Textul COMUNICATULUI celor patru Mitropoliți greci prin care cer convocarea unui Sinod Panortodox

După cum am promis anterior, prezentăm traducerea Comunicatului stufos și elaborat prin care patru Mitropoliți greci cer întrunirea unui Sinod Panortodox/Ecumenic care să abordeze chestiunea conflictuală a schismei din Ucraina, care afectează toată Biserica.

COMUNICAT

Vineri, 29 noiembrie 2019

CERERE DE CONVOCARE A UNUI SINOD PANORTODOX

Preasfințiții Mitropoliți Andrei al Diinupolisului, Pogonianei și Coniței, Serafim al Pireului, Serafim al Kitirelor și Antikitirelor, Cosma al Etoliei și Akarnaniei, ca unii care păstoresc Mitropolii ale Bisericii Autocefale a Greciei și, astfel, membri ai unui Sinod Panortodox (mai precis Ecumenic) întrunit oricând, au trimis către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU, și către Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale o cerere canonică pentru convocarea imediată a unui Sinod Panortodox pentru depășirea chestiunii ucrainene care s-a ivit.

DIN PARTEA SFINTELOR MITROPOLII

+ Mitropolitul ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița

+ Mitropolitul SERAFIM de Pireu

+ Mitropolitul SERAFIM de Kitire și Antikitire

+ Mitropolitul COSMA de Etolia și Akarnania

Către

Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic

kir Bartoomeu și

către Preafericiții Întâistătători

ai Preasfintelor Biserici Autocefale

kir TEODOR al Alexandriei și a toată Africa

kir IOAN al Antiohiei și a tot Răsăritul

kir TEOFIL al Ierusalimului și a toată Palestina

kir CHIRIL al Moscovei și a toată Rusia

kir IRINEU al Belgradului și a toată Serbia

kir DANIEL al Bucureștiului și a toată România

kir NEOFIT al Sofiei și a toată Bulgaria

kir ILIA al Tbilisi și a toată Georgia

kir HRISOSTOM al Noii Iustiniane și a tot Ciprul

kir IERONIM al Atenei și a toată Grecia

kir SAVA al Varșoviei și a toată Polonia

kir ANASTASIE al Tiranei și a toată Albania

kir RASTISLAV al Pragăi și a toată Cehia și Slovacia

la reședințele lor

în 29 noiembrie 2019

Sanctitatea Voastră și Preafericiți Sfințiți Întâistătători,

Ca unii care păstorim Sfinte Mitropolii ale Preasfintei Biserici a Greciei și, prin urmare, ca membri ai Sinodului Panortodox convocat oricând, venim cu multă cucernicie și cu conștiința răspunderii noastre episcopale să ne adresăm Vouă, Întâistătătorii vigilenți ai Preasfintelor Biserici Autocefale, pe care le chivernisiți cu Sfintele Sinoade din jurul Vostru, menționând cu respect cele de mai jos:

1. Răspunderea absolută înaintea lui Dumnezeu a Episcopilor și Preoților Bisericii este păzirea și neclintirea cu nimic a unității ei canonice, ecleziologice și liturgice, de valoare supremă potrivit rugăciunii arhierești a Domnului, Întemeietorul Bisericii, Care S-a rugat: «Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca toți să fie una precum Noi» (In. 17, 11). Totuși această unitate este definită de delimitarea clară a Domnului, «precum Noi», care înseamnă că prototipul acestei unități este Dumnezeu cel treimic. Cum sunt unite și deoființă cele trei Persoane ale Preasfântului Dumnezeu în adevăr absolut, dreptate și iubire nespusă, suntem datori să păzim unitatea de credință «întru legătura păcii»(Ef. 4, 3).

Mărturisitorul contemporan al credinței noastre ortodoxe, care s-a săvârșit în cuvioșie în ținutul de aceeași credință al Serbiei în secolul trecut al XX-lea, Sfântul Iustin (Popovici), în Memoriul său inspirat și amănunțit către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe (Atena 1971), «despre viitorul „Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe», scrie între altele și următoarele cu adâncă chibzuință și cu deosebită atenție (p. 10-11, 19): «Este un fapt indubitabil istoric că Sfintele Sinoade adunate dumnezeiește ale Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți au avut mereu înaintea lor o problemă concretă, cel mult două sau trei probleme, puse înaintea Bisericii din partea marilor erezii și schisme și, în general, a acelora care strâmbau dreapta credință, scindând și rupând unitatea Bisericii și care puneau în pericol serios mântuirea credincioșilor, mântuirea poporului bine-credincios și bogat al lui Dumnezeu și al întregii zidiri. De aceea Sfintele Sinoade Ecumenice, după cum știm, au avut mereu caracter hristologic, soteriologic (mântuitor), ecleziologic (bisericesc), iar faptul acesta înseamnă că tema lor centrală și buna lor vestire principală a fost mereu: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos și mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da, mai ales: Însuși Fiul cel iubit Unul-Născut și deoființă cu Dumnezeu-Tatăl, Care S-a întrupat și S-a înomenit pentru noi și pentru mântuirea noastră, Însuși întreg în trupul Bisericii, Însuși veșnicul cap dumnezeiesc al trupului Bisericii, Însuși prezent întreg în Biserica Lui prin harul Sfântului Duh și prin dreapta-ortodoxa credință în El; El Însuși și, cu El, întreaga lucrare dumnezeiesc-omenească a Lui, iconomia Lui dumnezeiesc-omenească, Biserica Lui dumnezeiesc-omenească, pentru mântuirea și îndumnezeirea omului și a lumii… Experiența istorică a faptele celor de demult ale Bisericii ne dau mărturie de următoarele: ori de câte ori Biserica a fost pe cruce, a fost chemat fiecare membru al ei să mărturisească – până la sânge, când a fost trebuință –Adevărul ei întreg și sobornicesc/catolic/general și nu să cerceteze niște teme inventate sau să soluționeze în mod mincinos problemele esențiale sau să vrea să reușească realizarea intereselor lui în circumstanțe tulburi și pentru obligațiile altora. Poate trebuie să ne amintim astăzi și să înțelegem, împreună cu ceilalți, următorul fapt: în epoca prigoanelor Bisericii nu s-au făcut Sinoade Ecumenice, fără ca aceasta să însemne, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu a funcționat atunci și nu a respirat sinodal. Dimpotrivă, perioada aceea a vieții și a activității ei a fost cea mai roditoare și puternică. Dar de atunci, după aceea, a urmat o altă perioadă și s-a adunat primul Sinod Ecumenic, atunci au putut să se adune și să se prezinte la el și episcopii martiri, purtând încă rănile proaspete, urmele și vânătăile prigonirilor și închisorilor, încercați fiind în focul muceniciei și acolo, înaintea a toată lumea, să dea liber mărturie de cele cu privire la Hristos, mărturisind că El este Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al oamenilor…»

Prin urmare unitatea care nu are ca prototip pe acel «precum Noi» al Dumnezeului treimic și se întemeiază pe minciună, silnicie și pe încălcarea poruncilor Preasfântului Duh și a dumnezeieștilor și sfintelor canoane, după cum se argumentează astăzi, este o silnicie a adevărului și obișnuire cu stricăciunea și cu moartea lumii. Este definitorie zicala patristică a Sf. Ioan Gură de Aur, că până și mucenicia, cea mai înaltă dovadă de dedicare și dragoste pentru Dumnezeu, nu poate să spele răutatea schismei și a ereziei: «schisma nu o spală nici sângele muceniciei».

