Întrebările altui ucenic[1] şi răspunsurile Starețului

OSÂNDIREA ALTORA

Ucenicul: Ce înseamnă osândirea şi de ce Sfinţii Pă­rinţi îl alătură pe cel care osândeşte lui Antihrist?

Stareţul: Osândirea se face atunci când vezi sau afli de un păcat sau defect al fratelui tău şi spui în inima ta: „După părerea mea, merită chinuri, pedeapsă sau boală”. Atunci te faci judecător peste aproapele tău şi te aşezi singur pe tronul singurului Judecător, Hristos; şi, pentru această mândrie ne­bună, te asemeni lui Antihrist. Vorbirea de rău şi defăimarea sunt altceva, fără a ajunge totuşi la osândire. Ruşinarea este atunci când, fără să vrei, din pornirea spontană a firii, su­fletul tău se revoltă din pricina unei fapte ruşinoase sau a unui cuvânt mârşav. Tăcerea Părinţilor, preocupaţi de lu­crarea lăuntrică, nu ştia de păcatele semenilor lor, ci privea numai la propriile greşeli.

VORBIREA DESPRE PĂCATELE ALTORA

Ucenicul: La spovedanie, îmi este îngăduit să vorbesc despre un altul care mi-a greşit cu cuvântul sau cu fapta?

Stareţul: Vrei să te căieşti tu pentru el? Dacă nu vrea să îşi recunoască păcatul, atunci vorbeşte doar despre ale tale: Am păcătuit prin grăire de rău sau prin convorbiri neruşinate sau ceva de felul ăsta.

PĂCATELE ALTORA

Ucenicul: Pot să îi propun unui frate să meargă să se căiască la stareţul lui pentru un păcat pe care l-a făptuit cu cuvântul?

Stareţul (zâmbind): Porţi grijă cam prea mult de mân­tuirea fratelui tău. Cred că e mai bine să te rogi ca Domnul Însuşi să îl inspire.

MĂRTURISIREA GÂNDURILOR PĂTIMAŞE

Ucenicul: Părinţii spun că descrierea amănunţită a gândurilor şi faptelor pătimaşe este fără rost, că e de-ajuns să le explici într-o relatare generală, că reamintirea lor înti­nează buzele şi mintea. Aşa este?

Stareţul: Aşa e. Părinţii erau mult mai încercaţi decât noi în problemele sufletului. Numai că fiecare are regula lui. Un stareţ îţi poate asculta spovedania fără patimă sau pagubă; şi să presupunem că tu însuţi chiar poţi face o des­criere amănunţită fără patimă, cu părere de rău şi defăimându-te însuţi, pentru smerenie. În felul acesta, o spovedanie amănunţită (deşi rar) poate fi folositoare. Dar, în realitate, bătrânii ştiau marea milostivire a lui Dumnezeu, Care nu vrea să ne vadă ajunşi în cea mai joasă umilinţă; astfel, ei au socotit mai bine să scurteze mărturisirea gândurilor rele. Uneori diavolul e cel care le trimite, în aşa fel încât să des­coperi nu gândurile tale, ci sugestiile lui; şi te va amăgi că faci un lucru bun. Alteori, stareţul, nefiind foarte tare, nu poate alunga imediat gândurile tale din urechile inimii lui.

GÂNDURILE ÎMPOTRIVA STAREŢULUI

Ucenicul: Ar fi mai bine, deci, să păstrezi tăcerea cu privire la gândurile rele şi defăimătoare la adresa stareţului, a vieţii şi slăbiciunilor lui?

Stareţul: Aceasta depinde de stareţ. Ε mai bine să taci cu privire la amănuntele gândurilor şi să vorbeşti în linii mari că „Am avut gânduri defăimătoare la adresa Sfinţiei Voastre”. Uneori diavolul vrea să batjocorească şi să cleve­tească pe stareţ cu buzele tale şi tu o să-l distrezi pe diavol devenind purtătorul lui de cuvânt. Dacă stareţul e încercat, fără tulburare îţi va explica toate acestea. Dar, dacă e slab, se va scârbi, mai ales dacă acest război se prelungeşte. Stareţul te-ar putea chiar respinge, din propria lui şi din propria ta lipsă de experienţă. Numai foarte rar îngăduie Domnul unu­ia mai tânăr să mustre pe cel mai bătrân, deşi noi toţi sun­tem datori să îi iubim pe cei care ne mustră.

DEOSEBIREA GÂNDURILOR

Ucenicul: Cum putem deosebi gândurile noastre de cele care ne vin de la vrăjmaşul?

