Biserica sărbătorește anual evenimentele importante ce țin de mântuire, în special legate de Hristos, avânt în vedere datele calendaristice după cât sunt acestea disponibile. Dar nu toate informațiile sunt riguroase pentru că nu se cunoaște momentul exact când s-au produs. De exemplu, Schimbarea la Față nu se știe că s-ar fi petrecut în jurul datei de 6 august, dar nu este important să se suprapună pe momentul precis. În ce privește Nașterea Domnului, inițial Biserica a prăznuit-o pe 6 ianuarie, împreună cu Boboteaza, după cum se vede în unele cuvântări din acele vremuri, cum ar fi a Sf. Grigorie Teologul, care face referire la ambele sărbători împărătești în aceeași zi. Mutarea Nașterii Domnului la finalul lui decembrie s-a produs din motive bine fundamentate istoric, iar cea mai cunoscută sursă de documentare a acestui fapt este omilia Sf. Ioan Gură de Aur, pe care o redăm mai jos.
Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!
Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.
Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.
Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.
Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este plină de mulţimea credincioşilor.
Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.
Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.
Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadix.
Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.
Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.
Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.
Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).
De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.
Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).
Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.
Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.
Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).
Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!
Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.
Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.
Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.
Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.
Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.
Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?
Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a șasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.
Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.
Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«În luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.
Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.
Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).
Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).
„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).
Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.
Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).
Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.
Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.
Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.
Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.
O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.
Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.
După ce m-am ocupat ieri de cuvântul despre prooroci şi patriarhi, au rămas puţine din creaţiile lui Dumnezeu. Căci toate se spală prin ape şi se adapă şi se curăţă. Şi, într-adevăr, firea apelor e una, dar se împarte în multe părţi prin zidiri: în viţă se face acritură, în untdelemn unduioasă; în crin albă, roşie în trandafir; în roade hrănitoare, în lemne crescătoare; patrupedele le adapă şi pe peşti îi hrăneşte; trupurile oamenilor le curăţă. Oricând trăim, prin ape trăim; oricând ne îmbogăţim, prin ape ne îmbogăţim; oricând ne odihnim, prin ape ne odihnim. Prin urmare să nu ţi se pară mică puterea apelor! Ci acestea toate le trec pentru lungimea cuvântului. De fapt, oricât vom tălmăci, pe cele mai multe le sărim; căci nu ajunge cuvântul omenesc să tâlcuiască cu de-amănuntul darul cel îndestulat al apelor, precum nu se poate măsura marea cu cuvântul, nici câte bunătăţi ale apelor mărilor se distribuie oamenilor prin înţelepciunea lui Dumnezeu.
Şi iarăşi mă grăbesc spre Legământul cel Nou, căci, vorbind multe despre ape, nu ştiu de unde am însetat şi, înotând în apele celui de faţă, iarăşi însetez. Dar îmi voi aduce aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care propovăduieşte în Evanghelii şi spune: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7:37-38). Aşadar să alergăm la El şi să ne tămăduim setea noastră, adăpându-ne cu curgeri duhovniceşti şi irigându-ne cu ape cereşti! Nu cumva voi afla că port în mine chiar un râu şi, căutând numai un râu, mă voi afla câştigând tot izvorul? Căci Iisus Hristos este avuţia fără de moarte a sufletelor noastre şi izvor ceresc. Însă unde voi alerga? Cine e Cel ce mă conduce de mână? Cine e Cel Care să-mi arate paharul acesta al vieţii? Conduceţi-mă de mână pe mine, străinul, la ape, călăuziţi-mă la izvorul, la râul şi la curgerile care izvorăsc sus, în cer, şi de acolo plouă, iar pe cei ce beau cu credinţă îi trimite în împărăţia cerurilor! Căci poftim foarte de aceste ape ca să aflăm mântuirea.
Vino, fericite între apostoli Ioane, cheamă-ne pe noi la Iordan! Căci, multe ape cutreierând, de la tine vom primi cununa cea dumnezeiască. De fapt, ştiu că proorocii şi patriarhii prin ape s-au mântuit [în chip simbolic] şi că zidirea întreagă s-a spălat prin ape, iar Dumnezeu cel fără de păcat S-a botezat cu apă. Acesta vine la Iordan să Se boteze şi să înfăptuiască minunea cea mare şi străină. Dumnezeu Unul-Născut[2], Care este în sânul Tatălui, Cel ce este din început la Dumnezeu, Dumnezeu, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel închinat de îngeri şi slăvit de arhangheli, pe Care-L laudă heruvimii şi-L slăvesc serafimii, întinzând mare curăţire şi bună-vestire lumii, învaţă neamul oamenilor să nu dispreţuiască harul acesta ceresc. Şi Se botează Cel fără de păcat şi apele lumii le sfinţeşte. Căci Domnul este peste ape multe, însă îi plineşte pe cei de faţă Cel ce Se botează; căci şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip de porumbel. Şi Tatăl de sus, din ceruri, a strigat: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3:17). Adevărată e proorocia care spune: „Domnul peste ape multe. Dumnezeul slavei a tunat” (Ps. 28:3).
Oare cine nu crede după o astfel de slavă[3]? Cine se mai îndoieşte de harul acesta ceresc? Nu se poate ca cineva să vadă împărăţia cerurilor fără a se învrednici de botez, nici nu poate să se afle desăvârşit, chiar de va petrece ca îngerii, fără a lua cununa darului acesta. Însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat-o, spunându-ne: „De nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia cerurilor” (In. 3:5). Ba şi de-şi va duce viaţa îngereşte şi după apostoli se va dărui pe sine lui Dumnezeu, dar va dispreţui harul botezului, nu poate să se afle desăvârşit. Aşa a spus fericitului Corneliu: „Corneliu, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (FA 10:4). Însă peste acestea este cununa cea desăvârşită, darul cel din credinţă prin ape. De aceea a trimis pe întâi-stătătorul apostolilor, pe Petru, şi a plinit restul. A venit, a îndrumat, a botezat, a încununat. S-a pus de acum pe credinţă neclintit rămâne întemeiat pe harul apelor.
Nu te uita la ape şi să te îndoieşti iarăşi! Vezi cum îţi dăruieşte Dumnezeu prin ape iertarea păcatelor! Nu te uita la ape şi să iei spre defăimare uşurinţa darului! Când vezi apele, aleargă cu credinţă, căci aceste ape îţi sting gheena, acestea te rourează pentru râul cel înfocat, acestea singure ruşinează cugetarea gheenei. Aşa a spus bogatul cel din Evanghelii care căuta şi vedea pe Lazăr odihnind în sânurile lui Avraam: „Miluieşte-mă, părinte Avraame, şi trimite pe Lazăr ca să-şi moaie degetul său în apă şi să răcorească limba mea, că mă chinuiesc rău în văpaia aceasta!” (Lc. 16:24).
De aceea, când vezi apele, aleargă cu sârguinţă! Căci aceste ape îţi deschid cerul, aceste ape te strămută de la robie la libertate; aceste ape îţi deschid raiul şi-ţi dăruiesc ochi duhovniceşti; aceste ape te înalţă la tainele cele cereşti, la care îngerii doresc să privească. Te-ai întraripat de acum cu gândirea la ceruri; ai văzut pe Dumnezeu sfinţind firea apelor, ai văzut nedespărţita potrivire a Sfintei Treimi deasupra apelor, ai luat de la Dumnezeu făgăduinţele prooroceşti, care binevestesc mântuirea ta; cununa sufletului e vădită, iertarea păcatelor celor de multă vreme e aproape. Rânduieşte-le pe toate în chip curat şi întărit spre gătire: credinţă curată, gând nerănit, frică dumnezeiască, închinare adevărată, veşmânt îngeresc, adu-le pe toate desăvârşite Celui desăvârşit, căci va să fii slujit de leviţi, să fii dus de mână de preoţi, de îngeri să fii înarmat, de ape să fii curăţit, la Dumnezeu şi Tatăl să fii încununat, că Lui se cuvine slava împreună şi Fiului şi Duhului Sfânt în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după Sf. Vasile cel Mare, Homilia in aquas în Ps. Basilii,Εἰς τὰ ὕδατα καὶ εἰς τὸ ἅγιον βάπτισμα, S. Constanza (ed.), Peloritane Editrice, Messina, 1967, pp. 39- 44.
[2] Cf. In. 1: 18. În versiunile manuscrise ale Noului Testament se găseşte şi varianta „Dumnezeu Unul-Născut”, spre care înclină Sfântul Vasile şi face uz de ea de patru ori în Tratatul despre Sfântul Duh, VI, 15; VIII, 17, 19; XVIII, 45. Această variantă mai este menţionată şi de alţi Părinţi bisericeşti precum: Clement Alexandrinul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Epifanie al Salaminei, Eusebiu al Cezareei, Teodoret al Cyrului, Sfântul Chiril al Alexandriei.
[3] Deşi nu este explicit din text la care slavă se referă pentru că nu o descrie, se subînţelege că e vorba de slava Noului Testament. Având în vedere că la Bobotează Hristos a fost adumbrit de Duhul Sfânt în chip de porumbel şi a fost mărturisit de Tatăl şi cerurile s-au deschis, lucruri care arată tainele ce sunt primite prin Botezul creştin, nimeni n-ar trebui să refuze să devină creştin prin Botez.
(Din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez)
În care se prezintă faptul că lumina ei este nezidită [1]
Lăudăm și noi și ne minunăm când contemplăm din nou această mare lucrare a lui Dumnezeu, vorbesc de toată zidirea văzută. O laudă și se minunează de ea când o cercetează și înțelepții elinilor. Însă noi facem aceasta spre slava lui Ziditorului, iar aceia împotriva Ziditorului; căci au slujit în mod jalnic zidirii în locul Ziditorului. Așa și glasurile proorocești apostolice și patristice le clarificăm și noi, însă spre folosul celor de față și spre lauda Duhului, Care a grăit prin prooroci, apostoli și Părinți. Se apucă să le explice și fruntașii relei erezii temporare, însă spre vătămarea celor convinși de ei și spre stricarea adevărului bunei-credințe, folosindu-se de glasurile Duhului împotriva Duhului. Dar cuvântul despre harul evanghelic, care este înalt și potrivit pentru urechi și înțelegeri încărunțite, Părinții noștri purtători de Dumnezeu ni l-au reprezentat potrivit pentru noi, cei nedesăvârșiți, rafinându-l prin gurile lor, așa cum mamele iubitoare de fii, mestecând mâncarea mai tare, o prepară bună și acceptabilă și pentru sugari, de vreme ce fluidul din gura mamelor trupești devine hrană pentru copii și înțelesurile din inimile Părinților purtători de Dumnezeu devin hrană folositoare pentru sufletele celor ce ascultă și sunt convinși, iar gurile celor răutăcioși și rău-credincioși cele pline de otravă mortală, când sunt amestecare cu cuvinte de viață, devin mortale și acestea pentru cei care ascultă fără vigilență.
2. Deci să fugim de cei care nu primesc explicațiile patristice, ci se ispitesc să introducă cele potrivnice de la ei înșiși și se prefac că se țin de cuvintele din text, dar resping înțelegerea cea bine-credincioasă. Să fugim mai mult decât fuge cineva de șarpe! Căci cel ce mușcă trupul omoară vremelnic, despărțindu-l de sufletul cel nemuritor; dar cei ce prind însuși sufletul cu dinții îl despart de Dumnezeu, ceea ce este moarte veșnică a sufletului nemuritor. Deci să fugim de unii ca aceștia cu toată puterea și să scăpăm la cei ce prezintă lucruri bine-credincioase și mântuitoare, ca unii care sunt în acord cu predaniile patristice.
3. Am spus unele ca acestea acum și am făcut introducerea către dragostea voastră deoarece astăzi prăznuim cinstita Schimbare la Față a lui Hristos de pe munte și cuvântul nostru este despre lumina ei, împotriva căreia încă și acum este dusă o luptă din partea celor ce duc război cu lumina. Hai să punem înainte glasurile evanghelice citite puțin mai înainte astăzi spre dezvăluirea tainei și spre etalarea adevărului.
«După șase zile, Iisus i-a luat de-o parte pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și i-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele» (Mt. 17: 1).
Acest lucru este primul necesar să fie privit din Evanghelie, după care zi numără Matei, Apostolul și Evanghelistul lui Hristos, cele șase zile, după care a venit ziua Schimbării la Față? Deci după care? După aceea în care a spus Domnul, învățându-i pe ucenicii Săi, că Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său și adaugă, spunând «că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărăția Sa» (Mt. 16: 28), numind slava Tatălui și împărăția Sa lumina propriei Schimbări la Față. acest lucru îl spune și Evanghelistul Luca, arătând și prezentând mai vădit că «au fost după aceste cuvinte ca la opt zile și, luând cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage și s-a făcut chipul feței Sale în timp ce se ruga altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucitoare» (Lc. 9: 28).
4. Dar cum conglăsuiesc între ei, unul spunând limpede de opt zile între făgăduință și ziua arătării, iar celălalt după șase zile? Ascultă și înțelege! Au fost opt pe munte și s-au arătat șase. Acești trei, Petru, Iacov și Ioan, sunt cei care au urcat împreună cu Iisus; și au văzut acolo că sunt și vorbesc împreună cu El Moise și Ilie, așa încât aceștia sunt șase. Dar totuși au fost împreună cu Domnul în mod nevăzut și Tatăl și Duhul Sfânt, Unul dând mărturie prin glas că Acesta este Fiul Său iubit, iar Celălalt strălucind prin norul luminos și arătând că lumina este de-o-fire și unitară a Fiului cu El și cu Tatăl; căci bogăția Lor este faptul de a fi de-o-fire și țâșnirea unitară a strălucirii. Deci astfel sunt opt cei șase. Deci, precum în acestea nu există nici o contrazicere între șase și opt, tot la fel nici Evangheliștii nu se contrazic, unul zicând după șase zile, iar pentru Luca au fost opt zile după cuvintele acestea; dar prin amândouă aceste cuvinte ne-au dat un chip oarecare al faptelor celor combinate pe munte tainic și vădit.
5. Dacă ar lua seama așa cineva bine și după literă, ar putea să vadă că propovăduitorii dumnezeiești sunt în consens între ei. Deoarece Luca a zis opt zile fără să fie în dezacord cu cel care a zis apoi de șase zile, însă a cuprins și ziua în care au fost spuse cuvintele acelea, dar și ziua în care S-a schimba Domnul la Față. Acestea le dă de înțeles și Matei pentru cei care iau seama cu pricepere prin prepoziția „după”, care arată posteritatea. El a zis, iar acela a lăsat-o, căci nu zice după opt zile, ca acela cu șase zile, ci că s-au făcut ca la opt zile. Astfel că nici o deosebire în înțelegerea celor istorisite de Evangheliști.
