al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie, Episcopul Ciprului

Binecuvântat este Dumnezeu.

Podoabă a trupului este capul, care stă deasupra trupului, iar podoabă a praznicelor e praznicul de astăzi. „Care este?”, zice. Prăznuim înălţarea lui Hristos cu trupul ca ceea ce se arată plinirea praznicelor împărăteşti. Căci, precum capul este cu înfăţişare luminată, aşa şi praznicul de astăzi străluceşte frumuseţea harului dumnezeiesc; însă cei mulţi, necunoscând măreţia acestuia, îl socotesc mai prejos. Şi, dacă voiţi a învăţa, aţintiţi-vă cu răbdare la mine mintea! Numai vă rog să lucraţi împreună cu mine prin rugăciuni şi suflările cele de plumb domoliţi-le şi valurile bârfirii liniştiţi-le şi daţi-mi mie auzul neocupat. Căci, după înţeleptul Solomon, «cuvintele înţelepţilor întru odihnă sunt ascultate»(Eccl. 9:17). Aşadar praznicul cel dintâi e naşterea cea înfricoşată şi minunată după trup a lui Hristos. Căci cum nu e minunată coborârea din ceruri a lui Dumnezeu la noi, dar mai degrabă împreună-coborâre? Pentru că Stăpânul tuturor a socotit vrednică înfăţişarea robului de a o uni cu Sine şi Cel ce cuprinde toate a avea maică săracă. Al doilea praznic e cel al Teofaniei, care are o privelişte cu mult mai mare decât primul. Căci la primul praznic steaua a arătat pe Dumnezeu Cuvântul cel născut, iar la al doilea praznic Ioan a strigat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (In. 1:29). Şi Tatăl a întărit mărturia Celui botezat, strigând din cer: «Acesta este Fiul Meu ce iubit, întru Care am binevoit» (Mt. 3:17).

Însă nici atunci nu a fost întreagă dobândirea întregii înţelepciuni deoarece trupul muritor încă nu primise prin Înviere nemurirea. Al treilea praznic după patima cea mântuitoare, Învierea, face vii prin botezul sângelui Lui pe cei ce străfulgerează de lumină şi sunt renăscuţi prin apă şi prin Duh Sfânt. De aceea chiar şi lumea căzută a sculat-o şi pe Adam, cel ce a căzut de demult, l-a învrednicit de viaţă veşnică. Prin lemn a mâncat Adam moarte, prin lemnul crucii viaţă lumii se dăruieşte. Şi acesta s-a arătat mai slăvit decât praznicele de dinainte deoarece întru el moartea, omorând prin moarte moartea, a adus viaţă veşnică celor muritori. Însă nici acesta nu avea plinătatea bucuriei, ţinând pe pământ pe Cel înviat. Şi cel al Cincizecimii are bucurie mare şi mai presus de cuvânt, în care s-a dat apostolilor Duh Sfânt; dar astăzi, în ziua Înălţării, toate s-au umplut de veselie. Deschizând cerurile cele luminoase şi urcând văzduhul cel din părticele mărunte şi pe cel din pământ în buclele cele cereşti înnodându-l şi toate firile îngerilor stârnindu-le spre neîncetată bucurie, străină privelişte ne-a arătat, trupul nostru ridicat pe tron împărătesc. Unde sunt cei ce se îndeletnicesc cu hipodromurile şi iubesc măiestria vizitiilor? Veniţi, vedeţi hipodrom uimitor, Creatorul zidirii ţinut în car omenesc, nu pe pământ râpos mânând, ci suindu-Se în chip nou pe drumuri eterice şi zorindu-se să ia loc în sânurile cele cereşti şi depăşind pe Veliar, răsturnându-l cu putere.

