În situația actuală, când se problematizează intens modul de acordare a autocefaliei, este utilă revizuirea modului în care au devenit autocefale cele 14 Biserici Ortodoxe Locale de astăzi. Recapitulând, Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul au fost recunoscute la Sinodul I Ecumenic, cu precizare că nu Sinodul le-a acordat autocefalia, ci doar a constatat-o. Constantinopolul a devenit Arhiepiscopie a doua în diptice prin hotărârea Sinodului II Ecumenic și a fost ridicată la rang de Patriarhie de către Sinodul IV Ecumenic. Cipru a fost recunoscută ca independentă de Sinodul III pe baza situației existente și în urma unui conflict jurisdicțional cu Antiohia (care pretindea autoritatea asupra ținuturilor cipriote). Georgia și-a primit autocefalia în secolul al X-lea de la Patriarhia Antiohiei. Serbia și Bulgaria au avut statut de Patriarhie o bună perioadă de timp, cam din sec. XII până după cucerirea lor de turci (~sec. XVI), revenind la aceasta în secolele trecute. Rușii și-au dobândit autocefalia în urma evenimentelor Sinodului unionist florentin (1439), fiind recunoscută ca Patriarhie în 1591. Grecia și România și-au primit autocefalia în sec. XIX, BOR fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Istoria autocefaliei Bisericii Cehe și Slovace ține de secolul trecut, iar în articolul de față este relatat modul recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze. Mai există Biserica Albaniei, care a fost recunoscută de ruși din sânul fanarioților (nu cunosc personal foarte multe detalii asupra acestui subiect, dar bănuiesc că nu fac cinste Bisericii Ruse). Dintre toate, Roma a căzut în erezie și a fost excomunicată, formând ceea ce astăzi numim formal Biserica Romano-Catolică.

Mai trebuie punctat un lucru important. Articolul de față, scos la iveală de curând de către Orthochristian.com, a fost scris în Rusia în anul 1950, în plină eră comunistă. Acest lucru nu garantează deloc veridicitatea faptelor descrise, cel puțin în ce privește detaliile împrejurărilor. Totuși este o relatare utilă a unui fapt istoric confirmat, care poate oferi lumină asupra autocefaliei poloneze. Momentele bisericești importante sunt expuse spre a fi reținute ca atare.

Mitr. Dionisie îl primește pe Președintele Poloniei și pe un ierarh al Patriarhiei de Constantinopol la Lavra Poceaev. Photo: rocorstudies.org

Autocefalia poloneză: Amestecul Constantinopolului în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse

Articolul care urmează a fost publicat în Revista rusească a Patriarhiei Moscovei, nr. 8 din august 1950, la doi ani după prilejul plin de bucurie al oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze de către Biserica ei mamă a Patriarhiei Moscovei.

Articolul amintește cele două decenii regretabile precedente, când Biserica Poloneză a fost într-o stare de autocefalie necanonică mulțumită amestecului Patriarhiei de Constantinopol, care a recunoscut autocefalia autodeclarată a Bisericii Poloneze din 1924, deși era în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse la acea vreme.

Schisma dintre Bisericile Rusă și Poloneză a continuat timp de 24 de ani, sfârșindu-se când Biserica Poloneză și-a arătat pocăința față de Biserica Rusă și a căutat să vindece rana existentă, deși Patriarhia de Constantinopol a continuat în eroarea sa.

*     *     *

În lumina evaluării evanghelice a evenimentelor din lumea contemporană, este absolut de neconceput să imaginăm vreo discrepanță între Bisericile Ortodoxe Locale care ar putea fi cauzată de motive străine de unitatea Duhului întru legătura păcii (Ef. 4:3). De asemenea, este imposibil să devină o neînțelegere de lungă durată o chestiune oarecare ce apare între Biserici, capabilă să înnoureze relațiile dintre părți, chemate să păstreze unitatea în dragoste și să dovedească un exemplu de unanimitate evanghelică pentru toți creștinii.