6. Dar se mai arată ceva mare și tainic prin faptul că ni se pare că sunt în dezacord între ei. Luați aminte cu mintea la cele ce vor fi spuse, cei care sunteți mai străbătători cu mintea! De ce a zis unul după șase zile, iar celălalt a trecut și peste săptămână, pomenind de optime? Pentru că priveliștea mare a luminii Schimbării la Față a Domnului este taina zilei a opta, adică a veacului viitor, care se arată după odihna lumii făcute în șase zile și după depășirea simțurilor noastre, care lucrează înșesit. Căci avem cinci simțuri, dar cuvântul exprimat prin simțuri, dacă este adăugat la acestea, face ca lucrarea simțirii noastre să fie înșesită.
Dar împărăția lui Dumnezeu făgăduită celor vrednici este nu numai peste simțire, ci și peste cuvânt; de aceea, după nelucrarea cea bună a celor împlinite înșesit, șeptimea/săptămâna îmbogățește valoarea acestei nelucrări și în optime împărăția lui Dumnezeu se arată prin puterea unei lucrări mai bune. Domnul a zis mai dinainte despre această putere a Duhului dumnezeiesc, prin care face văzută celor vrednici împărăția lui Dumnezeu, arătând ucenicilor: «sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27), adică dând celor ce văd puterea de a vedea cele nevăzute, care curăță dinainte stricăciunea mortală și dăunătoare sufletului, care este păcatul. Iar gustarea din acest păcat este începutul răului prin gând, pe când cei care se curăță dinainte de ea nu vor gusta moartea sufletului, păzindu-se neprihăniți prin puterea viitoarei arătări, precum socotesc eu, și în privința minții.
7. «Dar sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27).
Împăratul a toate este pretutindeni și pretutindeni este împărăția Lui, așa încât faptul de a veni împărăția lui nu arată că vine din altă parte, ci că se arată prin această putere a dumnezeiescului Duh; de a ceea a spus că vine întru putere. Această putere nu se face pur și simplu oricui, ci celor ce au stat cu Domnul, adică celor stabiliți în credința Lui și celor ca Petru, Iacov și Ioan și celor care sunt ridicați de cuvânt mai înainte pe un munte înalt, adică celor ce au urcat peste firea noastră smerită. Deoarece din acest motiv Se arată Dumnezeu în munte, după cum ar spune cineva. Pe de o parte El coboară din înălțimea Sa, iar pe de altă parte ne ridică pe noi din smerenia de jos ca să fie cuprins Cel necuprins într-o măsură în firea născută/muritoare și pe cât este în siguranță. O astfel de închipuire nu este mai rea decât mintea, ci cu mult mai bună și mai înaltă pentru că se face prin puterea dumnezeiescului Duh.
8. Așadar nu se face și se desface, nici nu este circumscrisă, nici nu cade sub puterea simțită lumina Schimbării la Față a Domnului, deși este văzută cu ochi trupești pentru puțin timp și pe vârful mic al muntelui, ci de la trup la duh în acel moment, potrivit celui ce a spus: «au trecut inițiații Domnului prin schimbarea simțurilor pe care a lucrat-o în ei Duhul” și astfel au văzut, pe cât le-a dăruit puterea dumnezeiescului Duh, lumina aceea negrăită. Celor ce o hulesc acum, fără să o vadă, li se pare că cei aleși dintre apostoli au văzut printr-o putere simțită și zidită lumina Schimbării la Față a Domnului și, de aceea, se apucă să tragă înspre zidire nu numai lumina aceea, slava și împărăția lui Dumnezeu, ci și puterea dumnezeiescului Duh, prin care se descoperă celor vrednici cele dumnezeiești. Căci n-au auzit sau n-au crezut pe Pavel, care spune: «cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Lui; căci Duhul cercetează și adâncurile lui Dumnezeu» (1Cor. 2: 9).
9. Dar, când a sosit ziua a opta, după cum s-a spus, a luat cu Sine Domnul pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage. Căci mereu Se ruga mereu despărțindu-Se de toți, chiar și de apostoli, ca atunci când a hrănit pe cei cinci mii împreună cu femei și copii cu cinci pâini și doi pești imediat i-a slobozit pe toți și pe toți ucenicii i-a silit să se suie în corabie, iar El Însuși S-a suit într-un munte să Se roage (Mt. 14: 22). Sau a luat cu Sine puțini și pe aceia care depășeau pe ceilalți. Și, când s-a apropiat mântuitoarea patimă, celorlalți ucenici le-a zis: „Ședeți aici până Mă voi ruga”, dar a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan (Mt. 26:36). Deci pe aceștia singuri și acum, luându-i cu Sine, «S-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor», adică în timp ce ei vedeau.
10. Ce înseamnă că S-a schimbat la Față?
Zice teologul Gură de Aur: „a deschis, precum a bine-voit, puțin din dumnezeire și a arătat celor inițiați pe Dumnezeu, Care locuia în El. «Căci s-a făcut, în timp ce El Se ruga», precum zice Luca, «înfățișarea Lui alta, strălucind ca soarele», precum scrie Matei. A zis ca soarele nu ca să înțeleagă cineva acea lumină simțită – fugi de lipsa de vedere a celor ce nu pot înțelege nimic mai înalt decât cele ce se arată prin simțuri –, ci ca să cunoaștem că ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc și văd la nivelul simțurilor, aceasta este Hristos ca Dumnezeu pentru cei care viețuiesc potrivit duhului și văd în Duhul și nu este nevoie de altă lumină pentru cei ce văd cele dumnezeiești în vedenii. Căci El este lumină pentru cele veșnice și nu este altceva, căci de ar trebui o a doua lumină pentru cei ce au pe cea mai mare?
Când Se ruga așa, a strălucit și a descoperit în mod negrăit celor aleși dintre ucenici acea lumină negrăită, fiind ei împreună cu proorocii de vârf ca să arate că rugăciunea este autoarea acelei vederi și să învățăm că prin apropierea de Dumnezeu prin virtute și prin unirea cu El în minte intervine și se arată acea strălucire, fiind dată și văzută de toți cei care se ațintesc neîncetat spre Dumnezeu prin lucrarea binelui riguroasă și prin rugăciune sinceră. Căci frumusețea cea adevărată și cea mai dorită a dumnezeieștii și fericitei firi este văzută numai de cel curățit la minte. Cel care se ațintește spre scânteierile și harismele acestea se împărtășește de ceva din ea, ca și cum s-ar colora o figură obișnuită cu o rază înflorită. De aceea și fața lui Moise a fost slăvită când vorbea cu Dumnezeu.
11. Vedeți că și Moise s-a schimbat la față când a urcat în munte și astfel a văzut slava Domnului? Dar a pătimit transformarea, nu a lucrat-o, potrivit cu cel ce spune: „la aceasta mă aduce lucirea măsurată de aici a adevărului, să văd și să pătimesc strălucirea lui dumnezeu”[2]. Iar Domnul nostru Iisus Hristos a avut de la Sine strălucirea aceea; de aceea El nu avea nevoie nici de rugăciune, care strălucea trupul cu dumnezeiască lumină, ci a arătat de unde le vine și cum li se arată sfinților strălucirea lui Dumnezeu, căci vor străluci și drepții ca soarele în împărăția Tatălui lor (Mt. 13:43) și, devenind așa toți lumină dumnezeiască, ca vlăstare ale luminii dumnezeiești, vor vedea pe Hristos strălucind peste măsură dumnezeiește și negrăit, a cărui slavă a dumnezeirii, care provine din fire, s-a arătat pe Tabor și în trup datorită unității Ipostasului. Așa a strălucit și fața Lui prin această lumină ca soarele.
12. Cei ce proiectează cuvântul elinesc și înțelepciunea acestei lumi asupra noastră și nu se supun deloc bărbaților duhovnicești în privința cuvintelor Duhului, ci aleg să-i contrazică, când aud de lumina Schimbării la Față a Domnului de pe munte, care s-a făcut văzută ochilor apostolești, se coboară imediat la lumina simțită și zidită și trag înspre aceasta lumina cea nematerială, neînserată, veșnică și nu numai mai presus de simțire, ci și mai presus de minte, ei înșiși fiind jos și neputând să înțeleagă nimic mai presus de cele pământești. Deși Cel Care a strălucit cu aceasta a arătat-o dinainte că este nezidită, numind-o împărăție a lui Dumnezeu. Căci împărăția lui Dumnezeu nu este roabă și zidită, căci ea singură este neîmpărățită și neînvinsă de toate și dincolo de orice timp și veac și nu este îngăduit, zice, să înceapă sau să ajungă sub veacuri sau sub timp împărăția lui Dumnezeu. Credem că aceasta este moștenirea celor ce se mântuiesc.
13. De vreme ce Domnul, când S-a schimbat la Față, a strălucit și arătat acea slavă, strălucire și lumină și va veni iarăși precum a fost văzut de ucenici pe munte, prin urmare a luat o lumină și va ajunge în veci pe care nu o avea înainte? Fugi de această hulă! Căci cel ce spune aceasta va slăvi trei firi în privința lui Hristos, cea dumnezeiască, cea omenească și a acelei lumini. Așadar nu a arătat altă strălucire, ci pe cea pe care o avea nevăzut. Avea strălucirea firii dumnezeiești ascunsă de trup. Deci lumina aceea este a dumnezeirii și este nezidită, de vreme ce și Hristos S-a schimbat la Față, potrivit teologilor[3], nu luând ceea ce nu era, nici transformându-Se în ceva ce nu era, ci arătând ucenicilor Săi ceea era, deschizând ochii lor și făcându-i din orbi văzători. Vezi că sunt orbi față de acea lumină ochii care văd potrivit firii? Așadar acea lumină nu este simțită, nici cei ce văd nu au văzut pur și simplu cu ochii simțiți, ci au fost realcătuiți prin puterea dumnezeiescului Duh.
14. Deci au fost schimbați și astfel au văzut schimbarea, nu pe cea desăvârșită, ci pe cea pe care a primit-o frământătura noastră din această observație, fiind îndumnezeită prin unirea cu Dumnezeu Cuvântul. De acolo a cunoscut și cea care a zămislit în feciorie și a născut în mod străin pe Dumnezeu purtător de trup, născut din ea și Simeon l-a luat în brațe ca pe un Prunc cu mâinile, iar bătrâna Ana I-a ieșit în întâmpinare. Căci dumnezeiasca putere s-a arătat ca prin niște pojghițe de cristal, strălucind celor ce au ochii inimii curățiți.
15. De ce îi ia pe corifei dintre ceilalți și îi suie și sunt ei singuri deoparte?
Ca să arate cumva ceva mare și tainic. Cum este ceva mare și tainic priveliștea luminii simțite, pe care cei aleși și cei împreună cu ei lăsați jos o aveau și înainte de a urca? Dar de ce au avut nevoie ei de puterea Duhului și de adaosul prin ea sau de schimbarea ochilor pentru a vedea acea lumină dacă era simțită și zidită? Cum să fie slava și împărăția Tatălui și lumina Duhului simțite? Dar cum va veni Hristos într-o astfel de slavă și împărăție în veacul viitor, când nu este nevoie de aer, de lumină, de loc și de unele ca acestea, ci Dumnezeu va fi pentru noi în loc de toate, potrivit Apostolului (1Cor. 15: 28)? Iar dacă este în loc de toate, va fi oricum și în loc de lumină. De aici se arată iarăși că și lumina aceea este a dumnezeirii, de vreme ce și Ioan, cel mai teologic dintre Evangheliști, arată în Apocalipsă că cetatea aceea viitoare și stătătoare «nu are nevoie de soare, nici de lună ca să strălucească în ea; căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și Mielul este sfeșnicul ei» (Apoc. 21: 23). Oare nu ne-a arătat explicit și acolo că Iisus, Care S-a schimbat acum la Față dumnezeiește pe Tabor, Care ține trupul drept sfeșnic, iar în loc de lumină slava dumnezeirii, care s-a arătat celor care au urcat pe munte? Dar și despre cei ce vor locui în cetatea aceea El Însuși zice că «nu vor avea nevoie de lumina sfeșnicului și de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu va lumina asupra lor și nu va mai fi noapte» (Apoc. 22: 5). Deci ce este această lumină în care nu este schimbare sau umbră de schimbare (Iac. 1: 17)? Ce este această lumină neschimbată și neînserată? Oare nu este a dumnezeirii?
16. Dar și Moise și Ilie, mai ales Moise, fiind suflet fără de trup, cum au fost văzuți și au fost slăviți prin lumina simțită? Și aceștia, fiind văzuți în slavă acolo, vorbeau de ieșirea pe care urma să o împlinească în Ierusalim. Dar cum de au recunoscut Apostolii pe cei pe care nu-i văzuseră înainte, dacă nu prin puterea descoperitoare a acelei lumini?
17. Dar, ca să nu întindem prea mult mintea voastră, restul cuvintelor evanghelice le vom depozita pentru o vreme pentru sfânta și dumnezeiasca slujbă. Crezând, după cum am fost învățați de cei luminați de Hristos, cele pe care numai ei singuri le știu precis (căci tainele Mele sunt ale Mele și ale celor ai Mei, zice Dumnezeu prin proorocul (Daniel 2: 27)), deci crezând bine, precum am fost învățați și pricepând taina Schimbării la Față a Domnului, să călătorim spre strălucirea acelei lumini și, iubind frumusețea slavei neschimbătoare, să curățim ochiul minții de întinările pământești, disprețuind orice încântare și delectare care nu sunt stabile, care, deși ar părea dulci, însă produc durere veșnică, deși aduc farmec trupului, dar îmbracă sufletul cu haina aceea a urâtă a păcatului, pentru care, după ce este legat de mâini și de picioare, cel ce nu are haina legăturii nestricăcioase este scos în focul și întunericul acela mai din afară.
18. De care lucru să fim izbăviți toți prin strălucirea și cunoașterea luminii nemateriale și veșnice a Schimbării la Față a Domnului spre slava Lui și a Tatălui Său fără de început și a făcătorului de viață Duh, a Cărora este una această strălucire, dumnezeire, slavă, împărăție și putere, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Aceasta este
prima (a 34-a) din cele două cuvântări ale Sf. Grigorie Palama la această
sărbătoare, probabil rostită în seara Praznicului Schimbării la Față, urmată de
omilia din timpul Liturghiei (a 35-a din cele păstrate în opera sa).
[1]
Traducere a Omiliei 34, prima la Schimbarea la Față, din ΕΠΕ 76, p. 352-379.
[2]
Vezi Sf. Grigorie Palama, Către Gavra 20, Scrieri 2, p. 347.
[3]
Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Față 12, PG 96,
564C.
al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie, Episcopul Ciprului
Binecuvântat este Dumnezeu.
Podoabă a trupului este capul, care stă deasupra trupului, iar
podoabă a praznicelor e praznicul de astăzi. „Care este?”, zice. Prăznuim înălţarea lui Hristos cu trupul ca ceea ce se
arată plinirea praznicelor împărăteşti.
Căci, precum capul este cu înfăţişare luminată, aşa şi praznicul de astăzi străluceşte frumuseţea harului dumnezeiesc; însă cei mulţi, necunoscând măreţia acestuia, îl socotesc mai prejos. Şi, dacă voiţi a învăţa, aţintiţi-vă cu răbdare la mine mintea! Numai vă
rog să lucraţi împreună cu mine prin rugăciuni şi suflările cele de plumb domoliţi-le şi valurile bârfirii liniştiţi-le şi daţi-mi mie auzul neocupat. Căci, după înţeleptul Solomon, «cuvintele înţelepţilor întru odihnă sunt ascultate»(Eccl.
