan rus, sul­tan moscovit. Nu ştiu, neavând cartea, dacă scrie în acelaşi spirit C. Tondini de Quarenghi, Le pape de Rome et les papes de l’Église orthodoxe d’ Orient, 1876.

[117] Ubi primum, la Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annales ecclésiastiques (1846-1866), p. 16-17. Vezi şi alocuţiunea consistorială Probe noscitis (3 Iulie 1848), ibidem p. 42-44.

[118] Ibidem, p. 6. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 230 şi Fernand Mourret, op. cit p. 637: Ianuarie.

[119] Bibliografie la J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p 230 n. 1.

[120] Iată cuvântarea lui Şekib-Efendi: „Aşa cum în vechime regina Saba a salutat pe regele Solomon, tot astfel trimisul Sublimei Porți vine să salute pe Papa Pius IX în numele monarhului său. Faptele minunate şi sublime ale Sanctității Sale umplând nu numai Europa de laude, ci răspândindu-se până departe în toate ținuturile universului, puternicul meu monarh m’a onorat cu misiunea de a prezenta sublimei persoane a Papei felicitările mele cele mai cordiale pentru suirea sa pe scaunul lui Petru. Cu toate că de secole n’a existat între Constantinopol şi Roma nici un raport amical, puternicul meu împărat doreşte să trăiască în prietenie cu Sanctitatea Voastră. El are pentru persoana Sanctităţii Voastre cea mai înaltă stimă şi va ști să protejeze pe creştinii care locuiesc în vastele sale State”.

Papa a răspuns „că nu va înceta de a se ruga Celui Atotputernic ca să nu părăsească pe fiii săi credincioşi, care locuiesc în Orient, adăugând că şi el deasemenea doreşte să cultive bune raporturi cu Sultanul şi că se va explica mai pe larg în audienta secretă ce-i va acorda” ambasado­rului turc. La Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclésiastiques, 1846-1866), p. 6 (15 februarie).

[121] J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p, 230, n. 1.

[122] Iată ce scria, după Journal des Débats, Organulu Luminărei. Gazeta Beserecéasca, Politica e literaria (Blaj) nr, III, 18 ianuarie 1847, p. 10 (la ştiri din Italia) :

„Se scrie din Constantinopol, 17 Dec. Legatul de Viena, schekib Efendi va să plece în scurt către poustu-şi, şi e decis ca, trecând prin Italia, să se oprească la Roma spre a felicita pe noul papă din partea sultanului, faptă fără precedente în istoria împărăţiei turceşti. De partea sa şi guvernul pontifical trimise la Constantinopol cu o misiune pe D. Escalon, general-consul al său la Marsilia. Acestea sunt cele dintâi apropieri diplomatice ce Divanul le va avea cu curtea de la Roma. Aceea e o faptă onorată pentru Catolicism şi care arată din destul de ce dispozițiuni liberale sunt însufleţiţi Sultanul şi miniştrii. Urile religioase merg scăzând, o apropiere progresivă se lucra, şi se lua aminte, ca Gaseta Statului turcesc lua în columne-şi noi articuli foarte favoritori Sfântului Părinte, ce mai alaltăeri era obiectul urgiilor din partea a tot bunul musulman, şi că-i dă deplin toate aceleaşi titule ce şi celorlalte capete încoronate” (am transcris modificând ortografia).

Despre vizita ambasadorului turc la Pius IX se scrie (în nr X, Sâm­bătă 8 Martie 1847, p. 47):

Roma, 15 Febr. st. n. Legatul turcesc Schekib Efendi, de carele atinserăm în Nr. III, sosi la Roma, şi în 16 febr. fu presentat înaintea Sfinției Sale în Palatul Quirinale, unde înaintea S. Sale ce şedea pe tron, descoperi în numele Înălției sale unele sentimente ce caracterizează geniul timpului în care trăim, cam într’aceste spresiuni, ce noi le împrumutăm din Diario di Roma. (Se redau ideile din cuvântarea ambasadonului turc, din cari reţinem : „Asociindu-se la mulţumirea universală a toată lumea pentru înălţarea Sfinției Sale pe tron, sultanul l-a însărcinat să prezinte papei în augustul lui nume cele mai sincere şi „vii urări”. Sultanul a „cuprins cu nerăbdare această fericită ocaziune spre a putea intra deadreptul în relațiune cu gu­vernul S. Sale”. Sultanul aspiră la preţuirea şi amiciţia papei şi-l asigură de „bunăvoinţa sa față de toți supuşii săi fără alegere de credinţă, ca un părinte care-şi iubeşte fiii fără alegere”, sperând să fie preţuită de papă. – De observat că ideile luate din Diario di Roma spun ceva mai mult decât cuvântarea lui Şekib-Efendi, aşa cum am redat-o după Kohrbacher-J. Chantrel. Poate că ele au fost exprimate în conversaţia cu papa. Ar rezulta din ele că iniţiativa apropierii de Vatican a fost luată de sultan. Sunt însă indicii (misiunea lui Escalon şi a abatelui Demaury, de care vom vorbi mai jos) că papa este cel care a voit şi a pregătit intrarea în bune ra­porturi cu sultanul).

La audiență a fost de față cardinalul Mezzofanti. Ambasadorul turc a prezentat papei pe fiul şi primul său secretar, Arif Bei, şi pe alții din sulta sa. După audiență a vizitat monumentele mai însemnate ale Romei.

De văzut deasemenea Vestitorul românesc. Gazetă semi-ofiţială, Bucureşti, an. XI (1847), n. 22, Marţi 18 Martie, p. 86-87, unde se arată că Şekib-Efendi a sosit la Roma la 15 Februarie 1847. Audienta la papă a avut loc la 16 Febr. Mare mulţime a alergat să vadă pe ambasadorul turc mergând la papă, să privească „la această extraordinară şi interesantă întâmplare”. Se dau în rezumat cuvântările ținute. Papa exprimă recuno­ştinţă şi „dulce nădejde de a vedea curând statornicite acele relaţii de prie­teşug, care se vor întoarce negreşit în folosul catolicilor ce locuesc în întinsa împărăţie şi a căror condiţie religioasă îmbunătăţindu-se din zi în zi, mulţumită stăruinței părinteşti a M. Sale Sultanului, va face să crească preţul ce punem la prieteşugul acestui puternic suveran”. După o scurtă „întrevorbire particulară cu papa”, Şekib-Efendi s’a arătat „foarte mulţumit pentru primirea ce a avut”.

[123] v. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, 1. II, p. 230 şi nota 3.

