Ascultarea este o virtute de căpătâi în Ortodoxie. Îndeosebi în Pateric sunt relatate cazuri uimitoare de ascultători care au săvârșit minuni la porunca starețului lor. Unii au prins animale sălbatice, alții au sădit varză cu rădăcinile în sus și s-a prins, alții au trecut prin foc, alții au scos demoni și, în general, cei supuși sunt elogiați ca cei mai desăvârșiți nevoitori și mai curați sufletește. Însă trebuie subliniat faptul că această faptă bună trebuie făcută cu discernământ, mai ales că este foarte răspândită teoria că urmarea păstorilor Bisericii, chiar și la rău, nu produce pagube, ci este numai folositoare.
Baza supunerii față de păstorii Bisericii este Însuși Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp. 2:8). Aceasta este expresia maximă a iubirii și încredințării în voia lui Dumnezeu ca un exemplu pentru noi toți. La rândul lor, apostolii și urmașii lor moștenesc această autoritate și sarcină de la Mântuitorul nostru: „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Lc. 10:16). Așadar ascultarea de ierarhia bisericească este vitală; prin ea ne ținem de Însuși Hristos.
Însă chiar și în Noul Testament există multe avertismente legate de păzirea de învățătorii și proorocii mincinoși, care vin chiar în numele Domnului. Ba Sf. Apostol Pavel atrage atenția că vor intra lupi înșelători chiar din preoțime (Fapte 20:30), care vor sfâșia turma credincioșilor. Aceasta înseamnă că ascultarea datorată păstorilor de suflete nu este absolută, ci în strictă dependență de gradul în care aceștia reprezintă și fac voia lui Dumnezeu.
Învățăturile Sfinților Părinți despre ascultare sunt unanime. Trebuie să fie făcută față de oricine, dar nu față de orice s-ar cere. În acest sens, este elocventă dispoziția Sf. Vasile cel Mare (Reguli mici, 114): „Deosebirea celor care poruncesc nu trebuie să vatăme ascultarea celor care primesc poruncile, pentru că și Moise a ascultat de Ietro, care îl sfătuia cele bune. … Dacă ni s-ar porunci ceva care este în acord cu porunca Domnului sau contribuie la aceasta, se cuvine s-o primim cu mai multă sârguință și cu mai multă grijă. … Însă când cineva ne-ar porunci ceva care este împotriva poruncii Domnului, care o strică sau o întinează, este vremea să spunem atunci că: «Se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5:29)”.
Părinții mai apropiați de vremea noastră au atras atenția în mod deosebit asupra dispariției povățuitorilor iscusiți și asupra pericolului de a cădea pe mâna unor amăgitori care depărtează de Dumnezeu mai mult decât apropie. Sf. Paisie Velicikovski a dat ca sfat urmarea învățăturilor Sfinților Părinți din scrierile lor. La fel și Sf. Nil Sorski și foarte mulți alții. Îndeosebi Sf. Ignatie Briancianinov a scris despre ascultarea cu discernământ, formulând poate cele mai pertinente și mai complete sfaturi în această privință, cunoscute printre credincioșii mai râvnitori.
Pentru a întări cuvintele Sf. Ignatie, sunt foarte folositoare sfaturile prețioase ale unui alt Sfânt rus contemporan cu acesta, Teofan Zăvorâtul, care a scris foarte pe larg pe această temă. Accentul cade, de data aceasta, pe ascultare, nu pe fuga de povățuirile greșite și vătămătoare. Dar, în esență, este expusă aceeași convingere În rândurile de mai jos va fi redat un fragment despre învățătura sa cu privire la viețuirea după sfat, împreună cu cei de un cuget, care poate fi consultată pe larg în cartea Viața lăuntrică.