Însă copiii iudeilor cei zavistnici, auzind adevărul, că Hristos S-a înălţat la ceruri, vrând să facă să pălească minunea cea uimitoare a dreptăţii lui Ilie, îl aduc pe Ilie, spunând: Ce vă daţi în vânt, creştinilor, că S-a înălţat Hristos, precum spuneţi? Căci şi Ilie, om fiind, învrednicindu-se de o slavă asemănătoare, s-a înălţat la ceruri. Către aceştia ne adresăm cu îndrăzneală: Pentru ce, o, iudeilor, prădaţi cărţile şi nu vedeţi cele scrise în ele cu amănunţime? Pentru ce citiţi şi nu cunoaşteţi? Căci ce zice dumnezeiasca Scriptură? «Şi s-a înălţat Ilie întru cutremur ca la cer» (4Rg. 2:11); iar «ca la cer» are o înţelegere nedesluşită, iar „la cer” arată vădit adevărul. Iar că nici Ilie, nici altcineva nu s-a suit la cer decât Singur Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, El Însuşi a spus-o despre Sine, încredinţându-le pe toate: «Nimeni nu s-a suit în cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In. 3:13), Păstorul cel bun, Care, lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor în munţii cereşti şi oaia cea rătăcită aflând-o şi purtând-o pe umeri şi la limanul cel ceresc aducând-o, Părintelui Său aducând-o ca dar, spune: „Aflat-am, Tată, oaia cea rătăcită, pe care, înşelând-o şarpele cel viclean prin măiestriile sale, a rătăcit-o şi i-a arătat căi rele şi a murdărit cu tina politeismului curăţia dumnezeieştii cunoştinţe.            Văzându-o, deci, că se înăbuşă în mocirla vieţii, am răpit-o degrabă la dreapta dumnezeirii Mele şi am spălat-o cu milostivirile îndurărilor în curgerile Iordanului şi, miruind-o cu buna mireasmă a Sfântului Duh, am sprijinit-o prin Înviere, făcând vrednică de dumnezeirea Ta pe cea străină, pe oaia cea cuvântătoare”.

Astăzi diavolul se jeluieşte de înfrângerea casei sale, văzând trupul nostru suindu-se la ceruri; astăzi păcatul e dezlegat ca un fum prin Înălţarea lui Hristos Iisus; astăzi diavolul se tânguieşte, spunând: „Ce voi face, nenorocitul? Răpind de la mine pe toţi cei din veac ca un şoim iute, deşert m-a făcut şi, tăindu-mi din toate părţile aripile, m-a azvârlit la pământ. M-a amăgit Fiul Mariei. N-am ştiut că Dumnezeu Se ascunde în trup omenesc. L-am văzut îmbrăcat în trup omenesc şi, socotindu-L om simplu, i-am mişcat pe iudei împotriva Lui şi pe cele ce nu cutezam să le răpesc prin mine însumi, pe acestea le-am lucrat prin iudei. Mii de cleveteli am născocit, tot felul de ocară am gândit asupra Lui; cu trestie şi cu burete L-am adăpat; cu spini am încununat capul Lui; cu palme L-am necinstit, pe cruce prin cuie L-am pironit; la sfârşit de moarte dându-L, ca şi cum aş fi biruit, am prăznuit cu iudeii. Dar, văzând că S-a ridicat a treia zi, precum a zis mai înainte, ca şi cum aş fi primit un pumnal în inimă, am căzut; dar, văzându-L că mănâncă şi bea, iarăşi I-am pregătit altă cruce. Însă, pe când cugetam acestea în sine, Îl văd pe El cu slavă urcându-Se la cer, de unde eu cu ruşine am căzut. De aceea şi Psalmistul, de multă vreme striga, spunând: «Toate neamurile bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că Domnul e Preaînalt, Împărat înfricoşător, mare peste tot pământul»(Ps. 46:2); şi iarăşi: «Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă»(Ps. 46:5). Vreau să-L prind şi, ca un plumb, cad jos; voiesc să-L apuc şi mă văd în chip nevăzut cu mâinile la spate.