Stareţul: Un anumit pustnic de la Koneviț spunea că, după ce sc ocupase îndelung cu trezvia minţii, tot nu putea deosebi gândurile lui de cele ce i le dă vrăjmaşul. Atunci când vrăjmaşul îți abate gândurile la ceva, el nu spune: „Du-te de fă asta sau aceea”. El pare să gândească în locul tău şi îți spune cu propriul tău gând: „Mi-ar place să fac asta sau ace­ea. Cred că e un lucru bun acesta, dar acela dăunător; m-am hotărât să fac cutare”. Adesea toate acestea nu sunt gându­rile tale, ci ale lui, dar camuflate sub masca propriului tău „eu” sau sub cea a „eu-lui” lui. Tu ai impresia că ele sunt gândurile tale, dar nu-s; tu nu auzi decât insinuările lui.

DURATA SPOVEDANIEI

Ucenicul: Anumiţi preoţi cu educaţie teologică cer, pentru curăţirea sufletului, spovedanii foarte amănunţite.

Stareţul: Lasă-i în pace, doar e treaba lor. Numai că, pot ei păstra procedura asta, dacă ar avea, de pildă, de ascul­tat 500 de spovedanii în trei ore?

RUGĂCIUNEA MINŢII

Ucenicul: Stă rugăciunea minţii la îndemâna oricui?

Stareţul: Pe oricine îl cercetează Domnul cu o încerca­re dureroasă, cu un necaz sau cu lipsirea de un semen iubit, acea persoană se va ruga spontan, fără să-şi propună asta, cu toată inima sa, cu toate gândurile şi cu toată mintea sa. Prin urmare izvorul rugăciunii se află în oricine, dar el se deschide ori prin adâncirea treptată în sine, potrivit cu învăţăturile Părinţilor, ori spontan, într-o clipită, prin intervenţia directă a lui Dumnezeu.

IUBIREA PENTRU MAICA DOMNULUI

Ucenicul: Unii dintre părinţii pe care îi cunosc au o dragoste mare pentru Maica Domnului şi se laudă cu ea; de ce ni se pre, însă, înflăcărarea aceasta a lor îndoielnică?

Stareţul: Da! Oricine face paradă de virtuţile lui e într-o stare suspectă. Uneori ne lăudăm cu rugăciunile noastre, dar în acelaşi timp suntem departe de împărăteasa Cerului. Să ne rugăm Maicii Domnului având virtuţile ei în noi înşine – curăţie, smerenie – şi nu cu rugăciunile acestea, rostite cu mândrie.

CITIREA CĂRŢILOR SFINŢILOR PĂRINŢI

Ucenicul: Care cărţi ale Sfinţilor Părinţi e mai bine să le citim: cea a lui Ioan Scărarul, a lui Isaac Sirul sau a lui Varsanufie?

Stareţul: Citeşte cuvintele Sfinţilor din faptele tale.

ACATISTELE

Ucenicul: Ce trebuie să se spună despre Acatistele cu care unii obişnuiesc să îşi umple pravila?

Stareţul: Omul care pătrunde cuvintele Acatistului ai­doma imnografului şi care intră în miezul fiecărui cuvânt se roagă prin Acatist şi aduce laude nu lipsite de raţiune – adică, atât timp cât nu îşi atribuie luişi, minţii lui, ostene­lile altuia şi cuvintele altuia, sau psalmii, sau cântările. Nu suntem decât cititorii lor. Nu sunt David toţi cei care citesc Psaltirea şi nu sunt Damaschin cei care citesc canoanele. Simpla rugăciune a cârciumarului e mai bună şi e mai aproape de noi toţi.

CALEA MÂNTUIRII

Ucenicul: Care e modul cel mai simplu de a te mân­tui? Care e calea? Întreb pentru mine însumi.

Stareţul: Închipuie-ţi că Domnul Iisus Hristos Se plim­bă prin lume în toată simplitatea Sa omenească, evanghelică. Dacă ai umbla împreună cu El, ai fi cu ceva mai bun decât ești acum?

Ucenicul (după ce se gândeşte o clipă, răspunde): Cred că aș rămâne la fel ca înainte, fără vreun har deosebit de la Dumnezeu. Şi apoi nu au fost mulţi cei care L-au urmat şi apoi au căzut?

Stareţul: Şi ce atrage harul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva?

Ucenicul: Nu ştiu, părinte.

Stareţul: Dacă ai avea o inimă simplă, precum Apos­tolii, nu ţi-ai tăinui slăbiciunile omeneşti, nu te-ai preface a fi în mod deosebit evlavios, dacă ai umbla liber de făţărnicie, atunci ai fi pe calea cea bună. Deşi e uşoară, nu oricine o poate găsi sau înţelege. Ea e drumul cel mai scurt către mântuire şi atrage harul lui Dumnezeu. Neprefacătoria, neviclenia, sinceritatea sufletului – iată ce este pe placul Domnului, Care e smerit cu inima. De nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18,3).

ÎNFRÂNGEREA INIMII

Ucenicul: De ce ajung uneori să mă dezgust de prostia și neştiinţa oamenilor care vin la Sfinţia Voastră, deşi ştiu că mulţi se folosesc venind aici?