9:17). Aşadar praznicul cel dintâi e naşterea cea înfricoşată şi minunată după trup a lui Hristos. Căci
cum nu e minunată coborârea din ceruri a lui Dumnezeu la noi, dar mai degrabă
împreună-coborâre? Pentru că Stăpânul tuturor a socotit vrednică înfăţişarea robului de a o uni cu Sine şi Cel ce cuprinde toate a avea maică
săracă. Al doilea praznic e cel al Teofaniei, care are o privelişte cu mult mai mare decât primul. Căci la
primul praznic steaua a arătat pe Dumnezeu Cuvântul cel născut, iar la al
doilea praznic Ioan a strigat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul
lumii» (In. 1:29). Şi Tatăl a întărit mărturia Celui botezat, strigând din cer:
«Acesta este Fiul Meu ce iubit, întru Care am binevoit» (Mt. 3:17).
Însă nici atunci nu a fost întreagă dobândirea întregii înţelepciuni deoarece trupul muritor încă nu
primise prin Înviere nemurirea. Al treilea praznic după patima cea mântuitoare,
Învierea, face vii prin botezul sângelui Lui pe cei ce străfulgerează de lumină
şi sunt renăscuţi prin apă şi prin Duh Sfânt. De aceea chiar şi lumea căzută a sculat-o şi pe Adam, cel ce a căzut de demult, l-a
învrednicit de viaţă
veşnică. Prin lemn a mâncat Adam moarte, prin
lemnul crucii viaţă lumii se dăruieşte. Şi acesta s-a arătat mai slăvit decât
praznicele de dinainte deoarece întru el moartea, omorând prin moarte moartea,
a adus viaţă veşnică celor muritori. Însă nici acesta nu avea plinătatea
bucuriei, ţinând pe pământ pe Cel înviat. Şi cel al Cincizecimii are bucurie mare şi mai presus de cuvânt, în care s-a dat
apostolilor Duh Sfânt; dar astăzi, în ziua Înălţării, toate s-au umplut de veselie. Deschizând
cerurile cele luminoase şi
urcând văzduhul cel din părticele mărunte şi pe cel din pământ în buclele cele cereşti înnodându-l şi toate firile îngerilor stârnindu-le
spre neîncetată bucurie, străină privelişte ne-a arătat, trupul nostru ridicat pe tron împărătesc. Unde
sunt cei ce se îndeletnicesc cu hipodromurile şi iubesc măiestria vizitiilor? Veniţi, vedeţi hipodrom uimitor, Creatorul zidirii ţinut în car omenesc, nu pe pământ râpos
mânând, ci suindu-Se în chip nou pe drumuri eterice şi zorindu-se să ia loc în sânurile cele
cereşti şi depăşind pe
Veliar, răsturnându-l cu putere.
Însă copiii iudeilor cei zavistnici, auzind adevărul, că
Hristos S-a înălţat la ceruri, vrând să facă să pălească
minunea cea uimitoare a dreptăţii
lui Ilie, îl aduc pe Ilie, spunând: Ce vă daţi în vânt, creştinilor, că S-a înălţat Hristos, precum spuneţi? Căci şi Ilie, om fiind, învrednicindu-se de o
slavă asemănătoare, s-a înălţat
la ceruri. Către aceştia ne
adresăm cu îndrăzneală: Pentru ce, o, iudeilor, prădaţi cărţile şi nu vedeţi cele scrise în ele cu amănunţime? Pentru ce citiţi şi nu cunoaşteţi? Căci ce zice dumnezeiasca Scriptură? «Şi s-a înălţat Ilie întru cutremur ca la cer» (4Rg.
2:11); iar «ca la cer» are o înţelegere
nedesluşită, iar „la cer” arată vădit adevărul.
Iar că nici Ilie, nici altcineva nu s-a suit la cer decât Singur Cel ce S-a
coborât din cer, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, El Însuşi a spus-o despre Sine, încredinţându-le pe toate: «Nimeni nu s-a suit în
cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In. 3:13), Păstorul cel bun, Care, lăsând
cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor în munţii cereşti şi oaia cea
rătăcită aflând-o şi purtând-o pe umeri şi la limanul cel ceresc aducând-o,
Părintelui Său aducând-o ca dar, spune:
„Aflat-am, Tată, oaia cea rătăcită, pe care, înşelând-o şarpele cel viclean prin măiestriile sale,
a rătăcit-o şi i-a arătat căi rele şi a murdărit cu tina politeismului curăţia dumnezeieştii cunoştinţe. Văzându-o,
deci, că se înăbuşă în mocirla vieţii, am răpit-o degrabă la dreapta
dumnezeirii Mele şi am spălat-o cu milostivirile
îndurărilor în curgerile Iordanului şi,
miruind-o cu buna mireasmă a Sfântului Duh, am sprijinit-o prin Înviere, făcând
vrednică de dumnezeirea Ta pe cea străină, pe oaia cea cuvântătoare”.
Astăzi diavolul se jeluieşte de înfrângerea casei sale, văzând
trupul nostru suindu-se la ceruri; astăzi păcatul e dezlegat ca un fum prin
Înălţarea lui Hristos Iisus; astăzi diavolul
se tânguieşte, spunând: „Ce voi face, nenorocitul? Răpind
de la mine pe toţi cei din veac ca un şoim iute, deşert m-a făcut şi, tăindu-mi din toate părţile aripile, m-a azvârlit la pământ. M-a
amăgit Fiul Mariei. N-am ştiut
că Dumnezeu Se ascunde în trup omenesc. L-am văzut îmbrăcat în trup omenesc şi, socotindu-L om simplu, i-am mişcat pe iudei împotriva Lui şi pe cele ce nu cutezam să le răpesc prin
mine însumi, pe acestea le-am lucrat prin iudei. Mii de cleveteli am născocit,
tot felul de ocară am gândit asupra Lui; cu trestie şi cu burete L-am adăpat; cu spini am
încununat capul Lui; cu palme L-am necinstit, pe cruce prin cuie L-am pironit;
la sfârşit de moarte dându-L, ca şi cum aş fi biruit, am prăznuit cu iudeii. Dar,
văzând că S-a ridicat a treia zi, precum a zis mai înainte, ca şi cum aş fi primit un pumnal în inimă, am căzut;
dar, văzându-L că mănâncă şi
bea, iarăşi I-am pregătit altă cruce. Însă, pe când
cugetam acestea în sine, Îl văd pe El cu slavă urcându-Se la cer, de unde eu cu
ruşine am căzut. De aceea şi Psalmistul, de multă vreme striga,
spunând: «Toate neamurile bateţi
din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că
Domnul e Preaînalt, Împărat înfricoşător,
mare peste tot pământul»(Ps. 46:2); şi
iarăşi: «Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare,
Domnul în glas de trâmbiţă»(Ps. 46:5). Vreau să-L prind şi, ca un plumb, cad jos; voiesc să-L apuc
şi mă văd în chip nevăzut cu mâinile la
spate.
Ce voi face, nefericitul? M-a aruncat de pretutindeni. Din cer
ca pe o piatră prea mică m-a azvârlit jos, pe pământ. Căzând pe pământ, am vrut
să mă ascund în ape; şi,
aflându-mă ascuns în curgerile Iordanului, ca pe un balaur, prinzându-mă, m-a
biciuit. Vreau să stăpânesc şi
pământul – şi toate, ca păzitoare ale legii stăpâneşti, strigă glasul cel împotriva mea: «Al
Domnului este pământul şi plinirea
lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps. 23:1). Cutremurul a
arătat că este al Domnului. Căci pământul, care poartă numele Domnului, s-a
învolburat cu tremur de neîndurat, fiind biciuit pentru neorânduiala fiilor
lui, ca şi cum şi-ar deschide gura pentru fracturile
stihiilor, striga mărimea durerii celei ascunse; şi, cruţând pe cei ce au păcătuit, ca o mamă
pentru fii, se roagă: «Cine va grăi puterile Domnului? Auzite va face toate
laudele Lui? Al Domnului este pământul şi plinirea lui». Căci trupul cel plăsmuit din pământ l-a
unit cu Sine Hristos şi l-a aşezat în ceruri. Vine diavolul, voind să-l
murdărească prin curvie. Însă, având ca paznic neadormit ochiul sufletului, să
nu îngădui tâlharului să strice ochiul minţii ca, îndrăznind în faţa lui, să zică: „Nu mă fac vânzător al moşiei Stăpânului. Căci al Domnului e
pământul şi Biserica lui Hristos cea cultivată
pretutindeni de ploaia cea cerească şi
care aduce lui Hristos roadă pururea înverzită treizeci [şi şaizeci] şi
o sută. «Ieşit-a, zice, semănătorul să semene» (Mt.
13:3) şi una a căzut lângă cale, amăgirea
elinească. Şi au venit păsările, răpitorii cei
înfometaţi ai demonilor, şi au mâncat-o. Alta a căzut pe loc
pietros, zic de voirea cea cu chip aspru a iudeilor, şi îndată a răsărit vlăstar prematur şi fărădelege. Căci astfel este felul
iudeilor. Căci în pustie, pe când li se dădea Lege, au grăit către Moise:
«Toate câte le-a zis Dumnezeu le vom face şi le vom asculta»(Iş. 19:8). Şi cei ce au făgăduit acestea s-au
închinat la un viţel fără de suflet şi au cinstit mai mult pe cel mort decât
pe Dumnezeu cel viu. Alta a căzut între spini, ereziile cele cu ţepi tari şi cu limbi hulitoare, care înăbuşă sămânţa evlaviei în fiecare zi. Alta a căzut pe
pământ bun, Biserica lui Hristos cea prielnică, care aduce roadă treizeci şi şaizeci şi
o sută. Treizeci e jugul întregii înţelepciuni;
şaizeci e al fecioriei cu înfăţişare îngerească; o sută e al dumnezeieştii dreptăţi, al curăţiei şi al vitejiei mucenicilor. Căci
propovăduitorii bunei credinţe,
bine vestind tuturor venirea Domnului cea de pe urmă, au spus: «Aşa va veni, în ce fel L-aţi văzut ridicându-Se» (FA 1:11). Căci au
văzut doi bărbaţi în veşminte albe. Doi, ca să fie crezut
adevărul; bărbaţi, ca să-i întărească în bărbăţie pe ucenici, îmbrăcaţi în alb, ca să strălucească gândurile
ascultătorilor. Deci ce-au propovăduit cei ce au văzut? Bărbaţi israeliteni, ce staţi privind la cer? Ce vă aţintiţi privirea la cer? Mai degrabă, văzând pe
Făcătorul cerului, gândiţi-vă
la măreţia Celui ce-l ţine şi vă minunaţi de pogorământul iubirii Lui de oameni,
că, unind cu Sine pe omul cel pământesc, l-a arătat cetăţean ceresc şi locuitor al cerului l-a aşezat. Vai, unde s-a suit cel ce şedea jos! Ce staţi privind la cer?
Aşa va veni. Aşa. Cum? Fiind îmbrăcat cu trupul nostru şi punând înainte coasta cea străpunsă cu suliţa ca să privească iudeii la Cel pe Care L-au împuns; iar noi vom fi învredniciţi a vedea faţa Lui cu îndrăzneală şi vom dobândi bunurile făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[Text publicat inițial în revista Glasul monahilor, mai-iunie 2005, traducere din greaca veche de Ierod. (Ierom.) Lavrentie]
Şi a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a
plăsmuit (Fc.
2:7).
Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de
Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca
Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul
iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut
aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă
raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat
întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi
mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu.
Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au
fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult
mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine
din pământ.
2. Căci zice: Şi
a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun
la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai
aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru
chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea,
neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea,
strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate
răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea
plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul,
unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină,
nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici
umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună
închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită
cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare
florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi
roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind
lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau
cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele
şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa,
prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu
adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de
ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi
limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât
veselie.
3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de
primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe
feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare
prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai
căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru
lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi
frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?
4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la
vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se
ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi
dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt
amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile
omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată
întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii
buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate
boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de
câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit
pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de
primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci
n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea
nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată
şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua
frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o
veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui,
ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă
uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.
5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de
crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu
desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu
ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele,
cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele
roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind
spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase
cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele,
împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă
este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât
frumuseţea este utilitatea.
6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei
plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă
le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare.
Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt
desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc
din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu
deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.
7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin
floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se
adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele
văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele
mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe
feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite
întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător
şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa
pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate
celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite.
Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a
plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe
luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ,
apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe
care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi
acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie
în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi
urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte
locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau
amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea
înţelegătoare[1].
8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor
raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase?
Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de
lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2],
gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele
făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit,
nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească,
dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta?
Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le
scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3].
Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles,
aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.
Deci a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub
tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci
Eden se tălmăceşte desfătare.
8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură,
care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea
cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea
pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau
a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej
de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea
tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea
mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.
9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare,
vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui
Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4]
Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile
inimii tale” (Ps. 36:4).
10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea
virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea
de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci
spre răsărituri. Căci fiecare din
plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a
virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu”
(Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps.
35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5].
Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc.
2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi
zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum
dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina
este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple
casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit
sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6],
l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască
covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce
s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din
compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.
11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi
lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în
Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică
sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa
Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului
nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de
roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos,
îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul
lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să
crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului
celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza
lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps.
91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps.
89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la
înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini,
unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7].
Şi, măcar[8]
de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi
cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui
Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită,
nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.
12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte
puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de
curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre
desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt
răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu
pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai
zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută.
Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare!
Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele
trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu
de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel
plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al
cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge
râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind
toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care
pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi
atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei
întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru
Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1] Deci
sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material,
faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este
prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine
laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.
[2] Prin
minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi
vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza
izolării ei în cele materiale.
[3] Raiul
este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea
omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o
frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba
netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum
pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau
un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.
[4] Pentru
că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm
doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la
început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri
materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie,
având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh,
pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.
[5] În rai trupul
primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se
împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam
de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri
înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum
roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură
şi înviorează sufletul.
[6] Omul
este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la
asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în
virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin
abdicarea de la grija de suflet.
[7] Este obiceiul
Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti.
Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează
mintea prin răsărituri.
[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.
Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi
a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă
să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci
cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al
cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze?
Dar cum se va servi limba de înţelesuri? Tatăl era şi Fiul S-a născut. Nu zi:
Când?, ci alungă întrebarea! Nu căuta cum, căci nu e cu putinţă a se răspunde! Căci
„când” este temporal, iar „cum” face modul naşterii lunecos spre cele trupeşti.
