Macedonia cere de la Constantinopol intrarea în canonicitate a „Bisericii” sale

Βήμα Ορθοδοξίας: Skopie cere Biserică autocefală – Întâlnire la Fanar cu Bartolomeu

Fanarul a emis un comunicat aferent, în care menționează:

«Astăzi, 13 ianuarie 2020, Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit, în urma unei cerere a lui, pe excelența sa, dl. Oliver Spasovski, Prim-ministru al Republicii Macedonia de Nord, însoțit de predecesorul său, excelența sa dl. Zoran Zaev, și de tovarășii lor, dl. Dane Talevski și dl. Dejan Sotirovski.

Scopul vizitei a fost revizuirea problemei bisericești a țării lor. La întâlnire au fost puse pe tapet fazele precedente ale subiectului, între care și voința revenirii Bisericii de acolo la canonicitate sub numele de Arhiepiscopia Ohridelor, în urma recursului în apel depus între timp la Biserica Mamă.

S-a decis cu privire la aceasta să fie chemate la reședința Patriarhiei Ecumenice delegații ale Bisericii Serbiei și ale Bisericii din țara lor, pentru negociere și efortul aflării unei soluții acceptabile în comun.

Atmosfera discuțiilor a fost caldă și sinceră, iar după acestea înalții oaspeți au fost așezați la masa patriarhală și mai departe au plecat, întorcându-se la ale lor.

Dl. Prim-ministru și cei dimpreună cu el au exprimat respectul și încredințarea lor față de Biserica Mamă, de la care au primit binecuvântare pentru toți de acolo, cler și popor. În jurul Patriarhului Ecumenic s-au aflat la dezbatere și au contribuit la ea Înaltpreasfințiții Mitropoliți Emanuel al Franței, Maxim al Silivriei, Amfilohie al Adrianopolisului, Preacuviosul Arhimandrit Ioachim și Diacon Grigorie, Prim-secretarul și Secretarul adjunct ai Sfântului Sinod, precum și venerabilul domn Constantin Delicostantis, Dascăl Arhonte al neamului și director al Biroului Patriarhal 1.»

Nota noastră: Patriarhul Ecumenic s-a pronunțat că nu se pune problema autocefaliei Bisericii schismatice din Muntenegru, unde se fac demonstrații ample împotriva deciziei guvernului de a naționaliza averea Bisericii canonice de acolo. Totuși o altă țară care face parte din Biserica Serbiei iese la rampă, Republica Macedoniei de Nord, cerând să intre în canonicitate, conform comunicatului oficial al Patriarhiei Ecumenice. Cam toate agențiile de știri prezintă subiectul ca pe o cerere de autocefalie, deși nu este menționat expres acest termen. Având în vedere că pe teritoriul macedonean activează două structuri bisericești, dar cea mai puternică s-a declarat independentă de Serbia și nu este recunoscută de nici o altă Biserică, se înțelege că oaspeții oficiali doresc să continue același demers, după cum se și menționează. Biserica Sârbă are o structură autonomă pe teritoriul macedonean, numită Arhiepiscopia de Ohrida, dar este foarte mică și nerecunoscută de stat.

Mai este de remarcat numirea Patriarhiei Ecumenice drept Biserică Mamă în condițiile în care teritoriul macedonean nu a aparținut de ea. Deci este numită într-un sens neo-papist.

Foto: Νίκος Μαγγίνας / Οικουμενικό Πατριαρχείο

Autocefalia poloneză, un model mai vechi pentru situația ucraineană

În situația actuală, când se problematizează intens modul de acordare a autocefaliei, este utilă revizuirea modului în care au devenit autocefale cele 14 Biserici Ortodoxe Locale de astăzi. Recapitulând, Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul au fost recunoscute la Sinodul I Ecumenic, cu precizare că nu Sinodul le-a acordat autocefalia, ci doar a constatat-o. Constantinopolul a devenit Arhiepiscopie a doua în diptice prin hotărârea Sinodului II Ecumenic și a fost ridicată la rang de Patriarhie de către Sinodul IV Ecumenic. Cipru a fost recunoscută ca independentă de Sinodul III pe baza situației existente și în urma unui conflict jurisdicțional cu Antiohia (care pretindea autoritatea asupra ținuturilor cipriote). Georgia și-a primit autocefalia în secolul al X-lea de la Patriarhia Antiohiei. Serbia și Bulgaria au avut statut de Patriarhie o bună perioadă de timp, cam din sec. XII până după cucerirea lor de turci (~sec. XVI), revenind la aceasta în secolele trecute. Rușii și-au dobândit autocefalia în urma evenimentelor Sinodului unionist florentin (1439), fiind recunoscută ca Patriarhie în 1591. Grecia și România și-au primit autocefalia în sec. XIX, BOR fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Istoria autocefaliei Bisericii Cehe și Slovace ține de secolul trecut, iar în articolul de față este relatat modul recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze. Mai există Biserica Albaniei, care a fost recunoscută de ruși din sânul fanarioților (nu cunosc personal foarte multe detalii asupra acestui subiect, dar bănuiesc că nu fac cinste Bisericii Ruse). Dintre toate, Roma a căzut în erezie și a fost excomunicată, formând ceea ce astăzi numim formal Biserica Romano-Catolică.

Mai trebuie punctat un lucru important. Articolul de față, scos la iveală de curând de către Orthochristian.com, a fost scris în Rusia în anul 1950, în plină eră comunistă. Acest lucru nu garantează deloc veridicitatea faptelor descrise, cel puțin în ce privește detaliile împrejurărilor. Totuși este o relatare utilă a unui fapt istoric confirmat, care poate oferi lumină asupra autocefaliei poloneze. Momentele bisericești importante sunt expuse spre a fi reținute ca atare.

Mitr. Dionisie îl primește pe Președintele Poloniei și pe un ierarh al Patriarhiei de Constantinopol la Lavra Poceaev. Photo: rocorstudies.org

Autocefalia poloneză: Amestecul Constantinopolului în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse

Articolul care urmează a fost publicat în Revista rusească a Patriarhiei Moscovei, nr. 8 din august 1950, la doi ani după prilejul plin de bucurie al oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze de către Biserica ei mamă a Patriarhiei Moscovei.

Articolul amintește cele două decenii regretabile precedente, când Biserica Poloneză a fost într-o stare de autocefalie necanonică mulțumită amestecului Patriarhiei de Constantinopol, care a recunoscut autocefalia autodeclarată a Bisericii Poloneze din 1924, deși era în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse la acea vreme.

Schisma dintre Bisericile Rusă și Poloneză a continuat timp de 24 de ani, sfârșindu-se când Biserica Poloneză și-a arătat pocăința față de Biserica Rusă și a căutat să vindece rana existentă, deși Patriarhia de Constantinopol a continuat în eroarea sa.

*     *     *

În lumina evaluării evanghelice a evenimentelor din lumea contemporană, este absolut de neconceput să imaginăm vreo discrepanță între Bisericile Ortodoxe Locale care ar putea fi cauzată de motive străine de unitatea Duhului întru legătura păcii (Ef. 4:3). De asemenea, este imposibil să devină o neînțelegere de lungă durată o chestiune oarecare ce apare între Biserici, capabilă să înnoureze relațiile dintre părți, chemate să păstreze unitatea în dragoste și să dovedească un exemplu de unanimitate evanghelică pentru toți creștinii.

Dar istoria dovedește că neînțelegerile dintre Biserici nu sunt neobișnuite, în special unde este duhul iubirii de stăpânire, când interesele Bisericii servesc drept paravan pentru interesele personale sau calculele politice. În toate aceste cazuri, bazele canonice ale vieții bisericești sunt atinse de răstălmăciri.

O astfel de neînțelegere a avut loc nu demult între Bisericile Rusă și a Constantinopolului pe chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Esența problemei a fost că în 1924 Patriarhia de Constantinopol a confirmat autocefalia autodeclarată a Bisericii Ortodoxe Poloneze, care, printre alte eparhii, era o parte a Bisericii Ruse.

Lăsând deoparte deocamdată motivele prin care a fost justificată introducerea autocefaliei de către promotorii ei, rămâne încă neclar „pe baza căror reguli canonice a putut deveni independentă o parte a Bisericii Ortodoxe a toată Rusia fără acordul unui Sinod Local și fără binecuvântarea Întâistătătorului ei și de care reguli canonice a fost condus Sanctitatea Sa Meletie IV, fostul Patriarh de Constantinopol, în a se considera îndreptățit să-și extindă puterea asupra unei părți din Patriarhia Rusă?”[1].

La vremea aceea, Patriarhul Tihon, care a pus această întrebare Mitropolitului Dionisie al Varșoviei și a toată Polonia, desigur, nu știa că Patriarhul Meletie IV, care era deja exclus din Constantinopol de autoritățile turce, „era întâi un politician care a sacrificat interesele bisericești în numele intereselor personale și politice și că activitatea lui exuberantă, adesea abătută de la principiile ortodoxe, a adus nu puțină pagubă Bisericii Ortodoxe”[2].