Viața trăită sub îndrumare
După cum pruncul nou-născut nu poate trăi fără mama sa, care se îngrijește de el, îl dezmiardă și îl dădăcește, la fel și cel nou-născut în duh, care s-a convertit, are mare trebuință, pentru început, de dădacă și de dădăceală, de o călăuză și de călăuzire. … Căci, de vreme ce a pășit pe o cale cu totul nouă şi necunoscută pentru el, trebuie să se folosească de o dreaptă îndrumare şi să nu rămână doar la propriile presupuneri. La început umblă ca prin ceață sau ca printr-un codru întunecos, înconjurat de capcane – așadar să-i întindă mâna celui ce poate să-l scoată de acolo şi să-l pună pe propriile lui picioare. El este bolnav; cum te poţi hotărî să te vindeci singur de cele mai subtile boli sufleteşti, când nici trupul nu ni-l vindecăm singuri, nici măcar medicii, darămite oamenii obişnuiţi? Putem să ne deprindem, fără să le învăţăm, numai cu lucrurile pentru care am fost, în mod firesc, născuţi; artele şi meşteşugurile trebuie să le învăţăm: de pildă, învăţăm să scriem, să desenăm, să cântăm şi aşa mai departe. Iar lucrarea mântuirii este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: am putea, oare, aici, să ne descurcăm fără învăţător? Cine procedează astfel, acela, chiar de la începutul drumului mântuirii, deschide porţile să pătrundă în el starea cea mai păgubitoare: încrederea în sine, nădejdea în forţele proprii. … Există situaţii când începătorul este nevoit să rămână numai în voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-l ruşinează pe cel ce nădăjduieşte în El. Însă o situaţie ca aceasta trebuie s-o considerăm ca ieşită din comun, excepţională. A spera pentru sine minuni, în cadrul ordinii fireşti a evenimentelor înseamnă a ispiti pe Dumnezeu. Domnul, arătându-Se Apostolului Pavel, l-a trimis mai întâi la Anania (Fapt. 9, 6) şi de abia apoi l-a învăţat chiar El, nemijlocit (Gal. 1, 12); şi acest Apostol, învăţat de Dumnezeu, păşind pe calea propovăduirii, aleargă la sfatul celorlalţi apostoli, ca nu cumva – spune el – să alerg sau să fi alergat în zadar (Gal. 2, 2). …
Este esențială necesitatea de a te supune conducerii altora și foloasele ei sunt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredințezi. Mulți părinți – după cum spune, în acelaşi loc, Sfântul Casian – aduc în loc de folos pagubă şi în loc de mângâiere disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul, şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfântul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce scrie el că nu oricine este vârstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gândurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întâlneşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi având darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vârsta înaintată, şi-au descoperit gândurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în stare să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvârşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului râvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămân necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. În afară de aceasta, dreapta socotinţă este unul din darurile Sfântului Duh – daruri care sunt multe și nu se dau toate tuturor, ci cui vrea Dumnezeu. Deprinderea simţirilor cu discernerea binelui şi a răului este proprie fiecărui curăţit, dar categorisirea tuturor cazurilor, rezolvarea situaţiilor obişnuite si neobişnuite şi hotărârea a ce anume din ele poate fi acceptat, iar ce trebuie respins – aceasta o pot face numai clarvăzătorii. …
Călăuzirea, fiind, aşadar, unică în esenţa ei, în viaţa reală ea se înfăţişează sub mai multe aspecte. Primul, general, cel mai adesea utilizabil şi cel mai larg răspândit este păstorirea bisericească; al doilea este egumenia monahală, iar al treilea, patrocraţia sau stăreţia.
Păstorirea bisericească are tocmai această însuşire a îndrumării; vedem aceasta din faptul că păstorului i se încredinţează turma spre a fi mântuită, adică [mai întâi] formată; ea ascultă de glasul păstorului, îl urmează şi merge numai pe unde-i indică el. Păstorul îşi pune sufletul pentru oi; el este paznicul, căruia I se spune: Din mâinile tale le voi cere sufletele. Unirea reciprocă şi legătura dintre păstor şi păstoriţi este exprimată de Apostol astfel: Ascultaţi pe mai-marii voştri […] fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă (Evr. 13, 17). Vedem de aici cum păstoriţii se predau păstorului şi vedem răspunderea acestuia pentru sufletele păstoriţilor. …
Se vede de la sine că egumenia mănăstirească se bucură de aceleaşi însuşiri. În aceasta constă esenţa organizării modului de viaţă mănăstiresc şi a trăirii cucernice. Cel ce intră în comunitate este primit cu condiţia ca să nu aibă voie proprie şi nici cuget propriu, ci va trăi în supunere necondiţionată şi sub ocârmuirea părintelui-îndrumător (egumen). Cei ce vin la mănăstire spun că vor să-şi mântuiască sufletul. Egumenul este, de asemenea, persoana care poate călăuzi spre mântuire; cu această condiţie este ales de fraţi, cu această condiţie aceştia i se supun.