Ţin să spun din Scriptură că e ca strălucirea faţă de slavă şi ca chipul faţă
de prototip. Totuşi, deoarece nu ţi-a potolit preocuparea gândurilor această
raţiune a răspunsului, voi alerga la negrăirea slavei şi voi mărturisi că modul
naşterii dumnezeieşti e neînţeles prin gânduri şi nespus prin vorbe omeneşti.
Nu spune: „Dacă S-a născut, nu era”, nici nu-ţi atrage cu viclenia vorbelor înţelesuri
vulgare, întinând adevărul cu închipuirile de aici şi mânjind teologia. A zis
că S-a născut ca să arate originea şi cauza Lui, nu ca să-L pună pe Fiul mai
apoi decât timpul. Să nu hoinărească mintea ta, fugind după veacuri mai vechi
decât Fiul, care nici nu sunt, nici n-au fost. Căci cum pot fi mai vechi
făpturile decât Cel ce le-a făcut? Căci cel ce e purtat imediat la aceasta de
înşiruirea cuvântului a uitat de ceea ce scapă observării. Să lăsăm, deci,
cuvintele despre naşterea aceea veşnică şi negrăită, gândindu-ne la faptul că
mintea e mai mică decât lucrurile, iar cuvântul e iarăşi mai lipsit decât cele
înţelese.
Trebuie, dar, să luăm seama cât de mare este
abaterea de la adevăr în privinţa cuvântului. Dacă mintea nu poate să străbată
până la firea celor imperceptibile, firea raţiunii pentru cele înţelese în
vreun fel este neputincioasă în egală măsură. Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu
între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor
şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci
prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu
din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi
unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată
omenitatea. Deci cum a venit, zice, prin Unul făclia la toţi? În ce fel e dumnezeirea
în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci nu
aleargă focul la fier. Rămânând mai presus de loc, îi împărtăşeşte din puterea
lui obişnuită, care nu se împuţinează prin împărtăşire şi plineşte întreg
împărtăşirea lui. Ca şi acesta, şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat din Sine «şi
S-a sălăşluit între noi», nici schimbare n-a suferit «şi Cuvântul trup S-a
făcut»(In. 1:14), nici cerul nu era gol de Cel ce-l înconjura, iar pământul a
primit în sânurile sale pe Cel ceresc. Să nu gândeşti vreo cădere a
Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc ca trupurile! Nici să-ţi imaginezi
că S-a schimbat Dumnezeirea Care Se coboară în trup, căci e neschimbat Cel
nemuritor. Deci cum nu S-a umplut, zice, Dumnezeu Cuvântul de neputinţa
trupească? Zicem că nici focul nu se împărtăşeşte de trăsăturile fierului. Fierul
e negru şi rece; totuşi, fiind înfierbântat, nu primeşte forma focului; se face
el strălucitor, nu înnegreşte focul şi el se învăpăiază, nu răceşte văpaia. Aşa
şi trupul omenesc al Domnului, el s-a împărtăşit de dumnezeire, n-a împărtăşit
Dumnezeirii neputinţa obişnuită.
Sau nu apreciezi că Dumnezeirea nu lucrează
nici măcar la fel cu focul acesta simţit, ci patima îşi imaginează despre Cel
nepătimaş [pornind] de la neputinţa omenească şi nu te dumireşti cum a rămas
intactă prin părtăşia cu Dumnezeu firea stricăcioasă? Învaţă taina! Pentru
aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese
înăuntru. Căci, precum remediile din leacuri opresc stricăciunile,
obişnuindu-se cu trupul, şi, precum întunericul care se găseşte în casă se
destramă prin pătrunderea luminii, tot aşa şi Cel ce stăpâneşte moartea prin
firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. Şi, precum gerul este în
apă cât timp este noapte şi umbră şi opreşte fluiditatea, iar când încălzeşte
soarele, se topeşte [apa] de rază, aşa a împărăţit moartea până la venirea lui
Hristos. Deoarece s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu şi a răsărit
Soarele dreptăţii, moartea a fost înghiţită de biruinţă, nerăbdând prezenţa
vieţii adevărate. O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu!
Datorită covârşirii iubirii de oameni nu suntem acaparaţi de robie. Oamenii
caută raţiunea pentru care este Dumnezeu între oameni, trebuind să se închine
bunătăţii.
Ce-ţi vom face, omule? Când Dumnezeu a rămas
în înălţime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine şi S-a întovărăşit prin
trup, nu L-ai primit. Dar cauţi motiv cum să te familiarizezi cu Dumnezeu.
Învaţă că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfinţească
trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe
cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Şi cine
este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile
naşterii? Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit. Dar mai
degrabă ascultă chiar graiurile Evanghelistului! «Logodită fiind, zice, mama
Lui, Maria, cu Iosif, înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece
din Duhul Sfânt»(Mt. 1:18). Fiind şi fecioară, şi logodită cu bărbat, a fost
socotită potrivită pentru slujirea iconomiei ca să-i fie cinstită şi fecioria,
şi nunta să nu se degradeze. Căci fecioria a fost aleasă ca potrivită pentru
sfinţenie, iar prin logodnă se includ începuturile nunţii[2].
Totodată a avut logodnic păzitor al vieţii ei pentru ca Iosif să fie şi martor
obişnuit al curăţiei Mariei şi să nu fie vreun motiv pentru bârfe că şi-ar fi
întinat fecioria. Dar am a zice şi altă raţiune cu nimic mai necinstită decât
cele grăite, că vremea prielnică înomenirii Domnului, hotărâtă de demult şi
rânduită înainte de întemeierea lumii, a venit atunci când trebuia ca Duhul
Sfânt şi puterea Celui Preaînalt să întocmească trupul acela purtător de
Dumnezeu. Deoarece în neamul ei n-a fost între oameni cineva de o cinste cu
curăţia Mariei ca să primească lucrarea Duhului, a fost ascunsă întâi prin
logodnă, apoi a fost aleasă fericita Fecioară, nefiind vătămată cu nimic
fecioria de logodnă. Dar se spune la unul din cei de demult şi altă raţiune, că
s-a înţeles logodna cu Iosif ca să ascundă fecioria Mariei de căpetenia
veacului acestuia. Căci forma logodnei Fecioarei a fost înţeleasă odinioară ca
o îngrădire faţă de cel rău, care păzea pe fecioare, despre care auzise pe
proorocul care spune: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu»(Is.
7:14). A fost nimicit, deci, prin logodnă pizmaşul fecioriei. Căci ştia că arătarea
Domnului, care se va face prin trup, va fi destrămarea puterii lui.
«Înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că
are în pântece din Duhul Sfânt». Pe amândouă le-a aflat Iosif, zămislirea şi
pricina, că-i din Duhul Sfânt. De aceea, temându-se să se numească bărbat al
unei astfel de femei, «a vrut s-o lase pe ascuns», neîndrăznind să facă public
cele despre ea. Drept fiind, a primit descoperirea tainelor. Căci, «gândind el
acestea în sine, un înger al Domnului i s-a arătat în vis, spunând: Nu te teme
a lua pe Maria, femeia ta!»(Mt. 1:20). Nu cugeta la aceea că vei umbri păcatul
cu bănuieli nepotrivite! Căci te vei numi drept nu prin faptul că se acoperă
fărădelegile prin tăcerea bărbatului drept. «Nu te teme a lua pe Maria, femeia
ta!» A arătat că nu s-a supărat, nici nu s-a scârbit, ci s-a temut de ea ca de
una plină de Duhul Sfânt. «Căci ceea ce S-a născut în ea este din Duhul Sfânt».
Şi aici e arătat că nu s-a făcut alcătuirea trupului Domnului după firea
obişnuită. Căci îndată a fost desăvârşit cu trupul Cel zămislit, nu s-a
formăluit câte puţin prin plăsmuiri, după cum arată cuvintele. Căci n-a spus
«ceea ce s-a zămislit», ci «ceea ce s-a născut». Deci trupul întocmit din
sfinţenie era vrednic de unirea cu dumnezeirea Unuia-Născut. «Va naşte Fiu şi vei
pune numele Lui Iisus»(Mt. 1:21). Păzim faptul că la cele ce li se atribuie
nume cu dinadinsul, au dovada unei firi sugerate [de nume], ca la Avraam, Isaac
şi Israel. Căci denumirea fiecăruia dintre aceştia arăta mai degrabă trăsătura
virtuţii împlinite de ei decât caracterul trupului. Pentru aceasta şi acum este
numit Iisus, adică „mântuirea poporului”. Dar şi taina rânduită înainte de
veacuri şi propovăduită odinioară prin prooroci avea deja termenul împlinit. «Iată,
Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel,
care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu». Şi acea denumire de odinioară este o
arătare a toată taina, că Dumnezeu este între oameni, deoarece se tălmăceşte,
zice, „cu noi este Dumnezeu”.
Şi nimeni să nu se clatine de ciuda iudeilor,
care zic că nu fecioara, ci tânăra se spune de prooroc. Căci zice: «iată,
tânăra în pântece va lua». Întâi de toate ceea ce s-a dat de Domnul drept semn
este foarte în afara raţiunii, pe când acest lucru este ceva obişnuit şi pare a
fi mărturisit de toată firea. Căci ce zice proorocul? «Şi a adăugat Domnul a
vorbi cu Ahaz, spunând: Cere semn pentru tine de la Domnul Dumnezeul tău în
adânc sau în înălţime! Şi a zis Ahaz: Nu voi cere, nici voi ispiti pe
Domnul»(Is. 7:12). Apoi, după puţin zice: «Pentru aceasta vă va da Domnul Însuşi
semn. Iată, Fecioara în pântece va lua»(Is. 7:13-14). Căci, deoarece Ahaz n-a
cerut semn în adânc sau în înălţime, Domnul Însuşi a dat semn, dar un semn
neaşteptat şi uimitor şi diferit mult faţă de firea obişnuită ca să înveţi că
Cel ce S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului este Însuşi Cel ce
S-a suit chiar mai presus de toate cerurile. Aceeaşi femeie a fost fecioară şi
maică, a rămas în sfinţenia fecioriei şi a moştenit şi binecuvântarea naşterii
de prunci. Dacă unii dintre cei ce au tradus termenul evreiesc au propus să fie
tânără în loc de fecioară, nu dăunează cuvântului. Căci am aflat că este în
obiceiul Scripturii să ia adesea în loc de „fecioară” termenul „tânără”, precum
zice în Deuteronom: «De va afla cineva o copilă fecioară care nu e
logodită şi se va culca cu ea, silind-o, şi se va afla, va da omul care s-a
culcat cu ea tatălui tinerei cincizeci de didrahme»(22:28-29).
«Şi, sculându-se, a luat pe femeia lui»(Mt.
1:24). Şi, socotind-o femeia lui cu bună dispoziţie, cu dragoste şi cu toată
grija care se îndreaptă spre cei casnici, a primit toate lucrurile nunţii. «N-a
cunoscut-o pe ea, zice, până ce a născut pe Fiul ei cel Întâi-născut»(Mt.
1:25). Aceasta induce de acum presupunerea că, după ce a slujit cu curăţie
naşterii Domnului, care se săvârşise prin Duhul Sfânt, Maria nu s-a lepădat de
lucrurile legiuite de nuntă. Dar noi, deşi nu dăunează nimic cuvântului (căci
fecioria era necesară până la slujirea iconomiei, ceea ce nu mai cerea multă
grijă în continuare pentru raţiunea tainei), totuşi, pentru că auzul
iubitorilor de Hristos nu primeşte să fi încetat de a fi fecioară Născătoarea
de Dumnezeu, le socotim mărturii suficiente pe acestea. Termenul „până” din expresia:
«n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei» adesea pare să arate o
limită de timp, dar după adevăr arată ceva nedelimitat. În ce fel este ceea ce
s-a spus de Domnul: «Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul
veacului»(Mt. 28:20). Căci după veacul acesta nu urmează să nu mai fie Domnul
cu sfinţii, ci făgăduinţa semnifică neîntreruperea vremii de faţă, nu e separare
a celei viitoare. În acelaşi mod zicem că se înţelege şi aici termenul „până”.
Dar, deoarece se spune „Întâi-născut”, cel întâi-născut nu are deloc legătură
cu cei ce apar, ci întâi-născut se numeşte cel ce deschide primul pântecele. Faptul
că Maria a fost fecioară până la capăt îl arată şi istoria cu Zaharia. Căci
există un cuvânt, şi acesta ajuns din predanie la noi, că Zaharia, care a primit
în locul pentru fecioare pe Maria după zămislirea Domnului, a fost ucis de
iudei între templu şi altar, fiind acuzat de popor că a pregătit semnul acela
neaşteptat şi mult lăudat, ca o fecioară să nască şi să nu i se strice
fecioria. «Născându-Se Iisus, zice, în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
împăratul, iată, magi de la răsărit au venit la Ierusalim spunând: Unde este
Împăratul iudeilor Care S-a născut?»(Mt. 2:1). Magii sunt de neam persan, care
iau aminte la mantică, la incantaţii şi la unele antipatii fireşti şi la
observarea celor de pe cer. Şi Valaam părea să fie adeptul acestei mantici, cel
ce a fost trimis de Valac ca să blesteme pe Israel prin nişte ceremonii, care
chiar spune acestea în a patra sa pildă despre Domnul: «Om văd, zice, care ascultă
cuvintele lui Dumnezeu, care înţelege cunoştinţa Celui Preaînalt şi priveşte
vedenia lui Dumnezeu în somn; ochii lui fiind deschişi. Îi voi arăta Lui şi nu
acum, Îl fericesc şi nu se apropie. Răsare o stea din Iacov şi va răsări un Om
din Israel»(Num. 24:15-17). Pentru aceasta, căutând locul Iudeii, după
pomenirea proorociei de demult, au venit să vadă unde este Împăratul iudeilor
Care S-a născut. Dar poate că şi puterea potrivnică a devenit mai stinsă de
acum prin arătarea Domnului şi, pricepând că lucrarea lor[3]
e zadarnică, au dat mărturie cu putere multă pentru Cel născut. Pentru aceasta,
după ce au aflat pe Copil, I s-au închinat cu daruri. Magii, neam înstrăinat de
Dumnezeu şi străin de legăminte, s-au învrednicit primii de închinare pentru că
mărturiile de la vrăjmaşi sunt mai vrednice de credinţă. Căci, dacă se închinau
iudeii primii, închinarea lor ar fi fost socotită o înrudire. Dar acum cei ce
nu aparţineau nimănui I s-au închinat ca lui Dumnezeu ca să fie osândiţi
casnicii care L-au osândit pe Cel Căruia I se închină cei de alt neam. De vreme
ce se închinau mişcărilor cerurilor, n-au privit degeaba minunea priveliştilor
din cer, o stea nouă şi neobişnuită care a răsărit la naşterea Domnului.