Potrivit condițiile timpului, capul Bisericii Ruse nu a putut fi deplin conștient de faptul că tocmai Meletie IV a fost cel care a inventat și a început să dea viață teoriei subordonării întregii diaspora ortodoxe, toată „răspândirea” ortodoxă, față de Patriarhia de Constantinopol, prin care „grecii”, după cum explică prof. S. V. Troitsky, „au început să înțeleagă ortodoxia tuturor naționalităților care trăiesc în afara granițelor Bisericilor autocefale”[3].

Dar practic această teorie a lui Meletie IV a devenit cunoscută prin extinderea ilegală a jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiei Bisericii Ruse din Polonia și apoi în afirmarea de către Patriarhia de Constantinopol a autocefaliei autodeclarate a Bisericii Ortodoxe Poloneze[4] în favoarea guvernului Piłsudski rusofob de atunci. Luând în considerare problema canonicității acestui act, Prof. S. V. Troitsky a scris în 1949: „Prin proclamarea autocefaliei unei părți din Biserica Rusă, împotriva voinței autorității supreme a Bisericii Ruse, Patriarhia de Constantinopol a încălcat canoanele care interzic episcopilor unei Biserici să intervină în problemele interne ale alteia și, prin urmare, a comis o gravă infracțiune canonică”[5].

Esența acestei infracțiuni poate fi definită drept o încălcare a unității vieții bisericești pentru că introduce – în acest caz – duhul dușmăniei în familia până acum armonioasă a credincioșilor Bisericii Ruse în favoarea unor politici anti-rusești ale guvernului polonez din acea vreme.

Acum nu este nevoie să ne ancorăm în politică deoarece este de neuitat pentru generația noastră și mențiunile despre adevărata sursă a autocefaliei auto-proclamate a Bisericii Poloneze sunt conținute în scrisoarea de răspuns a Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Patriarhul Tihon din 16 august 1924. Acolo se spune că, după acordarea autonomiei Bisericii Ortodoxe a Poloniei[6], a început despărțirea ei cuvenită. Primul Sinod al Episcopilor a fost ținut în ianuarie 1922, al doilea în mai și al treilea la mijlocul lui iunie. „Acest Sinod”, după cum se spune în scrisoare, „a fost deschis de un discurs al Președintelui-Ministru al Poloniei, care a exprimat dorința guvernului pentru necesitatea unei structuri ierarhice a Bisericii Ortodoxe din Polonia și adoptarea imediată, în vederea eliminării autorității canonice a Bisericii Ortodoxe din Moscova, a unei decizii cu privire la independența Bisericii Ortodoxe a Poloniei pe baza autocefaliei”[7].

Astfel, nu mai există un motiv să ne îndoim că autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze a intervenit în 1924 sub presiunea explicită a guvernului Piłsudski și că această presiune ar fi putut fi dictată doar de scopul polonizării populației ortodoxe ruse din Polonia și înrobirea Bisericii Ortodoxe față de Vatican prin uniație. Acum este evident că Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului a ieșit în întâmpinarea acestor intenții ale guvernului polonez pentru anumite foloase politice, confirmând autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze fără Biserica Rusă mamă, care avea singură acest drept, potrivit canoanelor.

Neînțelegerea care a rezultat a fost agravată de faptul că Patriarhia de Constantinopol a rămas ca și cum ar fi distantă față de conflict și Mitropolitul Dionisie a luat asupra sa misiunea ingrată de a justifica autocefalia auto-declarată a Bisericii Poloneze condusă de el în mijlocul dificultăților în relațiile cu Moscova și a altor motive incompatibile cu ascultarea canonică față de Biserica mamă.

Dar, acoperind acest motive, presiunea guvernului și dorința pentru independența Bisericii înlesnită de el, el era conștient de ilegalitatea raportului lui față de Biserica mamă și în corespondența ulterioară, prima dată Locțiitorul Patriarhal și apoi Mitropolitul adjunct Serghie uneori i-au amintit datoria în raport cu Biserica mamă[8], promițând să obțină cu prima ocazie binecuvântarea de la ea pentru existența independentă a Bisericii Ortodoxe Poloneze, confirmată deja ca autocefală, în opinia lui, de celelalte Biserici Ortodoxe.

Judecând după scrisori, îmboldirile conștiinței Mitropolitului Dionisie au fost înlocuite de conștiința faptului împlinit, cu care a încercat să se apere de acuzațiile canonice din partea Mitropolitului Serghie. Dar încercările de a se apăra au fost extrem de fragile și s-au prăbușit la primul contact cu argumentele zdrobitoare ale Mitropolitului Serghie. A scris Mitropolitului Dionisie că autonomia temporară acordată de Patriarhul Tihon tuturor asociațiilor bisericești[9] „a dat Bisericii Poloneze o modalitate complet lipsită de dureri să iasă din orice dificultăți” și că „nu a fost deloc nevoie să se adreseze unei Patriarhii străine pentru confirmarea Mitropolitului, prin încălcarea canoanelor”[10].

Ca răspuns la aceste argumente, Mitropolitul Dionisie a scris: „Conținutul ultimei voastre scrisori sunt de așa natură, că nu văd nici o posibilitate de a răspunde oficial. La urma urmei, autocefalia noastră a fost deja proclamată de facto și trebuie luat în considerare acest lucru”[11].

Mitropolitul Dionisie

Dar problema de fond era că nu exista o autocefalie canonică și Mitropolitul Dionisie apăra o schismă auto-declarată, pe care turma ortodoxă a Poloniei nu o dorea deloc. Mitropolitul Serghie, Adjunct al Locțiitorului patriarhal, i-a demonstrat cu răbdare și l-a determinat frățește să renunțe la această neînțelegere distructivă pentru Biserică și să nu rupă artificial și forțat turma ortodoxă din Polonia de unitatea de veacuri cu Biserica Rusă și astfel să o expună nenorocirilor anarhiei interne bisericești. El a scris Mitropolitului Dionisie: „Să discute viitorul vostru Sinod problema autocefaliei, chiar dacă ajunge la o concluzie asupra autocefaliei și asupra dorinței de a o introduce, dar să renunțe solemn și curajos la autocefalia ilegală și să invite turma ortodoxă din Polonia să rămână în comuniune canonică față de Patriarhia Moscovei și să aștepte o autocefalie legală, nu auto-declarată de la o sursă legiuită – de la Sinodul Local al Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse – mântuitoare, nu distructivă”[12].

Din aceste îndemnuri ale Mitropolitului Serghie este clar că nu se cerea nimic imposibil și dincolo de măsura datoriei arhipăstorești a Mitropolitului Dionisie, că Șeful adjunct al Bisericii Ruse deplângea nu confiscarea regiunii bisericești, ci „distrugerea arbitrară a unității Bisericii”. Chiar a admis posibilitatea autocefaliei pentru Biserica Poloneză, dar a presat pe Mitropolitul Dionisie cu privire la necesitatea unei căi legitime către ea printr-o decizie sinodală a Bisericii-mamă.

Cursul ulterior al chestiunii a arătat că Mitropolitul Dionisie a preferat să primească autocefalia ilegală și, din cauza aceasta, a rămas în dez-unitate cu Biserica-mamă până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În acest timp, atitudinea Mitropolitului Dionisie nu s-a schimbat deloc. Dar schimbările politice care au intervenit în Polonia după eliberarea ei de invadatorii fasciști a clarificat conștiința canonică a Bisericii Poloneze, care i-a amintit de necesitatea restabilirii legăturilor cu Biserica-mamă a Rusiei.

Dar, de data aceasta, turma a fost înaintea păstorului și Comitetul de conducere pentru administrarea afacerilor Bisericii Ortodoxe Poloneze a autorizat o delegație specială să meargă la Moscova la Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] să-i ceară binecuvântarea lui pentru existența autocefală a Bisericii Poloneze. Delegația a declarat că Biserica Poloneză recunoaște autocefalia dată ei de Patriarhia de Constantinopol în 1924 drept ne-canonică și nevalidă și cere Bisericii Ruse să-i acorde autocefalie canonică.

Dată fiind marea masă a populației ortodoxe din Polonia și fidelitatea turmei ei față de Ortodoxie, Sanctitatea Sa și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat cererea Bisericii Poloneze și i-a acordat dreptul la autocefalie într-o întrunire comună din 22 iunie1948.

Această decizie a fost precedată de următorul apel al delegației Sanctității Sale, Patriarhul Alexei [I], și a Sfântului Sinod din subordinea lui:

„1. Biserica Autonomă Poloneză recunoaște autocefalia Bisericii Poloneze proclamată prin tomosul Patriarhului Grigorie VII de Constnatinopol din 13 noiembrie 1924 (nr. 4588) drept ne-canonică și nevalidă și cere binecuvântarea Bisericii Ruse mamă pentru o autocefalie canonică.

2. Din perspectiva faptului că Mitropolitul Dionisie al Bisericii Poloneze este scindat față de Biserica Ortodoxă Rusă mamă și a declarat în mod repetat în scrisorile către Patriarhul Moscovei că Biserica Poloneză a primit autocefalie canonică de la Biserica din Constantinopol, Biserica Poloneză nu poate continua comuniunea liturgică și de rugăciune cu el și de acum nu-i va mai pomeni numele la dumnezeieștile slujbe ca nume al Întâistătătorului ei.