[124] Abdul-Medgid avea abia 16 ani la moartea tatălui său, sultanul Mahmud II (+ 2 Iulie 1839), v. J. G. Pitzipios, Le Romanisme, p. 372.

[125] Puterile europene profitase de suirea pe tron a tânărului sultan ca să regleze definitiv chestiunea orientală, fiecare după interesele ei şi au căzut de acord asupra publicării faimosului hatti-şerif de Gülhane, sau tanzimat, din 3 noembrie 1839, ibidem. Pentru aplicarea principiilor liberale ale acestui tanzimat, sultanul a numit mai târziu o înaltă comisie, care avea de colindat provinciile europene ale imperiului turc. Secretar general al comisiei a fost numit de sultan Pitzipios, cu misiunea specială de a examina plângerile tuturor creştinilor din imperiul turc şi a le transmite direct cabine­tului imperial, ibidem, p. 382-383.

[126] După Organulu Luminărei, Gazeta Beserecésca, Politica e literaria,nr. III, 18 Ianuarie 1847, p. 10.

[127] Numit la 28 Sept. 1845, înlocuit la 15 apr. 1848, v. Albina Românească. Gazetă politică şi literară, Iaşi, an. XX, nr. 36, Joi 6 Mai 1848, p. 144.

[128] J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 230, n. 1.

[129] Comp. P Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p 122, unde se poate vedea cum ingeniozitatea romano-catolică a găsit o motivare con­venabilă şi pentru protectoratul unic al creştinilor: „Turcia însăşi ar avea de câştigat din unire: mecanismul guvernamental al popoarelor creştine din vastul ei Imperiu s’ar simplifica mult; certurile dintre Bisericile unite și neunite de acelaşi rit ar lua sfârşit; chestiunea Locurilor sfinte ar intra într’o perioadă de pace, care ar reduce lucrul diplomației şi Sublima Poartă, care se laudă cu fidelitatea supuşilor ei catolici, n’ar mai avea să se teamă de complicaţiile care îi amenință din timp în timp liniştea internă şi care pot chiar să provoace incidente internaţionale” (p. 122-123).

[130] Le Romanisme, p. 381-383

[131] Sida, Saida.

[132] Ceea ce papa afirmă şi în enciclica „Neminem vestrum” din 8 fe­bruarie 1854 către Armeni, Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclésiastiques (1846—1866), p. 158.

[133] v. Albina Românească. Gazetă politică şi literară, Iaşi, an. XX, nr. 19, Joi 4 Martie 1848, p. 73; Nr. 21, Joi 11 Martie 1848, p. 83; nr. 36, Joi 6 Mai 1848, p. 144 Vestitorul românesc. Gazetă semi-ofiţială, Bucu­reşti, an. XI (1847), n. 99, Marți 16 Dec., p. 393-394.

[134] Arhiepiscopul Ferrieri, „ambasador extraordinar al S. Sale Papei” (v. Albina Românească, an. XX, nr. 19, Ioi 4 Martie 1848, p. 19), a sosit la Constantinopol la 4 Ianuarie 1848 şi a stat aproape patru luni (ibidem,. an. XX. nr. 36, Joi 6 Mai 1848, p. 144). Audiența la sultan a avut loc la 1 Februarie. Iată după foaia de mai sus, an. XX, nr. 20, Duminică 17 Martie 1843, p. 79, cele două cuvântări:

Arhiepiscopul Ferrieri către sultan:

„Sire, urările ce M. Voastră aţi exprimat Papei Piu IX, strălucitul meu Domn, la suirea sa pe tron, au trezit în inima S. Sale sentimente de cea mai vie recunoştinţă, şi nefiind muljemit numai că a esprimat către ambasadorul vostru, Şekib Efendi, şi l-a însărcinat a arăta M. Voastre mulțumirea sa, stântul părinte mi-a încredinţat mie onorabila misiune de a esprima într’un mod mai solenel cât de mult preț pune întru aceasta şi cât de vie este bucuria ce i-a produs acest pas măgulitor. Sentimentele Sale sunt esprimate, mai bine decât aş putea face eu, în scrisoarea ce am onoare a o încredinţa în mâinile M. Voastre imperiale. Însoțindu-vă la bucuria generală ce a produs întronarea sfântului părinte, M. Voastră ați dat o probă strălucită de însuşirile cele mari şi rare ale spiritului Vostru de sentimentul cel nobil al inimii Voastre. Eu am onoare a încredinţa pe M. Voastră că sfântul părinte a avut a urma numai îndemnurilor mărinimoase ale celor din jurul Său spre a merita acest act de curtenire prevenitoare şi că acesta îi va rămâne pentru totdeauna de cea mai frumoasă și mai plăcută suvenire. Fiindcă relaţiile prieteneşti dintre ambele guverne pot fi numai pentru gloria principilor şi folosul supuşilor lor, de aceea S. S., bucurându-se de propunerile de prietenie ale M. Voastre, Vă înfăţo­şează cu deplină sinceritate şi pe ale sale, ca o garanţie sigură de întemeirea şi împuternicirea legăturei încheete cu atâta tericire. Bine facerile guvernului M. Voastre pentru toate clasele supuşilor Voştri, precum şi asigurațiile ce ați binevoit a le da au aprins în inima sfântului părinte cele mai frumoase speranţe. Supuşii catolici din puternicul vostru imperiu, fiii spirituali ai sfântului părinte, aflându-se sub scutul binevoinței voastre şi sub apărarea voastră suverană, vor binecuvânta tot mai mult blândețea şi umanitatea inimii voastre şi vor admira tot mai mult, împreună cu toată lumea, nobleța şi sublimitatea caracterului vostru. Întru cât se atinge de mine, m’aş ţine norocit dacă aş putea merita bunăvoinţa unui suveran, carele este chemat cu atâta dreptate la înalte destinaţii”.

„M. S. Sultanul a răspuns:

„Suirea pe tron a S. Sale Papei a aţâţat o bucurie generală şi spre a învedera că şi eu iau parte la aceasta am însărcinat pe Şekib Efendi cu o misiune la sfântul scaun. Foarte sunt mulţemitor pentru sentimentul ce mi-ai esprimat D-ta din partea suveranului Papă; ostenelile noastre reciproce de a îmbunătăţi soarta supuşilor noştri vor încinge între noi legături de prietenie şi de simpatie şi mă bucur că aceste relaţii prieteneşti s’au înfiinţat sub guvernul meu” (Am modificat în parte ortografia timpului).