Şi nimeni să nu pună pe seama condiţiilor
astrologice răsărirea stelei. Căci cei ce bănuiesc sursa de la stelele deja
existente atribuie fiecăreia faptul de a fi motivul aparent al acestor
întâmplări din viaţă. Dar aici nici una din stelele existente n-a însemnat
naşterea Împăratului, nici ea nu era dintre cele obişnuite. Căci cele ce se
întind de-a lungul zidirii din început fie sunt cu adevărat nemişcate pentru
totdeauna, fie au o mişcare fără oprire. Iar aceasta care s-a arătat se vede că
are pe amândouă: şi mişcarea, şi stabilitatea. Şi între cele ce sunt deja, cele
ce sunt ţintuite nu se mişcă niciodată, iar cele rătăcitoare nu stau niciodată.
Iar cea care are în sine amândouă, mişcarea şi stabilitatea, este învederat că
nu aparţine nici unora. Căci s-a mişcat de la răsărit până la Betleem şi a stat
deasupra unde era Copilul. De aceea, mişcându-se magii de la răsărit, au urmat
călăuzirea stelei, s-au oprit la Ierusalim, au tulburat toată cetatea prin
venirea lor şi au pus în ei frica de Împăratul iudeilor. După ce au aflat,
deci, pe Cel pe Care-L căutau, L-au cinstit cu daruri, cu aur, tămâie şi
smirnă. Poate că au urmat cumva proorocia lui Valaam şi aici, care a zis despre
Hristos acestea: «Aplecându-se, se va odihni ca un leu şi ca un pui de leu.
Cine-L va trezi? Cei ce Te binecuvintează se vor binecuvânta şi cei ce Te
blesteamă se vor blestema»(Num. 24:9). Deci, de vreme ce cuvântul arată prin
leu demnitatea împărătească, prin aplecare patima, iar prin a binecuvânta cu
putere Dumnezeirea, urmând proorociei, magii I-au adus ca unui Împărat aur, ca
unui mort smirnă şi ca unui Dumnezeu tămâie. Căci nu se poate zice că au
înţeles cu grijă cele despre naştere de la steaua care era aproape ca o cometă,
care pare cel mai mult să arate pe urmaşii împăraţilor când stă nemişcată pe
cer. Căci şi acestea sunt nemişcate, precum am zis, arderea făcându-se într-un
loc circumscris. Căci cometele, meteoriţii şi asteroizii au forme diferite şi
denumiri obişnuite cu formele. Aceasta e sursa tuturor. Căci, când răbufneşte
aerul din jurul pământului şi se revarsă în locul de deasupra şi, aruncând ca o
materie de foc magma şi lava erupţiei de acolo, furnizează înfăţişarea limpede
a unei stele. Cea care s-a arătat la răsărit, mişcându-i pe magi spre căutarea
Celui născut, iarăşi a dispărut până ce li s-a arătat a doua oară celor ce se
avântaseră spre Iudeea ca să audă a Cui era şi Cui slujea şi pentru Cine a
apărut. Căci, venind, a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, văzând, magii
s-au bucurat cu bucurie mare.
Să primim, aşadar, şi noi această bucurie în inimile noastre! Căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»(Lc. 2:14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni nu e îmbufnat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Teofania! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a omenităţii. Astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam. Nu mai sunt cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»(Fac. 3:19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui». Nu mai sunt cuvintele: «în întristări vei naşte fii»(Fac. 3:16), căci fericită e cea care a născut pe Emanuel şi sânii care L-au alăptat. Pentru aceasta «Prunc S-a născut nouă şi Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire [este] peste umărul Lui»(Is. 9:5). Îmi înfloreşte inima şi izvor mi se face mintea. Dar scurtă mi-e limba şi sleit cuvântul ca să vestească o bucurie aşa de mare. Înţelege-mi cu dumnezeiască cuviinţă înomenirea Domnului! Neîntinată înţelege-mi şi nepătată Dumnezeirea, deşi apare în fire materială! Îndreptează pătimirea, nu se umple ea de patimă. Nu vezi că şi soarele vine în noroi şi nu se murdăreşte deloc şi străluceşte murdăria şi nu primeşte putoarea? Dimpotrivă, la cele pe care le întâlneşte le usucă putrefacţiile. Cine nu se va teme, dar, să amestece puroiul nostru în firea cea nepătimaşă şi neîntinată? Pentru aceasta S-a născut, ca să te curăţeşti tu prin înrudire. Pentru aceasta creşte, ca să te familiarizezi tu prin obişnuinţă.
O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni
al lui Dumnezeu! Pentru covârşirea darurilor nu credem Binefăcătorului.
Datorită marii iubiri de oameni a Stăpânului dispărem în robie. O, smintită şi
rea nerecunoştinţă! Magii se închină şi creştinii cercetează cum e Dumnezeu în
trup şi în ce fel de trup şi dacă e om desăvârşit sau nedesăvârşit Cel ce l-a
luat. Să fie trecute sub tăcere cele de prisos în Biserica lui Dumnezeu şi să
se slăvească cele crezute, să nu fie descusute cele trecute sub tăcere! Amestecă-te
cu aceia care au primit pe Domnul din cer cu bucurie! Gândeşte-le la păstorii
înţelepţiţi, la preoţii care prooroceau, la femeile care se bucurau când Maria
a fost învăţată să se bucure de Gavriil, când Elisabeta a avut în pântece pe
Ioan săltând. Anei i s-a bine-vestit, Simeon a fost chemat, închinându-se în
micul Prunc Marelui Dumnezeu; nedispreţuind pe Cel văzut, ci slăvind mărirea
dumnezeirii Lui. Căci S-a arătat, precum lumina prin bucăţile de sticlă,
dumnezeiasca putere prin trupul omenesc, strălucind celor ce au ochii inimii
curăţiţi. Cu care şi noi ne-am afla oglindind cu faţa descoperită slava
Domnului ca şi noi înşine să ne schimbăm din slavă în slavă cu harul şi cu
iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi tăria
în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după versiunea din PG 31, 1457-1476. Este publicat în volumul Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez.
[2] Era
necesar ca Hristos să Se nască şi să crească în cadrul unei familii, să aibă
parte şi de ocrotirea unui tată pentru ca să împlinească deplin legile lăsate
de Dumnezeu în firea oamenilor, în cazul acesta aceea ca pruncii să crească în
sânul unei familii.
1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării
liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a
razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti
şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu,
izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască,
desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile,
ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt
mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să
petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă
râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului
tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin
rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne
îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând
mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai
postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un
folos.
2. Există,
fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din
mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din
mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a
greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi
Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă
pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia
zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi
acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi
către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi
plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se
cheamă post, zi plăcută Domnului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile
voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a
îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor
ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor
noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute
limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim
astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege
toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug”
[Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea,
spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă
izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor”
[Psalmi 139:1-3].
4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugăciunii,
să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că
în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii
oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei
şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi înşine şi
cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim
noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre
către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe
El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu
îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri”.
5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite
de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce
unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită
având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că
este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea
bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm
înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai
înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele
viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne
învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să
stăm în biserica lui Dumnezeu.
6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care
face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava
deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie,
spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te
Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie” [Matei 6:6].
7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a
fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu
ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi
lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie
între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor
ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări
binecuvântaţi pe Dumnezeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să
cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe
noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este
timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea
cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre,
care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum
rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu
buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se
roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc
de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat
nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.
8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata
este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi
56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în
dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate
oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă,
când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor
ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].
9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de
oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care
vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai
bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei
ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor
de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către
acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în
viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se
ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va
da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire
şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi
să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea
neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu
decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.
10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât
asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi
va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce
dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai
Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui,
dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să
caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă
altminteri, chiar îndurând noi osteneala postului şi a rugăciunii, rămânem
lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm
faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul
murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina
postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din
partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oameni,
şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui
Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.
11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare
[analogie]
, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea
[imaginaţia]
chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al
puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când
postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru
milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele
ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de
post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea
şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor
astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc
la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca
aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.
12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei
tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în
mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi
purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi
scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea
de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi
prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la
o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a
purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor
[Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim
în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună
lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă
de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi
părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin
credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm
în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.
13. Iar postul
care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte
şi se însoţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea
însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu,
pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva
acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt,
împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru
paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei
mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a
Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie
spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi
credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom
dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în
toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos,
Domnul nostru.
14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel
Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu şi despre semnele sfârşitului acestui veac. Spus când urma el să plece din trup[*]
1. Dureros e
cuvântul, pentru că-i şi ultimul, precum mi s-a arătat, însă şi plin de multă
bucurie. Dureros, într-adevăr, pentru că nu voi mai vorbi către voi; dar plin
de bucurie, că a venit la mine vremea să fiu slobozit şi să fiu împreună cu
Hristos; şi, după cum a zis Domnul: Nu voi mai vorbi cu voi (In.
14:30). Dar mai vorbesc acum întru durerea inimii despre proorocii mincinoşi şi
învăţătorii mincinoşi şi ereticii fără de Dumnezeu, despre care Apostolul a
spus: Oamenii răi şi impostori vor propăşi spre mai rău, amăgind şi amăgiţi
fiind (2Tim 3:13), despre care adesea v-am pomenit. Căci multe cuvinte am
făcut, cu harul lui Hristos, precum şi ştiţi, iubitorilor de Dumnezeu; şi
aproape în fiecare cuvânt v-am pomenit despre acestea, de vă amintiţi de cele
grăite ieri; dar ştiu că vă amintiţi şi cel mai mult cei iubitori de Dumnezeu,
cei iubitori de cărţi şi cei iubitori de Hristos. Căci cel iubitor de cărţi pe
drept e numit iubitor de Hristos, după graiul Stăpânului, că Cel ce Mă
iubeşte păzeşte cuvintele Mele; cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu
(In. 14:24,21), Cel ce Mă iubeşte se va îndeletnici cu legea ziua şi
noaptea (cf. Ps. 1:2), adică cu Evanghelia şi cu celelalte Scripturi. Căci
cel ce are neştearsă în inima lui pomenirea lui Dumnezeu, aşteptându-L din
ceruri, pururea păzeşte ceasul venirii Lui. Având totdeauna în mâini cărţile
sfinte, nu va uita de acele înfricoşate cărţi, despre care s-a scris: Şezut-a
Judecătorul şi cărţile s-au deschis (Dan. 7:10). Ai văzut cât câştig este
a cerceta Scripturile, după cum adesea aţi auzit?
Dar ce este ceea
ce spunem, că nimic n-a lăsat, nici n-a trecut sub tăcere din cele folositoare
dumnezeiasca Scriptură, ci pretutindeni strigă prin prooroci şi apostoli, dă
mărturie, dinainte chemând şi dinainte întărind pe fiecare ca o mamă iubitoare
de fii, care-şi iubeşte proprii fii. Şi aduce aminte despre cele trecute,
despre cele de faţă şi despre cele viitoare, netrecând nimic cu vederea, precum
s-a zis mai înainte, din cele folositoare vouă. Şi aceasta nu grăindu-le în
ascuns, nici pronunţându-le cu glas stins, ci pretutindeni cu trudă şi cu
putere strigându-le prin Lege şi prooroci şi apostoli şi prin Stăpânul Însuşi.
Căci spune prin Isaia proorocul: Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă
înalţă glasul tău! (Is. 58:1). Şi iarăşi zice: Suie pe un munte înalt,
cel ce binevesteşti Sionului şi dimineaţă spune: Înălţaţi-vă, nu vă
temeţi! (Is. 40:9). Şi iarăşi David spune: Ostenit-am strigând,
amorţit-a gâtlejul meu (Ps. 64:3). Iar Ioan Teologul spune în epistola sa
sobornicească: Vedeţi de voi înşivă (2 In 1:8). Iar Pavel ce zice? Vedeţi
cum umblaţi (Ef. 5:15). Iar Domnul: Eu cu îndrăzneală am grăit lumii
şi n-am grăit nimic în ascuns (In 18:20). Şi în altă parte Evanghelistul
despre El: Stătut-a şi a strigat, spunând: De însetează cineva, să vină la
Mine şi să bea (In. 7:37). Vezi câtă luptă, câtă sârguinţă, cu câtă
îndrăzneală strigă şi nimeni nu ia seama? Şi iarăşi fericitul Pavel spune: Vedeţi
de câini, vedeţi de lucrătorii cei răi, vedeţi de tăierea-împrejur (Flp.
3:2). Vedeţi cum umblaţi, că zilele rele sunt (Ef. 5:15-16). Şi Ioan: Vedeţi
de voi înşivă ca să nu pierdeţi cele ce-aţi lucrat, că mulţi amăgitori au
ieşit în lume (2 In. 1:8). Şi multe sunt de acestea în dumnezeieştile Scripturi
cele Vechi şi ale Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din uşurătatea
noastră. Dar noi facem dimpotrivă, după cum a zis Isaia proorocul: Cu
urechile lor greu au auzit şi ochii lor şi i-au închis (Is. 6:10). O, cât
de multe şi de mari scrieri auzind, nu înţelegem! De unde vom fi şi fără
răspuns în ziua cercetării, când va veni Cel ce luminează cele ascunse ale
întunericului şi vădeşte sfaturile inimilor, când va şedea Judecătorul şi
cărţile se vor deschide, de care noi acum râdem când le auzim şi nu le primim.
Căci fiecare din noi ne rătăcim pe propria cale, lăsând calea cea dreaptă, şi
ne facem ca în vremea din început, când nu veniseşi la noi, Doamne. Şi cu
adevărat întru noi s-a împlinit proorocia lui David, care spune: Şi s-au
amestecat cu neamurile şi au învăţat lucrurile lor (Ps. 105:34). Pentru
aceasta suntem smeriţi în tot pământul pentru păcatele noastre şi au sosit la
noi sfârşiturile veacurilor, precum este scris: Şi păstorii sunt lupi şi
oile zdrobite; şi foame la uşi, nu foame de pâine şi sete de apă, ci foame de a
auzi cuvânt al lui Dumnezeu (vezi Amos 8:11). Deci nimeni din cei ce nădăjduiesc
în Domnul să nu dispere. Deci nu fiţi deprimaţi, văzând înainte totdeauna pe
Cel ce a zis: Sunt cu voi (Mt. 28:20).
2. Cutezaţi,
deci, căci nu va omorî de foame Domnul sufletele drepţilor. Despre această
foame spune Domnul prin proorocul: Şi va fi în zilele acelea că voi aduce
foamete pe pământ; nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de a auzi
cuvânt al lui Dumnezeu. Şi vor alerga împrejur de la răsărit până la apus
căutând cuvântul Domnului (Amos 8:11-12). Vezi că nu despre pâine spune?
Căci Dumnezeu nu despre pâine a spus. O, foame cumplită şi stricătoare de
suflet şi dăunătoare! O, foame aducătoare de pedeapsă veşnică! Aceasta e foamea
care e dătătoare a toată fapta rea; aceasta e foamea care e pricină a tot răul.
