Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei. Unitatea mărturisirii se află pe calea împărătească (Ierom. Serafim Rose)

Foarte mulți ortodocși simt în Părintele Serafim Rose (†1982, a cărui pomenire o facem astăzi) o voce autentică a credinței într-un veac al descreștinării lumii. Dar puțini știu că Biserica Rusă din exil, al cărei membru a fost, pe vremea sa era într-o opoziție și separare similară cu cea de astăzi între Patriarhia Moscovei și cea de Constantinopol, adică nu avea comuniune cu Biserica serghianistă de odinioară. Îndrăznim să spunem că era într-o postură asemănătoare cu nepomenitorii care s-au ridicat împotriva hotărârilor ecumeniste semnate la Sinodul din Creta 2016. Aceeași atitudine tradiționalistă și de păstrare a credinței autentice îi anima și pe Părinții de atunci. Articolul de mai jos este o prezentare a poziției moderate recomandate pentru împrejurările cu care se confruntau, atât de folositoare și pentru noi, cei de acum. Ispitele de-a stânga și de-a drepta sunt o constantă pentru viața bisericească, poate mult mai întețite în zilele noastre.

Probabil cel mai relevant aspect este acela că Biserica Rusă din exil a ajuns să fie recunoscută de toți îndeosebi datorită Sfinților pe care i-a dat, pe când zelotiștii greci nu au reușit să se coaguleze corect și rămân într-o stare de schismă. Lucrul care cântărește cel mai mult este sfințenia, trăirea credinței, nu lupta seacă pentru literă și dreapta credință în formă. Mai precis, este vorba de o spiritualitate sănătoasă, ferită de lumesc, dar și de rigorism sec și de exagerări apocaliptice.

Calea împărătească.
Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei

Păr. Serafim Rose

Precum grăiesc Părinții, extremele de-a stânga și de-a dreapta sunt la fel de vătămătoare… (Trebuie) să umblăm pe calea împărătească, evitând extremele de ambele părți. (Sf. Ioan Casian, Cuvantarea a II-a)

CREȘTINII ORTODOCȘI viețuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmașul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile și se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioși de la calea mântuitoare înfățișată de către Biserică, ci chiar să biruiască Biserica lui Hristos, în pofida făgăduinței Mântuitorului (Mat. 16:18), și să transforme însuși Trupul lui Hristos într-o organizație „ecumenică”, pregătind venirea alesului său, Antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.

Știm, desigur, că această încercare a lui Satan va eșua; Biserica va fi Mireasa lui Hristos chiar până la sfârșitul lumii și Îl va întâmpina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită și nestricată de unirea nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, pe care și-o pun toți creștinii ortodocși, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câți dintre noi ne vom mai găsi în ea rezistând puternicelor încercări ale diavolului de a ne trage din sânul ei?

Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al XV-lea, când se părea că Biserica era pe punctul de a fi dizolvată în necuvioasa Unire cu latinii. Cu mult mai rele și primejdioase sunt vremurile noastre decât acelea; căci atunci Unirea a fost un act impus cu forța, din exterior, pe când acum ortodocșii au fost pregătiți vreme îndelungată pentru apropiata contopire „ecumenică” a tuturor bisericilor și religiilor, după decenii de relaxare, indiferență, duh lumesc și îngăduință în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toți ceilalți care își spun creștini. Biserica Ortodoxa a supraviețuit falsei uniri de la Florența și chiar a cunoscut, după aceasta, o perioadă de prosperitate în exterior și de înflorire duhovnicească înăuntrul ei; dar, după noua falsă unire ce se urmărește acum cu un elan sporit, va mai exista Ortodoxia în afara catacombelor și a pustiei?

În timpul ultimilor zece ani și mai mult, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de Patriarhul Atenagora și urmașii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja periculos de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declarație „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Tiatira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb. 1976) este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conștiința ortodoxă de către Biserica Locală ce era odată întâia între Bisericile Ortodoxe la mărturisirea adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiți în „creștinătatea” eterodoxă a Apusului înainte chiar de Unirea formală ce încă se pregătește.