Vrednicul Profesor emerit al Facultății din Tesalonic, învățatul Gheorghie Mantzaridis, scrie foarte relevant în articolul important «Ecumenicitate și Ecumenism» următoarele puncte cu greutate despre ecumenicitatea, catolicitatea/sobornicitatea și diacronicitatea (evoluția în timp) a Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice: «Biserica este locul arătării împărăției lui Dumnezeu în lume. Ea se extinde «pretutindeni în lume» și «pretutindeni în timp». Ecumenicitatea și diacronicitatea Bisericii se întemeiază pe Hristos, Care Și-a asumat în Ipostasul Său întreaga omenitate. Prezența lui Hristos în Biserică prin lucrarea necreată înnoitoare a Sfântului Duh clădește ecumenicitatea ei.

Ecumenicitatea Bisericii nu se epuizează în mondializare, ci include și diacronicitatea. Astfel, pe de altă parte, se întregește și înțelesul de catolicitate, care constituie indiciul de bază al Bisericii. Deconectarea ecumenicității Bisericii de diacronicitate subminează catolicitatea ei.

Catolicitatea Bisericii nu are rădăcini sociologice, ci teologice. Nu se reduce la diferențieri civilizaționale, politice sau sociale între creștini, oricât ar fi intervenit și ele în diferențierea credinței lor. Catolicitatea, care există ca un dat ontologic în Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, este subminată ca obiect cercetat prin diferențieri teologice, prin revendicări de stăpânire și prin contre etnice, care au fost create între creștini.

Teologia în înțelesul cel mai îngust și mai larg al ei este haina Bisericii. Este veșmântul Mântuitorului Hristos. Și erezia este fapta ruperii hainei Lui și împărțirii Bisericii. Totuși, cât timp Biserica este trupul lui Hristos, Care rămâne din firea Lui Unul și neîmpărțit, erezia nu împarte Biserica, ci desparte membrii ei de trupul ei. Este deviată de la diacronicitate și lipsită de catolicitatea ei».

Unitatea trupului bisericesc, care constituie Trupul lui Hristos, după definiția măreață a Apostolului Pavel, cu Acela drept cap (Ef. 1,22-23), este o valoare de nenegociat și, de aceea, erezia etnofiletismului și clătinarea unității bisericești prin ea constituie o vinovăție canonică. Prin urmare orice mișcare bisericească de către oricine, care atacă unitatea Trupului Bisericii, constituie o decădere pentru care va da socoteală înaintea Întemeietorului și Domnului Bisericii. În studiul bisericesc de vază al învățatului monah Serafim Zisis, «Monarhia Tatălui din interiorul Treimii… a ecleziologiei» și în cap. II «Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe» (p. 8-10) sunt conținute următoarele elemente foarte importante:

«II. Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe. În ecleziologia Sfinților Părinți, Hristos, Dumnezeu-Omul, constituie Capul și Sfântul Duh sufletul Bisericii; prin Hristos și Sfântul Duh este făcut cunoscut lumii și Dumnezeu-Tatăl prin lucrarea comună nezidită a celor trei Persoane, care este lucrată în Biserică prin Sfintele Taine. Dimpotrivă, în învățăturile noi despre Sinod ale ecumenismului fanariot filo-papist se face efortul de a dezvolta o relație triadologică și ecleziologică inovativă, dincolo de cea dovedită cu mărturii.

Pe baza chiar a Noului Testament, Biserica este crezută ca «stâlp și temelie a adevărului» și «Trupul Lui [al lui Hristos], plinirea Celui ce plinește toate în toți», a cărei temelie și zidire nu poate fi Altul decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Este deosebit de definitoriu faptul că termenul care este folosit în Simbolul Credinței despre Biserică nu este nici «mărturisesc», care este utilizat despre Botez, nici «aștept», care este utilizat pentru viitoarea înviere a morților, ci este utilizat termenul «cred», exact ca despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh în articolele corespunzătoare. Așadar Biserica participă la viața divină ca Trup al lui Hristos, este extinderea Dumnezeu-Omului, este Hristos, «Care se prelungește în veci» și nu este vorba despre un așezământ simplu lumesc, ci despre o existență crezută, dumnezeiesc-omenească, văzută și în același timp nevăzută, zidită și nezidită.

Ca instituție fără de greșeală și supremă a Bisericii a fost crezută de la început și a fost explicată ecleziologic de către Biserică Sinodul Ecumenic. Conform devizei Cuviosului Teodosie Chinoviarhul din sec. VI, care constituie și opinia teologică mai largă, «cel ce nu primește cele patru [de atunci] Sinoade, precum cele patru Evanghelii, să fie anatema». Superioritatea și autoritatea supremă a instituției Sinodului Ecumenic în Biserică a constituit un loc stabil și nelipsit în teologia ortodoxă de-a lungul veacurilor. Este semnificativ faptul că textul Enciclicei Patriarhale din anul 1895, care strică pe scurt toate ereziile papiste răspunzând provocării papale cu privire la unirea mincinoasă sub Papa Romei, scrie despre primatul Papei: «Dar suntem informați, alergând la Părinții și la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii din primele nouă veacuri, că nu a fost considerat niciodată episcopul Romei drept principiul cel mai înalt și capul infailibil al Bisericii și că fiecare episcop este cap și președinte al propriei lui Biserici, supus numai rânduielilor sinodale și deciziilor întregului Bisericii ca față de cele singure infailibile, fără să fie exceptat nicidecum de la acest dreptar Episcopul Romei, precum arată Istoria bisericească. Singura Căpetenie și cap nemuritor al Bisericii este Domnul nostru Iisus Hristos […] Iar în chestiuni importante, care cer validarea întregului Bisericii, s-a făcut apel la Sinodul Ecumenic, care a fost și este singurul criteriu cel mai înalt pentru întreaga Biserică. Astfel a fost străvechiul regim al Bisericii; iar episcopii erau independenți unul de altul și liberi în hotarele lor, fiecare urmând numai rânduielile sinodale și ședeau în Sinoade ca egali unii cu alții. Nici unul dintre ei nu revendica niciodată drepturi de monarh asupra întregului Bisericii».