Această foame văzând-o dinainte proorocul David venind, se roagă de Domnul,
spunând: Dumnezeul meu, să nu taci de la mine! (Ps. 27:1) Şi despre
credincioşii sârguincioşi a proorocit, spunând: Izbăveşte din moarte
sufletele lor şi sprijină-i pe ei în foamete (Ps. 32:19). Şi în altă parte
spune: Şi în zile de foame se vor sătura (Ps. 36:18) şi iarăşi: Milostiv
şi îndurat e Domnul; hrană a dat celor ce se tem de El (Ps. 110:5).
acestea le-a spus David despre cei ce cercetează Scripturile, fraţilor, ca să
nu flămânzim când va veni foamea cea stricătoare de suflet; să cercetăm ca să
nu ne amăgim şi să fim purtaţi de orice vânt. Pentru că zice Domnul către cei
fără de grijă: Vă rătăciţi, neînţelegând Scripturile (Mt. 22:29).
Căci cu adevărat aceştia rătăcesc. Căci de unde a venit foamea cea ucigătoare
de suflet? Nu din necercetarea Scripturilor? O, de la câte bunuri ne-am întors
noi înşine, lepădând dumnezeieştile Scripturi! Căci stăpânească e porunca:
Cercetează cu osârdie, cercetează şi caută şi vei afla multă bogăţie neasemuită
şi comoară ascunsă în ţarină; vei înţelege dumnezeiasca Scriptură. Cercetează
şi vei afla şi, aflând, toate câte le ai vinde-le şi cumpără ţarina aceea,
cunoştinţa cea bună a Sfintelor Scripturi, în care e ascuns Fiul, adevărata
înţelepciune a Tatălui; pe Care aflându-L, fericit vei fi, după cum este scris:
Fericit omul care a aflat înţelepciune (Proverbe 3:13). Cercetează,
iubitule, chiar de eşti bogat sau sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie
femeie. Cercetaţi Scripturile. Căci dumnezeiasca Scriptură este cămară a tot
binele. Dar să revenim la cele dinainte, căci despre sfârşit era cuvântul şi
despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de
Dumnezeu, şuvoaie care potopesc dreptatea pretutindeni şi amăgesc pe mulţi. Şi
de unde a venit aceasta? Arătat este că din necunoaşterea şi din lipsa de
cercare a întâi-stătătorilor; căci unde este necercarea păstorilor, acolo e pierzania
oilor. Ce voi zice, dar, mai întâi? Despre sfârşitul nostru? Sau voi înfăţişa
dogmele cele spurcate ale ereticilor fără de Dumnezeu? De era vreme, aveam să
înfrâng şi să răspund dogmelor lor cele spurcate şi lucrurilor celor
nepotrivite; însă mare este lupta şi mult cuvântul ca să dezgolesc necuratele
dogme ale acestora şi să triumfez asupra lor. Numai că nevoia de faţă este să-i
arăt din Sfintele Scripturi că aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Hristos şi lupi ai
turmei Lui, purtaţi în toate părţile şi scoşi dintre oile lui Hristos. De aceea
s-au şi numit cu dreptate lupi de către prooroci şi de Însuşi Stăpânul şi de
fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi, ci şi ciumaţi şi necredincioşi şi
grăitori împotrivă şi vrăjmaşi şi clevetitori şi hulitori şi făţarnici şi furi
şi tâlhari şi spurcaţi şi prooroci mincinoşi şi călăuze oarbe şi amăgitori şi
răi şi antihrişti şi sminteli şi fii ai celui rău şi dihonii şi fără de
Dumnezeu (atei) şi luptători împotriva Duhului, care hulesc Duhul harului,
cărora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, din
pricina cărora calea adevărului este hulită. Dar pentru acestea şi fii ai
diavolului celui rău, după cum zice teologul: Vădiţi sunt fiii diavolului
(1In 3:10). Trebuie, deci, să ne ocupăm întâi de aceştia şi să vorbim cândva şi
despre sfârşit. Deci, de vreme ce au ajuns la noi sfârşiturile veacurilor,
precum spune Apostolul, şi s-au ridicat vremuri groaznice şi fărădelegea s-a
înmulţit şi dragostea multora s-a răcit şi amăgitori sunt mulţi, adu, deci, să
desfacem cărţile sfinte, în care aflăm calea adevărului, să mergem, alergând,
la munţii cei sfinţi, spun de prooroci şi de apostoli, ca să nu rătăcim şi să
fim purtaţi de orice vânt al învăţăturii prin nimereala oamenilor, prin
dibăcie spre uneltirea rătăcirii (Ef. 4:14). Să nu rămânem jos, ci să ne
suim cu ucenicii cei sfinţi pe muntele cel fericit şi să ascultăm pe Păstorul
nostru spunând: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi (Lc. 21:8); vedeţi să nu
vă rătăcească cineva (Mt. 24:2). Şi Ioan asemenea spune: Ca să nu
pierdeţi cele ce aţi lucrat (2In. 1:8); şi Pavel: Luaţi seama la
câini; luaţi seama cum umblaţi. Iar Luaţi seama şi Luaţi
seama nimic altceva nu înseamnă decât că este spus spre întărirea voastră
despre cei ce amăgesc cu pielea de oaie şi ascund lupul şi care înşală pe cei
nesăbuiţi. Dar foarte de nevoie se grăieşte pretutindeni în Scripturi Luaţi
seama şi Vedeţi şi Privegheaţi şi Luaţi aminte
nu numai la ei înşişi, ci şi la toată turma. Căci nimic din cele folositoare
nouă nu a tăcut dumnezeiasca Scriptură.
3. Iar mie îmi vine să lăcrimez când aud din Biserica noastră pe unii spunând: Nu s-au grăit acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai între laici, ci şi de la cei ce se cred păstori şi ţin locurile apostolilor şi proorocilor, însă nu şi purtările[1]; către care vreme potrivită este a zice: Vai vouă, călăuze oarbe, neînvăţaţi şi neîntăriţi; arătoşi cu hainele, şi nu cu cărţile, care aţi lăsat cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui, Dumnezeul cărora este pântecele şi slava lor întru ruşine (Flp. 3:19), care vă folosiţi de laptele şi de lâna şi de cărnurile turmei, iar de oi nu purtaţi grijă! Cum, dar, veţi scăpa, nesocotind o astfel de mântuire? Eu, fiind de faţă cu cuvântul în mijloc, voi adăuga mai multe mărturii, dovedind din Sfintele Scripturi, din Evanghelii, din prooroci, din apostoli şi din ce dă Hristos cum să fie închisă gura celor ce vorbesc nedreptăţi şi cum să se lumineze inima celor ce doresc cuvântul. Dar de unde să începem decât de la Cel ce a zis: Eu sunt începutul şi sfârşitul (Apoc. 21:6)? Să-şi trezească fiecare mintea sa, lepădând toată grija vieţii. Zis-a Domnul: Vedeţi să nu vă rătăciţi. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos; şi pe mulţi vor amăgi (Mt. 24:4-5). Şi iarăşi: Luaţi aminte de voi înşivă din partea proorocilor mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; însă din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16), zice; adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din făţărnicia lor, din reaua lor credinţă, din hula lor îi veţi cunoaşte. Căci nu poate pom putred să facă roade bune. Căci tot pomul din roada lui se cunoaşte. Aşa şi voi pe aceştia din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:20). Şi, cunoscându-i, nu-i primiţi în casă, nici nu vă întâlniţi cu ei, nici nu-i învredniciţi de cuvânt, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor; ci luaţi aminte la aluatul lor sau la erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se scârbească sau să asculte în chip superficial, căci Dumnezeu e Cel ce vorbeşte. Ascultaţi, păstorilor, glasurile Păstorului celui Mare; ascultaţi cum descoperă şi triumfă asupra lupilor celor ascunşi; ascultaţi şi luaţi aminte şi de voi înşivă, şi de toată turma. Luaţi seama la câini, luaţi seama la furi! Căci cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur şi tâlhar. Şi iarăşi spune despre ei: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea (Mt. 12:30). Şi iarăşi spune către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Vai vouă, că încuiaţi împărăţia cerurilor. Căci voi nu intraţi, nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre (In 8:44; Mt. 23:13). Şi în altă parte iarăşi: Voi nu sunteţi dintre oile Mele(In. 10:26). Ai văzut cum pretutindeni Stăpânul înfierează şi vădeşte pe cei necredincioşi ca noi să nu fim amăgiţi? O, coborâre nespusă; o, bunătate neasemănată! Ce vom răsplăti Domnului pentru toate acestea? Ce vom răspunde Mai-marelui Păstorilor? O, păstori şi împreună-păstori, iată puţine din cele multe. Cum strigă peste tot Stăpânul, întărind prin curatele Evanghelii: Luaţi seama, privegheaţi, luaţi aminte, sârguiţi-vă, luptaţi-vă! Şi nu numai prin strigătul Evangheliilor, ci şi prin ale proorocilor purtători de Dumnezeu şi prin ucenicii cuvântători de Dumnezeu se vestesc cele asemenea, căci vorbeşte prin toţi aceştia precum socoteşte; şi-mi dă mărturie Pavel, care spune: Hristos, Care vorbeşte prin mine (2Cor. 13:3). Vino, aşadar, să aducem în mijloc pe cuvântătorii de Dumnezeu şi să ascultăm de la ei ce ne vestesc despre eretici. Zi, fericite Petre, pe care te-a fericit Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, zi-ne nouă despre cei ce amăgesc şi urmează să amăgească turma lui Hristos, pe care ţi-a dat-o şi ţi-a încredinţat-o Păstorul cel Mare şi Episcopul[2] sufletelor noastre; zi câte Duhul Sfânt ţi-a dat şi întăreşte turma ta. Arată-ne pe lupii cei dintâi, după Povăţuitorul tău, Hristos Domnul. Petru a zis: Aceasta să cunoaşteţi întâi, că vor veni în zilele cele din urmă batjocoritori care vor umbla după poftele lor (2Pt. 3:3). Şi iarăşi spune: Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi care tăgăduiesc pe Stăpânul Care i-a cumpărat pe ei (2Pt. 2:1). Şi mulţi vor urma neobrăzărilor lor; pentru care judecata nu întârzie şi pierzania lor nu dormitează; fii ai blestemului, care au părăsit calea cea dreaptă. Acestea le-a spus Petru, Petru cel fericit cu adevărat, Petru – piatra credinţei, pe care a clădit Hristos Biserica, Petru, cel ce are cheile cerurilor, Petru, care a mers împotriva valurilor, căldura dragostei Stăpânului Hristos, care pe Simon Magul în Roma l-a aruncat, ca un corifeu şi înainte-stătător pe întâiul tâlhar şi ucenicul diavolului întru erezii. Ioan a zis: Vădiţi sunt fiii diavolului. Vezi cum în toţi aceştia vorbeşte Hristos? Căci şi în Evanghelii cele asemenea a zis către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Ştiu pe mulţi care spun că şi pe ei i-a plăsmuit Dumnezeu (căci fără de Dumnezeu, spun ei, nu s-a făcut nimic) neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pe care le întăresc. Că pe mine m-a zidit Dumnezeu zic şi eu împreună, însă m-a zidit pentru fapte bune, ca întru ele să petrecem şi să ne facem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă.
4. Dar să
revenim la cele puse înainte. Spune Ioan: Şi acum mulţi antihrişti au apărut;
pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh,
ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, pentru că mulţi prooroci mincinoşi
au intrat în lume. Şi iarăşi spune: de vine cineva la voi şi nu aduce
această învăţătură cu sine nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bună-ziua
(bucură-te!). Căci cel cel-i spune bună-ziua se face părtaş şa faptele lui cele
rele. Şi iarăşi: Tot cel ce trece peste şi nu rămâne în învăţătura lui
Hristos nu are pe Dumnezeu (2In. 7-11). Ioan ne sfătuieşte acestea, Ioan,
fiul tunetului, cel iubit mai presus decât toţi sfinţii, care a întărit
Biserica de la o margine până la alta a lumii şi a închis gurile ereticilor cu
teologia. Iacov a zis: Cel ce pare să fie prieten al lor se pune vrăjmaş al
lui Dumnezeu (cf. Iac. 4:4). Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu
ereticii, lepădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi. Căci cel ce
este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului,
ci nici de viaţă nu se învredniceşte, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi mai
rele rabdă. Iuda al lui Iacov a zis: Căci s-au strecurat unii oameni, care
au fost scrişi de odinioară spre această judecată, necinstitori, care schimbă
harul Dumnezeului nostru întru neobrăzare şi care tăgăduiesc pe Singurul Stăpân
şi Domn al nostru, pe Iisus Hristos (Iuda 4). Şi iarăşi spune: La
sfârşitul vremurilor în vremea din urmă vor fi batjocoritori, care vor umbla
după poftele lor necuviincioase. Aceştia sunt cei ce se păstoresc fără teamă
pe ei înşişi, nori fără de apă purtaţi de vânturi, stele rătăcitoare, cărora
bezna întunericului li se păstrează în veac (Iac. 1:12). Acestea şi mai
multe ne sfătuieşte Iacov cel bun. Vino de acum, Pavele, vasul alegerii, zi-ne
şi tu însuţi după harul cel dat ţie de la Dumnezeu, zi-ne despre veacul cel rău
de faţă; arată pe lupii cei ascunşi, triumfă şi dă pe faţă pe furii turmei
sfinte a lui Dumnezeu. Pavel zice: Ştiu că vor intra după plecarea mea
între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma (Fapte 20:29). Vezi că
pretutindeni cuvântătorii de Dumnezeu glăsuiesc împreună cu Învăţătorul despre
ereticii cei fără de Dumnezeu, numindu-i câini şi lupi? După cum zice Pavel în
altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi
seama la tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu
filozofia şi cu deşarta amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că
zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel
de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima
şi a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite
şi străine (Evr. 13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre
tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei
spurcaţi şi necredincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15). Ascultaţi iarăşi,
cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei
vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de
dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe
fericitul Pavel strigând: Nu puteţi să beţi paharul lui Hristos şi paharul
demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa lui Hristos şi de masa
demonilor. Ieşiţi din mijlocul lor şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi! Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer
vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l
facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc:
Ascultaţi: Nu vă înjugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce
părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun:
Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e
pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti? Acestea
Pavel le îndeamnă şi le învaţă şi le îmboldeşte, Pavel, vasul alegerii,
îngrădirea Bisericii, cel biruitor în multe lupte, Pavel, lira de Dumnezeu
vestitoare, propovăduirea lui Hristos, scriitorul dogmelor, trâmbiţa
Cuvântului, ritorul bunei-credinţe, năvodul neamurilor. Şi fericiţii
cuvântători de Dumnezeu acestea şi mai multe decât acestea au spus despre cei
fără de Dumnezeu şi despre necredincioşi; căci e nevoie şi pe aceştia să-i aduc
în mijloc. Zis-a proorocul David: Nu este în gura lor adevăr. Şi
iarăşi spune: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-am urât şi asupra
vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut
vrăjmaşi (Ps. 138:20). Şi Solomon spune: Cei necredincioşi făţărnicesc
buna-credinţă. Şi iarăşi spune: Fiule, să nu te amăgească bărbaţii
necredincioşi, nici să mergi pe cale cu ei (Prov. 1:10). Iar Isaia
proorocul, dar mai degrabă Domnul spune prin prooroc: Fii am născut şi i-am
înălţat, dar ei M-au lepădat (Is. 1:2); şi iarăşi: Nu este bucurie
pentru cei necredincioşi, spune Domnul (Is. 48:22).
