Unul dintre Sfinții emblematici ai Bisericii noastre din vremurile contemporane este Cuviosul Siluan Athonitul, pomenit astăzi, 24 septembrie (†1938). A trăit într-un anonimat total, dar a devenit foarte cunoscut prin tipărirea scrierilor lui de către ucenicul său, Arhim. Sofronie. Autenticitatea nevoinței ortodoxe și lucrarea harului cu putere în sufletul său sunt vizibile din cuvintele lăsate în scris. Dragostea de Dumnezeu și chiar pentru vrăjmași sunt învățăturile cele mai importante pe care le-a dobândit din lumina Duhului Sfânt și pe care le-a consemnat în rânduri și cuvinte simple. Dar trebuie specificat că s-a luptat 15 ani ca să afle cum să se smerească, încă 15 ca să reușească să pună în practică și alți 15 până să ajungă la odihna deplină, adică până când a murit.
Cu toate că bunătatea sa se revărsa în rugăciune asupra tuturor, dar și în trăirea lui, nu înceta să fie un Sfânt autentic, o mustrare tăcută pentru conștiințele celor din jur.

„Cu Dumnezeu omului nu-i este întotdeauna ușor. Tot așa, a trăi cu Sfinții nu este întotdeauna ușor. Mulți gândesc naiv că viața cu Sfinții este plăcută și plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjurați de păcătoși și visează să întâlnească vreun Sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde și cu noi puteri, ei trag concluzia că a petrece cu Sfinții întotdeauna întraripează astfel sufletul. Este o înșelare. Nici un Sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul ce trăiește în noi. El poate împreună-lucra cu rugăciunea, ajuta prin cuvânt și povață, îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate slobozi de trudă și nevoință. Iar când Sfântul ne cheamă și ne trage spre a trăi după porunci, el poate părea ca «aspru». Iată că unii au și spus-o și până astăzi spun despre Însuși Hristos că: «Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să-l audă?» (In. 6:60). Așa și cuvântul Sfinților, când cer e la noi paza poruncilor în curăție, devine peste puteri și «aspru».
Starețul Siluan era totdeauna blând, îngăduitor, gingaș, dar în realitate niciodată nu se abătea de la ceea ce învățase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă și limpede: «Domnului Îi este milă de toți… El atâta a iubit oamenii, că a luat asupra Sa povara întregii lumi… Și de la noi El voiește să iubim pe fratele». Când îl auzi pe Stareț, simți din tot sufletul că spune adevărul, însă a-i urma se dovedește a fi peste măsura puterilor. Și mulți l-au părăsit. Mireasma sa duhovnicească îți năștea în suflet o adâncă rușine pentru tine însuși și simțământul propriei duhori și murdării. Dacă vă veți plânge lui de cei ce vă jignesc, deși vă va înțelege durerea, vă va împărtăși întristarea, nu însă și mânia. Dacă vă veți gândi să răsplătiți cu rău pentru răul ce vi s-a pricinuit, de-acum se va mâhni de voi. Dacă veți socoti un lucru dăunător a răspunde omului rău cu binele, el se va nedumeri cum, creștini numindu-vă, socotiți că a se purta potrivit poruncii lui Hristos ar putea naște vreo daună. Poruncile lui Hristos erau pentru el o lege de o desăvârșire absolută – și singura cale spre a birui răul din lume, și cea către veșnica lumină. Paza lor nu poate decât să fie de folos; de folos și celui ce urmează lor, și celui față de care se împlinesc. Nu este și nu poate fi vreun caz când urmarea poruncilor lui Hristos ar putea pricinui vătămare, dacă vom judeca vătămarea nu ca pe o pagubă vremelnică și exterioară, ci în planul adevăratei și veșnicei vieți, căci porunca lui Hristos este manifestarea binelui absolut.
S-a întâmplat într-o zi ca un ieromonah să spună Starețului că, dacă toți vor face așa cum învață el, atunci vrăjmașii vor profita și răul va birui. În acea clipă, Starețul a rămas tăcut pentru că cel care i se împotrivise nu era în stare să primească cuvântul; dar, mai apoi, a zis – nu lui, ci altuia: «Oare DUHUL lui Hristos poate gândi cuiva de rău? Oare către aceasta suntem noi chemați de către Dumnezeu?». …
«Aspru» era cuvântul Starețului. Cine poate să-l audă? A trăi potrivit lui înseamnă a se preda chinurilor nu numai în înțelesul osebit al cuvântului, ci și în viața zilnică. …
Starețul nu căuta mucenica, deși cunoscuse harul «mucenicesc». În schimb, viața sa fusese cu adevărat mucenicească. S-ar putea spune și mai mult. Mucenicul, uneori, pentru un scurt răstimp de bărbătească mărturisire, primește drept răsplată viața. Dar a se nevoie zeci de ani, precum Starețul, și zeci de ani a se ruga pentru lume precum el se ruga – «a te ruga pentru oameni este a-ți vărsa sângele» – aceasta este mai presus decât o simplă mucenicie.”[1]