Însăși această poziție ortodoxă a fost mărturisită și în textul comun recent al ortodocșilor și vechilor catolici de către delegații lor, abia în 1981 (nota autorului: vechii catolici s-au disociat de papism pe motivul infailibilității papale, care a fost consacrată la Sinodul I Vatican în 1870). «Cel mai înalt organ al Bisericii pentru proclamarea credinței ei este numai Sinodul Ecumenic (…) Acesta, pronunțându-se sub protecția Sfântului Duh, are infailibilitatea lui ca din acordul lui cu întregul Bisericii sobornicești/catolice. Fără acordul acesta, nici o adunare nu este Sinod Ecumenic». Și în alt text asemănător al aceluiași dialog: «Foruri distincte și organe ale autenticității în Biserică sunt Episcopul și Sinoadele Bisericii și marcant Sinoadele Ecumenice».

Îndeosebi în cazul «autocefaliei» ucrainene este cu totul nefondat să susțină cineva că unitatea Bisericii este dobândită prin «restabilirea» și introducerea în ea a unor persoane caterisite, anatematizate și nehirotonite, separate și schismatice, care nu s-au pocăit, prin pretinse «adunări parohiale» și, în același timp, acest fapt să conducă Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică de sub Mitropolitul Onufrie și Biserica Rusă, conform cu aplicarea corectă a sfintelor canoane 10 și 11 apostolice, conținutul lor fiind reluat de canonul 2 al Sinodului din Antiohia, care a fost validat nominal de al 2-lea canon al Sinodului Ecumenic cinci-șase (trulan), la întreruperea comuniunii bisericești cu cei care au comuniune cu schismaticii după cum s-a spus, când a fost avut în vedere faptul că acestea au 12.500 unități-parohii canonice bisericești și 90 de Mitropolii canonice prima în Ucraina și în Federația Rusă Patriarhia Moscovei are 270 de Mitropolii și Episcopi și multe milioane de credincioși. Și acest lucru se întâmplă astăzi mai mult după timpul în care Monahul Filaret (Denișenko) a re-organizat Pseudo-Patriarhia de Kiev prin decizia relevantă recentă a Tribunalului Ucrainean, care a interzis dizolvarea ei în timp ce acesta avea ca reclamanți pe «progeniturile» lui!!! (cf. Rομφεα.gr).

În această privință, învățatul Profesor emerit în Drept Canonic dl. Panaghiotis Bumis, în studiul său valoros «Ce vor împărtăși?» (așa-zișii schismatici restabiliți din Ucraina), face referire, în fragmentul următor al său, la următoarele lucruri demne de menționat: «…Β. 1) Conform acestor lucruri date și având în vedere lucrurile pentru fiecare lucrare sacramentală, este nevoie de continuitatea apostolică, dată clericilor prin taina canonică a preoției. 2) Firește că trebuie ca acești clerici să fie înrolați în Biserică și să nu se fi separat sau rupt de ea, fie formând de voie o schismă sau o erezie, fie dacă sunt caterisiți de preoție fără de voie de către un organ bisericesc competent pentru ei. 3) La fiecare lucrare sacramentală canonică există cu rigoare și semne văzute, palpabile, în afară de (cuvintele/rațiunile) semnele pe care le-am numi nevăzute pentru ca fiecare credincios (să vadă și) să primească harul împărtășit cu încredințare. 4) Clericul care săvârșește o Taină trebuie să aibă permisiune și poruncă de la un organ sau corp bisericesc mai înalt decât el, după cum corpul apostolic din Ierusalim a dat cândva permisiune și autoritate Apostolilor Petru și Ioan să meargă la samarineni ca să le dăruiască Duhul Sfânt».

2. Pe subiectul foarte critic ridicat cu privire la unitatea Preasfintei noastre Biserici Ucrainene, Biserica a dat o soluționare prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase din 691 d.H., în vremea lui Iustinian al II-lea Rinotmitul, convocat în sala Trulo, care, prin canonul 2 al său, a validat canoanele stabilite la Sinodul din Cartagina, care soluționează subiectul competenței bisericești din anul 424. La acest punct, trebuie să fie accentuat faptul că în Sfânta noastră Biserică nu poate să existe motiv de drept de cutumă pentru că Dreptul Bisericii decurge din descoperirea Dumnezeului cel viu, Care este Adevărul întrupat, după propria Lui proclamare: «Eu sunt calea și adevărul și viața» (In. 14,6), și din insuflarea Preasfântului și desăvâșitorului Duh, Care a venit în Biserică în ziua Cincizecimii și rămâne în ea, după nemincinoasa încredințare a Domnului: «Duhul adevărului vă va conduce la tot adevărul» (In. 16,13). Prin urmare, Dreptul în Biserică nu este o legiuire omenească, ci izvorăște din Legea evanghelică descoperită, din canoanele Sinoadelor Ecumenice și ale celor Locale, pe care le-au validat acelea și din canoanele Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu. Să se spună în debut că, dacă primim încă faptul că în Ucraina au dăinuit competența și jurisdicția canonică ajutătoare (asistantă) a venerabilei Patriarhii Ecumenice și a Bisericii Ruse pentru că Ucraina ar fi fost cedată Bisericii Ruse «într-un mod de protecție» în 1686, această competență și jurisdicție ajutătoare a încetat când s-a mișcat prima Biserica Rusă și a fost dusă mai departe procedura canonică, fapt pe care l-a recunoscut și venerabilul Patriarh Ecumenic Bartolomeu prin Scrisoarea Patriarhală a sa nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexei al Moscovei, pe care o prezentăm mai jos.

3. Cu siguranță, venerabila Patriarhie Ecumenică a Constantinopolului are, după dumnezeieștile și sfintele canoane 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, prerogativele cinstei între Tronurile Patriarhale, după Tronul Romei Vechi în Biserica străveche. Iar după ruperea și decăderea din ea a Tronului Vechii Rome, din care s-a ivit, din păcate, papismul paneretic, distrugătorul creștinismului apusean (războaie religioase, interogatorii sacre, Reforma, ateismul, nihilismul), este primul tron în Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească și Patriarhul Ecumenic are dreptul canonic și legiuit al prezidării onofirice a Bisericilor Ortodoxe Autocefale ca primus inter pares, prezidează Sinodul Ecumenic convocat oricând și coordonează, împreună cu Sfântul Sinod din jurul său, reuniunile Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, cum se întâmplă istoric cu toate președințiile din lume, acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești în limita validării deciziilor corespunzătoare de către un Sinod Ecumenic convocat și în limitele canonice (cerere a organismului bisericesc, acordul Bisericii Mamă și consensul Preasfintelor Biserici Autocefale).