Dar istoria dovedește că neînțelegerile dintre Biserici nu sunt neobișnuite, în special unde este duhul iubirii de stăpânire, când interesele Bisericii servesc drept paravan pentru interesele personale sau calculele politice. În toate aceste cazuri, bazele canonice ale vieții bisericești sunt atinse de răstălmăciri.

O astfel de neînțelegere a avut loc nu demult între Bisericile Rusă și a Constantinopolului pe chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Esența problemei a fost că în 1924 Patriarhia de Constantinopol a confirmat autocefalia autodeclarată a Bisericii Ortodoxe Poloneze, care, printre alte eparhii, era o parte a Bisericii Ruse.

Lăsând deoparte deocamdată motivele prin care a fost justificată introducerea autocefaliei de către promotorii ei, rămâne încă neclar „pe baza căror reguli canonice a putut deveni independentă o parte a Bisericii Ortodoxe a toată Rusia fără acordul unui Sinod Local și fără binecuvântarea Întâistătătorului ei și de care reguli canonice a fost condus Sanctitatea Sa Meletie IV, fostul Patriarh de Constantinopol, în a se considera îndreptățit să-și extindă puterea asupra unei părți din Patriarhia Rusă?”[1].

La vremea aceea, Patriarhul Tihon, care a pus această întrebare Mitropolitului Dionisie al Varșoviei și a toată Polonia, desigur, nu știa că Patriarhul Meletie IV, care era deja exclus din Constantinopol de autoritățile turce, „era întâi un politician care a sacrificat interesele bisericești în numele intereselor personale și politice și că activitatea lui exuberantă, adesea abătută de la principiile ortodoxe, a adus nu puțină pagubă Bisericii Ortodoxe”[2].

Potrivit condițiile timpului, capul Bisericii Ruse nu a putut fi deplin conștient de faptul că tocmai Meletie IV a fost cel care a inventat și a început să dea viață teoriei subordonării întregii diaspora ortodoxe, toată „răspândirea” ortodoxă, față de Patriarhia de Constantinopol, prin care „grecii”, după cum explică prof. S. V. Troitsky, „au început să înțeleagă ortodoxia tuturor naționalităților care trăiesc în afara granițelor Bisericilor autocefale”[3].

Dar practic această teorie a lui Meletie IV a devenit cunoscută prin extinderea ilegală a jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiei Bisericii Ruse din Polonia și apoi în afirmarea de către Patriarhia de Constantinopol a autocefaliei autodeclarate a Bisericii Ortodoxe Poloneze[4] în favoarea guvernului Piłsudski rusofob de atunci. Luând în considerare problema canonicității acestui act, Prof. S. V. Troitsky a scris în 1949: „Prin proclamarea autocefaliei unei părți din Biserica Rusă, împotriva voinței autorității supreme a Bisericii Ruse, Patriarhia de Constantinopol a încălcat canoanele care interzic episcopilor unei Biserici să intervină în problemele interne ale alteia și, prin urmare, a comis o gravă infracțiune canonică”[5].

Esența acestei infracțiuni poate fi definită drept o încălcare a unității vieții bisericești pentru că introduce – în acest caz – duhul dușmăniei în familia până acum armonioasă a credincioșilor Bisericii Ruse în favoarea unor politici anti-rusești ale guvernului polonez din acea vreme.

Acum nu este nevoie să ne ancorăm în politică deoarece este de neuitat pentru generația noastră și mențiunile despre adevărata sursă a autocefaliei auto-proclamate a Bisericii Poloneze sunt conținute în scrisoarea de răspuns a Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Patriarhul Tihon din 16 august 1924. Acolo se spune că, după acordarea autonomiei Bisericii Ortodoxe a Poloniei[6], a început despărțirea ei cuvenită. Primul Sinod al Episcopilor a fost ținut în ianuarie 1922, al doilea în mai și al treilea la mijlocul lui iunie. „Acest Sinod”, după cum se spune în scrisoare, „a fost deschis de un discurs al Președintelui-Ministru al Poloniei, care a exprimat dorința guvernului pentru necesitatea unei structuri ierarhice a Bisericii Ortodoxe din Polonia și adoptarea imediată, în vederea eliminării autorității canonice a Bisericii Ortodoxe din Moscova, a unei decizii cu privire la independența Bisericii Ortodoxe a Poloniei pe baza autocefaliei”[7].