[135] Arhiepiscopul Ferrieri a oferit sultanului din partea papei: o coloa­nă de bronz aurită reprezentând coloana lui Traian; un serviciu de gustare pe trei picioare, a cărui faţă şi picioare sunt lucrate în mozaic; o colecţie din cele mai frumoase stampe a halcographiei camerale; trei exemplare de aur, de argint şi de bronz din toate medaliile făcute sub pontificatul lui Pius IX şi raiul pământesc zugrăvit de Peter.

Sultanul a trimis papii: Portretul său împodobit cu diamante; trei tabacheri deasemenea cu diamante; un mangalar focular de argint; şase cai arabi: o harşà [pătura care se pune pe cal, sub şea] de postav carmoaziu cusut cu aur şi bătut cu un mare număr de diamanturi, dintre care patru mai cu seamă ce stau pe la capetele lui sunt de o mărime şi de o limpezire însămnătoare; un frâu bătut cu diamanturi; 200 bucăți de stofe numite Selimie [de mătasă cu aur] şi alte 200 bucă|i de stofe bogate de Damasc ; aşa ne informează Albina Românească. Gazetă politică şi literară, an. XX, nr, 36, Joi 6 Martie 1848, p. 145, vorbind despre „audienţia de ziua bună” a ambasadorului papal la sultan.

[136] Ibidem.

[137] Albina Românească. Gazetă politică şi literară, an XX. nr. 20, Dumi­nică 17 Martie 1848, p. 79.

[138] Ibidem, nr. 36, joi 6 Mai 1848, p. 145. Găsim aci şi următoarele reflexii, care arată interesul şi speranţele cu care şi la noi se urmăria eve­nimentul de la Constantinopol: „Aceste legături de prietenie niciodată visate între Constanlinopole şi Roma, aceste reciproce prezenturi între un păstor al Bisericii creştine şi între capul închinătorilor lui Moamet ce până acum veacurile îi dezbinase şi uitase unii pe alţii, cine ştie? Poate vor ajunge ca împreună să zică: mărturisim întru „fericirea popoarelor!”.

Despre misiunea arhiepiscopului Ferrieri şi legătura ei cu a patriarhu­lui de Ierusalim Valerga, Vestitorul românesc. Gazetă semi-ofiţială, Bucureşti, an XI (1847), n. 99, Marţi 16 Dec., p. 383-384, scrie după informaţii primite de la Conslaniinopol, 25 noiembrie:

„Se ştie că M. Sa Sultanul a fost însărcinat în cursul acestui an pe Ecs. Sa Şekib-Efendi, ambasadorul său lângă curtea Vienei, ca să meargă pe la Roma spre a complimenta pe S. S. Papa Pius IX pentru suirea pe Sf. Scaun. Sf. Părinte, dorind a-şi arăta recunoştinţa către M. Sa Sultanul, şi a-i da dovadă cât de mult preţuieşte bunele relaţii cu înalta Poartă, a însărcinat pe D. Valenţa (sic), numindu-l de curând şi Patriarh al Ierusalimului, ca să meargă la Constantinopol dimpreună cu D. Ferieri, spre a mulțumi M. Sale Sultanului şi a-i face cunoscute sentimentele de prietenie de care Sf. Sa se află însuflețit în privinja marelui Seignior (sic). După ce își va îndeplini această însărcinare, D. Valenţa va lua asupră-şi cârmuirea patriarhatului de Ierusalim”.

[139] Vezi intriga latină pe această chestiune la P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 122.

[140] Comp. enciclica „Neminem vestrum latet”, ibidem, p. 158.

[141] In apostolicae sedis fastigio, la Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annales ecclésiastiques (1846-1866), p. 153-154; V. şi J. Pitzipios, L’Eglise orientale, partea 1, p. 142-144.

2 Ad omnes Episcopos Ecclesiarum ritus orientalis communionem cum apostolica Sede non habentes (8 septembrie 1868), după hotărârea luată la 22 Martie 1868. La Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclisiastiques (1867-1868), Paris 1900, p. 181-183. Vezi şi Mgr Eugene Cecconi, Histoire du Concile du Vatican d’apres les documents originaux. Préliminaires du concile, Ouvrage traduit de l’italien par Jules Bonhomme et D. Duvillard, t. I, Paris, 1887, p. 124-127, 387-390. Offizielle Aktenstucke, p 72-76, 129-132, Florlan Riess und Karl von Weber: Das oekmnenische Concil. I. Das Concil und seine Gegner (Stimmen aus Maria Laach, neue Folge), Freiburg im Breisgau, 1839, p. 15-18, J-E. Oarras-J. Bareille-Mgr. J. Févre, op. cit., t. 42, p. 158. Friedrich, Geschichte des Vatikanischen Konsils, Bonn 1877, p. 703-704. 721-727. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 231, 260-261, Fernand Mourret, op cit., p. 521-523.

[143] Jam vos omnes noveritis (+3 Septembrie 1868), la Rohrbacher-J. Chantrel, op cit. Annales ecclesiastiques (1867-1868), p. 183-185.

[144] J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 261.

[145] De data aceasta se evită cuvântul „schismă” şi chestiunea râspunderilor ei, v. J. Friedrich, op. cit., p. 722. Eugène Cecconi, op. cit., t. I. p. 127.

[146] În a doua păstorie (1867- 1871).

[147] Journal de Rome, v. J.-E. Darras-J. Bareille-Mgr. J. Fèvre, op cit., t. 42, p. 158.

[148] v. Eugène Cecconi, op. cit., t. III., Documents, Paris 1887, p. 7.

[149] Eugène Cecconi, op. cit., t. III, p. 5 – 11. Offizielle Aktenstücke, p. 129-132. J.-E. Darras-J. Barreille-Mgr. J. Fèvre, op. cit., t. 42, p. 158. Florian Riess und Karl von Weber, op. cit., p. 71-73.

[150] Leon XIII, enciclica Praeclara gratulationis (20 iunie 1894). Pentru Benedict XV şi Pius XI, vezi Horatius M. Premoli, Histoire de l’Eglise contemporaine (1900-1925), Traduit de l’ltalien par le Rèv. P. Louis Declercq, Turin-Roma, 1930, J. Schyrgens, art. Paroles pontificales, în revista Irénikon, t. VI, nr. 1, Janvier-Février 1929, p. 3.