În conformitate cu prerogativele cinstei, și nu cu «primatul de putere» sunt excluse și accentuate clar următoarele în studiul monumental și foarte important al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte, din octombrie 2019, «„Drepturile” Bisericilor și unitatea Bisericii, partea I-a, „Primatul” și „Biserica” după sfintele canoane», p. 27-30:

«1.3.1. Un «Întâistătător mondial» (răstălmăcirea canonului 34 apostolic). Recent a ieșit la iveală o răstălmăcire a canonului 34 și aceasta cu referire la relația între ei a Întâistătătorilor (Patriarhi și Arhiepiscopi) ai Bisericilor autocefale de astăzi. Conform cu această răstălmăcire, chipurile pe baza canonului 34, careva dintre Întâistătători trebuie să fie considerat «primul» și «cap» al celorlalți. Această răstălmăcire amestecă înțelesul primului loc al «primului după rânduială» între Întâistătătorii de aceeași cinste cu înțelesul primului loc al «primatului-capului» cutărui Sinod eparhial și este aplicat în Documentul de la Ravena (2007). În acest text, înțelesul de «cap», care se aplică în mod corect «protosului» Sinodului eparhial («la nivel marginal») se transferă greșit și la așa-zisul «nivel mondial» ca să fie îndreptățit un «protos mondial». Dar nu poate să existe un «protos mondial» ca și cap al «protoșilor» Bisericii sobornicești. Competențele «protosului» Sinodului eparhial nu pot fi atribuite «celui din fruntea mesei» între «protoși» de aceeași cinste ai Sinoadelor eparhiale. Sfântul Nicodim Aghioritul lămurește cu multă claritate că «protosul» la nivel mondial, dincolo de prezidarea ședinței (în ordinea rânduielii) între întâistătătorii egali, nu există în Biserică. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale sunt de cinste egală după «prerogativele cinstei» și se deosebesc numai după «ordinea cinstei»: «Canonul de mai sus… deosebește și spune că Patriarhul de Constantinopol să aibă prerogativele cinstei după Papa și Patriarhul Romei deoarece și Constantinopolul este aceasta, adică este și se numește Noua Romă. Iar prepoziția „după” nu arată aici posteritatea în timp, după cum spun unii cu Aristin, dar nici degradare și micșorare, după cum explică greșit Zonara (deoarece, prin faptul că Alexandria este după Constantinopol, iar Antiohia după Alexandria și Ierusalimul după Antiohia, după canonul 36 al Sinodului trulan, vor fi șase chipuri de degradare a cinstei și, prin urmare, cinci cinstiri diferite una față de alta de mai sus, ceea ce este contrar întregii Biserici sobornicești/catolice și un lucru primit numai de latini și latinofroni), ci arată egalitatea de cinste și rânduiala după care una este prima, alta a doua. [Arată] Egalitate de cinste pentru că și Părinții din Calcedon spun, prin canonul 28, că acești 150 de episcopi au dat aceleași prerogative episcopului din Vechea Romă cu cel din Noua Romă și cei de la trulan, prin canonul 36, spun să se bucure de aceleași prerogative cel al Constantinopolului cu cel al Romei. Și [arată]rânduiala pentru că și aceia, și aceștia spun în aceleași canoane că cel al Constantinopolului este al doilea după al Romei, nu al doilea cu cinstea, ci al doilea prin rânduiala cinstei». La fel scrie și mai limpede despre aceasta Dositei al Ierusalimului: «Sunt multe parohii mai mari, multe Biserici, mulți conducători și președinți și căpetenii în Biserică, dar nici unul nu este între ei Conducător al Conducătorilor sau Președinte al Președinților sau Căpetenie a Căpeteniilor. Așa încât cel al Romei este unul dintre aceste căpetenii și conducători și președinți, egal în cinste și în putere și nimic mai mult». Între Președinții Bisericilor autocefale nimeni nu este mai mare, ci numai unul este în capul mesei, care este acum, după sfintele canoane, (după schisma din 1054 și decăderea dogmatică a Romei) cel al Constantinopolului».

Potrivit acestora, venerabila Patriarhie Ecumenică putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice. Dar, în cazul concret al Ucrainei, pe lângă faptul că unitatea statală de acum independentă avea dreptul canonic ca Biserica ei canonică să ceară acordarea statutului de autocefalie, după prescripțiile canonului 17 al Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care declară: «Dacă vreo cetate ar fi înnoită prin puterea imperială sau iarăși s-ar înnoi, să urmeze și ordinea teritoriilor bisericești modelelor politice și publice», intervine subiectul că singura structură canonică bisericească a țării, care este administrată de Patriarhia Moscovei prin decizia Patriarhului Ecumenic Dionisie în 1686 și astăzi are statut de autonomie acordat de Biserica Rusă nu dorește și nu urmărește proclamarea ei ca Biserică Autocefală.

La acest punct facem trimitere la studiul amănunțit al cinstitului Protoprezbiter Anastasie Gotsopulos, prezentând selectiv concluziile lui:

«… Două cronologii hotărâtoare: a) În anul 1593, prin decizia a patru Patriarhi de Răsărit, este proclamată la rang de Patriarhie Biserica Rusiei și b) în anul 1686-1687 Patriarhul Dionisie IV al Constantinopolului, printr-o acțiune patriarhală și sinodală, «ia decizia ca Preasfânta provincie a Kievului să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al marii cetăți salvate de Dumnezeu Moscova». În epistola sa «către țarii Rusiei», Patriarhul Dionisie IV face deosebire ca să nu existe răstălmăcire: «această Mitropolie a Kievului să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel care deja este și cel de după acesta, să cunoască drept Părinte (gheronda) și proestos pe însuși Patriarhul Moscovei din diferite vremuri ca unii hirotoniți de el»…

3. La întrebarea dacă Biserica Ucrainei face parte din Patriarhia Rusiei s-a pronunțat și conștiința bisericească panortodoxă, după cum s-a consemnat în «Calendarele» editate peste an sau «Diptice­­» sau în «Anuarele» Bisericilor Ortodoxe Locale. Toate Bisericile Ortodoxe Autocefale și Patriarhiile, fără nici o excepție, recunosc că Biserica Ucrainei depinde de jurisdicția canonică a Moscovei. Toate Bisericile, fără excepție, consideră singur Mitropolit canonic de Kiev pe Onufrie, care depinde de Biserica Rusiei. Toate Bisericile Ortodoxe au avut comuniune numai cu el și cu Sinodul din jurul său la conslujirile inter-ortodoxe și panortodoxe și în toate Comisiile. Această unanimitate exprimă conștiința bisericească panortodoxă-ecumenică, pe care nimeni nu are dreptul să o desconsidere fără consecințe serioase».