Astfel, nu mai există un motiv să ne îndoim că autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze a intervenit în 1924 sub presiunea explicită a guvernului Piłsudski și că această presiune ar fi putut fi dictată doar de scopul polonizării populației ortodoxe ruse din Polonia și înrobirea Bisericii Ortodoxe față de Vatican prin uniație. Acum este evident că Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului a ieșit în întâmpinarea acestor intenții ale guvernului polonez pentru anumite foloase politice, confirmând autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze fără Biserica Rusă mamă, care avea singură acest drept, potrivit canoanelor.

Neînțelegerea care a rezultat a fost agravată de faptul că Patriarhia de Constantinopol a rămas ca și cum ar fi distantă față de conflict și Mitropolitul Dionisie a luat asupra sa misiunea ingrată de a justifica autocefalia auto-declarată a Bisericii Poloneze condusă de el în mijlocul dificultăților în relațiile cu Moscova și a altor motive incompatibile cu ascultarea canonică față de Biserica mamă.

Dar, acoperind acest motive, presiunea guvernului și dorința pentru independența Bisericii înlesnită de el, el era conștient de ilegalitatea raportului lui față de Biserica mamă și în corespondența ulterioară, prima dată Locțiitorul Patriarhal și apoi Mitropolitul adjunct Serghie uneori i-au amintit datoria în raport cu Biserica mamă[8], promițând să obțină cu prima ocazie binecuvântarea de la ea pentru existența independentă a Bisericii Ortodoxe Poloneze, confirmată deja ca autocefală, în opinia lui, de celelalte Biserici Ortodoxe.

Judecând după scrisori, îmboldirile conștiinței Mitropolitului Dionisie au fost înlocuite de conștiința faptului împlinit, cu care a încercat să se apere de acuzațiile canonice din partea Mitropolitului Serghie. Dar încercările de a se apăra au fost extrem de fragile și s-au prăbușit la primul contact cu argumentele zdrobitoare ale Mitropolitului Serghie. A scris Mitropolitului Dionisie că autonomia temporară acordată de Patriarhul Tihon tuturor asociațiilor bisericești[9] „a dat Bisericii Poloneze o modalitate complet lipsită de dureri să iasă din orice dificultăți” și că „nu a fost deloc nevoie să se adreseze unei Patriarhii străine pentru confirmarea Mitropolitului, prin încălcarea canoanelor”[10].

Ca răspuns la aceste argumente, Mitropolitul Dionisie a scris: „Conținutul ultimei voastre scrisori sunt de așa natură, că nu văd nici o posibilitate de a răspunde oficial. La urma urmei, autocefalia noastră a fost deja proclamată de facto și trebuie luat în considerare acest lucru”[11].

Mitropolitul Dionisie

Dar problema de fond era că nu exista o autocefalie canonică și Mitropolitul Dionisie apăra o schismă auto-declarată, pe care turma ortodoxă a Poloniei nu o dorea deloc. Mitropolitul Serghie, Adjunct al Locțiitorului patriarhal, i-a demonstrat cu răbdare și l-a determinat frățește să renunțe la această neînțelegere distructivă pentru Biserică și să nu rupă artificial și forțat turma ortodoxă din Polonia de unitatea de veacuri cu Biserica Rusă și astfel să o expună nenorocirilor anarhiei interne bisericești. El a scris Mitropolitului Dionisie: „Să discute viitorul vostru Sinod problema autocefaliei, chiar dacă ajunge la o concluzie asupra autocefaliei și asupra dorinței de a o introduce, dar să renunțe solemn și curajos la autocefalia ilegală și să invite turma ortodoxă din Polonia să rămână în comuniune canonică față de Patriarhia Moscovei și să aștepte o autocefalie legală, nu auto-declarată de la o sursă legiuită – de la Sinodul Local al Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse – mântuitoare, nu distructivă”[12].