[151] p. 120. De notat aci şi faptul că la 1842 au cerut, în frunte cu episcopul lor Macarie, să fie reprimiţi în Biserica Ortodoxă un număr de uniţi de la Amida (Diarbekir), care o părăsise la 1836. Patriarhul de Constan­tinopol Antim VI a însărcinat cu primirea lor pe patriarhul de Antiohia, Metodie. Macarie a făcut cuvenita mărturisire de credinţă, iar la 1846, mer­gând la Constantinopol, a fost rehirotonit. La 1847 a trecut la ortodoxie episcopul romano-catolic Atanasie. La 1865, sub patriarhul de Constantino­pol loachim II, au revenit la Biserica Ortodoxă cincizeci de mii de melchiți din Egipt şi din Siria, mai târziu şi alţii, v. Filaretos Vafidis, Ἐκκλισιαστικὴ ἱστορία ἀπο τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ μέχρι τῶν καθ’ ἡμας χρόνων, t. III, partea II (1700-1908), Alexandria, 1928, p. 63-64. Manuil I. Ghedeon. Κανονικαὶ διαταξείς, t. II, Constantinopol 1889, p. 365 -373; dă şi mărturisirea de credinţă rostită de uniţii de la Amida la reintrarea lor în Biserica Orto­doxă (p. 371-372).

[152] Ibidem p. 126. Chiar papa Leon XΙΙI a recunoscut neînsemnatele progrese ale misiunii romano-catolice în India, cum se vede în instrucţiunιle congregaţiei de propaganda fide către episcopii din India orientală, 19 martie 1893, la Cari Mirbt, op. cit., p. 488-489.

[153] Ibidem, p. 126-127.

[154] Comp. P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 186-188; La question religieuse en Orient, p. 91-93

[155] Că privilegiile acordate Bisericilor unite sunt relative şi provizorii arată între altele faptul că Pius IX a luat la 1867 uniţilor dreptul de a-şi alege singuri episcopii, revendicându-l pentru papă. Câțiva episcopi uniţi, care s’au opus consacrării noului uz în Sinodul de la Vatican, şi-au atras mânia papei (v. Karl von Hase, op. cit., 954). Pius IX a luat deasemenea armenilor uniţi independenţa de care se bucurau (prin bula „Reversurus”, v. Friedrich Nippold, Handbuch der neuesten Kirchengeschichte, t. II, p. 171).

[156] De văzut pentru importanţa acordată de romano-catolici chestiunii ritului oriental şi pentru grija pe care papii, îndeosebi Benedict XIV (1740-1758), Pius IX şi Leon XIII, au purtat-o pentru păstrarea lui, în interesul unirii: P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p 131-145, 146-174 (la p. 135 – 139 preţioase mărturii, care arată menţinerea ritului oriental ca singurul mijloc de a atrage pe ortodocşi la unire: „Le premier moyen, et le seul efficace pour travailier à l’union, est le rétablissement des rites, surtout du rite grec”. „Car on a beau faire, sans les rites, on ne pourra jamais réusir à ramener les dissidents… car il leur répugne d’abandonner avec leurs erreurs les cérémonies de leur culte”, p. 138, citat dintr’o scrisoare de la Smirna, publicată în Revue des Eglises d’Orient, août 1892). „Donc, rassurer les Grecs sur la libre pratique de leur rite, leur proposer des prêtres catholiques de leur nation, afin de travailler à les ramener au bercail, c’êtait le seul moyen efficace de préparer des résulfats réels nombreux et décisifs”, p. 139 (mărturia patriarhului unit Grigore Iussef, publicată în Bulletin de l’Oeuvre des Ecoles d’Orient, novembre 1884). P Michel, La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, p. 61-80; Les missions latines en Orient, p. 101, 118-120, 127-136. Offizielle Aktenstücke, p. 128-129 şi Lettres apostoliques de Pie IX, Gregoire XVI, Pie VII, p. 90, 98, pentru Pius IX J. G. Pitzipios, L’Eglise orientale, partea I, p. 138-130. Promisiunea lui Pius IX că va păstra ritul oriental o apreciază Pitzipios cu aceste hiperbolice elogii: „Niciodată un şef al Bisericii n’a pus atâta putere în argumente, atâta sublimitate în cugetări, atâta pietate în scop atâta indulgenţă părintească în propuneri, în fine atâta moderaiune, caritate şi splirit conciliant în expresiuni! S’ar putea zice despre Enciclica aceasta, ca şi despre epistola sfântului Leon la Sinodul de la Calcedon, că Sfântul Duh este cel care vorbeşte prin gura lui Pius IX! (p. 140). După ce Pitzipios şi-a schimbai atitudinea, are cu totul altă părere despre calităţile harismatice ale enciclicei papale de la 1848, găsind-o nelogică şi insultătoare pentru Biserica Orientală, iar enciclica de la 11/23 Aprilie 1862 şi mai mult decât atât (v. Ἐγκύκλιος τοῦ γενικοῦ διευθινθοῦ τῆς χριστιανικὴς ἀνατολικῆς Ἐταιρείας, p. 3; ediția franceză, p. 4).

[157] P. Michel, Les missiones latines en Orient, p. 127-129, 130 -144; L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 139.

[158] Enciclicile „Praeclara gratulationis” din 20 Iunie 1894 (Acta sancte Sedis XXVI, Roma 1894, 705 sq și „Orientalium dignitas” din 30 noiembrie 1894. Celei dintâi i-a răspuns patriarhul de Constantinopol Antim VII prin Πατριαρχικὴ καὶ συνοδικὴ ἐπιστολὴ πρὸς τοὺς ἱερωτάτους καὶ θεοφυλεστάτους ἐν Χριστῷ ὰδελφοὺς Μητροπολίτας καὶ ἐπισκόπους καὶ τὸν περὶ αὐτοὺς ἱερὸν καὶ εὐαγῆ κλῆρον καὶ ἅπαν τὸ εὐσεβὲς καὶ ὸρθόδοξον πλήρωμα τοῦ ἁγιωτάτου καὶ πατριαρχικοῦ θρόνου Κωνσταντινουπόλεως, August 1895, publicată în revista Ἐκκλησιαστικὴ Ἅλήθεια (Constantinopol), an XV, nr 31 (29 septembrie 1895) p. 241-249; însoţită de tradu­cerea românească şi câteva cuvinte introductive, de D. [prof. Dragornir Demetrescu], în revista Biserica Ortodoxă Română, XIX (1895-1896), p. 597-631; Epistola enciclică sinodală a Sanctităţei Sale Patriarhului ecumenic de Constantinopol. Asupra acestei enciclici v. capitolul L’encyclique du patriarche Anthyme, la L. Duchesne, Autonomies ecclésiastiques. Eglises scparées, ed. 2, Paris, 1905. p. 59-112.