De asemenea, este interesantă cercetarea subordonării canonice a Mitropoliei de Kiev în studiul de mai sus al P. Anastasie Gotsopulos:

«Deci ceea ce se cere este ce se întâmplă din sec. 16-17 până în aprilie 2018, când se comunică oficial că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se gândește să cedeze autocefalia. Deci ce s-a întâmplat în ultimele trei veacuri și jumătate? De cine depinde Mitropolia de Kiev și în general Ucraina conform conștiinței bisericești, dar și conștiinței de sine a Patriarhiei Ecumenice?

1. Urmărind argumentarea aceluiași Tron Ecumenic, să cercetăm răspunsurile la martorul nemincinos al jurisdicției canonice a Tronurilor, adică în «Sintagme/Constituții», de care jurisdicție depinde Biserica Ucrainei. Consemnarea în ele este elementul indisputabil de cine depinde bisericește Ucraina.

i) «RÂNDUIELILE/ΤΑΚΤΙΚΑ» (NOTITIA EPISCOPATUUM): Deci, în timp ce toate rânduielile păstrate (Notitia Episcopatuum 10 – 20) [17] din sec. XI-XV scriu că Eparhia Rusia-Ucraina (ca Rusia Mare și Mică sau de Kiev) este eparhie bisericească a Patriarhiei Ecumenice, Rânduiala 21 din sec. XVI nu menționează Rusia sau Ucraina între eparhiile bisericești supuse Patriarhiei Ecumenice!

ii) SINTAGMA lui HRISANT (1715): Patriarhul Hrisant al Ierusalimului (Notara) menționează în vestita lui Sintagmă (p. 66-69) detaliat teritoriile bisericești de sub Constantinopol, între care nu cuprinde Mitropolia de Kiev sau altă episcopie a Ucrainei.

Mai mult, de la pag. 83 și mai departe se face referire «despre Preasfântul Tron Patriarhal al Moscovei». La început pomenește cum au fost date Moscovei vrednicia și cinstea patriarhale (p. 83-84) și în continuare, la p. 84-85, se face referire la granițele «Moscovei», în care se cuprinde și Ucraina. Următorul capitol hotărâtor, care se intitulează «Despre Tronurile supuse Patriarhului Moscovei» (p. 86 și în continuare) se referă la Kiev și Galiția, precum și la alte provincii din Ucraina («Marele Novgorod», «Suzdal», «Cernigov», «Holmogor» ș.a.) ca dependente bisericește de Patriarhul Moscovei! În sfârșit, la p. 87, referindu-se la «prerogativele Arhimandriților din Moscova», enumeră între «Arhimandriții mai importanți» ai Patriarhiei Moscovei și pe Arhimandriții ucraineni între care cel dintâi este «cel de la Pecerska-Kiev» și urmează alții din Ucraina (d.ex. «de Cernigov»).

Concluzionând: Conștiința bisericească la începutul sec. XVIII, după cum este consemnată în anul 1715 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului în Sintagma lui, vrea fără vreo împotrivire sau fie o simplă rezervă, ca eparhia Kievului și a Ucrainei să depindă bisericește de Patriarhia Moscovei, și nu de Patriarhia Ecumenică. Este semnalat faptul că nu a existat niciodată vreo împotrivire față de Sintagma lui Hristant din partea Patriarhiei Ecumenice.

iii) SINTAGMA din 1855: Conform cu «Sintagma despre rânduiala Tronurilor Patriarhale și a Sinoadelor Autocefale» din Atena, 1855, p. 3-12, Mitropolia Kievului și provincia Ucrainei nu depinde de Patriarhia de Constantinopol. La p. 16-18 din Sintagmă este menționat ca Mitropolit al «Eparhiei prima în ordine» «a Bisericii Autocefale a Rusiei» «cel al Kievului și al Galiției», precum și alte eparhii din Ucraina de astăzi!

iv) SINTAGMA din 1896: În «SINTAGMA Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1896, nu se menționează Mitropolia Kievului sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina nu este menționată în catalogul Sintagmei cu titlul «Mănăstirile stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17).

v) SINTAGMA din 1902: «din Tipografia Patriarhală»: în «SINTAGMA în uz a Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1902, nu se menționează Mitropolia de Kiev sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina nu este înscrisă în catalogul Sintagmei cu titlul: «Mănăstirile stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17). Este inserat numai «Metocul Patriarhal al Sf. Serghie» (p. 17).

vi) G. Rallis-M. Potlis au publicat în faimoasa lor lucrare «Sintagma dumnezeieștilor și sfintelor canoane» (prima ediție 1855) «Rânduiala Tronurilor Bisericii Ortodoxe de Răsărit» și nu cuprind Ucraina între eparhiile Patriarhiei Ecumenice, ci la «Biserica Autocefală a Rusiei». După cum declară, își extrag elementele lor din Sintagme.

vii) «Calendarul Patriarhiei Ecumenice» editat anual sau, din 2015 în continuare, «Anuarul Patriarhiei Ecumenice» până în anul 2018 consemnează că Biserica Ucrainei depinde canonic de Moscova. Nici o referire că ar depinde Kievul bisericește de Constantinopol!

Concluzionând, aceeași conștiință bisericească și canonică a Tronului Ecumenic până în 2018, după cum este consemnată în modul cel mai oficial și mai neîndoielnic în «Sintagmele» oficiale, în «Calendare» și «Anuare», pe care însăși Patriarhia Ecumenică le-a editat chiar în «Tipografia Patriarhală din Constantinopol», reiese că nu considera Ucraina până la mijlocul lui 2018 drept teritoriu canonic al său, pe care o recunoaște în modul cel mai oficial și mai evident că depinde ca jurisdicție canonică de Patriarhia Rusiei».