RĂDĂCINILE ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc până la renovaționismul și modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă, aceste tendințe au zămislit, pentru început, mișcarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să il înlăture pe Patriarhul Tihon și să „reformeze” Biserica într-o maniera protestanta radicală, iar apoi – ca un urmaș mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituția bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia și țelurile comuniste (conform scandaloasei „Declarații” a Mitropolitului Serghie din 1927), și doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăși, pe tărâmul renovaționismului ecleziastic prin participarea sa activă în mișcarea ecumenică. În Biserica Greacă, situația a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaționist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către Patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă și renovaționiștii au trebuit să se mulțumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.

Mari mișcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor, atât în Biserica Rusă, cât și în cea Greacă, cauzând diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către vasta majoritate a episcopilor și credincioșilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mișcare „iosifită” s-a organizat, mai apoi, într-o oarecare măsura și a devenit cunoscută drept „adevărata biserică ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi, învăluită de taină, însă, în ultimii ani, o serie de mărturii surprinzătoare ale activităților ei actuale au ajuns la lumina, ducând la masuri de reprimare aspre din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei Întâistătător (Mitropolitul Teodosie), ca și cel al unuia dintre cei zece sau mai mulți episcopi ai ei (episcopul Serafim). În diaspora, Biserica Rusă din afara Rusiei s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziție anti-serghianistă fermă și, cu numeroase ocazii, și-a exprimat solidaritatea față de adevărata biserică ortodoxa din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiționalismul ei intransigent și neclintit în această problemă, precum și în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruși ai Europei Apusene și Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al XX-lea, ei despărțindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicție” din diaspora rusă.

În Grecia, mișcarea de protest, printr-un instinct ortodox asemănător, a luat și ea denumirea de „creștini ortodocși adevărați”. De la începuturile ei din 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mișcarea a fost puternică mai ales printre călugării, preoții și mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei și s-a alăturat mișcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta își urmează până astăzi viața și organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa o pătrime din totalitatea creștinilor ortodocși din Grecia și poate peste jumătate dintre călugări și maici. Deși este cunoscută popular ca „vechii calendariști”, „adevărații creștini ortodocși ai Greciei” susțin un tradiționalism ferm în viața și, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar că un prim stagiu sau ca pe o piatră de temelie a modernismului și reformismului.

În timp ce cancerul „ecumenist” roade astăzi tot mai mult din rămășitele mădularelor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată de către cei mai simțitori membri ai jurisdicțiilor ortodoxe „oficiale” cauzei și reprezentanților Bisericilor anti-ecumeniste și anti-reformiste ale Rusiei, Greciei și diasporei. Unii, văzând că jurisdicțiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcție anti-ortodoxă, le abandonează ca pe niște nave ce se scufundă și vin în rândul „adevăraților creștini ortodocși”; alții, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă în Ortodoxia mondială, consideră pentru moment a fi de ajuns să își exprime simpatiile pentru „adevărații creștini ortodocși” și să protesteze cutezători împotriva mentalității „reformiste” din jurisdicțiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Întâistătătorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.

Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea tradiției ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei adevărate și fără compromis ar putea fi auzită în întreaga lume și ar putea avea un efect profund asupra direcției de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu a împiedica „cel de-al optulea Sinod Ecumenic” renovaționist și unirea „ecumenică” ce zace în spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse să pășească îndărăt de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdicții ce o vor urma până la capăt; și, în orice caz, persoane sau chiar comunități întregi pot fi salvate, cu siguranță, de la această cale, fără a-i mai menționa pe acei eterodocși ce și-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al adevăratei Biserici a lui Hristos.

ESTE DE O IMPORTANȚĂ vitală, deci, ca această voce să fie una a Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziții fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părți și înțelese greșit de către cealaltă, și astfel o impresie pe de-a-ntregul înșelătoare se zămislește în unele minți, cum că astăzi cauza adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcția predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru adevărata Ortodoxie este cu desăvârșire falsă. Această luptă, din contra, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanți ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderației, a unui mijloc între extreme; este ceea ce Sfinții Părinți numesc CALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ.