Stăreţia constă în predarea celui ce caută mântuirea nu egumenului, ci altei persoane încercate, dinăuntrul sau din afara mănăstirii. Concret, astăzi, cel mai adesea aceştia sunt duhovnicii sau, în alte lăcaşuri, stareţii (bătrânii îmbunătăţiţi), care au binecuvântarea de a asculta descoperirea gândurilor şi intre care este împărţită întreaga comunitate. Aici, legătura dintre cei doi este nevăzută, ţine de conştiinţă, dar este la fel de puternică şi de roditoare. Pentru pustnici şi eremiţi este singurul mod de îndrumare, aşa cum vedem din istorie. La acest mod se referă tot ce s-a scris în paterice despre ascultare. De fapt, puterea sa lucrătoare decurge din faptul că, nefiind [o legătură] publică şi oficială, prin aceasta cheamă la mai multă deschidere şi sinceritate. De aceea, dacă astăzi există călăuzire, ea se manifestă prin acest mod.
Iar acum, întrebarea: „Cum şi unde poate fi găsit îndrumătorul?” se rezolvă de la sine. Du-te la acela pe care ţi l-a trimis Dumnezeu și încredinţează-te lui, aşa cum învaţă Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. Modurile de călăuzire prezentate îmbrăţişează întreaga viaţă creştină. Aşadar, oricine ar fi cel ce se trezeşte, el are întotdeauna deasupra sa o călăuză. Cine se trezeşte fiind în viaţa civilă şi obştească, acela va urma cârmuirea păstorului; cine se trezeşte fiind la mănăstire, acela se va încredinţa egumenului sau aceluia pe care egumenul i-l va indica. În ce rang se află fiecare, în acela să rămână şi să se folosească de călăuzirea pe care o găseşte la îndemână, fără să treacă din proprie iniţiativă dintr-un loc într-altul şi dintr-o turmă într-alta, cu îngâmfare şi dispreţ, şi mai ales fără să-şi aleagă, samavolnic, o cale originală spre desăvârşire. Aceasta este foarte periculos şi este una dintre uneltirile satanei, prin care omul, pocăindu-se şi simţind nevoia unui îndrumător, vrea să fuga de îndrumătorul său legitim, fără să se uite îndărăt, fără să stea să cugete şi să cerceteze. Pe când trăia în păcat, nu se gândea la mântuire; la fel gândea şi despre alţii, pe toţi îi considera la nivelul său. Acum, pocăindu-se şi întorcându-se singur spre Dumnezeu – căci aşa i se pare – crede că toţi au rămas acolo unde fusese el mai înainte, adică în întuneric, în păcat, şi numai el s-a înălţat, a păşit în lumina lui Dumnezeu. Când, de fapt, poate că el calcă pentru prima dată pe terenul pe care alţii – cu care, eventual, petrece zi de zi în aceleaşi cercuri – lucrează de multă vreme, deprinzând deja meşteşugul. Aici se vede vicleşugul satanei: de a-l lăsa pe om fără călăuzire, singur de capul său, ce are ca urmare inevitabilă căderea şi înşelăciunea diavolească sau mutarea dintr-un loc într-altul, care nu este ziditoare, ci doar amărăşte. Dacă a făcut aşa, penitentului sau râvnitorului la mântuire nu-i rămâne decât să-şi reînnoiască legătura sau legământul cu părintele care – în persoana păstorului, a egumenului sau a duhovnicului este dat de Dumnezeu pentru chivernisirea vieţii sale. Mai înainte nu se gândea la o călăuză, dar, în virtutea rânduielilor stabilite, avea totuşi un conducător, chiar dacă numai formal; acum trebuie să-şi reconsidere credinţa după semnificaţia ei adevărată şi să se unească sufletește cu acesta, în credinţă, adică să vină și să-i spună: „Mântuieşte-mă, mă încredinţez ţie, voi veni la tine cu toate greutăţile şi cu orice nelămurire” – şi apoi chiar să facă aşa. Din partea îndrumătorilor, obligaţia rămâne neschimbată: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici în faţa Bisericii, nici în faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici în faţa judecăţii oamenilor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se încredinţeze şi chiar o face. În această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămâne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a îndruma se va descoperi imediat, şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sarcină asupra mea”. Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este în stare poate indica pe un altul care este în stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu încape nici o îndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup în piele de oaie; adesea, egumenul este un simplu corăbier, în locul unui cârmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o înfăţişare cuvioasă. De aceea, există întotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să suportăm apoi, în loc de folos, pagubă, şi în loc de mântuire, pierzanie. Un cârmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, în loc să-i hrănească, îi aduc la disperare pe cei care vin la ei”, şi dă şi exemple. Astfel de plângeri pot fi auzite şi întâlnite în orice vremuri. Numai cuvântul: „Trăieşte ca până acum!” sau: „Ce pui atâtea la cale?!” va stinge întreaga râvnă şi, aşadar, îl va împinge din nou pe sărmanul care tocmai îşi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare întrebarea: Cum să procedeze într-un astfel de caz cel ce înţelege necesitatea cârmuirii şi primejdia de moarte de a rămâne lipsit de ea, cel ce îşi cunoaşte, de asemenea, obligaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, în acelaşi timp, se teme, cu îndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma lui şi să nu fie iarăşi împins în prăpastia de mai înainte? …
Totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar putem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-odată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu, o anumită chemare, o înclinaţie sufletească, rămânând, între timp, predaţi în voia Sa, în chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Însuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amăgire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predându-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sunt de folos nimănui, decât unuia singur. Se schimbă de la sine în faţa lui [a ucenicului] – de unde îi vine înţelepciunea? – şi este rânduită mântuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici în predarea hotărâtă în voia lui Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască. Sfântul Dorotei rezolvă această problemă astfel. Dacă cineva nu are cui să ceară un sfat – spune sfântul – ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci îl va călăuzi în toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dumnezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii Iui, așa cum spune Scriptura: Şi proorocul se poate amăgi […] spune cuvântul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela (învăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci când vezi i limpede că duhovnicul rânduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezolvă îndoielile, nu-ţi dă sfat, în general nu te zideşte – din pricina lipsei de experienţă sau din neatenţie nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci cu cine-l vei schimba? Cei din jurul tău îţi sunt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul rugându-L să nu te abandoneze în primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rânduiască pe acesta, sau să-ți indice pe altul, dar în acest timp rămâi cu primul, sub ascultarea lui, în aşteptare, cu răbdare, chemând pe Dumnezeu. O vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mântuire, nu-i aşa? Trebuie! Rânduiala vieţii evlavioase îţi este cunoscută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru început, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negura necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rânduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află în negură ar face mai bine să stea într-un loc decât să umble de colo-colo, altfel se poate întâmpla să cadă în groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărâre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămâi cu smerenie în simplitate! Dacă, de la bun început, începi să tot schimbi, nu re mai opreşti. Gândurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva – dar, iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dumnezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul – dar aşteaptă şi rabdă până când va veni un semn hotărâtor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, îţi va da, dacă ai nevoie. …
Unii sfătuiesc ca, rămânând la îndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, în problemele particulare, care ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotință: aceasta va hotărî ce este folositor şi ce este dăunător – şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1Tes. 5, 21), ca şi părerea general răspândită a tuturor Sfinților Părinți că cea mai înaltă între virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără îngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se câştigă prin trudă îndelungată, cu smerenie şi cu evlavioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu să nu îndrăznească în nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreaptă socotinţă, nici cu cuvântul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i întrebe pe cei iscusiţi şi încercaţi. Referitor la cel ce se află la început, trebuie să stabilim următoarea pravilă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea într-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să întrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie – căci nu toate le sunt bune tuturor, ci – cum spune Petru Damaschinul – timpul, începutul, starea, vârsta, puterea, sănătatea, educaţia şi celelalte au mare greutate în această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic în ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar dreapta socotinţă este bună şi de lauda, deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodată în ea, până când nu te vei întări prin sfatul şi experienţa altora.
Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la învăţătura părinţilor şi le vei învăţa pe toate. Nu încape îndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup ori lumina pentru lume. Sfântul Nil Sorski ne învaţă că astăzi avem un singur îndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranță că au slăbit văzătorii căii de mântuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfânt, ei au scris regulile de cârmuire şi de călăuzire pe calea mântuirii. Dacă nu poţi găsi un îndrumător – spune stareţul Serafim – în stare să te călăuzească spre viaţa contemplativă, în acest caz trebuie să te conduci după Sfânta Scriptură, întrucât Însuşi Domnul ne porunceşte și învăţam din Sfânta Scriptură, spunând: Încercaţi…Trebuie, de asemenea, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti, pe cât posibil, după puterile tale, să împlineşti ceea ce te învaţă ele şi astfel, puţin câte puţin, să te ridici spre desăvârşire.
Dar iată din nou întrebarea: Cine, ce si cum să citească? Și apoi: Ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neîncercat? „Regula, în sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum”. Câţi nu pier din această pricină, că încearcă să pună în aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, încât, când aud de o boală – oricare ar fi ea –, îşi închipuie că sunt bolnavi şi chiar se îmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără îndrumare. Aşadar citeşte, cercetează, pătrunde, îmbogăţeşte-te de înţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat, şi nu după socotinţa ta. Dacă ai citit ceva, du-te și întreabă cum este cu aceasta, de ți se potriveşte şi cum poţi s-o împlineşti şi tu.
Dar apare problema: Pe cine să întrebi? Păstorul-îndrumător tace, ţi-ai pierdut încrederea în el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămâi în nehotărâre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire în van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, niciodată după socotinţa ta sau după ce ai citit în cărţi, ci aşteaptă până când [situaţia] se va stabiliza, iar până atunci caută sfat şi rezolvare. În orice timp şi în orice loc pot fi găsiţi oameni încercaţi în trăire evlavioasă, râvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care Îl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri în legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neînţelegere şi îndoială să le-o încredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau împreună îţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mântuitor. De aceea, când părintele-îndrumător nu este în stare să hotărască, iar Dumnezeu încă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te încredinţezi, înţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo îndoială şi nu ai pe cine să întrebi, fa rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, Care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o rezolvare trainică, nu te va lăsa să cazi în amăgire, numai să ai, într-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.
În privinţa cazurilor particulare, dar şi în general, putem rămâne la această pravilă, căci întreaga noastră viaţă este alcătuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deosebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică îndeosebi vremurilor noastre. Omul, predându-se pe sine lui Dumnezeu, este învăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu întrebare. Aici, călăuza sunt Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă în sfat; puterea de pornire stă în predarea lui Dumnezeu, rugându-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. …
Aşadar în privinţa cârmuirii putem pune următoarele pravile: teme-te să rămâi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început, umblă după cunoscuta rânduială a evlaviei, sub îndrumarea părintelui care îţi este numit. Când Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cârmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va întâmpla dimpotrivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerând semnul lui Dumnezeu sau întâlnirea unui trimis al Lui, rămânând în aceeaşi întocmire a vieţii evlavioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, nădăjduind. De întâlneşti pe cineva de acelaşi cuget cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el în deplină pace şi înţelegere, întru Domnul, pentru mântuire. Dar să respecţi lucrul cel mai important: predarea hotărâtă lui Dumnezeu, cu rugăciune puternică şi cu frângere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi să nu te conduci niciodată în nimic după propria minte şi voie, ci tot ce faci, fa cu sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.