5. Prin urmare
ajung acestea? Sau să aduc în mijloc şi pe toţi proorocii? Însă ajung şi
acestea pentru cei ce vor să asculte. Căci cel ce nu ia aminte la cele tâlcuite
nici prin cele multe nu va fi convins. Însă încă puţin să mai zăbovim la
graiurile proorocului David şi să vedem cum dă pe faţă şi triumfă asupra
vicleşugului ascuns de ei şi spune: Nu este în gura lor adevăr, inima lor
este deşartă (Ps. 5:9) şi cele următoare. Vezi înţelegerea proorocului,
cum denunţă şi descoperă, biruind pe cei rău-slăvitori ca să nu ne amăgim noi!
Ascultaţi, drept-slăvitorilor, şi nu vă adunaţi; ascultaţi, păstorilor, şi
înfricoşaţi-vă şi nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul; nu daţi loc diavolului,
nu daţi uşă lupilor! Urmaţi fericitului apostol Petru, cum în Roma pentru
Simon, cel de trei ori blestemat, care hulea şi spunea că el este puterea lui
Dumnezeu nici un ceas n-a tăcut sau s-a întors, ci, luându-l, l-a arătat a fi
prooroc mincinos şi tâlhar şi duşman al lui Dumnezeu, aruncându-l, l-a dat
pierzării. Asemenea şi pe fiul acestuia, dar mai degrabă al diavolului,
Montan, cel spurcat şi necurat şi fără de Dumnezeu, cu osârdie mare mustrându-l
apostolul cu cele două preadesfrânate, dovedindu-l şi duşman al lui Dumnezeu,
şi hristos mincinos, şi prooroc mincinos, i-a închis gura şi a astupat gura lui
spurcată în numele lui Hristos, nerăbdând îndelung, nedând înapoi de la hula
acestuia. Aşa faceţi, dar, şi voi, păstorilor, şi nu vă faceţi părtaşi faptelor
necurate ale întunericului, ci mai degrabă chiar mustraţi-le, după cum şi
apostolii şi David, părintele lui Dumnezeu, au dus pentru ei multă trudă şi
multe lupte, mustrând şi certând, dându-i pe faţă şi mijlocind la Dumnezeu
împotriva lor şi spunând: Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii
vor râde? Risipeşte-i cu puterea Ta. Dă-le lor, Doamne, după faptele lor, că
n-au înţeles întru faptele Tale, Doamne. Doamne, în cetatea Ta chipul lor îl
vei batjocori. Şi iarăşi cere David, aducând rugăciuni Stăpânului ca El,
prin venirea Lui, să-i facă cererea lui, strigând şi spunând: Doamne,
pleacă cerurile şi Te pogoară; Doamne, să nu zăboveşti. Degrab să ne cuprindă
pe noi îndurările Tale, Doamne. Şi ce face iubitorul de oameni Dumnezeu,
Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să
vină, că aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr? Nu-Şi
întoarce urechea, nici nu trece cu vederea rugăciunea sfinţilor, ci a plecat
cerurile şi S-a pogorât şi pe toate le-a iconomisit spre mântuirea neamului
nostru şi pe toate ni le-a arătat, făcând şi învăţând. Apoi, voind să înveţe,
ca cei ce vor fi mai-mari ai Bisericii aşa să gonească pe eretici, a făcut un
bici din frânghii, intrând, pe toţi i-a scos templu şi i-a împins şi i-a
gonit, spunând: Casa Mea casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut-o
peşteră de tâlhari. Ascultaţi, întâi-stătători ai Bisericilor! Căci vouă
v-a arătat binele ca să urmaţi pe urmele Lui, luând aminte de pretutindeni cu
de-amănuntul, gonind lupii şi păzind turma. Apoi, scoţând afară pe toţi, adică
pe cei ce cugetau cele potrivnice, dinainte zicând sfârşitul şi pustiirea şi
dispariţia lor, spunând pe cea care urma să fie din neam în neam celor ce
cugetă cele potrivnice: Iată, vi se lasă casa voastră pustie. Vezi cum
s-au făcut faptă cuvintele, căci vrăjmaşii şi uneltitorii asupra Bisericii,
adică ereticii, în fiecare neam şi neam sunt daţi pierzării, după cuvântul
Domnului, pe care l-a grăit, că Tot răsadul pe care nu l-a sădit Tatăl Meu va
fi dezrădăcinat, ceea ce s-a şi făcut. Căci El cel dintâi a făcut aceasta
şi a arătat-o; iar după înălţarea Sa la ceruri împotriva lor au fost rânduiţi
fericiţii apostoli. Iar după aceştia învăţăturile cele dumnezeieşti ale
acestora şi învăţătorii Bisericii şi Sfintele Sinoade ce au fost la vremi,
dezrădăcinându-i pe cei erau nepocăiți, i-au dat pierzării, după cea scrisă: Pierde-vei
pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Aşadar au dispărut şi au pierit pentru
fărădelegea lor. Căci unde sunt cei ce odinioară războiau Biserica, împăraţi
şi puternici şi înţelepţi? N-au fost risipiţi şi au pierit şi s-au făcut ca
nimic?
6. Căci unde e
aroganţa şi semeţia iudeilor? Unde e Simon Magul, cel dintâi între eretici,
ucenicul şi înaintemergătorul antihristului? Unde e Montan, născutul cel rău al
acestuia şi urmaşul nebuniei şi neobrăzării acestuia, căpetenia celor răi cu
cele două preadesfrânate şi cele ce se numesc taine ale acestora, vrednice de
adâncă tăcere, spurcăciunile şi necurăţiile despre care şi Apostolul a spus: Căci
cele ce se fac de ei ruşine este a le şi spune? Unde este Marchion, unde
Vales, unde Manes, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde
Nestorie, unde toţi cei ce au stat împotrivă adevărului, despre care strigă
Biserica: Înconjuratu-m-au câini mulţi? N-au pierit toţi? Căci au fost
risipiţi pentru hula lor şi au fost goniţi ca nişte lupi. Căci au aflat pe
luptătorii împotrivă şi războinicii înnăscuţi şi cei cu adevărat păstori, pe
fericiţii bărbaţi care erau odinioară în fruntea Bisericilor. Însă multă
deosebire văd între păstorii de odinioară şi cei de acum. Aceia erau
războinici, aceştia fugari; aceia bine-credincioşi cărţilor şi dogmelor,
aceştia ai hainelor şi mizilicurilor. Aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi
fug; aceia sufletul lor şi-l puneau pentru oi, urmând Păstorului cel bun. O,
fericiţi bărbaţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii; de care s-au înfricoşat
demonii şi s-au cutremurat ereticii şi au închis gura celor ce grăiesc
nedreptăţi! Voi vorbi, aşadar, şi eu aproape ca David, care, căinându-se,
spunea: Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne? Zic şi eu cu
lacrimi: unde este corul acela fericit al episcopilor şi învăţătorilor care au
strălucit ca luminătorii în lume, ţinându-se de cuvântul vieţii? Dar ce ne
împiedică să-i aducem şi pe aceştia în mijloc, chiar dacă puţini din mulţi?
Căci şi a ne aduce aminte de ei este sfinţire a sufletului. Unde este Evodie,
buna-mireasmă (evodia) a Bisericii şi urmaşul şi următorul Sfinţilor Apostoli?
Unde este Ignatie, casnicul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, pasărea cerului? Unde
Ipolit, cel prea dulce şi bine-înţelegător? Unde e Vasile cel Mare şi care
trebuie să fie socotit la acelaşi nivel cu un mai mic al apostolilor? Unde e
Atanasie cel sfânt şi nesătul de virtuţi? Unde e Grigorie, al doilea teolog şi
ostaşul de neînvins al lui Hristos şi cel de acelaşi nume cu el? Unde e Efrem
cel de mult preţ, mângâierea celor descurajaţi, povăţuirea tinerilor,
călăuzirea de mână a celor ce se pocăiesc, sabia împotriva ereticilor,
primitorul Duhului, vasul virtuţilor? Ai văzut cât de mare e deosebirea şi câtă
diferenţă între bărbaţii aceia fericiţi şi sfinţi şi cei de acum? Ştiu şi pe
alţi învăţători purtători de Dumnezeu, însă ajunge pentru momentul de acum.
Aceia sufletul lor, după cum am spus mai înainte, şi-l puneau pentru oi; iar
aceştia, lăsând oile, fug; aceia erau puternici şi în cuvânt, şi în faptă; iar
aceştia în bunuri şi în agoniseli şi în cai şi măgari şi moşii şi turme şi
brutării şi mese strălucite. Cuvântul lor e mult despre acestea în fiecare zi
şi noapte, iar cuvânt despre turma cea cuvântătoare nici unul, pentru care vor
da cuvânt în ziua judecăţii. Apoi, de-i întreabă cineva despre cărţi, răspund,
spunând: Sunt sărac şi nu o duc bine ca să cumpăr cărţi. Apoi se apropie nu ca
cei săraci, ci purtând haine strălucite, agonisind o pungă groasă şi gâturi ca
de tauri îngrăşaţi, trăgând la sine mulţimea ucenicilor, dar mai degrabă a
bucătarilor; cele ce ruşine este şi a le spune, căci, din prisosinţa bogăţiei,
au agonisit țiitoare cu pretext de servitori. O, adânc al ruşinii! O, propăşire
a răutăţii! O, amărăciune a iubirii de arginţi! O, pântece nesăţios! În rest de
aici sminteli, şuşoteli, ocară, batjocuri, tulburări. Apoi, fiind chemaţi,
răspund: nu nedreptăţesc pe nimeni, am stăpânirea asupra bunurilor mele. Apoi,
dacă unul din ereticii cei fără de Dumnezeu grăieşte fără de socoteală
răstălmăciri, nu este nici unul care să răspundă împotrivă, războinic –
nicăieri. Toţi se fac săraci atunci, toţi tăcuţi, toţi fugari. O, iubire de arginţi,
rădăcină rea a toate relele! Cu bogăţia socotiţi să vă mântuiţi? Însă mai
lesne este să între cămila prin urechea acului decât bogatul în împărăţia lui
Dumnezeu (Mt. 19:24). Desfătându-vă, îmbătându-vă şi îngâmfându-vă, vreţi
să biruiţi ereziile? Însă vai vouă, cei ce vă desfătaţi şi vă îngâmfaţi cu aur
şi vă înfrumuseţaţi cu haine felurite; cum veţi arăta altora sărăcia cea bună a
lui Hristos, Care pentru noi a sărăcit, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu
aibă bani la cingători? Cu adevărat rătăciţi, neînţelegând Scripturile. Nu
auziţi pe Domnul spunând: Fericiţi cei săraci şi iarăşi: Vai vouă,
bogaţilor şi: Nu vă adunaţi comori pe pământ? Bogăţia voastră v-a
amăgit şi cuvântul vostru a lipsit; hainele voastre au fost mâncate de molii;
despre care veţi da cuvânt lui Hristos, Păstorului celui Mare. Căci nu aţi fost
întru neştiinţă, pentru că fiecare din voi va da cuvânt despre sine lui
Dumnezeu; dar voi, episcopilor, preoţilor şi diaconilor, şi pentru oi, fiecare
după cum a crezut. Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma: Vedeţi să nu
lipsească vreo oaie din turmă. Căci cunoaşteţi aceasta, că, de va lipsi vreo
oaie, întâmplându-se să fie mâncată de fiare, toată viaţa voastră se va
prăpădi; căci sângele ei îl va cere Judecătorul din mâinile voastre.
7. Treziţi-vă, deci, în cealaltă vreme, propovăduiţi cuvântul, lepădaţi toată grija vieţii, luaţi seama cu de-amănuntul cum umblaţi; Luaţi seama la câini. Iarăşi spun Luaţi seama şi nu încetez a spune. Luaţi seama la furi, luaţi seama că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Privegheaţi şi fiţi treji, cei ce vi s-a încredinţat harul stăpânesc, şi vegheaţi, păziţi ceasul înfricoşătoarei veniri a Stăpânului, când va veni să ia socoteală de la voi, cărora v-a încredinţat talanţii. Acestea, aşadar, având în minte, iubiţilor, păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi, precum spune Apostolul, nu de nevoie, ci de voie, nici cu câştig urât, ci cu tragere de inimă, nici ca stăpânind clerul, ci pilde turmei făcându-vă. Şi, arătându-Se Păstorul cel Mare, veţi dobândi cununa neveştejită a slavei. Deci iarăşi grăiesc acestea: Ascultaţi, preoţi ai Domnului, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, căpetenii şi toţi judecătorii pământului, tineri şi fecioare, bătrânii cu cei mai tineri. Luaţi în urechi, toţi care locuiţi lumea, cei mici şi cei mari, fie bărbat, fie femeie, la un loc bogatul şi sărmanul; vă îndemn luaţi aminte la cele spuse; căci vreau să vă dovedesc şi să vă îndestulez pe voi din Sfintele Scripturi că nu toţi cei ce se numesc creştini sunt creştini, ci numai se amăgesc, chemându-se numai cu numele creştini cu chemare goală. Cu cuvântul sunt mulţi creştini, dar cu purtarea puţini şi rari; cu înfăţişarea sunt ca creştinii şi ca ucenicii lui Hristos, dar cu comportarea trădători; cu cuvântul sunt bine-credincioşi şi milostivi, dar cu purtarea necredincioşi şi nemilostivi; cu chemarea sunt creştini, dar cu faptele păgâni, după cum a zis dinainte proorocul David: S-au amestecat între neamuri şi au învăţat faptele lor. Şi cu adevărat cu noi s-a împlinit proorocia aceasta. Câţi creştini se ţin de basme iudaice şi elineşti, de spiţe de neamuri, de mantică[3], de astrologie şi descântece şi filacterii şi de păziri de zile şi ani, divinaţii şi vise şi glasuri ale păsărilor şi aprind făclii la izvoare şi se spală şi se păzesc de întâlniri şi mănâncă jertfe idoleşti şi sânge de sugrumate şi de animale ucise de fiare şi de bătăile aripilor şi de multe altele asemenea acestora? Cum se vor afla creştini cei ce săvârşesc acestea? Dar cu câtă îndrăzneală cutează să se numească pe ei înşişi creştini! Dar cum cutează să se apropie de dumnezeieştile Taine cei ce sunt mai răi decât elinii? Ascultaţi iarăşi: Câţi creştini sunt care fac ritualurile neamurilor, nearătarea feţelor sau strigări sau dansuri sau plesnirea mâinilor sau înveşmântarea femeilor ca bărbaţii? Celor ce fac acestea nu le foloseşte nimic să se numească creştini. Căci, precum fata sau fecioara, până când îşi păzeşte fecioria ei în chip binecuvântat şi vrednic se numeşte fecioară şi este; dar după ce e amăgită de cineva şi se întinează şi-şi pierde fecioria, nu mai este fecioară; aşa şi cel ce se numeşte creştin, de calcă legămintele şi făgăduinţele şi leapădă cuvântul Evangheliei şi săvârşeşte cele păgâneşti nu-i foloseşte nimic să se numească el creştin, după cum s-a grăit mai înainte. Înţelegeţi, deci, toţi, iubiţilor, că prin puţine cuvinte ne-am lepădat de toate acelea, spunând: Mă lepăd de Satana şi de toate faptele lui. Înţelege ce-ai spus: de toate faptele lui; vezi cui te-ai logodit, nu unui înger, nu unui împărat pământesc, nu unei căpetenii a acestui veac, ci Împăratului celor ce împărăţesc şi Căpeteniei celor ce cârmuiesc; Lui te-ai logodit şi te-ai mărturisit şi te-ai rânduit cu multe mărturii; te-ai lăsat în mâna Lui şi tu şi cuvintele tale. În rest, aşteaptă-L pe El când va veni din ceruri, arătând zapisul tău, graiurile din gura ta înaintea îngerilor şi a oamenilor. Vezi, frate, şi păzeşte-te de rămăşiţa din faptele păgâneşti! Ascultă pe Apostolul care spune: Aceasta spun, deci, şi dau mărturie în Domnul ca să nu mai umblaţi voi după cum umblă şi celelalte neamuri întru deşertăciunea minţii lor, întunecaţi la înţelegere. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos. Luaţi aminte la cele spuse, iubiţilor, şi nu vă amestecaţi cu cei ce săvârşesc acestea. Căci mulţi sunt ucenici ai pierzării şi se înmulţesc încă. Vedeţi că zilele rele sunt şi vremea îşi alege pe slujitorii ei.