Stareţul: Pentru că nu ai inimă înfrântă. Cel rănit de dragostea pentru aproapele său nu observă prostia lui. Ci, mai degrabă, se roagă Domnului cu teamă să i se arate ce să spună pentru folosul semenului şi împlineşte lucrarea de a sfătui cu evlavie, ca pe un lucru al Domnului. Câteodată nici după rugăciune nu găseşti un răspuns folositor; atunci te rușinezi şi ar trebui să te mustri însuţi. Având această cunoaştere a propriei tale nevrednicii, şi nu a prostiei oameni­lor, poţi să spui oricui: rugaţi-vă pentru mine, un rob al lui Dumnezeu.

SENTIMENTUL PENTRU STAREŢ

Ucenicul: Cum de se face că uneori vă iubesc, aşa ca acum (aveam lacrimi în ochi, iar vocea îmi tremura), iar alteori mă enervez din pricina oamenilor mulţi care vin şi vă necăjesc?

Stareţul: Mă vei înţelege, oare, vreodată? Asta e pen­tru că nu te-ai făcut călugăr, ci eşti încă un simplu trecător; tot mai ai de lucru la lepădarea de lume. Vrei să-mi prinzi vorbele din zbor; vrei să afli mântuirea în trecere, să înveţi în grabă. De aici şi tot entuziasmul ăsta, pupatul ăsta al mâi­nilor sau umerilor stareţului. Dar eu, faţă de părintele Teo­dor, fără fanatism, eram gata oricând să cad în genunchi la picioarele lui, cu dragoste filială. Uită-te la Anatolia egume­na şi la Maica Arcadia[2]! Ele nu îi invidiază pe cei ce vin la mine. Sunt gata să le facă loc oricând şi oriunde. În acelaşi timp, ele mă iubesc mai mult decât tine pentru că împlinesc cuvintele mele în faptele lor. Când te va slobozi Domnul şi pe tine cu totul din lume? Poate că şi tu vei iubi vreodată pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mult, dincolo de asta, nici nu îţi doresc starea sufletească a Tavitei.

Notă: Maica Tavita, despre care se vorbește aici, trăia în Mănăstirea Borisov, fiind nu numai o călugăriță cu o severă viață ascetică, ci și o bătrânică foarte harnică; avea grijă de multe alte persoane și dădea povețe multora. Dar avea și o dispoziție foarte extaziată a sufletului, căutând lucrările înalte ale vieții duhovnicești, fără a disprețui cu totul slava omenească sau a se curăța de alte patimi. Judeca sever slăbiciunile altora, pesemne dintr-o lipsă de smerenie. Și, deși a fost povățuită mult de duhovnici, nu și-a părăsit nici râvna nepotrivită, nici dispoziția extaziată. Din acest motiv a căzut în amăgirea vrăjmașului și a murit în stare de demență, chiar dacă parțială.

Cuvintele starețului către Părintele Antonie că poate va ajunge și el să își iubească aproapele ca pe sine însuși s-au împlinit 30 de ani mai târziu, după moartea părintelui Leonid. În 1871, după ce a demisionat din funcția de egumen al Mănăstirii Cermenețk, Părintele Antonie Bohkov se stabili în Schitul Sfântul Nicolae Ugrejski, lângă Moscova. În acel an a fost epidemie de holeră în Moscova și, de aceea, egumenului Mănăstirii Ugrejski i s-a cerut să trimită ieromonahi la Moscova ca să ajute preoții moscoviți în săvârșirea sujbelor pentru bolnavi și muribunzi și pentru a-i îngropa pe cei morți. Atunci Părintele Antonie însuși și-a exprimat dorința de a se închina acestei lucrări de filantropie. La începutul lui 1872 se mută într-un spital pentru muncitorii de rând din Moscova, unde i se pregătise o chilie anume pentru dânsul. Timp de două luni, starețul de 70 de ani spovedi zilnic și îi împărtășea cu Sfintele Taine pe mulți dintre bolnavi, el însuși împărtășindu-se zilnic. De asemenea, săvârșea Sfântul Maslu pentru trei persoane zilnic și, câteodată, slujea îngroparea a câte șase oameni într-o singură zi, pe timp de iarnă, într-un paraclis neîncălzit. Pe când făcea acestea, Părintele Antonie spunea despre sine însuși că niciodată nu a mai încercat sentimentul unei așa sănătăți sau al unei păci sulfetești atât de mari ca în acea perioadă. În cele din urmă, la 17 martie (fosta sa zi onomastică – Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu), s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a murit la 5 aprilie. A fost îngropat în Mănăstirea „Sf. Nicolae Ugrejski”.

Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, p. 192-200.


[1] Alexei Policaropivici Bohkkov, mai târziu Antonie, egumen al Mănăstirii Cermenețk.

[2] Anatolia, din Mănăstirea Borisov, era o femeie de o bunătate deosebită, cu o inimă foarte caldă. Pe Arcadia, de la Mănăstirea Sevsk, din pricina ținutei distinse și a nobleții ei, stareţul o numea amuzat „Regina”.