Din aceste îndemnuri ale Mitropolitului Serghie este clar că nu se cerea nimic imposibil și dincolo de măsura datoriei arhipăstorești a Mitropolitului Dionisie, că Șeful adjunct al Bisericii Ruse deplângea nu confiscarea regiunii bisericești, ci „distrugerea arbitrară a unității Bisericii”. Chiar a admis posibilitatea autocefaliei pentru Biserica Poloneză, dar a presat pe Mitropolitul Dionisie cu privire la necesitatea unei căi legitime către ea printr-o decizie sinodală a Bisericii-mamă.

Cursul ulterior al chestiunii a arătat că Mitropolitul Dionisie a preferat să primească autocefalia ilegală și, din cauza aceasta, a rămas în dez-unitate cu Biserica-mamă până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În acest timp, atitudinea Mitropolitului Dionisie nu s-a schimbat deloc. Dar schimbările politice care au intervenit în Polonia după eliberarea ei de invadatorii fasciști a clarificat conștiința canonică a Bisericii Poloneze, care i-a amintit de necesitatea restabilirii legăturilor cu Biserica-mamă a Rusiei.

Dar, de data aceasta, turma a fost înaintea păstorului și Comitetul de conducere pentru administrarea afacerilor Bisericii Ortodoxe Poloneze a autorizat o delegație specială să meargă la Moscova la Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] să-i ceară binecuvântarea lui pentru existența autocefală a Bisericii Poloneze. Delegația a declarat că Biserica Poloneză recunoaște autocefalia dată ei de Patriarhia de Constantinopol în 1924 drept ne-canonică și nevalidă și cere Bisericii Ruse să-i acorde autocefalie canonică.

Dată fiind marea masă a populației ortodoxe din Polonia și fidelitatea turmei ei față de Ortodoxie, Sanctitatea Sa și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat cererea Bisericii Poloneze și i-a acordat dreptul la autocefalie într-o întrunire comună din 22 iunie1948.

Această decizie a fost precedată de următorul apel al delegației Sanctității Sale, Patriarhul Alexei [I], și a Sfântului Sinod din subordinea lui:

„1. Biserica Autonomă Poloneză recunoaște autocefalia Bisericii Poloneze proclamată prin tomosul Patriarhului Grigorie VII de Constnatinopol din 13 noiembrie 1924 (nr. 4588) drept ne-canonică și nevalidă și cere binecuvântarea Bisericii Ruse mamă pentru o autocefalie canonică.

2. Din perspectiva faptului că Mitropolitul Dionisie al Bisericii Poloneze este scindat față de Biserica Ortodoxă Rusă mamă și a declarat în mod repetat în scrisorile către Patriarhul Moscovei că Biserica Poloneză a primit autocefalie canonică de la Biserica din Constantinopol, Biserica Poloneză nu poate continua comuniunea liturgică și de rugăciune cu el și de acum nu-i va mai pomeni numele la dumnezeieștile slujbe ca nume al Întâistătătorului ei.

3. La fel, Biserica Poloneză încetează comuniunea de rugăciune cu toți preoții și mirenii Bisericii Poloneze care împărtășesc greșeala menționată a Mitropolitului Dionisie de acum până la pocăința lor”.

Ca răspuns la acest apel, a venit decretul următor al Sanctității Sale Patriarhul și al Sfântului Sinod:

„1. Luând în considerare renunțarea Bisericii Poloneze la autocefalia ei necanonică, Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod restabilesc acum comuniunea liturgică și de rugăciune cu ea și îi dau dreptul la deplină guvernare independentă.

2. Cât privește aprobarea autocefaliei Bisericii Poloneze de către Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserica Poloneză își alege capul din propria ei Biserică. Biserica Poloneză primește astfel rânduiala cerută de canoane pentru autocefalie”[13].