3. La fel, Biserica Poloneză încetează comuniunea de rugăciune cu toți preoții și mirenii Bisericii Poloneze care împărtășesc greșeala menționată a Mitropolitului Dionisie de acum până la pocăința lor”.

Ca răspuns la acest apel, a venit decretul următor al Sanctității Sale Patriarhul și al Sfântului Sinod:

„1. Luând în considerare renunțarea Bisericii Poloneze la autocefalia ei necanonică, Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod restabilesc acum comuniunea liturgică și de rugăciune cu ea și îi dau dreptul la deplină guvernare independentă.

2. Cât privește aprobarea autocefaliei Bisericii Poloneze de către Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserica Poloneză își alege capul din propria ei Biserică. Biserica Poloneză primește astfel rânduiala cerută de canoane pentru autocefalie”[13].

Prin acest act, confirmat curând prin consensul tuturor ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse[14], istoria neînțelegerii canonice dintre Patriarhiile Rusă și de Constantinopol pe de o parte și dintre Bisericile Rusă și Poloneză pe de alta s-a încheiat. Greșeala făcută cu douăzeci și cinci de ani în urmă de Mitropolitul Dionisie a fost corectată în 1948 în Patriarhia Moscovei. Amestecul Patriarhului de Constantinopol în problemele interne ale Bisericii Ruse a fost nenecesară și răbdarea Bisericii Ruse a fost răsplătită prin nașterea Bisericii Poloneze autocefale, acum independentă în rezolvarea propriilor ei probleme interne, îndeosebi în alegerea Întâistătătorului ei.

După cum era de așteptat, turma ortodoxă din Polonia a primit știrea aprobării canonice a autocefaliei Bisericii Poloneze cu satisfacție și ușurare și capul ei Adjunct, Arhiepiscopul timotei de Białystok și Velsk și-a exprimat profunda mulțumire față de Preafericitul Patriarh Alexei [I] și față de întregul Sinod al Ierarhiei din partea întregii Biserici. „Cred”, scria Arhiepiscopul Timotei pe 4 decembrie 1918, „că tânăra Biserică Ortodoxă Poloneză autocefală, în comuniune strânsă de rugăciune cu mai vârstnica Biserică soră Rusă și întărită de sfintele ei rugăciuni, va depăși toate vitregiile și greutățile și va îmbunătăți viața internă și va aduce contribuția ei puternică la lucrarea mântuitoare de stabilire a păcii, bunătății și dreptății pe pământ”.

Astfel, Biserica Ortodoxă Poloneză și-a recăpătat pacea, dar fostul ei cap, Mitropolitul Dionisie se pare că a persistat în greșeala lui, găsindu-se separat de viața Bisericii, care, cu ajutorul Bisericii mame, a intrat pe cursul normal al autocefaliei canonice. Găsindu-se în postura unui păstor abandonat de oile sale, a trimis următoarea scrisoare către Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I], ștampilată pe 22 august 1948:

„Sanctitatea Voastră, Vlădica Patriarh Alexei Alexei! Mila și iertarea aparțin Domnului și Dumnezeului nostru – cu aceste cuvinte din sfântul prooroc al Testamentului Vechi, pline de umilință, tristețe și căință pentru păcatele lor, fac apel la Sanctitatea Voastră și vă cer să-mi fiți Întâistătătorul meu și mijlocitorul în fața Marii Biserici Mame.

Sufletul meu nu poate suporta reprobarea care a căzut asupra mea din partea Sanctității Voastre împreună cu Sfântul Sinod și este datoria mea de conștiință să vă cer să-mi acceptați pocăința mea sinceră, deși întârziată, pentru toate greșelile mele față de Biserica Mamă.

Conștient de caracterul trecător și de nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordată de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol în 1924, recunosc și mărturisesc nevoia sfântă a binecuvântării marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză.

Vă implor ca un fiu pe Sanctitatea Voastră să nu mă lipsiți de comuniunea liturgică și canonică pe viitor cu marea Biserică Rusă mamă, care m-a acoperit și m-a crescut la înălțimea episcopală, nici cu fiica ei cea mai credincioasă, Biserica Poloneză, cu care sunt legat de o activitate de treizeci și cinci de ani de slujire ierarhică și trudă.

Prin gura Psalmistului, fac apel la Sanctitatea noastră: Pleacă urechea Ta la cuvintele mele, Doamne. Ascultă glasul plângerii mele. Că la Tine este milostivirea.

Aceleași gânduri și sentimente mă umplu pe mine, un păcătos, în prezent, și sunt chinuit groaznic și sufăr. Totuși nu-mi pierd nădejdea și sper cu tărie și cred în dragostea atotiertătoare a Sanctității Voastre și a marii Biserici Ruse mame: Așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu în Domnul (Ps. 129:5).

Cel mai mic dintre ucenicii Sanctității Voastre, Mitropolitul Dionisie

(Scrisoarea Mitropolitului Dionisie din 22 august 1948)”

Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod, după ce au ascultat „pocăința sinceră pentru toate greșelile comise împotriva Bisericii Mame” din scrisoarea fostului Mitropolit de Varșovia Dionisie către Patriarh și solicitarea sa gravă pentru ridicarea reprobării Bisericii Mame pusă asupra lui și pentru primirea în comuniune canonică, a hotărât:

„1. Să primească solicitarea Mitropolitului Dionisie de dragul pocăinței sale sincere, să ia în considerare restabilirea comuniunii lui canonice cu Biserica Rusă mamă.

2. Să ia în considerare posibilitatea, având în vedere cei treizeci și cinci de ani de slujire în demnitatea episcopală, să-l lase în rangul de Mitropolit, dar fără titlul „Preafericit” asociată lui în această perioadă de ieșire din jurisdicția Patriarhiei Moscovei.

3. Să-l informeze pe Preasfințitul Mitropolit Dionisie despre hotărârea Patriarhului Moscovei și a Episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse din 22 iunie 1948 cu privire la acordarea dreptului la autocefalie Bisericii Ortodoxe din Polonia”[15].

După cum poate fi observat din decizie, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] și Sfântul Sinod au recunoscut pe Mitropolitul Dionisie ca episcop penitent, de vreme ce recunoscuse în scrisoarea sa din 22 august că era împovărat de reprobarea din partea Bisericii mame pentru greșelile pe care le săvârșise împotriva ei. Tonul sincer al mărturisirii, care era dincolo de orice îndoială, i-a făcut să-i primească pocăința Mitropolitului Dionisie cu deplină compătimire și înțelegere față de „situația lui dureroasă și tristă” și să-l repună în comuniune cu Biserica Rusă mamă.

Recunoscând în scrisoarea sa „caracterul trecător și nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordate de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol, în 1924” și mărturisind „nevoia sfântă de binecuvântare din partea marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză”, Mitropolitul Dionisie a renunțat la recunoașterea autocefaliei necanonice date de Patriarhul Grigorie VII și a renunțat la ceea ce primise de la Patriarh în legătură cu autocefalia, în speță, titlul de „Preafericit”. Drept aceea, lăsându-l pe Preasfințitul Dionisie în rangul de Mitropolit având în vedere cei treizeci și cinci de ani ca episcop, Sfântul Sinod nu l-a recunoscut cu titlul de „Preafericit”, dat lui în legătură cu autocefalia necanonică.

Sinodul nu a recunoscut nici pe Mitropolitul Dionisie nici drept cap al Bisericii Poloneze, de vreme ce el se bucura de această conducere tot necanonic, fără binecuvântarea Bisericii-mamă. În plus, reunificarea Mitropolitului Dionisie cu Biserica Rusă a intervenit după ce i-a fost dată Bisericii Poloneze autocefalia legală, în virtutea căreia alegerea capului ei a devenit o afacere internă.

S-ar părea că istoria neînțelegerii cauzate de amestecul Patriarhiei de Constantinopol în afacerile interne ale Bisericii Ruse poate fi considerată încheiată deoarece Biserica Ortodoxă din Polonia a renunțat la autocefalia auto-proclamată din 1924 și a primit o autocefalie canonică de la Biserica mamă în 1948. Aș dori să cred și că, în legătură cu o soluționare așa de plină de învățăminte a problemei, conștiința canonică a Bisericii de Constantinopol ar trebui să fie lămurită până la măsura necesară spre o evaluare răsunătoare a lecției primite.

Dar, în realitate, s-a dovedit că neînțelegerea nu se încheiase, deși încetase să fie un fapt în viața Bisericii. În februarie anul acesta, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului s-a adresat Patriarhului Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia printr-o scrisoare din care se poate trage concluzia că Tronul Patriarhal al celei de-a doua Rome nu și-a învățat lecția predată prin eșecul canonic al tomosului lui Grigorie VII și a rămas convinsă că „prin recunoașterea de către Biserica Rusă a nevoii Bisericii Poloneze de autocefalie, participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale realizată deplin”[16].