Ce voi face, nefericitul? M-a aruncat de pretutindeni. Din cer ca pe o piatră prea mică m-a azvârlit jos, pe pământ. Căzând pe pământ, am vrut să mă ascund în ape; şi, aflându-mă ascuns în curgerile Iordanului, ca pe un balaur, prinzându-mă, m-a biciuit. Vreau să stăpânesc şi pământul – şi toate, ca păzitoare ale legii stăpâneşti, strigă glasul cel împotriva mea: «Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps. 23:1). Cutremurul a arătat că este al Domnului. Căci pământul, care poartă numele Domnului, s-a învolburat cu tremur de neîndurat, fiind biciuit pentru neorânduiala fiilor lui, ca şi cum şi-ar deschide gura pentru fracturile stihiilor, striga mărimea durerii celei ascunse; şi, cruţând pe cei ce au păcătuit, ca o mamă pentru fii, se roagă: «Cine va grăi puterile Domnului? Auzite va face toate laudele Lui? Al Domnului este pământul şi plinirea lui». Căci trupul cel plăsmuit din pământ l-a unit cu Sine Hristos şi l-a aşezat în ceruri. Vine diavolul, voind să-l murdărească prin curvie. Însă, având ca paznic neadormit ochiul sufletului, să nu îngădui tâlharului să strice ochiul minţii ca, îndrăznind în faţa lui, să zică: „Nu mă fac vânzător al moşiei Stăpânului. Căci al Domnului e pământul şi Biserica lui Hristos cea cultivată pretutindeni de ploaia cea cerească şi care aduce lui Hristos roadă pururea înverzită treizeci [şi şaizeci] şi o sută. «Ieşit-a, zice, semănătorul să semene» (Mt. 13:3) şi una a căzut lângă cale, amăgirea elinească. Şi au venit păsările, răpitorii cei înfometaţi ai demonilor, şi au mâncat-o. Alta a căzut pe loc pietros, zic de voirea cea cu chip aspru a iudeilor, şi îndată a răsărit vlăstar prematur şi fărădelege. Căci astfel este felul iudeilor. Căci în pustie, pe când li se dădea Lege, au grăit către Moise: «Toate câte le-a zis Dumnezeu le vom face şi le vom asculta»(Iş. 19:8). Şi cei ce au făgăduit acestea s-au închinat la un viţel fără de suflet şi au cinstit mai mult pe cel mort decât pe Dumnezeu cel viu. Alta a căzut între spini, ereziile cele cu ţepi tari şi cu limbi hulitoare, care înăbuşă sămânţa evlaviei în fiecare zi. Alta a căzut pe pământ bun, Biserica lui Hristos cea prielnică, care aduce roadă treizeci şi şaizeci şi o sută. Treizeci e jugul întregii înţelepciuni; şaizeci e al fecioriei cu înfăţişare îngerească; o sută e al dumnezeieştii dreptăţi, al curăţiei şi al vitejiei mucenicilor. Căci propovăduitorii bunei credinţe, bine vestind tuturor venirea Domnului cea de pe urmă, au spus: «Aşa va veni, în ce fel L-aţi văzut ridicându-Se» (FA 1:11). Căci au văzut doi bărbaţi în veşminte albe. Doi, ca să fie crezut adevărul; bărbaţi, ca să-i întărească în bărbăţie pe ucenici, îmbrăcaţi în alb, ca să strălucească gândurile ascultătorilor. Deci ce-au propovăduit cei ce au văzut? Bărbaţi israeliteni, ce staţi privind la cer? Ce vă aţintiţi privirea la cer? Mai degrabă, văzând pe Făcătorul cerului, gândiţi-vă la măreţia Celui ce-l ţine şi vă minunaţi de pogorământul iubirii Lui de oameni, că, unind cu Sine pe omul cel pământesc, l-a arătat cetăţean ceresc şi locuitor al cerului l-a aşezat. Vai, unde s-a suit cel ce şedea jos! Ce staţi privind la cer?

Aşa va veni. Aşa. Cum? Fiind îmbrăcat cu trupul nostru şi punând înainte coasta cea străpunsă cu suliţa ca să privească iudeii la Cel pe Care L-au împuns; iar noi vom fi învredniciţi a vedea faţa Lui cu îndrăzneală şi vom dobândi bunurile făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[Text publicat inițial în revista Glasul monahilor, mai-iunie 2005, traducere din greaca veche de Ierod. (Ierom.) Lavrentie]