Învățătura acestei „căi împărătești” este expusă, de pildă, în Sfaturile duhovnicești ale Avvei Dorotei, care citează îndeosebi din cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci să umbli pe calea împărătească (Deut. 5:32; 17:11), și de către Sf. Vasile cel Mare: „Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către exces, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuții”. Dar poate că cel mai clar este exprimată această învățătură de către marele Părinte ortodox al secolului al V-lea, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcină foarte asemănătoare sarcinii noastre ortodoxe de astăzi: să înfățișeze învățătura curată a Părinților Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovnicește și nu puteau încă să înțeleagă profunzimea și subtilitatea învățăturii duhovnicești răsăritene, tinzând astfel către extrema laxității ori către cea a hiper-stricteții la aplicarea acesteia în viață. Sf. Casian expune învățătura ortodoxă a căii împărătești în Convorbirea sa despre „cumpătare” (sau „discernământ”) – Convorbire lăudată de Sf. Ioan Scărarul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasă și măreață”:

„Cu toată puterea noastră și cu toată străduința noastră, să ne silim a dobândi darul cel bun al cumpătării, care ne poate ține nevătămați de excesele ambelor părți. Căci, precum grăiesc Părinții, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât și umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât și somnul peste măsură și celelalte exagerări.” Cumpătarea „îl învață pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu-i îngăduie să cadă în înșelare din pricina abstinenței excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare și destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”: „Abstinența excesivă este mai dăunătoare decât a te îmbuiba; căci, împreună cu pocăința, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înțelegere, însă de la cea dinainte nu este cu putință” (de ex., din pricină că mândria cuiva pentru „virtutea” proprie îi stă în calea smereniei pline de pocăință care l-ar putea izbăvi). (Convorbiri, II, capitolele 16, 2, 17)

Aplicând această învățătură la situația noastră, putem spune despre „calea împărătească” de astăzi a adevăratei Ortodoxii că este un mijloc între extremele ecumenismului și reformismului, pe de o parte, și a „râvnei fără cunoștință” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictețe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacție fariseică, exclusivism și neîncredere, pe de alta. Această moderație adevărată ortodoxă nu trebuie confundată cu indiferența sau cu o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine cu vederi hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderația cea cu adevărat ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine privește problema mai profund și aplică dreptarul patristic va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învățător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderație grăitoare și arzătoare precum răposatul Arhiepiscop Averchie de Jordanville; numeroasele sale articole și predici respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovnicești a Ortodoxiei celei adevărate. (Vezi mai ales articolul său „Râvna sfântă”, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).

BISERICA RUSĂ din afara Rusiei a fost așezată, din pronia dumnezeiască, într-o poziție foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească” în mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al XX-lea. Viețuind în exil și sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferința oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a credinței ce îi unește norodul, aflându-se, în mod firesc, străina întregii mentalități ecumenice, care este întemeiată pe indiferență religioasă și auto-satisfacție, pe bogăție materială și internaționalism fără de suflet. Pe de altă parte, a fost ținută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declarația că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conștientizarea profundă a faptului că Biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de organism, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situației ei este cel mai bine să fie lăsată unui Sinod liber al Bisericii ruse din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicție logică” („dacă nu îi tăgăduiți Tainele, atunci de ce nu sunteți în comuniune cu ea?”), aceasta e o problemă doar pentru cei raționaliști; cei ce se apropie de problemele Bisericii atât cu inima, cât și cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziția aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse din Diaspora de către înțeleptul ei Întâistătător, Mitropolitul Anastasie (+1965).