Potrivit opiniei Patriarhului Atenagora, Biserica Rusă doar s-a alăturat recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze acordate ei de Patriarhul de Constantinopol în 1924 și astfel a aprobat intervenția ei în problemele ei și a recunoscut actul auto-proclamat al Bisericii Poloneze drept canonic și mântuitor, în ciuda protestelor ei care au venit de la Patriarhul Tihon și succesorii săi la conducerea Bisericii Ruse. Dar aceste proteste nu doar că au fost, ci continuă să fie expresia unei conștiințe canonice a Bisericii Ruse, dar în lumina evenimentelor din 1948, rămâne o mărturie pentru corectitudinea poziției ei canonice în problema aflată în atenție.

Bisericile Locale sunt de acord acum cu poziția Bisericii Ortodoxe Ruse de vreme ce ele, inclusiv Constantinopolul, au recunoscut existența autocefală a Bisericii Poloneze acordate de Biserica Rusă mamă. Cât privește „participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale” la recunoașterea autocefaliei necanonice din 1924, această participare pur și simplu nu a existat. În 1949, Prof. S. V. Troițki scria despre aceasta: „În ciuda faptului că guvernul polonez a organizat o călătorie specială pentru Mitropolitul Dionisie la Răsărit pentru a convinge celelalte Biserici autocefale să recunoască autocefalia poloneză, această încercare a eșuat. Unele Biserici au răspuns evaziv, altele, spre exemplu cea Sârbă și Bulgară, au refuzat categoric să recunoască autocefalia necanonică a Bisericii Poloneze și Patriarhul Grigorie al Antiohiei a scris Mitropolitului Antonie că un asemenea amestec în plus față de cererea și contrar dorinței și voinței autorității bisericești legiuite a Patriarhului a toată Rusia este inacceptabilă” (Jurnalul Patriarhiei Moscocvei, 1949, Nr. 12, p. 52).

Absența participării unanime a Bisericilor Locale la recunoașterea autocefaliei date nu putea fi compensată de implicarea Bisericii Constantinopolului, care nu are nicidecum dreptul de a proclama autocefalia în afara jurisdicției ei. Acest fapt reiese clar din canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, din canonul 39 al Sinodului VI Ecumenic și din canonul 24 (17) al Sinodului din Cartagina.

Dacă o parte a Bisericii Ruse din Polonia și-a permis să se adreseze Scaunului de Constantinopol pentru confirmarea autocefaliei, atunci, din punctul de vedere ale celui din urmă, se presupunea să nu încurajeze, ci să mustre. În orice caz, Patriarhia de Constantinopol ar fi trebuit să se asigure precis ce simțea Biserica Rusă mamă despre intențiile fiicei ei, Biserica Poloneză, în special de vreme ce atitudinea aceasta a fost exprimată de multe ori.

Dar Biserica de Constantinopol a acționat contrar adevărului canonic al relațiilor intra-bisericești și a dat un nou motiv să fie acuzată de imitarea primei Rome.

Și datoria de a ajuta celelalte Biserici care se află în situații dificile nu o apără de această acuzație. Dar tocmai acest motiv este exprimat în ultima epistolă a Patriarhului Atenagora, care scrie că Scaunul de Constantinopol, „datorită obligației de a ajuta regiunile bisericești aflate în dificultate, a binecuvântat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în noiembrie 1924” chipurile „pentru a împlini toate condițiile stipulate pentru ea în sfintele canoane”.

Amintind poziția cunoscută că „nu pot să limiteze drepturile celui ajutat consecințele ajutorului”, adică drepturile Bisericii Ruse în cazul dat, trebuie să indicăm din nou auto-declararea Mitropolitului Dionisie, capul de atunci al Bisericii Poloneze, care a acționat la vremea aceea împotriva majorității episcopilor și a mirenilor și împotriva dispozițiilor capului Bisericii Ruse, încălcând în ambele cazuri canoanele bisericești.

Drept aceea, acum, că există o mărturisire documentată a Mitropolitului Dionisie cu privire la abaterile pe care le-a săvârșit împotriva Bisericii mamă, unde el însuși a condamnat autocefalia auto-proclamată din 1924 și a recunoscut autocefalia legiuită din 1948, scrisoarea Patriarhului Atenagora trebuie citită cu uimire, când el scrie că „Preafericitul Arhiepiscop de Varșovia și a toată Polonia și iubitul în Hristos frate Dionisie a fost deja recunoscut acum douăzeci și cinci de ani de toate Bisericile surori patriarhale și autocefale drept capul canonic al Bisericii Ortodoxe Poloneze” și că, drept aceea, Patriarhul Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia trebuie să depună „orice efort pentru ca Preafericitul să continue slujirea sa rodnică în Preasfânta Biserică Poloneză”…

Când sunt citite aceste rânduri, sună ca și cum nu ar fi existat niciodată vreun amestec din partea Scaunului de Constantinopol în alte sfere, nici o autocefalie auto-proclamată de ei, nici o renunțare la ea din partea Bisericii Poloneze, nici un act de recunoaștere a celei din urmă din partea Bisericii Ruse și că Mitropolitul dionisie nu s-a pocăit defel și Patriarhul Moscovei nu a retras sancțiunea canonică deasupra lui. Intervenția Patriarhului Atenagora devine un fel de neînțelegere nouă și de neînchipuit.

Dar în scrisoarea sa de răspuns, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] a remarcat liniștit că „evenimentele recente din Biserica Ortodoxă Poloneză sunt deplin necunoscute” Patriarhului Atenagora și indică mai departe schimbările care au intervenit în situația din Biserica Poloneză în legătură cu renunțarea ei la autocefalia necanonică din 1924. În esență, aceste schimbări au ajuns în punctul că Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit drepturilor ei de Biserică mamă, a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în virtutea căreia întreaga ordine internă și alegerea Întâistătătorului sunt de acum problemele ei interne.

Din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 8, August 1950


[1] Din scrisoarea Patriarhului Tihon către Mitropolitul Dionsie, 23 mai 1924.

[2] Prof. S. V. Troitsky, „Să luptăm împreună cu pericolul”, Journal of the Moscow Patriarchate, No. 2, 1950, p. 37.

[3] Ibid., p. 37.

[4] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze a fost emis de Patriarhul Grigorie VII la 13 noiembrie 1924.

[5] Troitsky, „Despre apărarea nereușită a falsei teorii”, JMP, No. 12, 1949, p. 49.

[6] Scrisoarea Patriarhului Tihon, 14/27 septembrie 1921.

[7] Scrisoarea Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Sanctitatea Sa, Patriarhul Tihon al Moscovei și a toată Rusia, din 16 august 1924, Buletinul Mitropoliei Ortodoxe din Polonia, 30 nov. 1924, nr. 35, p. 3.

[8] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie către Mitropolitul Serghie, 29 noiembrie 1927.

[9] Ukazul din noiembrie 1920.

[10] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, adjunct de locțiitor, 4 ianuarie 1928.

[11] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie, 26 martie 1928.

[12] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, 26 iunie 1930.

[13] Actul din 22 iunie 1948 despre reunirea Bisericii Ortodoxe Poloneze cu Biserica Ortodoxă Rusă și acordarea autocefaliei ei.

[14] Telegrame ale ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse care confirmă actul din 22 iunie 1948 despre reunificarea Bisericii Ortodoxe Poloneze și acordarea autocefaliei ei.

[15] Rezoluția Sanctității Sale Patriarhul și a Sfântului Sinod, 9 nov. 1948.

[16] JPM, No. 8, 1950, p. 8.

Sinod (consfătuire) panortodoxă: Mai multe Biserici pentru, dar și unele împotrivă

Nikolai Balașov, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ruse din Departamentul de relații externe, a confirmat că propunerea Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a se întâlni toți capii Bisericilor în Iordania are și o dată stabilită pt luna februarie 2020. Această inițiativă a fost prima dată exprimată public de Întâstătătorul Ierusalimului luna trecută în timpul unei vizite la Moscova la Moscova pentru rezolvarea crizei ucrainene.

Conform declarațiilor recente ale oficialului Bisericii Ruse, Nikolai Balașov, rămâne de văzut cum vor răspunde celelalte Biserici Locale. Deja Arhiepiscopul Greciei a respins această propunere pentru că nu vine din partea Patriarhului Ecumenic, iar Alexandria se poziționează clar pe o recunoaștere fără dezbateri a deciziilor Fanarului.

Susținere în direcția convocării unui Sinod panortodox au manifestat până acum Arhiepiscopul Albaniei, printr-o scrisoare publică, și Biserica Cehiei și Slovaciei, care a discutat zilele trecute această opțiune și a sprijinit-o printr-o rezoluție sinodală. Aceasta din urmă a interzis întemeierea unor structuri bisericești de către alte Biserici Locale pe teritoriul său, ca răspuns la acțiunile intruzive ale Fanarului, și s-a ocupat și de acțiunile ilegale ale unui episcop ceh, Isaia, care a slujit cu schismaticii ucraineni.

Așadar, până acum, Biserica Rusă, cea Ierusalimului, a Albaniei, a Cehiei și Slovaciei doresc și pregătesc un Sinod. În opoziție sunt Constantinopolul, Grecia și Alexandria. Biserica Română, cea Bulgară, Sârbă și a Ciprului au propus de la început o rezolvare sinodală. Mai există și alți ierarhi greci care solicită acest lucru. Biserica Poloniei este, de asemenea, în așteptarea unui astfel de Sinod.