Prin acest act, confirmat curând prin consensul tuturor ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse[14], istoria neînțelegerii canonice dintre Patriarhiile Rusă și de Constantinopol pe de o parte și dintre Bisericile Rusă și Poloneză pe de alta s-a încheiat. Greșeala făcută cu douăzeci și cinci de ani în urmă de Mitropolitul Dionisie a fost corectată în 1948 în Patriarhia Moscovei. Amestecul Patriarhului de Constantinopol în problemele interne ale Bisericii Ruse a fost nenecesară și răbdarea Bisericii Ruse a fost răsplătită prin nașterea Bisericii Poloneze autocefale, acum independentă în rezolvarea propriilor ei probleme interne, îndeosebi în alegerea Întâistătătorului ei.

După cum era de așteptat, turma ortodoxă din Polonia a primit știrea aprobării canonice a autocefaliei Bisericii Poloneze cu satisfacție și ușurare și capul ei Adjunct, Arhiepiscopul timotei de Białystok și Velsk și-a exprimat profunda mulțumire față de Preafericitul Patriarh Alexei [I] și față de întregul Sinod al Ierarhiei din partea întregii Biserici. „Cred”, scria Arhiepiscopul Timotei pe 4 decembrie 1918, „că tânăra Biserică Ortodoxă Poloneză autocefală, în comuniune strânsă de rugăciune cu mai vârstnica Biserică soră Rusă și întărită de sfintele ei rugăciuni, va depăși toate vitregiile și greutățile și va îmbunătăți viața internă și va aduce contribuția ei puternică la lucrarea mântuitoare de stabilire a păcii, bunătății și dreptății pe pământ”.

Astfel, Biserica Ortodoxă Poloneză și-a recăpătat pacea, dar fostul ei cap, Mitropolitul Dionisie se pare că a persistat în greșeala lui, găsindu-se separat de viața Bisericii, care, cu ajutorul Bisericii mame, a intrat pe cursul normal al autocefaliei canonice. Găsindu-se în postura unui păstor abandonat de oile sale, a trimis următoarea scrisoare către Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I], ștampilată pe 22 august 1948:

„Sanctitatea Voastră, Vlădica Patriarh Alexei Alexei! Mila și iertarea aparțin Domnului și Dumnezeului nostru – cu aceste cuvinte din sfântul prooroc al Testamentului Vechi, pline de umilință, tristețe și căință pentru păcatele lor, fac apel la Sanctitatea Voastră și vă cer să-mi fiți Întâistătătorul meu și mijlocitorul în fața Marii Biserici Mame.

Sufletul meu nu poate suporta reprobarea care a căzut asupra mea din partea Sanctității Voastre împreună cu Sfântul Sinod și este datoria mea de conștiință să vă cer să-mi acceptați pocăința mea sinceră, deși întârziată, pentru toate greșelile mele față de Biserica Mamă.

Conștient de caracterul trecător și de nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordată de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol în 1924, recunosc și mărturisesc nevoia sfântă a binecuvântării marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză.

Vă implor ca un fiu pe Sanctitatea Voastră să nu mă lipsiți de comuniunea liturgică și canonică pe viitor cu marea Biserică Rusă mamă, care m-a acoperit și m-a crescut la înălțimea episcopală, nici cu fiica ei cea mai credincioasă, Biserica Poloneză, cu care sunt legat de o activitate de treizeci și cinci de ani de slujire ierarhică și trudă.

Prin gura Psalmistului, fac apel la Sanctitatea noastră: Pleacă urechea Ta la cuvintele mele, Doamne. Ascultă glasul plângerii mele. Că la Tine este milostivirea.

Aceleași gânduri și sentimente mă umplu pe mine, un păcătos, în prezent, și sunt chinuit groaznic și sufăr. Totuși nu-mi pierd nădejdea și sper cu tărie și cred în dragostea atotiertătoare a Sanctității Voastre și a marii Biserici Ruse mame: Așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu în Domnul (Ps. 129:5).