Trăind în libertate, Biserica Rusă din afara Rusiei a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarității și a comuniunii depline cu Adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei din subteran, a cărei existență este ignorată cu desăvârșire și chiar negată de către Ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările teribile asupra Bisericii și poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înțelege mai bine situația Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este ca și pe mai departe Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau să nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele rămânând îndelungă vreme în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mișcarea ecumenică a izolat-o și a făcut să devină un reproș la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu) și, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puțin pasiv) la încercările de proveniență politică ale Patriarhiei Moscovei de a o declara „schismatică” și „necanonică”.

În ultimii ani, Biserica Rusă din afara Rusiei a mai acordat susținere și recunoaștere și „Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei”, a căror situație, de asemenea, a fost extrem de dificilă și neînțeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declarația” Mitropolitului Serghie în Rusia și din această pricină a avut nevoie mai multă vreme conștiința teologică a grecilor ortodocși să zărească întreaga ei semnificație anti-ortodoxă. Mai mult, puțini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoși spre a se alătura mișcării (în vreme ce, în comparație, numărul episcopilor ne-serghianiști de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Și doar în ultimii ani, cauza vechilor calendariști a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulți absolvenți de Facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuții, uneori destul de puternice, din partea statului și a Bisericii oficiale și până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticați” și fără nici o recunoaștere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînțelegerile și dezbinările interne au continuat să ducă la slăbirea cauzei vechilor calendariști și ei duc lipsă de o singură voce unanimă, care să exprime poziția lor pentru Ortodoxia patristică. Totuși, poziția lor fundamental ortodoxă nu poate fi negată și nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări grăitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.

Realizarea Sporită în ultimii ani a unei unități fundamentale a cauzei adevăratei ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendariști ai Greciei sau în Biserica Rusă din afara Rusiei, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare spre a se opune mișcării ecumenice, care a luat în posesie Ortodoxia „oficială”. Totuși, în condițiile actuale, acesta se va materializa cu greu; și, în orice caz, este o viziune politică asupra situației, ce privește într-o manieră prea exterioară semnificația misiunii adevăratei ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”, împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate, în Rusia. Dar nu este cu putință ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori și campioni ai ortodoxiei celei adevărate din veacul al XX-lea să fie zadarnică. Fie ca Dumnezeu să Își țină zeloții pe calea împărătească a adevăratei Ortodoxii, credincioși Lui și Sfintei Lui Biserici, până la sfârșitul veacului!

Acest articol a apărut în original în The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149.