Se poate spune că majoritatea covârșitoare a lumii ortodoxe este favorabilă unei întruniri panortodoxe, dar concretizarea se va vedea în februarie.

Un Mitropolit, exarh în Cipru al Sfântului Mormânt, justifică o convocare a Întâistătătorilor la Ierusalim prin faptul că nu ar fi prima de acest fel

Timotei, Mitropolit de Vostra, exarh al Sfântului Mormânt în Cipru, aduce câteva argumente pentru întrunirea conducătorilor bisericești în Ierusalim. Pe lângă istoria bisericească și statutul actual al Sfintei Cetăți, mai există cel puțin un precedent răsunător în această privință.

De ce nu o întrunire a Întâistătătorilor la Ierusalim?

Patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu sunt la prima întâlnire în Sfânta Cetate pe teme de cea mai înaltă însemnătate pentru Biserică! După Sinodul Ferrara-Florența, s-au întâlnit cei trei Întâistătători în Ierusalim și au condamnat semnarea Unirii.

Să nu uităm că Biserica Ierusalimului a fost centrul la care se întorceau Apostolii de la evanghelizare popoarelor pentru a dezbate subiectele care se iveau între neamuri și acolo, în Ierusalim, decideau despre ce e de făcut.

Desigur că istoric centrul s-a mutat acolo unde a fost stăpânirea politică. Mai întâi la Roma, apoi la Constantinopol, de aceea și Moscova astăzi revendică o astfel de poziție. Totuși Sfânta Cetate a rămas în conștiința creștinilor «Scaunul Împăratului Hristos», după cum a fost întipărit și în procesele verbale (practicalele) Sinoadelor Ecumenice, și Biserica Sionului, a beneficiat de respectul tuturor Bisericilor și a înseși Tronurilor dintâi ca fiind incontestabil «Maică a tuturor Bisericilor».

Bisericile fiice astăzi, având în vedere impasul care a fost creat în Ortodoxie din cauza problemei ucrainene și care trăiesc deja o schismă groaznică, dacă sunt interesate în realitate de unitatea BSERICII, care este CEA MAI MARE (temă) în viața și activitatea urmașilor apostolilor, «ca să fie una», vor trebui să dea de-o parte interesele și prerogativele de proveniență lumească și, îmbrăcând haina smereniei și a împăcării, să se întrunească cu prilejul referatului Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului, după multă rugăciune, și să se consulte în Duhul Sfânt în vederea găsirii unei soluții la problema care dezbină Biserica lui Hristos, astfel încât să fie restabilită unitatea ortodocșilor.

Nota noastră: Desigur că îndemnurile la smerenie și împăcare sună bine, totuși situația actuală este dominată de orgolii foarte puternice, la care greu vor renunța atât fanarioții, cât și rușii. Aceste orgolii au fost puse deja în discuție de această propunere a Mitropolitului Timotei și probabil va fi greu să aibă un ecou favorabil, deși ar fi necesar să se reunească un Sinod chiar fără să existe astfel de voci și îndemnuri. Deja mai toată suflarea ortodoxă își dorește o dezbatere deschisă a problemelor tot mai fierbinți care macină Biserica. Patriarhia de Constantinopol este cea care le provoacă, ieșind tot mai mult în decor atât prin ecumenismul său feorce, cât și prin intervenția schismatică în Ucraina, trăgând după sine câteva Biserici loiale (Alexandria și Grecia) prin pârghii politice. Deja sunt semne tot mai clare că până și Sfântul Munte alunecă pe această pantă periculoasă.

Orgoliile la care fac referire sunt pretențiile rușilor de centru politic principal în lumea ortodoxă, care reclamă o poziție mai importantă pentru Moscova, și prerogativa Constantinopolului de a avea inițiativa măcar în problemele cele mai arzătoare. Ambele ar trebui să fie de importanță secundară pentru că Evanghelia nu este dependentă de lumea aceasta materială, ci izvorăște din lumina cea neînserată, din harul Duhului Sfânt (din smerenie, dreptate, dragoste nefățarnică și credință blândă și nezdruncinată).

Articolul Mitropolitului de Vostra conține în fotocopie și dovada întrunirii unui Sinod la Ierusalim (1443) la care a fost condamnată semnarea unirii de la Ferrara-Florența (1439) și depunerea Patriarhului de Constantinopol.

Amintim că Patriarhul Ierusalimului a propus în cursul vizitei la Moscova întrunirea unei întrevederi a tuturor Întâistătorilor de Biserici în Iordania, la care Arhiepiscopul Ieronim al Atenei a răspuns cu un refuz pe motiv că doar Patriarhul Constantinopolului are dreptul de a face astfel de convocări.

Nou Apel important al Arhiepiscopului Albaniei pentru rezolvarea crizei ucrainene la nivel pan-ortodox

† Anastasie,
Arhiepiscop de Tirana, Durrës și a toată Albania
În prevestirea Crăciunului 2019

Apel-Implorare

pentru depășirea polarizării bisericești

1. De luni de zile, multe au fost spuse și scrise despre problema bisericească ucraineană. Ceea ce este cel mai critic și cel mai necesar, în orice caz, este să fie subliniată nevoia de unitate a Ortodoxiei. Sf. Ioan Gură de Aur a declarat, într-o expresie a experienței duhovnicești patristice și a tradiției bisericești: „Numele Bisericii nu este al dezbinării, ci al unirii și armoniei. Biserica a început să existe nu ca noi să fim dezbinați, ci ca să fim uniți laolaltă”. Și în altă parte: „Nimic nu-L întărâtă pe Dumnezeu atât de mult ca o Biserică dezbinată”. Orice acțiune trebuie să ia în calcul foarte serios, așadar, acest adevăr: Unitatea Bisericii este înainte și mai presus de toate.

2. Evenimentele bisericești din anul trecut au creat o nouă realitate, cu implicarea evidentă a intereselor și oportunităților geopolitice. Această situație nouă nu poate fi ignorată, direct sau indirect. Acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei nu a adus unitatea și pacea ortodoxe dorite, după cum s-a întâmplat în cazurile precedente de acordarea a autocefaliei. Figura centrală în problema ucraineană, auto-proclamatul „Patriarh” Filaret, a refuzat în ultimă instanță Tomosul, criticând atât conținutul, cât și scopul său. Dezbinările s-au împrăștiat în alte regiuni și în lumea ortodoxă în general. În același timp, Taina supremă a unității și iertării – Sfânta Euharistie – a fost folosit de Patriarhia Moscovei în perioada confruntării ca un mijloc de aplicare a unei presiuni. Multe milioane de ortodocși din jurul lumii au rupt cu Patriarhia Ecumenică, Patriarhia de Alexandriei și Bisericile din Grecia. Mai mult, chestiunea validității hirotoniilor săvârșite de auto-proclamatul “Patriarh” Filaret când a fost excomunicat și anatematizat continuă să dezbine. Consecințele dureroase ale acestei intervenții chirurgicale sunt prea bine cunoscute, nu doar în cercurile ortodoxe, ci în toată lumea creștină.

3. Pe moment, o tăcere îngrijorătoare stăpânește în majoritatea Bisericilor Ortodoxe. Presiunile politice vizibile de ambele părți rănesc duhovnicește autoritatea Bisericii Ortodoxe, în timp ce mobilizarea persoanelor iresponsabile pentru a ridiculiza pe cei care exprimă opinii diferite, care, în același timp, îi măgulesc pe cei pe care-i sprijină, degradează dialogul inter-ortodox într-un moment critic pentru Ortodoxie. Unele cercuri bisericești și-au exprimat așteptarea că toate Bisericile Ortodoxe vor recunoaște treptat pe primitorul Tomosului. Mai mult, chiar dacă unele Biserici autocefale îl recunosc, altele s-au pronunțat prin declarații publice că vor continua să refuze să procedeze astfel. Fragmentarea etno-rasială rezultată (în greci, slavi și cei care doresc relații armonioase cu toți) anulează caracterul multi-național, multi-cultural și ecumenic al Ortodoxiei. Timpul nu corectează și nici nu vindecă neapărat schismele bisericești; mai degrabă le adâncește și le perpetuează.

4. Este urgent acum să fie găsite căi de depășire a acestei polarizări bisericești. Pentru a aborda diferite conflicte din lumea de astăzi, primul pas este încetinirea lor. Este larg acceptat și repetat adesea la scară internațională că tensiunile pot fi înfruntate doar prin mijloacele unui dialog serios. Ar trebui făcută orice încercare pentru a restabili comunicarea dintre părțile principale din criză cât de curând posibil, astfel încât să poată face schimb de propuneri creative. Există în Biserica Ortodoxă persoane care pot contribui la inițierea imediată a unor consfătuiri.

5. Este timpul să fie puse bazele pentru noi eforturi pe adevărurile tradiției ortodoxe, care sunt înrădăcinate în Sfânta Scriptură, de exemplu: „De ce mă numiți Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun?” (Luca 6:46, cf. Mt.7:21); „Dar spun vouă, iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc…” (Mt. 5:44); „și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…” (Mt. 6:12); „…silindu-vă să păstrați unitatea Duhului întru legătura păcii” (Ef. 4:3; vezi și Gal. 5:15). Urmând poruncilor Domnului cu credință, vom discerne noi căi pentru a depăși criza.