Cel mai mic dintre ucenicii Sanctității Voastre, Mitropolitul Dionisie

(Scrisoarea Mitropolitului Dionisie din 22 august 1948)”

Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod, după ce au ascultat „pocăința sinceră pentru toate greșelile comise împotriva Bisericii Mame” din scrisoarea fostului Mitropolit de Varșovia Dionisie către Patriarh și solicitarea sa gravă pentru ridicarea reprobării Bisericii Mame pusă asupra lui și pentru primirea în comuniune canonică, a hotărât:

„1. Să primească solicitarea Mitropolitului Dionisie de dragul pocăinței sale sincere, să ia în considerare restabilirea comuniunii lui canonice cu Biserica Rusă mamă.

2. Să ia în considerare posibilitatea, având în vedere cei treizeci și cinci de ani de slujire în demnitatea episcopală, să-l lase în rangul de Mitropolit, dar fără titlul „Preafericit” asociată lui în această perioadă de ieșire din jurisdicția Patriarhiei Moscovei.

3. Să-l informeze pe Preasfințitul Mitropolit Dionisie despre hotărârea Patriarhului Moscovei și a Episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse din 22 iunie 1948 cu privire la acordarea dreptului la autocefalie Bisericii Ortodoxe din Polonia”[15].

După cum poate fi observat din decizie, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] și Sfântul Sinod au recunoscut pe Mitropolitul Dionisie ca episcop penitent, de vreme ce recunoscuse în scrisoarea sa din 22 august că era împovărat de reprobarea din partea Bisericii mame pentru greșelile pe care le săvârșise împotriva ei. Tonul sincer al mărturisirii, care era dincolo de orice îndoială, i-a făcut să-i primească pocăința Mitropolitului Dionisie cu deplină compătimire și înțelegere față de „situația lui dureroasă și tristă” și să-l repună în comuniune cu Biserica Rusă mamă.

Recunoscând în scrisoarea sa „caracterul trecător și nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordate de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol, în 1924” și mărturisind „nevoia sfântă de binecuvântare din partea marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză”, Mitropolitul Dionisie a renunțat la recunoașterea autocefaliei necanonice date de Patriarhul Grigorie VII și a renunțat la ceea ce primise de la Patriarh în legătură cu autocefalia, în speță, titlul de „Preafericit”. Drept aceea, lăsându-l pe Preasfințitul Dionisie în rangul de Mitropolit având în vedere cei treizeci și cinci de ani ca episcop, Sfântul Sinod nu l-a recunoscut cu titlul de „Preafericit”, dat lui în legătură cu autocefalia necanonică.

Sinodul nu a recunoscut nici pe Mitropolitul Dionisie nici drept cap al Bisericii Poloneze, de vreme ce el se bucura de această conducere tot necanonic, fără binecuvântarea Bisericii-mamă. În plus, reunificarea Mitropolitului Dionisie cu Biserica Rusă a intervenit după ce i-a fost dată Bisericii Poloneze autocefalia legală, în virtutea căreia alegerea capului ei a devenit o afacere internă.

S-ar părea că istoria neînțelegerii cauzate de amestecul Patriarhiei de Constantinopol în afacerile interne ale Bisericii Ruse poate fi considerată încheiată deoarece Biserica Ortodoxă din Polonia a renunțat la autocefalia auto-proclamată din 1924 și a primit o autocefalie canonică de la Biserica mamă în 1948. Aș dori să cred și că, în legătură cu o soluționare așa de plină de învățăminte a problemei, conștiința canonică a Bisericii de Constantinopol ar trebui să fie lămurită până la măsura necesară spre o evaluare răsunătoare a lecției primite.