Înfrânarea și rigurozitatea aceasta față de sine nu pot veni decât din dragostea și interesul pentru Dumnezeu, pentru ceva mai înalt decât toate cele lumești. După ce Hristos Se descoperă în suflet, viața întreagă devine o zdrobire, dar o zdrobire pentru ceva negrăit, care nu poate fi explicat și înțeles foarte mult în cuvinte. Dragostea este ceva râvnit de toți, dar de neatins. Iar culmea ei, iubirea de vrăjmași, reprezintă un semn sigur al întâlnirii cu Dumnezeu.
Redăm mai jos câteva frânturi din bogăția experienței Sf. Siluan, consemnate în cartea Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, împărțite în două teme:

Cunoașterea și descoperirea lui Dumnezeu:

„Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine Însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dum­nezeu.
Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Dom­nul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la credinţa că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Şi noi, mona­hii, învăţăm ziua şi noaptea legea Domnului, dar nu toţi ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.
A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cu­noaşte pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Dom­nul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; şi, în sfârşit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El şi printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi.
La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dom­nul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînţeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaşte decât cele pământeşti, şi pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu şi toate cele cereşti nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.
Unii se ostenesc toată viaţa lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor. Dar, dacă ne vom strădui să cunoaştem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în su­fletul unui sfânt – împărăţia cerurilor, iar în sufletul unui păcătos – întuneric şi chin. Şi e de folos să ştim aceasta, pentru că vom locui veşnic fie în împărăţie, fie în chinuri.
Luminaţi prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care Îl şi cunosc. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea.

Smerenia lui Hristos și pacea sufletului

„Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar, până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.
În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gân­deam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa tre­buie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedu­merit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gân­duri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El Însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”. Şi, prin aceasta, vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar, de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.
Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fii în luptă cu demonii. Astfel, sufletul în­vaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufle­tul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smere­nia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi, dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.
Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.
Domnului i S-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi, iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi, din această pricină, se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.
Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.
Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumină” [Ps 35,10].
E o mare deosebire între omul simplu, care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, şi omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.
E o mare deosebire între a crede numai că Dumnezeu există, cunoscându-L din natură sau din Scripturi, şi a cu­noaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt.
În cel ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, du­hul arde ziua şi noaptea de iubire pentru Dumnezeu şi su­fletul lui nu se poate să se alipească de nimic pământesc.
Sufletul care n-a făcut experienţa dulceţii Duhului Sfânt se bucură de slava deşartă a acestei lumi, de bogăţii sau de putere; dar sufletul care L-a cunoscut pe Domnul prin Du­hul Sfânt tânjeşte numai după Domnul, iar bogăţiile şi slava lumii nu înseamnă nimic pentru el.
Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela a învăţat de la El smerenia, s-a asemănat Învăţătorului său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a ajuns asemenea Lui.
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în su­flet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repe­de prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se sme­rească, aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea a găsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.
Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e sme­renia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că e cu putinţă să-l atragem la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot su­fletul. Dar cum să doresc ceea ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare su­flet să caute pe Dumnezeu.
O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mân­dru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dum­nezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotri­va mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.
Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup?
Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu şi doreşte să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.
Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smere­nie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.
Când, prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dis-preţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.


[1] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. de Ierom. Rafail Noica, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, p. 211.