Nu încape nici o comparație între autocefalia acordată schismaticilor și adunărilor separate din Ucraina cu acordarea canonică de către venerabila Patriarhie Ecumenică a statutului de autocefalie Bisericilor Canonice ale Greciei, Serbiei, Bulgariei, României, Poloniei, Albaniei și Cehiei și Slovaciei. Autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei o urmărea Președintele de curând filooccidental al țării, Petro Poroșenko, Parlamentul și cele două structuri schismatice: «Biserica Ortodoxă Ucrainenă-Patriarhia de Kiev», care s-a separat în 1992 de Patriarhia Rusă prin atacuri aspre și anateme împotriva Patriarhiei Moscovei, având drept cap pe ex-Mitropolitul, Monahul Filaret (Denișenko) de Kiev, caterisit și anatematizat, și «Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană», care a fost construită în 1921 de conducătorii sovietici prin pseudo-episcopul Vasile Lipkivski, care a fost hirotonit de «preoți și mireni»!!! și, din cauza cooperării ei cu naziștii cuceritori ai țării, a fost prigonită și s-a repliat în chipurile «biserica din catacombe». După acestea a reînviat în 1980 și a fost condusă de autodesemnatul «Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina», Macarie Maletici, fost preot caterisit al Bisericii Ruse, «hirotonit» pseudo-episcop de diaconul caterisit al Bisericii Ruse, Vichentie-Victor Cekalin, personalitate tragică cu un bogat «istoric» ca pseudo-episcop «ortodox», unit, pastor protestant, pederast inculpat penal, pensionat cu demență în Australia. Venerabila Patriarhie Ecumenică «a restabilit­» ex tunc în rânduiala canonică cele două structuri «bisericești» schismatice cu căpeteniile lor, a căror stare canonică a recunoscut-o cu trei zile în urmă Biserica noastră fără votare.

La aceasta cultivatul Profesor Emerit de Dogmatică al Facultății din Tesalonic, dl. Dimitrie Tselenghidis, adaugă următoarele în epistola sa curajoasă și mărturisitoare din septembrie trecut a.c. către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei: «Mai întâi, ar trebui să fie cercetat dacă acest «construct» îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă, dimpotrivă, este recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat «legalitatea» ecleziastică a Bisericii schismatice.

După cum se știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei a premers o condamnare panortodoxă cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare panortodoxă nu a fost revocată. În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei Ecumenice (11-1-2019), a intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc și ecleziologic, ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei bisericească. Și aceasta deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte știm – condițiile fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează contestații rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii patriarhale, cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare a schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal. Aici se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de Tomos. După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și 2Cor. 2, 6-8), dar și după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea sau reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării. Condiția exprimării pocăinței nu este surmontată de nici o persoană instituțională sau for bisericesc instituțional. Nu există nici o iconomie a Bisericii care să poată să se substituie sau să anuleze pocăința».

Îndeosebi Monahul Filaret (Denișenko), cleric al Patriarhiei Moscovei ca Mitropolit de Kiev, a fost caterisit în 1992, după cum s-a spus înainte, din cea mai înaltă funcție a Arhieriei și, după acestea, a fost anatematizat pentru provocarea unei schisme, însă și pentru alte fapte ale sale necanonice, iar celălalt, Macarie Maletici, nu a dobândit nici o hirotonie canonică, după cum am arătat. În continuare, s-a întrunit așa-zisul «Sinod al unității», care a ales drept «Întâistătător» pe «Mitropolitul» Epifanie (Serghei Dumenko), care are «hirotonie» inexistentă canonic de la Monahul caterisit și anatematizat Filaret și, prin urmare, a fost acordat statutul de autocefalie noii structuri care a reieșit din toate aceste acțiuni necanonice.

Prin urmare, subiectul critic, care se pune din punct de vedere canonic la chestiunea concretă este dacă deciziile Sinodului complet, prezidat de Patriarh, precum este Sinodul Patriarhiei Moscovei, sunt irevocabile sau pot fi apelate înaintea altui Sinod Patriarhal. Acest subiect a preocupat Biserica Ecumenică după Sinodul din Sardica și canoanele lui 3, 4 și 5, la care au participat episcopii apuseni și a prezidat Cuviosul de Cordoba, fiind convocat în acest timp și Sinodul Episcopilor răsăriteni în Filipupoli de astăzi. Întâi Episcopul Zosima al Romei, invocând canoanele din Sardica drept canoane chipurile ale Sinodului I Ecumenic din Niceea, a revendicat dreptul de judecător suprem asupra Bisericilor din Africa de N. și l-a învrednicit de restabilire pe preotul Apiarie, caterisit de Episcopul Urban de Sicca. Episcopii africani au respins vehement dreptul pretins de Episcopul Zosima al Vechii Rome și de urmașii săi, Bonifatie și Celestin I, de a fi judecător suprem al Bisericilor lor în 424. Anterior, Sinodul Local din Cartagina, prin canonul său 31 (după numărătoarea din Pidalion), care este reluat neschimbat și în canonul 129 al aceluiași Sinod, a legiuit: «În același mod a plăcut ca preoții și diaconii și restul clericilor inferiori, în cauzele pe care le au, dacă este dezaprobat tribunalul episcopilor lor, episcopii vecini să-i asculte și, cu acceptul episcopului propriu, episcopii chemați de ei să reglementeze cele dintre ei. De aceea, deși consideră că li s-a acordat dreptul de apel asupra lor, să nu se apeleze la tribunalele de peste mare, ci la cei dintâi dintre propriile eparhii, după cum a fost rânduit adesea cu privire la episcopi. Iar cei care vor apela la tribunalele de peste mare, să nu fie primit nimeni în comuniune în Africa». Și absolut semnificativ este faptul că aceste canoane ale Sinodului din Cartagina au fost validate precis și nominal de canonul 2 al Sfântului Sinod Ecumenic cinci-șase și general de canonul 1 al Sinodului IV Ecumenic și de canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic. Așadar Biserica străveche a primit faptul că cele hotărâte de canoanele 3, 4 și 5 privesc o prerogativă aparte, care a fost atribuită Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome numai față de Episcopii supuși lui, nu și de a-i oferi o jurisdicție bisericească supremă. Zonara spune în această privință: «Deci canonul nu este al Sinodului din Niceea, nici nu-i conferă lui toate apelurile, ci ale celor supuși lui» (Σ.Γ.241), iar Balsamon menționează: «căci acesta este special pentru problemele bisericești ale Papei și s-a pronunțat că este dator să le țină în interior» (Σ.Γ.239).