Dar, în realitate, s-a dovedit că neînțelegerea nu se încheiase, deși încetase să fie un fapt în viața Bisericii. În februarie anul acesta, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului s-a adresat Patriarhului Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia printr-o scrisoare din care se poate trage concluzia că Tronul Patriarhal al celei de-a doua Rome nu și-a învățat lecția predată prin eșecul canonic al tomosului lui Grigorie VII și a rămas convinsă că „prin recunoașterea de către Biserica Rusă a nevoii Bisericii Poloneze de autocefalie, participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale realizată deplin”[16].

Potrivit opiniei Patriarhului Atenagora, Biserica Rusă doar s-a alăturat recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze acordate ei de Patriarhul de Constantinopol în 1924 și astfel a aprobat intervenția ei în problemele ei și a recunoscut actul auto-proclamat al Bisericii Poloneze drept canonic și mântuitor, în ciuda protestelor ei care au venit de la Patriarhul Tihon și succesorii săi la conducerea Bisericii Ruse. Dar aceste proteste nu doar că au fost, ci continuă să fie expresia unei conștiințe canonice a Bisericii Ruse, dar în lumina evenimentelor din 1948, rămâne o mărturie pentru corectitudinea poziției ei canonice în problema aflată în atenție.

Bisericile Locale sunt de acord acum cu poziția Bisericii Ortodoxe Ruse de vreme ce ele, inclusiv Constantinopolul, au recunoscut existența autocefală a Bisericii Poloneze acordate de Biserica Rusă mamă. Cât privește „participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale” la recunoașterea autocefaliei necanonice din 1924, această participare pur și simplu nu a existat. În 1949, Prof. S. V. Troițki scria despre aceasta: „În ciuda faptului că guvernul polonez a organizat o călătorie specială pentru Mitropolitul Dionisie la Răsărit pentru a convinge celelalte Biserici autocefale să recunoască autocefalia poloneză, această încercare a eșuat. Unele Biserici au răspuns evaziv, altele, spre exemplu cea Sârbă și Bulgară, au refuzat categoric să recunoască autocefalia necanonică a Bisericii Poloneze și Patriarhul Grigorie al Antiohiei a scris Mitropolitului Antonie că un asemenea amestec în plus față de cererea și contrar dorinței și voinței autorității bisericești legiuite a Patriarhului a toată Rusia este inacceptabilă” (Jurnalul Patriarhiei Moscocvei, 1949, Nr. 12, p. 52).

Absența participării unanime a Bisericilor Locale la recunoașterea autocefaliei date nu putea fi compensată de implicarea Bisericii Constantinopolului, care nu are nicidecum dreptul de a proclama autocefalia în afara jurisdicției ei. Acest fapt reiese clar din canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, din canonul 39 al Sinodului VI Ecumenic și din canonul 24 (17) al Sinodului din Cartagina.

Dacă o parte a Bisericii Ruse din Polonia și-a permis să se adreseze Scaunului de Constantinopol pentru confirmarea autocefaliei, atunci, din punctul de vedere ale celui din urmă, se presupunea să nu încurajeze, ci să mustre. În orice caz, Patriarhia de Constantinopol ar fi trebuit să se asigure precis ce simțea Biserica Rusă mamă despre intențiile fiicei ei, Biserica Poloneză, în special de vreme ce atitudinea aceasta a fost exprimată de multe ori.

Dar Biserica de Constantinopol a acționat contrar adevărului canonic al relațiilor intra-bisericești și a dat un nou motiv să fie acuzată de imitarea primei Rome.

Și datoria de a ajuta celelalte Biserici care se află în situații dificile nu o apără de această acuzație. Dar tocmai acest motiv este exprimat în ultima epistolă a Patriarhului Atenagora, care scrie că Scaunul de Constantinopol, „datorită obligației de a ajuta regiunile bisericești aflate în dificultate, a binecuvântat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în noiembrie 1924” chipurile „pentru a împlini toate condițiile stipulate pentru ea în sfintele canoane”.