[159] Enciclicile „Mortalium animos” din 6 ianuarie 1928 și „Rerum orientalium” din 8 septembrie 1928.

[160] Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclésiastiques (1846-1866), p. 153-154. A. Pichler, op. cit. p. 534 (§ 38) J. G. Pitipios, L’Eglise orien­tale, partea 1. p. 142 143.

[161] Comp. J. Friedrich, op cit., p. 725.

[162] De văzuf la J. D. Mansi-J. B. Martin-L. Petit, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, t. 40, Paris, 1909, col. 377-378. A. Pichler, op. cit., p. 488 (§ 31)-496.

[163] Ἀπάντησις τῆς ὸρθόδοξου ὰνατολικῆς ἐκκλησίας εἰς τὴν ὰρτίως πεμφθεῖσαν πρὸς τοὺς ὰνατολικοὺς ἐγκύκλιον ἐπισιστολὴν τοῦ Μ. Πάπα τῆς Ῥώμης Πίου τοῦ ἐννάτου. Ἐν Κωνσταντινουπόλει ἐκ τῆς πατριαρχικῆς τοῦ γένους τυποφραφίας, 1848, form. 8°, 39 p.. şi în traducere franceză: Réponse de l’Eglise orthodoxe d’Orient à l’encyclique du pape Pie IX, adressée par S. S. aux chretiens orthodoxes Grecs en Janvier 1848. Traduit du grec par M A. P, Paris (Friedrich Klincksieck) 1850, form. 8°, 35 p. (cu un „avertisment”, p 3-4).

[164] Ἐπιστολιμαία ὰπάντησις εἰς τὴν „πρὸς τοὺς ὰνατολικοὺς” ἐπιστολὴν τοῦ Πάπα, ὑπὸ Γεοργίου Μαρκοράνου. Μετὰ ἑπομένου Παραρτήματος ὰνωνύμου τινός. Μεταφρασθεῖσα ἐκ τοῦ Ἰταλικοῦ ἐκ τῆς Ἐφημερίδος τῆς Κερκύρας ὑπ’ Ἀρίθ 172-173. Ἐν Κωνσταντινουπόλει τύποις Ι. Λαζαρίδου, 1848, form. 8°, 2 f., 10 p., 1 f. Despre Gh. Marcoranos vezi Ε. A. Δ[εντρινοῦ], art. Μαρκορᾶς Γεώργιος în Μεγάλη Ἑλληνικὴ Ἐγκυκλοπαιδεία, t X, Atena, 1931, p. 702. Epistola lui Gh. Marcoranos a fost adresată în limba italiană lui Athanasios Politis la 1/13 Aprilie 1848 şi tradusă şi publicată (ibidem).

[165] Asupra câtorva pasaje din alocuţiunea lui Pius IX, etc. Observaţiuni de Gheorghios Marcoranos, v. Eugene Cecconi, op. cit, f. 11, p. 42, nota, unde titlul e dat în limba franceză, în greceşte: Παρατηρήσεις ἐπὶ τινων χορίων τῆς ὑπὸ Πίου θ’ ἐν τῷ ἐνκρίτῳ συνεδρίῳ τῇ 19ῇ Ὀκτοβρίου γενομένης προσλαλιᾶς, v. Ε. A. Δ, art. cit., în op. cit., p. 707.

[166] Ἀπάντησις πρὸς τὴν πρὸς τοὺς ὰνατολικοὺς ἐπιστολὴν τοῦ μακαριοτάτου Πίου θ’, ὑπὸ τινος κληρικοῦ ὸρθοδόξου. Ἐν Σμιρνῇ, 1848, form. 8°, 20 p.

[167] În Περὶ τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, v. A. Pichler, op. cit., p. 488 (§ 31).

[168] Ὀ Κουριαλιστὴς ἐν παλινωδίᾳ ἤτοι Ἀπάντησις εἰς τὸν κατὰ τῆς ἐνκυκλίου τοῦ Ἀνθίμου πατριάρχου Κωνσταντινουπόλεως γράψαντα ματαιόσχολον Ἰτάλον ὑπὸ Ἀντ. Μοσχάτου, Ἀθήνησιν, Τυποφραφεῖον Δ. Ἀθ. Μαυρομμάτη, 1859, form. 8°, ή + 124 p. Scrierea aceasta nu este propriu zis o combatere a enciclicii lui Plus IX, ci a răspunsului dat celei ortodoxe de romano-catolici, după cererea papei, de care vorbim mai jos. Prin „italia­nul” combătut de Moshatos se înţelege, cred, mechitaristul care a scris la 1854 din ordinul papei contra enciclicii ortodoxe de la 1848.

[169] „…ad redarguendos schismaticorum errores ac pertinaciam”, la Eugène Cecconi, op. cit., t. II, p. 42 n. 1. Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annales ecclésiastiques (1846-1866), p. 158: „Nousf erons du reste réfuter cet écrit pour convaincre les schismatiques de leurs erreurs et mettre fin à leur obstination”.

[170] A. Pichler, op. cit., p. 535 n. 2. Interesant că nu unui romano-catolic occidental, ci unui armean unit i se încredința sarcina de a răspunde enciclicii patriarhilor ortodocşi.

[171] Eugène Cecconi, op cit., t. II, p. 42 n. 1. J. E. Darras-J. Bareille-J. Fèvre, op cit., t. 41, p. 351 -352.

[172] Ἀνασκευὴ τῆς συνοδικῆς ἐγκυκλίου Ἀνθίμου τού σχισματικοῦ πατριάρχου Κωνσταντινουπόλεως. Μετάφρασις ἐκ τοῦ Ἰταλικοῦ Ἐν Ἀθήναις, τύποις Λ. Ψολλιάκου καὶ Λ. Ρούσσεν, 1855, form. 8°, 256 p.

[173] Eugène Cecconi, op. cit., t. II, p. 42-43 nota.

[174] Wiederlegung des Anthimus, Griechisch-nichtunirten Patriarchen von Constantinopel. Aus dem Italienischen, Wien 1854, v. A. Pichler, op cit., p. 535, n. 2.

[175] În partea a cincia a operei sale La cattedra Alessandrina di San Marco, evangelista e martire, conservata in Venetia entro il tesoro Marciano delle reliquie, riconsciuta e dimonstrata per la scoperta in essa di un’ epigrafe aramaica e per suoi ornati istorici e simbolici, Veneţia, 1853 (după Eugène Cecconi, op. cit., t. II, p. 43 n.). Comp. şi J.-E. Darras-J. Bareille-J. Fèvre, op. cit., t. 41, p 352.