6. Soluții există. Dumnezeu ne va lumina ca să le distingem. Nu vor fi atinse, bineînțeles, prin schimburi de texte insultătoare și amenințătoare, nici prin intervenții extra-bisericești și nici nu pot fi impuse unilateral sau să vină automat prin trecerea vremii. Orice amânare deteriorează situația deja dureroasă. Și, chiar dacă va fi găsită o soluție „într-un final” „în viitor”, multe pagini neplăcute se vor fi acumulat deja în istoria Ortodoxiei. Principiul fundamental al sinodalității, pe care s-a sprijinit mereu mersul Bisericii Ortodoxe, este singurul în final care poate să găsească o ieșire din impasul crizei actuale. Adunându-ne împreună în Duhul Sfânt, în respect reciproc și cu singurul scop de a găsi o reglare pașnică, avem putința de a găsi o soluție acceptabilă pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Cu cât se amână valorificarea sinodalității la nivel panortodox, cu atât vor deveni mai primejdioase fisurile multiple din Biserica ecumenică. Tehnologia modernă amplifică zarva, confuzia și tulburarea printre ortodocși și, prin aceasta, credibilitatea Ortodoxiei scade în lumea de astăzi.

7. Cu apropierea Crăciunului, marele praznic al venirii Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu în omenire, inițiativa uimitoare a Tatălui pentru împăcarea cu neamul omenesc, oferim smerit rugămintea noastră pentru a se grăbească pașii spre prietenie, spre împăcare, astfel încât să fim îndreptățiți să cântăm toți împreună: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” (Luca 2:14). „Toate sunt ale lui Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Iisus Hristos și ne-a dăruit slujirea împăcării” (2 Cor. 5:18).

Inițiativa pentru aplicarea tratamentului noii realități aparține fără îndoială Patriarhiei Ecumenice. Dar toate Bisericile Autocefale, toți ortodocșii fără excepție purtăm responsabilitatea de a contribui la împăcare.

Prin împăcare vor dobândi pace milioane de oameni credincioși. în același timp, Ortodoxia își va adeveri destoinicia ei duhovnicească să vindece rănile prin călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu și prin lucrarea Sfântului Duh. Întărind adevărul că este o Biserică una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, ce are drept cap pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat, „pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate” (Evr. 2:10), „Care ne-a dat slujirea împăcării” (2 Cor. 5:18).

Tirana, 20 noiembrie 2019

Traducere după Orthodox Synaxis (sursa primară: Orthodox Albania și ΕΚΚΛΗΣΗ-ΔΕΗΣΗ).

Observațiile noastre: Acest apel vine într-un moment când relațiile dintre Bisericile Locale Ortodoxe chiar s-au deteriorat grav prin conflictul ucrainean. Ultima întâlnire la Moscova a Patriarhului Chiril cu Patriarhul Ierusalimului ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru Fanar. Oricine își dorește Locurile Sfinte pentru că sunt un simbol al creștinismului primar, al originilor Bisericii. În plus, ierarhia Ierusalimului este grecească și, totuși, preferă partea rușilor. Dacă nici în condițiile în care ar avea de pierdut poziții importante Constantinopolul nu cedează măcar să se facă o întrunire pan-ortodoxă, ar însemna că îndărătnicia și rătăcirea sunt mult mai adânci decât simple orgolii, sunt lipite de conștiința bisericească, generând o nouă problemă (erezie și fărâmițare).

Însă, așa cum se spune și în scrisoarea Arhiepiscopului Albaniei, aceste presiuni și negocieri de forță nu sunt în spiritul autentic creștin și ortodox. Criza Bisericii este, de fapt, mai profundă, secularizarea tot mai accentuată. Sunt necesare eforturi pentru revenirea la păstrarea învățăturii de credință cu inimă curată și la împlinirea poruncilor cu frică de Dumnezeu. De către toți, mari și mici. Acestea sunt prioritățile adevărate.

Evoluția atitudinii Patriarhului de Alexandria cu privire la schisma ucraineană. Ce va face în Cipru?

Patriarhul Alexandriei slujind împreună cu Mitropolitul Onufrie

Decizia Patriarhului Teodor al Alexandriei de a pomeni în diptice pe Epifanie Dumenko drept Întâistătător al Bisericii din Ucraina („autocefală”) a venit pe neașteptate, fără o decizie sinodală anterioară, fără semne prevestitoare, ba chiar pe fondul unor declarații de susținere a Mitropolitului canonic Onufrie din Ucraina.

Nu trebuie să uităm că în septembrie anul trecut, Patriarhul Teodor a făcut o vizită îndelungată în Ucraina, unde a slujit împreună cu Biserica Ortodoxă canonică de aici la Odesa, ba chiar a făcut declarații prin care își manifesta sprijinul pentru Mitropolitul Onufrie în contrapondere cu schismaticii locali.

Ulterior, a participat cu alți 3 Întâistătători la un demers de mediere a problemei ucrainene și a afișat mereu o simpatie față de credincioșii ortodocși canonici din Ucraina. Declarațiile sale, e drept, au trădat o notă de negociere și interes politic, totuși s-a păstrat mereu în limitele canoanelor ortodoxe.

Nu putem să nu remarcăm că această Patriarhie este una mică, deși de tradiție veche. Ea se găsește înconjurată de monofiziți și musulmani, fiind estimată la 250.000 de membri. Este de văzut ce impact va putea să aibă pe viitor. Mă refer aici că întreruperea comuniunii rușilor cei care au recunoscut pe schismatici a început să fie resimțită abia când a venit vorba de Grecia. Anterior, în privința Constantinopolului, care practic nu are decât diasporă, aproape nimeni nu a resimțit această problemă, în afară de Sfântul Munte. Probabil că în privința Alexandriei lucrurile vor fi și mai simple.

Trecând peste aceste aspecte, este de urmărit evoluția viitoare a lucrurilor. Chiar săptămâna aceasta Patriarhul Teodor va fi prezent în Cipru, la Limassol, unde va fi cinstit ocrotitorul orașului, Sf. Ioan cel Milostiv. Va pomeni și acolo pe Epifanie în diptice? Cum vor reacționa ierarhii locali? Deja aceștia i-au cerut să nu facă acest lucru, potrivit unor informații ale agenției Romfea.gr, deja i s-a cerut să nu facă acest lucru la slujbele din Cipru. Mitropolitul local Atanasie de Limassol și-a exprimat deja poziția pe tema ucraineană. De aceea acesta va fi un moment important. Deși va fi prezent Patriarhul și la onomastica Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, acolo se pare că nu va sluji.

Romfea.gr: Patriarhul Alexandriei: „După propria noastră recunoaștere, începe soluționarea problemei din Ucraina”

Mai există unele declarații de ultim moment, care confirmă informațiile că i s-a cerut să nu pomenească pe schismatici în Cipru. La această problemă a replicat: «Nu pot să vă răspund pentru că trebuie întâi să dezbat cu Preafericitul (Hristostom al Ciprului)».

De asemenea, crede că Patriarhul Moscovei nu va înceta să-l pomenească, spunând că, «precum spune și înțeleptul Arhiepiscop al Ciprului, nu este o măsură să taie pomenirea Întâistătătorilor și îndeosebi a Patriarhiilor străvechi». «Cursul întregii Biserici, precum și cursul Bisericilor mai noi s-a bazat pe Patriarhiile străvechi și pe Biserica Ciprului, în Pentarhie (cele cinci Patriarhii)», a adăugat acesta.

Însă principala declarație a fost aceasta: «Din clipa în care Patriarhul Alexandriei a recunoscut Biserica autocefală a Ucrainei, adică Tomosul pe care i l-a dat ca Biserică Mamă Patriarhia noastră Ecumenică, să știți că începe soluționarea problemei, a unei probleme care chinuie Biserica noastră». La întrebarea că lucrurile merg spre schismă, nu spre soluționare, Patriarhul a declarat: «Nu nu fi schismă! Cred că, după intervenția noastră care a urmat Patriarhia Ecumenică, vor urma și alte Biserici. În final, vom sta noi singuri, cu frică de Dumnezeu și dragoste, să rezolvăm problema».

«O Biserică ce vrea autocefalie trebuie să o primească și ei înșiși vor vedea că nu devine diferită», a încheiat Întâistătătorul Bisericii Alexandriei.

Comunicatul Patriarhului Teodor al Alexandriei cu privire la pomenirea lui Epifanie în diptice

Patriarhul Teodor al II-lea al Alexandriei

Patriarhia Alexandriei a emis astăzi un comunicat oficial cu privire la decizia de a pomeni în diptice pe Epifanie ca Întâistătător al Bisericii Autocefale a Ucrainei, care are următorul conținut:

„Lunile trecute am constatat dispoziția fraților Ierarhi în favoarea recunoașterii autocefaliei Bisericii Ucrainei acordată prin Tomos sinodal de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic.