Amintind poziția cunoscută că „nu pot să limiteze drepturile celui ajutat consecințele ajutorului”, adică drepturile Bisericii Ruse în cazul dat, trebuie să indicăm din nou auto-declararea Mitropolitului Dionisie, capul de atunci al Bisericii Poloneze, care a acționat la vremea aceea împotriva majorității episcopilor și a mirenilor și împotriva dispozițiilor capului Bisericii Ruse, încălcând în ambele cazuri canoanele bisericești.

Drept aceea, acum, că există o mărturisire documentată a Mitropolitului Dionisie cu privire la abaterile pe care le-a săvârșit împotriva Bisericii mamă, unde el însuși a condamnat autocefalia auto-proclamată din 1924 și a recunoscut autocefalia legiuită din 1948, scrisoarea Patriarhului Atenagora trebuie citită cu uimire, când el scrie că „Preafericitul Arhiepiscop de Varșovia și a toată Polonia și iubitul în Hristos frate Dionisie a fost deja recunoscut acum douăzeci și cinci de ani de toate Bisericile surori patriarhale și autocefale drept capul canonic al Bisericii Ortodoxe Poloneze” și că, drept aceea, Patriarhul Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia trebuie să depună „orice efort pentru ca Preafericitul să continue slujirea sa rodnică în Preasfânta Biserică Poloneză”…

Când sunt citite aceste rânduri, sună ca și cum nu ar fi existat niciodată vreun amestec din partea Scaunului de Constantinopol în alte sfere, nici o autocefalie auto-proclamată de ei, nici o renunțare la ea din partea Bisericii Poloneze, nici un act de recunoaștere a celei din urmă din partea Bisericii Ruse și că Mitropolitul dionisie nu s-a pocăit defel și Patriarhul Moscovei nu a retras sancțiunea canonică deasupra lui. Intervenția Patriarhului Atenagora devine un fel de neînțelegere nouă și de neînchipuit.

Dar în scrisoarea sa de răspuns, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] a remarcat liniștit că „evenimentele recente din Biserica Ortodoxă Poloneză sunt deplin necunoscute” Patriarhului Atenagora și indică mai departe schimbările care au intervenit în situația din Biserica Poloneză în legătură cu renunțarea ei la autocefalia necanonică din 1924. În esență, aceste schimbări au ajuns în punctul că Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit drepturilor ei de Biserică mamă, a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în virtutea căreia întreaga ordine internă și alegerea Întâistătătorului sunt de acum problemele ei interne.

Din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 8, August 1950


[1] Din scrisoarea Patriarhului Tihon către Mitropolitul Dionsie, 23 mai 1924.

[2] Prof. S. V. Troitsky, „Să luptăm împreună cu pericolul”, Journal of the Moscow Patriarchate, No. 2, 1950, p. 37.

[3] Ibid., p. 37.

[4] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze a fost emis de Patriarhul Grigorie VII la 13 noiembrie 1924.

[5] Troitsky, „Despre apărarea nereușită a falsei teorii”, JMP, No. 12, 1949, p. 49.

[6] Scrisoarea Patriarhului Tihon, 14/27 septembrie 1921.

[7] Scrisoarea Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Sanctitatea Sa, Patriarhul Tihon al Moscovei și a toată Rusia, din 16 august 1924, Buletinul Mitropoliei Ortodoxe din Polonia, 30 nov. 1924, nr. 35, p. 3.

[8] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie către Mitropolitul Serghie, 29 noiembrie 1927.

[9] Ukazul din noiembrie 1920.

[10] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, adjunct de locțiitor, 4 ianuarie 1928.

[11] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie, 26 martie 1928.

[12] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, 26 iunie 1930.

[13] Actul din 22 iunie 1948 despre reunirea Bisericii Ortodoxe Poloneze cu Biserica Ortodoxă Rusă și acordarea autocefaliei ei.

[14] Telegrame ale ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse care confirmă actul din 22 iunie 1948 despre reunificarea Bisericii Ortodoxe Poloneze și acordarea autocefaliei ei.

[15] Rezoluția Sanctității Sale Patriarhul și a Sfântului Sinod, 9 nov. 1948.

[16] JPM, No. 8, 1950, p. 8.

0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x