Seria II, voi VI. p. 422-428, v. Eugène Cecconi, op. cit., t. II, p, 43 n.

[176] v. A. Pichler, op. cit. p. 491-496, 536 – 538 şi notele.

[177] A. de Stourdza, Avertissement, în Lettre encyclique de S. S. le pape Pie IX aux chrétiens d’Orient, et encyclique responsive des patriarches et des synodes de l’Eglise d’Orient. Traduites du grec par le docteur Demétrius Dallas, Paris 1850, p. 7.

[178] L’abbé Quénet, op, cit., p. 151.

[179] De văzut paragraful 5 al enciclicii ortodoxe.

[180] Neavând textul latin al enciclicii lui Pius IX, o urmărim în traducerile greacă și franceze, pe care le indicăm în nota bibliografică de la sfârșitul acestui studiu introductiv, preferând pe cea din Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annalés ecclestiastiques,(1846-1866), p. 19-23.

[181] Despre meritele Orientului creştin vorbeşte papa şi în enciclica Romani pontifices (6 ianuarie 1862), v. Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclésiastiques (1846 -1866), p. 467.

[182] Autorul enciclicii latine face o nepermisă greşeală de istorie biseri­cească, numind pe Sf. Ignațiu al Antiohiei episcop de Alexandria. Traduce­rea franceză din Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclésiastiques (1846-1866), p. 19 o îndreptează (Ignace d’Antioche); celelalte o mențin.

[183] …in quibus romano pontifice praeeunte catholica fides contra illius aetatis novatores vindicata fuit sollemnique judicio roborata, Acta Pii IX Pontificis Maximi, vol. I, Roma, 1854, p. 79, citat după A. Pichler, op. cit. p. 532, n. 3.

[184] La Rohrbacher-J. Chantrel, op cit., p 23, nicio indicare.

[185] Qua de re cum relatum ad nos fuerit, commendavimus equidem et probavimus pium illorum consilium ac suasores ipsis fuimus, ut et operi sine mora manum admoveant, Acta Pii IX I, 83, după A. Pichler, op. cit., p. 533 n. i.

[186] Traducerea din Rohrbacher-J. Chantrel. op. cit., p. 21 (abandonnés par leurs frères depuis un si long temps) este probabil greşită, căci nu are sens sau poate greşeala este numai de tipar; abandonnés în loc de abandonné (le bercail). Traducerea greacă zice „părinții” (πατέρες), „nu frații” (p. 7).

[187] Post haec abstinere non possumus, quominus caritatis et pacis verba his etiam loquamur orientalibus Christum colentibus, qui a communione sanctae hujus Petri sedis alieni sunt. Etenim urget nos Christi caritas, ut juxta ejus moniia et exemplum dispensas oves sequi per invia quaeque et aspira atque illarum infirmitati succurrere connitamur, ut în septa dominici gregis tandem aliquando regrediantur, Acta Pii IX, I, 84, după A. Pi­chler, op. cit. p 533, n. 2.

[188] Audite igitur sermonem nostrum vos omnes, quotquot în orienta­libus ac finitimis plagis christiano quidem nomine gloriamini, sed cum sancta Romana ecclesia communionem minime habetis, Acta Pii IX, I, 84 după A. Pichler, op. cit. p. 533, n. 3.

[189] Recogitate ac memoria repetite veterem ecclesiarum veslrarum conditionem… et considerate deinceps, num quidquam vobis profecerint divsiones, quae postmodum subsecutae sunt, et quibus factum est, ut nedum cum ecclesiis occidentalibus, sed neque inter vos ipsos retinere potueritis antiquam sive doctrinae sive sacri regiminis unitatem, Acta Pii IX, I, 84, după A. Pichler, op. cit., p. 534 n.

[190] Perpendite, num ipsa haec sanctae et apostolicae ecclesiae catholica unitas in tanta illa vestrarum ecclesiarum divisione inveniri possit, cum vos ipsi eam agnoscere abnuitis in communione Romanae ecclesiae, Acta Pii IX, I, 85, după A. Pichler, op. cit., p. 534, n. 1.

[191] Cod x Claromontanus: potiorem, v. C. Kirch, Enchiridion fontium historiae ecclesiasticae antiquae, ed. 4, Freiburg im Breisgau, 1923, p. 75, nr. 125.

[192] Adversus haereses III, 3, 2. Textul grec al acestui loc nu se pă­strează, iar traducerea latină este nesigură, cum arată varianta din nota anterioară. Traducătorul în greceşte al enciclicii lui Pius IX îşi permite totuşi să redea fals şi tendenţios cuvintele „propter potentiorem principalitatem” prin „ἕνεκα το πρωτείου” pentru primat (p. 8).

[193] Sequimini igitur veteres antistites et christifideles orientalium omnium regionum, de quibus innumera prope monumenta demonstrant, ipsos cum occidentalibus consensisse in reverenda romanorum pontificum auctoritate, Acta Pii IX, I, 86, după A. Pichler, op. cit., p. 534, n. 2.

[194] După Sozomen, Istoria bisericească, III, 8 şi Apologia contra arieni­lor a Sfântului Atanasie.

[195] După epistolele schimbate între Sf. Ioan Hrisostom şi Inocenţiu I.

5 La § 15 din enciclica ortodoxă, unde se arată această greşeală, „ἀπὸ Χαλκηδόνος εἰς Καρχηδόνα”, în Mansi, op. cit., t. 40, col. 401, n. 1 se adnotează: „Purum mendacium. Habetur enim in epistola pontificia (§9): in Chalcedonensi synodo”. Revolta adnotatorului nu este justificată, pentru că Patriarhii ortodocşi aveau în vedere traducerea greacă a enciclicii latine făcută pentru uzul lor şi al orientalilor în general de un om al Romei, traducere în care confuzia dintre Calcedon şi Cartagina există, şi încă de trei ori (p. 9 r. 18 şi 22 şi p. 10 r. 1). Traducerea italiană a enciclicii ortodoxe, cu care G. Marcoran însoțeşte ediția de Corfu (1848) a enciclicii or­todoxe, notează că eroarea trebuie să se fi făcut la traducerea în greceşte a enciclicii latine, pentru că în cea italiană se citeşte „Sinodo Calcedonese”.

[197] Greceşte Καρχηδών, όνος (Καρχηδόνι este deci greşit).