Prin urmare cererea Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome de prerogativă a jurisdicției supreme bisericești a fost respinsă de Biserică pentru că au fost acceptate prescripțiile canonice ale Sinodului din Cartagina prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase că sunt avuți în vedere clericii din alt mediu bisericesc, care vor face apel în fața Episcopului Vechii Rome pentru pricinile lor. În Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, pe baza canoanelor 9 și 17 ale Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care poruncesc: «Dacă episcopul sau clericul se va îndoi de mitropolitul eparhiei, să se ocupe exarhul provinciei sau tronul capitalei Constantinopol și la el să se judece», nu este supusă atacului prin apelare, adică este inatacabilă decizia de condamnare emisă de Sinodul final Patriarhal care se întrunește potrivit competenței corecte a canonului 28 apostolic și a canonului 4 al Sinodului din Antiohia, după cum este Sinodul General al Mitropoliților de sub Exarhul Provinciei (de atunci) sau (astăzi) Sinodul complet al mediului patriarhal de sub președinția Patriarhului. Atât canonul 9, cât și 17 al Sinodului Ecumenic IV pun disjuncție la propria prevedere canonică pentru Exarhul Provinciei și Arhiepiscopul Constantinopolului și oferă posibilitatea unei scăpări de aceeași valoare. Așadar canoanele nu întemeiază pentru Arhiepiscopul de Constantinopol o competență judecătoreasă superioară și un alt grad de jurisdicție. Iar Exarhul (conducătorul) Provinciei astăzi este Președintele propriului mediu patriarhal. Balsamon menționează definitoriu: «Hotărârile Patriarhilor nu se supun apelului, 40 123, κβ, Β.Γ.α.λη: «Preafericitul Patriarh al acelei provincii să fie audiat între ei și să fie hotărâte acelea care sunt în acord cu legile și canoanele bisericeștile, fără să poată vreun membru să combată verdictul lui», iar în «Epanagogă» 11,6(J.G.R. vol. 2, 260): «Instanța patriarhului nu se supune recursului, nici nu este reexaminată de altcineva, ca un conducător al acestor instanțe bisericești». Sfântul și Marele Fotie scrie în «Nomocanonul» său 9, 1 (Σ.Α. 169): «nu sunt apelate verdictele Patriarhilor». Potrivit acestora, judecata de instanță a oricărui Sfânt Sinod Patriarhal, care constituie, conform dreptului nostru canonic, Sinodul final și reiese după instrumentarea chestiunii canonice, este irevocabilă, putând fi contestată numai în fața Sinodului Ecumenic (P. Panaghiotakou, «Sistemul Dreptului Bisericesc, Dreptul penal al Bisericii», p. 836, ATENΑ 1962).

De Dumnezeu luminatul Sfânt Nicodim Aghioritul, când comentează canonul 9 al Sinodului IV Ecumenic la pag. 192-193 din Pidalion, ed. V. Rigopulos, Tesalonic, 1998 și «în toate», se referă la chestiunea aceasta într-o deosebită analiză canonică față de renegatul și unitul Visarion și față de, cum îi numește, papistașii Vinion și Velarmin, spunând în mod definitoriu: «Este evident că Patriarhul de Constantinopol nu are autoritate să lucreze în episcopiile și ținuturile altor Patriarhii, nici nu i s-a dat dreptul de recurs de către acest canon în Biserica întreagă 1. pentru că în praxa (procesul verbal) a 4-a a acestui Sinod din Calcedon, după ce Anatolie a acționat în afara granițelor și a luat Tirul de la Episcopul lui, Fotie, și l-a dat lui Eusebie al Viritului și, după ce a dat jos și a excomunicat pe Fotie, a fost dezaprobat și de conducători, și de tot Sinodul pentru aceasta. Și, deși a pretextat multe, cu toate acestea, au fost anulate de Sinod cele ce le-a lucrat acolo și lui Fotie i s-a dat dreptate și a luat episcopiile Tirului. De aceea și Isaac al Efesului a spus lui Mihail, primul dintre Paleologi, că Patriarhul Constantinopolului nu-și întinde autoritatea peste Patriarhiile de Răsărit (după Pahimeris, cartea 6, cap. 1); 2. pentru că legile politice și imperiale nu stabilesc că numai judecata și decizia Constantinopolului nu suportă recurs, ci indefinit a oricărui Patriarh și ale Patriarhilor la plural. Căci spune Nearaua 123 a lui Iustinian, Patriarhul provinciei să stabilească acelea care sunt conforme cu legile și canoanele bisericești fără ca nimeni să nu poată contrazice verdictul lui. Și înțeleptul Leon spune în primul titlu al legii lui pe scurt că sentința Patriarhului nu este supusă recursului, nici nu este reanalizată de altul, pentru că este conducător/principiu al celor bisericești. Căci de la el sunt toate judecățile și la el sunt rezolvate. Și iarăși cartea 3 iustiniană, cap. 2: Patriarhul competent va cerceta verdictul adunării bisericești fără să se teamă de recurs și cartea 1, titlul 4 al dispoziției bisericești: nu sunt apelabile verdictele Patriarhilor și iarăși cartea 1, cap. 29: împotriva deciziilor Patriarhilor s-a pus lege de împărații dinainte de noi să nu se facă recurs. Deci, dacă de cumva, după acești împărați, care sunt în acord cu sfintele canoane, verdictele tuturor Patriarhilor nu primesc recurs, adică nu sunt ridicate la judecata altui Patriarh, cum poate cel al Constantinopolului să le judece din nou acestea? Și, dacă prezentul canon (9) și al 17-lea al Sinodului acesta IV au avut ca scop să aibă Patriarhul Constantinopolului dreptul la recurs din celelalte Patriarhii, cum de au vrut împărații să apere totul diametral opus în vremea când ei cunoșteau că legile politice care nu erau în acord cu canoanele rămâneau nevalabile? 3. pentru că, dacă am accepta, după papistașii de mai sus, că Patriarhul de Constantinopol judecă și rejudecă judecățile lor, deoarece canonul nu face deosebire între un Patriarh sau altul, prin urmare el judecă și rejudecă și pe cel al Romei și astfel va fi cel al Constantinopolului primul și ultimul și de obște judecător al tuturor Patriarhilor și pentru însuși Papa».

Așadar dreptul canonic al reexaminării chestiunilor Monahului Filaret (Denișenko) și ale preotului caterisit al aceleiași conduceri, Nicolae Maletici, așa-numitul «Mitropolit Macarie», după deciziile Sinodului Patriarhal final al Patriarhiei Moscovei, îl are numai Sinodul Ecumenic, după cum primește în scris acest fapt venerabilul Patriarh Ecumenic k.k. Bartolomeu prin Scrisoarea lui patriarhală nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexie, în care scrie: «În răspuns la telegrama și scrisoarea aferente ale Preafericirii Voastre iubite și mult dorite despre problema care s-a ivit în Preasfânta Voastră Biserică soră a Rusiei, care problemă a condus Sfântul Sinod al ei să treacă, pentru motive pe care le știe ea, la caterisirea lui Filaret, Mitropolitul Kievului, care până de curând era un membru dintre cei dintâi ai Sinodului ei, dorim să vă facem cunoscut frățește dragostei voastre că Biserica cea mare a lui Hristos de la noi, recunoscând în integralitate competența pe această temă a Preasfintei Biserici a Rusiei de sub Voi, primește cele decise sinodal despre cel în cauză, fără să dorească deloc să înfăptuiască vreo piedică Bisericii Voastre soră», recunoscând, ca și canonist, principiul identității sancțiunilor. Acest fapt l-a reluat și după aceea în scrisoarea sa pentru anatematizarea aceluiași Filaret (Denișenko), (1997) către Patriarhul Moscovei: «Primind înștiințare despre decizia de mai sus, am comunicat-o Ierarhiei noastre a Tronului Ecumenic și am încurajat-o ca să nu aibă nici o comuniune bisericească de acum înainte cu cei menționați».