Comentariu adăugat: Pentru a înțelege mai bine contextul vieții bisericești în care s-a format Părintele Serafim, este utilă o scurtă istorie a Bisericii Ruse din afara granițelor (ROCOR).
Aceasta s-a format în anii 1919-1921, când, în urma unor îndrumări ale Patriarhului Tihon în caz de situații de urgență, părți din Biserica Rusă s-au organizat autonom în conjuncturi extraordinare. Foarte mulți ierarhi și credincioși au părăsit teritoriile rusești ca urmare a persecuțiilor lansate de regimul comunist care a venit la putere în 1917. Exista deja o diasporă cu mult înainte de anii persecuției, mai ales în Răsărit, adică în Asia, dar și în Europa Occidentală, pe lângă ambasadele rusești. Așadar foarte ușor s-a constituit o structură bisericească din diaspora.
Mai întâi a existat o organizare în interiorul teritoriilor rusești fără a avea posibilitatea de a lua legătura cu Patriarhul Tihon. Mai apoi, când comuniștii au învins pe opozanți, majoritatea și-au continuat activitatea în afara granițelor. Primul pas în organizarea lor bisericească a fost un apel la Patriarhia Ecumenică de a li se îngădui să se ocupe în continuare de turma lor cuvântătoare, permisiune acordată la data de 29 dec. 1920 de către locțiitorul de Patriarh de atunci (scaunul fiind vacant), Dorotei.
Patriarhul Tihon însuși a recunoscut structura aceasta, deși ulterior a semnat un decret prin care desființa Administrația bisericească ce a fost constituită, dar se pare că la presiunile bolșevicilor pentru că la scurt timp a fost întemnițat. Primul Sobor, care a înlocuit Administrația proviziorie anterioară, a fost organizat în fosta Yugoslavie în noiembrie 1921, unde a fost ales întâistătător Mitropolitul de Kiev Antonie, cel mai în vârstă dintre ierarhi.
Întâistătător a fost considerat Patriarhul Tihon, care era pomenit ca atare la slujbe, iar mai apoi Mitropolitul primat Antonie. Acesta a făcut unele demersuri pe lângă ambasadele străine pentru a interveni în favoarea Pariarhului Tihon, care a fost eliberat astfel din închisoare.
După moartea Patriarhului tihon a fost recunocut locțiitorul lui, anume Mitropolitul Petru. Când a urmat Mitropolitul Serghie, ROCOR-ul s-a adresat lui pentru lămurirea unor chestiuni organizatorice. Acesta a răspuns cu o scrisoare plină de iubire prin care îi îndemna să se autoadministreze singuri. Ulterior, când Serghie a început compromisurile cu regimul sovietic și a făcut celebra Declarație de supunere față de bolșevici, a emis și un decret prin care cerea diasporei să facă același gest de recunoaștere și supunere.
Au fost mulți ierarhi și clerici care s-au opus Declarației lui Serghie, printre care chiar Mitropolitul Petru, locțiitorul de drept. (Situația era de așa natură că Serghie era locțiitorul lui Petru, care se credea a fi mort și care desemnase trei candidați drept urmași ai săi înainte de a fi întemnițat, deși încă a mai fost ceva timp în viață). Mulți ierahi au rupt chiar comuniunea cu Serghie doarece considerau gestul lui unui trădător și schismatic, fără acordul legitim al Bisericii, pe lângă faptul că era o concesie de credință și apostazie.
Mitropolitul Evloghie a fost unul dintre cei care au semnat supunerea. Dar, după ce a săvârșit o slujbă la Londra în cinstea celor persectuați de regimul sovietic, a fost renegat de Serghie. Drept aceea Evloghie a cerut primirea în Patriarhia Ecumenică și a format în cadrul ei un Exarhat rusesc care a dăinuit până anul acesta. El s-a deosebit de restul Bisericii ruse din diaspora prin faptul că a acceptat Declarația de supunere față de regimul sovietic, deși, cum am văzut, comemora pe martirii din Rusia comunistă.
Cei mai mulți ierarhi au refuzat supunerea și au păstrat comuniunea cu Mitropolitul Petru, pe care îl considerau superiorul lor. Patriarhul Varnava al Serbiei a încercat să mijlocească o împăcare între episcopi și Serghie până s-a convinsă că cel din urmă este o unealtă nocivă a comuniștilor. De atunci a depus eforturi și a îndemnat pe toți să formeze o structură unită. Într-un final, a fost semnat în 1935 un „Decret despre Biserica Rusă de peste granițe”.
A existat comuniune și cooperare strânsă nu doar cu Biserica Serbiei, ci și cu Antiohia, Alexandria și Ierusalim.
În general, ROCOR a existat ca Biserica Rusă, diferită și nesupusă regimului comunist, pe care îl privea ca fiind străin de etosul rusesc. A rupt comuniunea cu serghianiștii pentru și prin faptul că nu au semnat supunerea față de bolșevici. În același timp, diaspora era conștientă că cei din Rusia trăiesc în alte condiții decât cei din afară și nu pot fi judecați. Totuși cei din afara granițelor nu puteau să-și asume niște gesturi de compromis incompatibilie cu niște oameni aflați în deplină libertate. Au simțit și nutrit un sprijin permanent pentru cei din țara lor, dar s-au delimitat de linia ateist-comunistă.
Materialul din care am extras în mare parte ideile de mai sus a fost publicat chiar într-un număr al revistei Părintelui Serafim Rose, The Orthodox Word.
În 2006 a fost restabilită comuniunea deplină, semnată oficial de Patriarhul Alexie II și Mitropolitul Laurus pe 17 mai 2007.