[198] Grecește Χαλκηδών, -όνος.

[199] Citat de enciclică după Labb£ (Sacrosancta concilia ad regiam edi tionem exacta, edijia N. Coleti, Venc.Jia 1728-34) t. IV, p. 1235.

[200] Eusebiu, Istoria bisericească, III, 17 şi IV, 23 (mărturia lui Dionisie, Episcop de Corint).

[201] Juxta haec hortamur vos atque obtestamur, ut absque ultetior mora redeatis ad communionem sanctae hujus Petri sedis, Acta Pii IX, I, 89, după A. Pichler, op cit., p. 534, n. 3.

[202] Rohrbacher-J. Chantrel, op cit., Annales ecclésiastiques (1846-1866) p. 23 col 1, lasă afară aceste cuvinte referitoare la cele „introduse” în cult­ul ortodox ,,după schismă”, dându-şi probabil seama de absurditatea pretenţiei papale.

[203] Ad vestros sacros ritus quod attinet, rejicienda solummodo erunt, si quae in illos separationis tempore irrepserint, quae fidei el unitati catholicae adversantur, Acta Pii IX, I, 89, după A Pichler, op. cit., p. 534, n. 4,

[204] Comp. 1. Friedrich, op. cit., p. 703. n. 3.

[205] Comp. traducerea greacă a enciclicii lui Pous IX către Orientali p. 4, r. 18-19: „μὲ σημαντικὸν ἔπαινον μεγαλοψιχίας”.

[206] v. F. Kaftenbusch, art. Unierte Orientalem, în op. cit. p. 247-248. P. Michel, La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, p. 68-80; L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 131-145, 146-147; Les missions latines en Orient, p. 101, 118-120, 127-136. Hiéromoine Pierre, L’union de l’Orient avec Rome. Une controverse recente. (Orientalia christiana, Vοl. XVIII, 1 num. 60) Roma 1930, p. 106-114.

[207] Comp. F. Kattenbusch, art. Unierte Orientalen, în op. cit., p. 247. Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, t. VI, première partie, Paris, 1914, p. 175-176 (pentru Sinodul de la Lyon 1274) şi t. VII, deuxième partie, Paris, 1916, p. 1008 (pentru Sinodul de la Ferrara-Florența 1438-1439).

[208] Migne P. G., 119, 927 B, 930 A. Comp. şi A. Pichler, op. cit., t. I, p. 290-291.

[209] De văzut îndeosebi pentru Sf. Ciprian studiile lui Hugo Koch, Cyprian und der römische Primat. Eine kirchen- und dogmengeschichtiche Studie. (Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur, XXXV, 1), Leipzig, (1910) şi Cathedra Petri. Neue Untersuchunghen über die Anfänge der Primatslehre, Giessen 1930 (Beiheft zur Zeitschrift für neutest. Wissenschaft 11).

Pentru concepţia fericitului Augustin despre primatul lui Petru, de văzut între alţii Karl Adam, Causa finita est, în Beiträge zur Geschichte des christlichen Altertums und der byzantinischen Literatur. Festgabe Albert Ehrhard, herausgegeben von Albert Michael Koeniger, Bonn-Leipzig, 1922, p. 1-23 (în special p. 9-12).

[210] Τρίτη οἰκουμενικὴ σύνοδος καὶ τὸ πρωτεῖον τοῦ ἐπισκόπου Ῥὼμης. Ἀπάντησις εἰς τὴν ἐγκύκλιον τοῦ Πίου ΙΑ’ „Lux veritatis” (extr. din Ἐκκλησία), Atena 1932. (Sinodul al treilea ecumenic şi primatul episcopului Romei. Răspuns enciclicii lui Pius XI „Lux veritatis”. Traducere din limba greacă de Teodor M. Popescu, în revista Biserica ortodoxă română, an LI (1933), seria III, nr. 1-2 (Ian-Febr.), 3-4 (Martie-Apr.), 5-6 (Mai- Iunie), 7-8 (Iulie-Aug.), 9-10 (Sept.-Oct.).

[211] Mansi, op. cit., t. VI, col 913, după F. Cayré, Precis de Patrologie. Histoire et doctrine des Pères et docteurs de l’Eglise, t. II, Paris-Tournal – Rome, 1930, p. 126, n. 2.

[212] Loc. cit.

[213] De văzut noi şi interesante vederi, după care epistola lui Clement Romanul nu este o dovadă a primatului papal, la R. Van Cauwelaert în Revue d’histoire ecclésiastique (Louvain), an 36, t. XXXI, n. 2 (Avril) 935, p. 267-306 şi n. 4 (Octobre) 1935, p. 765-766 (aci răspuns lui J. Zeiller).

[214] Citat după traducerea greacă, p. 11.

[215] Enciclică tot către orientali, cf. J.-E. Darras-J. Bareille-J. Fèvre, op, cit., t. 41, p. 360.

[216] Paragraful 1 şi 2, Migne P. G. 102, 721, 724; vezi în traducere enciclicii făcută de mine, în Studii teologice. Publicaţiune a Facultății de Teologie din Bucureşti, an. I (1930), nr. 2, p. 58-60.

[217] Migne, P. G. 120, 736; în traducerea mea din Studii teologice, an. II (1931), nr. 1, p. 54-55.

[218] Vezi J. Bapt. Baur, Ἀνασκευὴ τῆς διδασκαλίας τῆς Ἐκκλησίας ἀνατολικῆς δι’ἑαυτῆς τῆς ἰδίας. Argumenta contra orientalem Ecclesiam ejusque synodicam encyclicam anni MDCCCXCV, Oeniponte, 1897, p. 2 Joseph Kardinal Hergenröther, Handbuch der allgemeinen Kirchcngeschichte. Neu bearbeitet von Johann Peter Kirsch, ed 5, t. IV, Freiburg Im Breisgau, 1917, p. 603 P Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 100 ; Les missions latines en Orient, p. 80-81. Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., f. XIV, p. 850-851. Rudolf Söder, Der Begriff der Katholicität der Kirche und des Glaubens nach seiner geschichtlichen Entwicklung, Würzburg, 1881, p. 177, n. 1. J. Hasemann, op. cit., p. 209, col. 2, unde se citează J. G. Pitzipios, L’Eglise orientale (partea 1), p. 140.