4. Sfintele canoane 9 și 17 ale Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic au consacrat, după cum am spus mai înainte, același grad de competență pentru Exarhul administrației (astăzi Președintele Sinodului Patriarhal desăvârșit) și pentru Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic – Arhiepiscopul de Constantinopol, și prin această soluționare nu au întemeiat din nou o jurisdicție mai mare pentru nici un Tron Patriarhal. Prin urmare, cel condamnat de către Sinodul Patriarhal final nu are dreptul de a apela la alt Sinod Patriarhal în afară numai de Sinodul Ecumenic și exact acest principiu l-a legiuit mai vădit Sfântul Sinod cinci-șase Ecumenic prin validarea nominală a canoanelor Sinodului din Cartagina în canonul său al 2-lea, care Sinod, după cum se menționează, a respins cererea unei competențe generale a Episcopului Vechii Rome și, prin urmare, a oricărui alt Patriarh din toată Biserica. Pe de altă parte, canonul mai nou 2 al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, a validat în mod definitoriu canoanele din Cartagina și, ca o dispoziție procedurală canonică mai nouă, modifică pe oricare alta mai veche și o validează pe aceasta, după cum este valabil pentru orice sistem legislativ și precum se demonstrează din cuvântarea de pe munte a Domnului: «Iarăși ați auzit că s-a spus celor din vechime: să nu juri strâmb, să ții jurămintele tale Domnului. Dar Eu spun vouă să nu vă jurați nicidecum» (Mt. 5,33-34).

Concluzia care reiese din această reglare canonică în Biserică pentru cazul Ucrainei este că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a admis un recurs în mod greșit și fără competență canonică și a judecat pe premize canonice de ultimă instanță pe foștii clerici ai altei conduceri bisericești, ai Bisericii Ruse, care deține în mod competent dosarele de judecată ale clericilor pedepsiți în discuție, cuprinsul cărora trebuia să fi fost avut în vedere de către Sfântul Sinod Patriarhal din Constantinopol, care a reluat subiectul canonic al lor fără competență, modificând și invalidând deciziile Sinodului Patriarhal final fără competența aferentă. Prin urmare deciziile restabilirii canonice a celor caterisiți, anatematizați și nehirotoniți din cele două structuri schismatice ale Ucrainei, care au premers acordării Tomosului de autocefalie sunt evident nevalide și, prin urmare, decizia acordării statutului de autocefalie unei Biserici inexistente canonic, care este compusă din laici aflați în schismă, rezultă că este și ea nulă.

Acestea trebuie cu siguranță să fie dispuse de un Sinod Panortodox, care trebuie să se întrunească rapid prin acțiunile Voastre, ale Preafericiților Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, pe lângă Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pentru ca să abordeze această chestiune greu de rezolvat, pe care nu o pune nimeni, din păcate, în baza ei canonică reală și în principal să fie abordată primejdia foarte mare a ruperii comuniunii bisericești a Bisericilor Ortodoxe autocefale cu consecințe imprevizibile pentru buna stare a Preasfintei Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice, Biserica una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolică a lui Hristos.

Sanctitatea Voastră și Preafericiți sfinți Întâistătători,

Cerem cu smerenie, ca membri ai Sfântului Sinod Panortodox, ca toată Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, adunată prin Episcopii ei canonici în Sfântul Duh, să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de chestiunea arzătoare și complexă din perspectivă canonică și ecleziologică a autocefaliei ucrainene către cine și în care mod a fost acordată, fiind trecută cu vederea Biserica Ortodoxă canonică sobornicească/catolică din Ucraina și «fiind restabiliți», după cum nu se cuvenea și fără competență, «clericii» schismatici, caterisiți, anatematizați și nehirotoniți, după ce au constituit «Biserica Autocefală a Ucrainei», lucru care constituie «piatră de sminteală» și răvășește pliroma cu numele creștin a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale,

Iar cu acestea semnăm, subscriind cu cucernicie,

Cu cel mai adânc respect

Mitropoliții

+ Mitropolitul ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița

+ Mitropolitul SERAFIM de Pireu

+ Mitropolitul SERAFIM de Kitire și Antikitire

+ Mitropolitul COSMA de Etolia și Akarnania

Traducere după: Κατάνιξη.gr

Observațiile noastre: 1. Nu este atacată frontal pretenția Patriarhiei Ecumenice de a avea un primat de autoritate peste toată Biserica Ortodoxă, dar este rezolvată această problemă prin prezentarea reglementărilor canonice care conferă autoritate supremă fiecărui Sinod Patriarhal sau al unei Biserici Autocefale. Cu alte cuvinte, nici o Patriarhie, inclusiv cea Ecumenică, nu are competențe de a interveni în teritoriul altei Biserici Locale, ci toate sunt egale și supreme. Singura instanță mai înaltă este Sinodul Ecumenic (Panortodox), care poate decide asupra oricăror conflicte locale, în caz că apare necesitatea. Această abordare este lăudabilă și mai puțin conflictuală, de natură să permită rezolvarea corectă a problemei ucrainene.

2. Este curioasă diferențierea de adresare între Patriarhul Ecumenic și restul Întâistătătorilor de Biserici, primul fiind numit Sanctitate, iar ceilalți Preafericiți.

3. Probabil din dorința de a nu-l face pe Patriarhul Ecumenic să se simtă atacat în toate privințele, Comunicatul de față îi face o concesie. Prin două expresii îi recunoaște o competență care nu are baze clare canonice: „acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești” și „putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice”. Această chestiune a fost nerezolvată în discuțiile anterioare cu privire la Sinodul din Creta și a rămas nesoluționată. Încă este o discuție aprinsă dacă prima Biserică din diptice are dreptul de a oferi autocefalie unei noi structuri bisericești canonice sau Biserica mamă din care se desprinde aceasta sau toate Bisericile Locale împreună unanim.