După cum este cunoscut tuturor, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă sobornicească/catolică funcționează după sistemul sinodal de administrare, după cum a primit acest lucru din tradiție și de la Sfintele Sinoade Ecumenice. Potrivit acestui fapt, Președinții Sinoadelor bisericești Locale constituie rezultanta membrilor lor.

Conform acestora, și noi, ca putere rezultantă și efectivă a dispoziției fraților Ierarhi, am pomenit în dipticele Bisericii Ortodoxe sobornicești/catolice pe Întâistătătorul Bisericii Autocefale a Kievului și a toată Ucraina, Preafericitul Mitropolit k.k. Epifanie, rugându-ne pe drept pentru pacea și buna stare a Bisericilor noastre Ortodoxe.

†Teodor, Papă și Patriarh al Alexandriei”

Este disponibil și un text mai scurt, în facsimil, care conține semnătura Patriarhului Teodor și este datat 8 noiembrie 2019, cu număr de ordine 215/2019:

Către
Preacinstiții și preaiubitorii de Dumnezeu Arhierei ai Preasfântului nostru Tron Apostolic al Sfântului Marcu.

Preaiubiți Sfințiți Arhierei,
După cele pe care le-am dezbătut amănunțit și în particular cu voi toți, și după ο gândire matură și multă rugăciune, cerând imboldul Sfântului Duh Mângâietorul și îngrijindu-ne de unitatea Bisericii Ortodoxe, am ajuns la decizia să trecem la recunoașterea Bisericii Ortodoxe Autocefale a Ucrainei și a Întâistătătorului ei, Preafericitul k.k. Epifanie, pentru că a sosit vremea.

†Teodor al II-lea
Papă și Patriarh al Alexandriei și a toată Africa”

Nota noastră: Avem de-a face cu o decizie similară cu cea a Bisericii Greciei, chiar mai precară. Deși se spune în Comunicat că decizia pomenirii în diptice a fost luată sinodal, nu există o mărturie certă în acest sens, nu există o decizie a Sinodului.
Lucrurile se vor complica, se pare, și vor curge spre o divizare implacabilă oficializată. Cu cât recunosc mai multe Biserici așa-zisa autocefalie a structurii bisericești din Ucraina, cu atât unitatea Bisericii va fi mai afectată. Deocamdată Bisericile de factură grecească se găsesc de cealaltă parte a baricadei față de Biserica Rusă. Mai lipsește Patriarhia Ierusalimului, care a dat semne destule că nu va face acest pas și sperăm că nu-l va face. Totodată, trebuie menționat că Alexandria, deși Patriarhie, se găsește în mijlocul lumii musulmane, este foarte slabă numeric și nu are un impact foarte mare, ci mai mult de imagine.

Mai există și o declarație filmată cu privire la acest gest:

Filmarea începe cu un cuvânt introductiv al Patriarhului. Acesta face cunoscut un fapt important, anume că Patriarhia Alexandriei, a doua în ordine, a înregistrat în diptice și a recunoscut Biserica Autocefală a Ucrainei după multă rugăciune și chibzuință. Acest fapt s-a petrecut în capitala Eigptului în prezența multor arhierei și a ambasadorului Greciei. Mai afirmă Patriarhul că, din experiența sa îndelungată, cunoaște că de astăzi a fost rezolvată această mare temă cu mila lui Dumnezeu. „Înțelegerea, dragostea și nădejdea vor veni în mijlocul nostru.” Efortul și luptele noastre arată că Hristos este în mijlocul nostru.
Apoi Mitropolitul de Guineea dă citire Comunicatului tradus mai sus, iar la final este inclusă filmarea cu pomenirea lui Filaret în diptice la Vohodul Mare.

Recunoașterea schismei ucrainene de către Biserica elenă provoacă reacții în Rusia, Grecia, Polonia și Cipru; Fanarul rămâne netulburat

Arhiepiscopul Ieronim al Atenei împreună cu Patriarhul Bartolomeu și Epifanie

Chiar dacă Biserica Greciei a făcut gestul de a se alătura Patriarhiei Ecumenice în recunoașterea «autocefaliei» noii structuri bisericești din Ucraina, restul Bisericilor nu au făcut acest pas, iar unii ierarhi reacționează, încercând să contracareze această mișcare greșită.

Romfea.gr: Biserica Poloniei nu recunoaște Biserica Ucrainei

Pe 29 octombrie s-a desfășurat ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale a Poloniei sub președinția Preafericitului Mitropolit Sava de Varșovia și a toată Polonia, la care au participat toți Arhiepiscopii și Episcopii acestei Biserici.

Sfântul Sinod a fost informat cu privire la cuprinsul scrisorilor Patriarhului Irineu al Serbiei, Anastasie al Albaniei, precum și a Mitropolitului Sava al Varșoviei adresate Sanctității Sale, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului și a luat următoarea decizie:

Să rămână în vigoare poziția cu privire la subiectul autocefaliei Bisericii Ucrainei, care a fost exprimat în deciziile sinodale din 9-05-2018, 5-11-2018 și 2-04-2019. Biserica Ortodoxă Autocefală a Poloniei nu se opune acordării autocefaliei Bisericii Ucrainei pe baza regulilor dogmatico-canonice întregii Biserici, totuși nu unei grupări de dezbinați (schismatici). Dezbinații de la învățătura Sfintei Biserici nu pot să reprezinte organismul bisericesc sănătos pentru că forțează unitatea euharistică a întregii Ortodoxii.

Βημα Ορθοδοξιας: Evoluții năvalnice – Serafim de Pireu: La nivel panortodox chiar și fără Bartolomeu – Epistolă comună cu Serafim al Kitirelor

Anticipând o evoluție tragică a lucrurilor, Serafim de Pireu a declarat pentru Βημα Ορθοδοξιας că va trimite împreună cu Mitr. Serafim de Kitire un apel către toți Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe prin care le vor cere să convoace un Sinod Panortodox chiar și fără participarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. Această epistolă comună va fi trimisă în următoarele zile.

Acesta a mai declarat: «Este cu totul nevalid să susțină cineva că este atinsă unitatea Bisericii prin „restabilirea” și intrarea în ea a persoanelor din parasinagoguri (adunări separate) și schismatice, caterisite, anatematizate și nehirotonite nepocăite”, a subliniat cutezătorul Ierarh și a accentuat că numai un Sinod Panortodox are dreptul să acorde autocefalie.

«Nici o Biserică nu este dispusă să recunoască pe schismatici»

A mai făcut referire încă o dată la cele pe care le-a spus în cadrul Ierarhiei (Sinodului general) și a lămurit faptul că niciodată nu a fost de acord cu autocefalia ucraineană: «Expresia mea, ‘Nu sunt de acord, dar sunt alături de Arhiepiscop’, a fost denaturată la extrem». Declarații asemănătoare, traduse în românește, au fost exprimate și de Mitropolitul Serafim de Kitire.

Ακτινες: Patriarhul Moscovei nu l-a pomenit pe Arhiepiscopul de Atena

La slujba de duminica (ieri), Patriarhul Chiril al Moscovei a început să pună în practică decizia Sinodului Bisericii Ruse de a scoate din diptice și a nu pomeni numele PF Ieronim al Atenei după ce acesta a intrat în comuniune cu schismaticii ucraineni. Slujba a fost televizată și oricine s-a putut convinge de aceasta. La aceeași Liturghie a fost primit oficial în comuniune Exarhatul din Europa Occidentală de tradiție rusă, care s-a desprins de Patriarhia Ecumenică după ce aceasta încercase să-l dizolve. (Pot fi bănuite acolo reacții filetiste și revanșarde față de ruși din partea „ecumenicilor).

Ca reacție, Sinodul Permanent al Bisericii Greciei se va întruni în ședință extraordinară pentru a analiza această situație creată prin oprirea comuniunii de către ruși.

Romfea.gr: Arhiepiscopul Ciprului: «Nu suntem de acord nici cu Patriarhul Ecumenic, nici cu al Moscovei»

Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului și-a exprimat, în declarațiile sale de imediat după dumnezeiasca Liturghie praznicală din biserica Sfântului Gheorghe din Latsia, neplăcerea sa acută față de întreruperea pomenirii Arhiepiscopului Atenei de către Patriarhul Chiril al Moscovei.

«Atitudinea Patriarhului Moscovei o consider de neacceptat. Nu tăiem pomenirea unul altuia dintre Întâistătători deoarece nu suntem de acord cu o poziție a lui. Numai dacă devine cineva eretic întrerupem comuniunea cu el. Și ceea ce știu este că nici Patriarhul Ecumenic, nici Arhiepiscopul Atenei nu sunt eretici. Aceasta, bineînțeles, nu înseamnă că sunt de acord cu ei. Chiar dacă m-am silit să mediez ca să se facă o întâlnire pentru găsirea unei soluții, cu toate acestea nu a fost pe plac și astfel nu am stăruit. Dar nici Patriarhul Ecumenic nu vrea să se întâlnească cu cel al Moscovei, nici chiar al Moscovei nu vrea să se întâlnească cu cel Ecumenic. De aceea, de altminteri, ca Biserică a Ciprului, păstrăm o atitudine neutră pentru că nu suntem de acord cu atitudinea nici unuia dintre cei doi și nu am trecut la pomenirea nici unui nou Întâistătător (al Ucrainei, n. theodosie)».