[219] Vezi J. Bapt. Baur, op. cit., p. 12, unde se apreciază la fel şi declarația enciclicii ortodoxe despre recursul Patriarhilor ortodocşi la autoritatea lumească. Ideea rolului poporului în apărarea învăţăturii Bisericii este familiară, se pare, teologilor ruşi, v. Antoni Pawlowski, Idea Kosciola w ujeciu vosyjkiej theologji i historiozofji (polon.) (=Ideea de Biserică după concepţiile istoricilor şi istoriografilor ruşi), Varşovia, 1935, după recenzia lui L. Serraz în Echos d‘Orient, Avril-Juin 1935. p. 235. L Gillet, Eglise orthodoxe (chronique) în Oecumenica. Revue de Synthèse théologique trimestrielle, Londres-Paris, 1-re année, vol. 1, No. 4, Janvier 1935, p. 366, unde ideea este exprimată aproape în cuvintele enciclicii ortodoxe de la 1848.

[220] „Bunul patriarh – zice ironic despre Antim VI – a făcut cu scrisoarea sa (enciclica) schismei, fără să ştie, mai mult rău decât bine. În loc să combată argumentele Suveranului Pontif, el le confirmă fără să vrea în chipul cel mai strălucit”, 2-me série, vol. VI, p. 428, la Eugène Cecconi, op. cit., t. II, p. 43 nota.

[221] După cum se ştie, Sinodul de la 1870 nu este socotit închis, ci numai amânat, trebuind atunci să-şi „suspende” lucrările din cauza războiului franco-german. N’ar fi deci de mirat dacă un alt Pius IX ar încerca să continuie opera Sinodului dela Vatican, trăgând consecințele, care ar putea duce – nimic iarăşi de mirat – până la papolatrie. Resursele teologiei ro­mano-catolice sunt în adevăr nesecate, iar pentru pofta pontifilor romani nimic nu este prea mult. Şi poate că o nouă enciclică va circula în lumea creştină, mărturisind grija şi dragostea suveranului pontif pentru shismatici și eretici şi invitându-i să i se supună pentru a se reface astfel „unitatea Bisericii”, ca la 1848 şi 1868.

[222] În traducerea franceză a lui Dem. Dallas, enciclica latină are 13 pagini, cea greacă 37 p.; ultima este aproape de trei ori mai mare decât cea dintâi.

[223] Cu compunerea enciclicii prin care ortodocşii erau invitați la Sinodul de la Vatican la 1888, au fost însărcinaţi trei cardinali: Reisach, Barnabo şi Bilio.

[224] La coterie du Vatican s’est sentie si fort troublée (aprés la reponse du Patriarche), que voici bientôt un lustre qu’elle travaille à une replique qui n’est pas encore prête”, citat după Eugène Cecconi, op. cit., t. II, p. 43 n.

[225] Ibidem, în legătură cu apariţia cărții Confutazione di Antimo, Patriarcha scismatico Constantinopolitano (1854): „Să afle (Marcoranos) că cel care a scris-o, departe de a fi întrebuinţat cinci ani, nu i-a consacrat nici măcar cinci săptâmâni, din ziua în care a fost însărcinat cu această lucrare până în momentul când a terminat-o. Şi încă chiar acest timp va părea poate prea lung celor care ştiu cât de puțin greu era a combate această enciclică. Dl. Marcoranos să nu ignoreze, coteria dela Vatican este obișnuită de mult să triumfe asupra multor adversari”; „elle ne saurait s’émouvoir d’un pamphlet tout farci d’objections surannées, auxquelles répondrait sans peine le dernier élève en théologie”.

[226] La Rohrbacher-]. Chantrel, op. cit., t. XIV, p. 851.

[227] 3. Comp. par. 16 al enciclicii, ed. Constantinopol, p. 37; ἐπειδὴ ἐνταύθα οὐ πραγματείαν ἐκτιθέμεθα, de asemenea par. 11, ed. Constantinopol , p. 16; enciclica notează în treacăt (ἐν παρόδῳ) şubrezenia raţionamentelor papale.

[228] O greşeală de istorie bisericească face şi enciclica greacă în par. 8 (ed. Constantinopol, p 8), numind pe Paulin episcop de Tesalonuc, în loc Antiohia (v. Mansi, 40, 383 n. i.). La locul respectiv din traducere explicăm în notă această greşeală.

[229] L’Eglise orientale, partea II, p. 70.

[230] v. D. S. Balanos, art. Οἰκονομος Κωνσταντῖνος ὁ ἐξ Οἰκονόμων în Μεγάλη Ἑλληνικὴ Ἐγκυκλοπαιδεία, t. XVIII, Atena, 1932, p. 759-701. Hrysostomos A. Papadopulos, Ἱστορία τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, τ. Α’. Ἳδρυσις καὶ ὀργάνωσις τῆς ἀυτοκεφάλου Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, Atena 1920, p. 145-164, 278-294.

[231] „Provoco etiam ad Encyclicam Anthimι IV, Patriarchae Cptani i Calviniano quodam (Constantino Oeconomo ?) uti notum est compositam”, op. cit., p. 12. Ceea ce i se pare sigur lui Baur este calvinismul, şi nu numele autorului enciclicii. Patriarhul nu este Antim IV (1840-41; 1848-52), ci Antim VI.

[232] latine.

[233] Avertissement, în op. cit., p. 8.

[234] Fraze din propoziții secundare fără propoziție principală, ca de ex. în par. 16.

[235] Pentru cele libere.

[236] Multe substantive comune, adjective şi chiar unele adverbe (Συνοδικς) sunt scrise cu literă mare.

[237] Pune accent ascuţit în loc de grav, când după cuvânt urmează un semn de punctuație.

[238] Κᾀπὶ scris κἀπί, κᾀκεῖνοι=κἀκεῖνοι, κᾄν=κἄν, θρῃσκεία=θρησκεία, ποῤῥηθεῖσα=πορρηθεῖσα, θαῤῥῶν=θαρρῶν, πρόῤῥησις=πρόρρησις, παῤῥησία=παρρησία etc.

[239] Εἴπερ scris εἴ περ, εἴτις=εἴ τις, ὃ,τι= ὃ τι. Totuşi scrie ἐνῶ (ἐν ᾧ).

3 Ediţia de Constantinopol şi cea de Corfu le încep de obicei cu literă mică şi le pun între semnele citării; în ediţia Mansi încep cu literă mare şi sunt subliniate prin rărire.

[241] Αὐτόθ. (αὐτόθι=ιβιδεμ) și αὐτ., βιβ. și βιβλ., Ἰωαν. și Ἰωανν.

[242] Αῦτῆς, ταύτῇ, Ἰννόκεντίου, ἡμας, του, πρεσέχωμεν.