Ακτινες: Patriarhul Ecumenic Bartolomeu: «Pun la îndoială porunci dumnezeiești și reguli care au fost consfințite de veacuri»

Între timp, Fanarul rămâne netulburat pe poziția sa cu pretenții de lider absolut. Astfel, la Liturghia din 3 noiembrie Patriarhul Bartolomeu a făcut o serie de declarații cu ocazia hirotoniei unui arhiereu și a unui preot:

«Desigur, pentru noi prerogativele și drepturile acestea nu se traduc în rânduieli de autoritate și conducere, după cum ne blamează unii, fiind dezgustați de obiceiul și măreția în smerenie a Bisericii celor săraci ai lui Hristos, deși au luat de la ea lumina lui Hristos, ci li se dă sensul și se materializează ca primat al slujirii, ofrandei și deșertării, după cum dă mărturie istoria nemincinoasă. Într-adevăr, partea constituentă zilnică a acestei Biserici martirice este grija de toate Bisericile.»

«Sunt specializate în Dreptul Canonic. Aceasta merge împreună cu noile tale (ale episcopului hirotonit, n.n.) responsabilități de a păzi rânduiala în biserică și să rechemi la ordine pe cei ce o încalcă și o aruncă la pământ. Și canoanele ce sunt în Biserică? La ce folosesc? Exact la păstrarea disciplinei, păcii, unității și la buna funcționare a vieții bisericești. De aceea și pun o înșiruire și o ierarhizare a tronurilor și a lucrurilor bisericești în general. Și prin acest sistem și organizare Constantinopolul ocupă prima poziție, slujitoare cum am spus, care poziție, cu prerogativele și drepturile pe care le antrenează, se apucă la urmă să le pună la îndoială fiicele și fiii nerecunoscători, mișcându-și călcâiul asupra binefăcătorului. Pun la îndoială porunci dumnezeiești și reguli care au fost consfințite de veacuri, silindu-se să-și satisfacă oportunitățile lor omenești politice și iubitoare de slavă. Doar că lucrează în zadar. Pentru că ecleziologia ortodoxă și rânduiala canonică a Bisericii, pe care Biserică nici porțile iadului nu o vor birui, nu se strămută. Sunt atât de adânc înrădăcinate în istoria bimilenară a creștinismului, încât nimeni să nu poată să le dezrădăcineze, oricât de tare și de puternic ar fi sau crede că este, totuși potrivit lumii, nu după Dumnezeu.»

Nota noastră: 1. Este foarte bine venită precizarea Arhiepiscopului Ciprului că doar pe motive de erezie se poate trece la oprirea comuniunii fără o decizie panortodoxă. Totuși pretențiile papiste ale Fanarului sunt susceptibile tocmai de o viziune dogmatică greșită pentru că privesc ființa Bisericii. Este un subiect care merită discutat. El se regăsește ca și capitol în mai toate Dogmaticile, deci este de natură doctrinară.

2. Pretențiile Fanarului sunt de primat de autoritate, chiar dacă iau formă „slujitoare”. Când cineva impune niște rânduieli peste capul celorlalți, acest gest cu greu poate fi catalogat drept slujire, și nu impunere. Acest limbaj, care seamănă cu cel adoptat de papa cel autentic de la Roma în ultima vreme, nu schimbă cu nimic situația.

3. Așteptăm cu interes scrisoarea celor doi Mitropoliți greci prin care să fie lansat un apel pentru convocarea unui Sinod panortodox pe tema ucraineană. Este stringentă o soluție la acest nivel, bineînțeles și pe cealaltă temă la fel de fierbinte, anume ecumenismul. Sperăm ca aceasta din urmă să nu genereze rețineri la Moscova sau în alte părți (Cipru, Alexandria sau București).

Lista cu primele Episcopii grecești interzise pentru vizitare pelerinilor ruși

Unul din efectele colaterale ale întreruperii comuniunii de către Patriarhia Moscovei cu episcopii greci care recunosc pe așa-zișii autocefali din Ucraina este îngrădirea turismului religios în aceste zone. În acest scop, Centrul pentru Turism Religios al Bisericii Ruse a publicat astăzi o listă cu primele Mitropolii grecești care sunt interzise ca loc de destinație pentru pelerinii ruși.

Această măsură este urmarea hotărârii Sinodului recent al Patriarhiei Moscovei pe tema recunoașterii schismei din Ucraina de către Biserica Greciei. Pasajul cu pricina sună astfel: „Întrerupem comuniunea de rugăciune și euharistică față de arhiereii Bisericii Greciei care au primit sau primesc într-o astfel de comuniune delegații comunităților ucrainene schismatice necanonice. La fel, nu dăm binecuvântare pentru călătorii de închinare în eparhiile care sunt păstorite de ierarhii în cauză. Informațiile aferente vor fi comunicate pe larg organelor de închinare și turistice ale țării, care constituie ținutul canonic al Bisericii noastre”.

Deocamdată se regăsesc doar 6 Mitropolii pe această listă, care s-ar putea lărgi după vizita preconizată a schismaticilor ucraineni în Grecia. Acestea sunt:

1) Arhiepiscopia Atenei
2) Mitropolia de Lankada
3) Mitropolia de Veria
4) Mitropolia de Arta
5) Mitropolia de Trikki și Stagon
6) Mitropolia Dimitriadei.

Arhiepiscopul Ieronim a recunoscut oficial pe «autocefalii» ucraineni

A fost publicată astăzi Scrisoarea oficială trimisă de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei către Epifanie, liderul grupării ucrainene, prin care recunoaște așa-zisa reabilitare și nou înființata formațiune bisericească. Această Scrisoare este datată 21 octombrie 2019, cu numărul de intrare 4751.

Preafericite Mitropolit kir Epifanie de Kiev și a toată Ucraina, mult iubite și îndrăgit frate și împreună-slujitor în Hristos Dumnezeu al Modestiei noastre, ne adresăm foarte călduros Preafericirii Voastre, îmbrățișându-vă.

Am primit încântați Epistola patriarhală cu nr. 1119 din 24 decembrie 2018, prin care suntem informați despre lucrarea inițiatoare a Bisericii de Constantinopol, primul Tron și prima răspunzătoare, care, privind cu amabilitate către Voi, către ierarhia din jurul vostru, către sfințitul cler și către poporul credincios al Domnului, a readus cele despărțite în turma cea una a Păstorului celui Mare, Domnul și Mântuitorul nostru, precum (suntem informați) și despre proclamarea prin Decretul Sinodal al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice a Preasfintei Biserici a Ucrainei drept autocefală și autoadministrată, cinstită cu răspunderile și drepturile celorlalte Biserici Autocefale.

 Între timp, primind cu multă bucurie Scrisoarea Voastră irenică din decembrie anul trecut, prin care ni se comunica alegerea Voastră canonică drept Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina, adresăm personal Preafericirii Voastre prin Scrisoare de mână urările noastre călduroase de felicitare, ale Sinodului, ale clerului evlavios și ale poporului iubitor de Hristos al Preasfintei Biserici a Greciei, dorindu-ă luminare și întărire de la Dumnezeu cel în Treime spre împlinirea responsabilităților Voastre noi și pline de răspundere ca Întâistătător al Bisericii din Ucraina!

Preasfintele Biserici Locale, Preafericite frate, participă la dumnezeiasca Euharistie a Potirului comun al vieții prin unitatea de credință, prin păstrarea acelorași dogme insuflate de Dumnezeu, stabilite de Sfintele și Marile sinoade Ecumenice, constituind mădularele Bisericii una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească. Drept aceea, bucurându-ne și noi de acest mesaj bun al bunului mers al dorințelor și lucrărilor comune spre dizolvarea barierei dintre Voi și noi, frați de un cuget întru toate, barieră care aducea necaz și sminteală mare spre foarte marea pagubă a toată Biserica și a mărturiei comune contemporane a Ortodoxie, care a existat până acum. Înălțăm laolaltă doxologie și laudă din partea Preasfintei noastre Biserici apostolice a Greciei Cârmuitorului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a readus la comuniunea dintâi, redând (noi) Preafericirii Voastre îmbrățișarea frățească a dragostei și întinzându-vă dreapta comuniunii bisericești.

În această privință, dorindu-vă ca Domnul, pacea noastră, „Care a făcut cele două una și a dezlegat zidul din mijloc al despărțirii” (Ef. 2: 14), „să vă dea să cugetați același lucru întreolaltă” (Rom. 15: 5) totdeauna și să dăruiască o slujire de Întâistătător cu mulți ani, mult roditoare și cu bune roade, spre binele Preasfintei Biserici soră a Ucrainei și spre desăvârșita ei unitate, care este clătinată din greu de furtună, izbăvire și restabilire a păcii ei depline, a liniștii și bunei stări, spre slava lui Dumnezeu și a Ortodoxiei din lume, vă îmbrățișăm pe Preafericirea Voastră, frate drag, cu sărutare sfântă și semnăm,

Ieronim, Înaintestătător al Atenei, iubit frate în Hristos (scris de mână)