8. Şi nu te mira
dacă păstorii se fac lupi. Căci, vorbind către episcopi şi preoţi, Pavel a zis:
Dintre voi se vor scula bărbaţi grăind răstălmăciri (Fapte 20:30).
Încât nimeni din voi să nu se amăgească, având înfăţişare îngerească dinafară
şi pe dinăuntru drăcească. Pentru aceasta a spus Iisus: Vedeţi să nu vă
amăgească cineva. Dar şi eu grăiesc iarăşi cele asemenea: Vedeţi să nu vă
amăgească cineva, nici din cei dinăuntru, nici din cei dinafară, nici episcop,
nici preot, nici diacon, nici citeţ sau de grăieşte cineva răstălmăciri; unii
vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori, alţii au înfăţişarea
bunei-credinţe, dar tăgăduiesc puterea acesteia. Dar voi, iubiţilor, nu vă
amăgiţi, ci, precum aţi primit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în El să
umblaţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Voi da şi despre acestea aici
cuvântul; dar, grăind puţine despre semnele sfârşitului, voi înceta. Iar când
voi începe să vorbesc despre sfârşit, înfricoşare vine asupra mea şi-mi ies din
mine. Toate minunile Domnului sunt mari şi înfricoşătoare şi slăvite; dar
capătul sfârşitului şi taina celei de-a doua veniri a Lui cea mai presus de
cuvânt şi de minte şi de înţelegere întrece toată istorisirea şi loveşte [de
uimire] tot auzul. Dar mare luptă şi multă dorire a ucenicilor este să audă de
la Învăţător semne despre sfârşit. Căci, precum adesea aţi auzit Evanghelia
spunând: Şezând Iisus pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de El ucenicii
Lui de-o parte, spunând: Zi nouă care este semnul venirii Tale şi al
sfârşitului acestui veac? Vezi înţelepciunea şi priceperea ucenicilor.
Când socoteau să-L întrebe un lucru mare, nu s-au apropiat toţi, ci deosebi şi
zic: Zi nouă, Stăpâne, şi Zi nouă, Bunule; Zi nouă, Cunoscătorule de inimi; Zi
nouă, Cel ce cunoşti cele din urmă şi cele de demult; Zi nouă, Cel ce ştii
toate înainte de facerea lor; Zi nouă, Făcătorule al veacurilor; Zi nouă,
Părinte al veacului ce va să fie; Zi nouă, care este semnul venirii Tale şi al
sfârşitului veacului, când va să vii să judeci viii şi morţii a toată lumea;
când vei desfiinţa toată începătoria şi toată stăpânirea şi puterea; când Ţi se
va pleca tot genunchiul al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
sub pământ. Zi nouă care este semnul venirii Tale ca să învăţăm şi noi toate
neamurile venirea Ta cea neobişnuită. Iar Domnul le-a zis lor: Vedeţi să nu
fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul.
Vedeţi să nu vă amăgească cineva; că vremea este aproape. Ceea ce noi
vedem acum cu ochii noştri le-a zis atunci: Vremea este aproape; acum
a venit şi toţi o vedem. Vezi câtă osârdie a Stăpânului pentru învăţătorii
mincinoşi şi pentru eretici ca să-i dea de gol şi să ne arate vicleşugul ascuns
într-înşii? De aceea, la întrebarea ucenicilor, înainte de semne i-a şi adus pe
aceştia ca lupi ai turmei şi înaintemergători ai Antihristului, apoi a zis
dinainte cele următoare, războaie şi răscoale, neam peste neam şi împărăţie
peste împărăţie; pe care, văzându-le acum, nu le înţelegem, văzând pe alocuri
războaie şi foamete şi spaime şi semne din cer şi celelalte pe care le-a grăit,
cele mai multe, văzându-le, nu le înţelegem. Atunci, zice, se vor sminti
mulţi şi se vor vinde unii pe alţii. Şi unde nu este acum trădare? Nu sunt
toţi aproape unii împotriva altora şi nu se urăsc unii pe alţii? Şi aceasta s-a
plinit, după cum vedem. Nu sunt toţi unii împotriva altora, neam peste neam,
împărăţie peste împărăţie, cârmuitori împotriva celor asemenea, episcopi
împotriva episcopilor, prezbiteri împotriva prezbiterilor şi diaconi împotriva
diaconilor, citeţi unii împotriva altora, mireni împotriva mirenilor? Căci,
pentru că s-a plinit fărădelegea, se răceşte dragostea multora. Pentru aceasta
a zis dinainte Stăpânul: Cercetaţi Scripturile şi Să nu fiţi
amăgiţi. Alt semn a pus înainte, spunând: Şi se va propovădui această
Evanghelie în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. Şi atunci aşteaptă
sfârşitul, fii gata să vezi urâciunea pustiirii, pe fiul pierzării, pentru care
va fi necaz mult şi mare, asemenea cu care n-a mai fost de la începutul lumii.
Şi iarăşi spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi
vor da semne şi minuni încât, de-i cu putinţă, să amăgească şi pe cei aleşi.
Dar vezi cum în sus şi-n jos sunt proorocii mincinoşi şi apostolii mincinoşi ai
lui Antihrist, fiul pierzării, care, fiind apucaţi de duhuri necurate şi lucraţi
de ele, se fac înaintemergători ai lui Antihrist, cel ce se pune împotrivă; şi
prin dogmele lor înşeală şi gătesc popor potrivit pentru primirea fiului
pierzării.
9. Pentru
aceasta dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi-n jos că mulţi
amăgitori au ieşit în lume. Pentru aceasta şi Stăpânul a adus cuvântul: Iată,
dinainte v-am spus. Dar trebuie ca noi să înţelegem noima fiecărei
expresii. Iată, dinainte v-am grăit vouă: adică de acum nu aveţi
dezvinovăţire. Iată, dinainte v-am grăit vouă; de vor amăgi pe vreunul
din voi de neiertat va fi. Iată, dinainte v-am grăit vouă; nimeni nu
are dezvinovăţire binecuvântată. Iată, dinainte v-am grăit vouă toate;
vedeţi să nu vă amăgiţi. Vedeţi să nu primiţi alt Hristos mincinos în
locul Meu, Cel adevărat. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu
sunt Hristosul şi pe mulţi vor amăgi; şi: Vremea este aproape. Să
nu mergeţi, deci, după ei. Vedeţi cât cuvânt în Sfintele Scripturi despre
acestea. Pentru aceasta v-am adus aminte adesea de ereticii cei fără de
Dumnezeu şi în cele de acum vă îndemn să nu vă amestecaţi cu ei în vreo faptă,
nici la mâncare sau la băutură sau cu prietenie sau cu pace. Căci cel ce se
înşeală cu acestea şi se amestecă cu ei se face pe sine străin de soborniceasca
Biserică. Iar ucenicul cel adevărat şi fără vicleşug al lui Dumnezeu strigă cu
îndrăzneală: De vă bine-vesteşte cineva ceva afară de ceea ce aţi primit
anatema să fie; şi cele ale lui David cântă: Doamne, nu pe cei ce Te
urăsc pe tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură
desăvârşită i-am urât pe ei. Înfricoşaţi-vă şi vă cutremuraţi, cei ce
faceţi agape şi petreceţi cu dânşii ca să nu pieriţi prin păgânătăţile lor. Dar
se potriveşte şi aici [cuvântul] Iată, dinainte v-am grăit vouă. Ci să
venim la cele aşezate înainte, care se împlinesc pentru sfârşit. Şi, ca să zic
pe scurt: semnele cele dinainte zise s-au plinit; trebuie de acum să fii gata
şi pregătit şi să nu te ocupi mai mult decât cu cele scrise. Mulţi neînvăţaţi
şi neîntăriţi au răstălmăcit dumnezeieştile Scripturi; dar tu vezi să nu crezi
lor! Mult rău, multă răutate s-a revărsat pe pământ, multe sminteli; dar tu ia
seama să nu te amăgeşti; nu te pleca nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi
pe calea împărătească. Ai mulţi credincioşi, iubitule, deşi nu pe pământ, ci
în cer, cu care sârguieşte să fii totdeauna în înţelegere! Ai acolo sărbătorile
îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelişti; ai pe
mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei ce au strălucit în viaţa
monahală, mulţime multă, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia
doreşte-i, pe aceştia urmează-i, acestora fă-le loc, pomenirea acestora s-o ai
în inima ta ziua şi noaptea, totdeauna, ţinând în mâinile tale cărţile
acestora, citeşte-le ca să afli mult folos. Fă-te negustor al cuvântului
dreptăţii ca să poţi mustra pe cei ce răspund împotrivă şi să cerţi pe cei ce
spun basme şi să reduci la tăcere pe eretici şi pe cei ce cad să-i povăţuieşti
şi să-i întorci. Cercetează dumnezeieştile Scripturi ca, atunci când vei vedea
vreo răzmeriţă şi tărăboi, să nu cazi, ci să scapi la dumnezeiasca Scriptură.
Dar vezi să nu fii laş, nici să te clatini de la înţelegerea ta! Când vei vedea
pe mulţi care nu înţeleg, nu te înstrăina; trebuie să fie şi acestea. Când vei
vedea mulţi prooroci mincinoşi, adu-ţi aminte de Stăpânul, Care spune: Se
vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Când [vei vedea]
amăgitori în cuvinte, adu-ţi aminte de proorocul care spune: Vai celor ce
scriu răutate. Când vei vedea pe cei evlavioşi şi credincioşi şi înţelepţi
ponegriţi, iar pe cei condamnaţi şi trufaşi şi trădători şi desfrânaţi mai de
vază, adu-ţi aminte de Apostolul, care spune: Oamenii desfrânaţi şi
impostori vor propăşi spre tot mai rău, amăgind şi fiind amăgiţi. Când vei
vedea Sfânta Scriptură spurcată de cei ce par că sunt creştini şi pe cei ce
grăiesc cuvântul lui Dumnezeu urâţi, adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Dacă
lumea vă urăşte pe voi, cunoaşteţi că pe Mine M-a urât mai înainte de voi. De
M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Când vei vedea popoare
alergând la grăitorii de basme şi la ghicitul în cărţi şi la înşiruitorii de
neamuri şi la mantici şi la învăţăturile demonilor şi la cei ce întreabă duhurile
necurate, nu te agita, nici să nu cazi! Şi, de vezi pe cei ce par a fi păstori
făcând acestea, să nu disperi, ci, lăcrimând, adu-ţi aminte de Apostolul care
spune: În vremurile de apoi vor apostazia unii de la credinţă, luând aminte
la duhurile amăgirii şi la învăţăturile demonilor celor necuraţi. Şi
iarăşi spune: Va fi o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă,
ci-şi vor grămădi învăţători după poftele lor, gâdilându-şi auzul, şi-şi vor întoarce
auzul de la adevăr şi vor fugi după basme.
10. Când vezi masă de mare preţ, cină, desfătare, amăgire, agitaţie şi glasuri răzvrătite, adu-ţi aminte de Domnul, Care a spus: Vai celor îndestulaţi, că veţi flămânzi; vai celor ce râdeţi, că veţi plânge. Când vei vedea dănţuind şi jucând şi cântând cântecele demonilor, suspină şi, lăcrimând, aminteşte-ţi de David, care spune: N-au cunoscut, nici n-au înţeles, în întuneric umblă; şi de proorocul Isaia, care spune: Vai de cei ce se scoală dimineaţă şi gonesc după sicheră[4], care aşteaptă seara pentru chitare şi psaltirioane şi timpane şi flaut, care beau vin; faptele lui Dumnezeu nu le privesc şi faptele mâinilor Lui nu le înţeleg. Şi simplu, văzând toată sminteala care se face, aminteşte-ţi de Stăpânul Care spune: Vai lumii pentru sminteli; cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai prin cine vin. Însă ce zic cei grei la inimă, care caută minciuna? Nu este rău, spun ei, să te înalţi; căci ce rău fac chitara şi celelalte instrumente? O, neştiinţă de pe urmă! O, înţelegere rea a diavolului! Neam rău şi preadesfrânat, acestea răsplătiţi Domnului? Stăpânul cel curat a poruncit pretutindeni ca nicidecum să nu huzurească creştinul şi tu spui: Ce rău fac acestea? Vai de cei ce spun amarului dulce; vai de cei ce ţin întunericul ca lumină! Dar să ne zică nouă cei neînvăţaţi, din care Sfântă Scriptură pot să înfăţişeze că trebuie creştinul să facă aceste lucruri? Care carte a Sfinţilor, care Evanghelie a învăţat să se poarte aşa cu necuviinţă creştinii? Iată, Biserica cea sobornicească şi apostolească de la răsăritul soarelui şi până la apus şi de la marginile lumii strigă şi învaţă şi îmboldeşte prin Lege şi prooroci şi prin apostoli şi prin Însuşi Stăpânul şi nicăieri nu află cineva că e îngăduit creştinului să facă aceste lucruri. Câţi împăraţi sunt şi puternici şi înţelepţi şi de neam bun şi slăviţi şi legiuitori şi robi şi liberi şi săraci şi bogaţi şi bătrâni şi tineri? Cine dintre aceştia poate să dovedească sau să înfăţişeze despre acestea că e îngăduit creştinului să cânte din chitară sau să dănţuiască sau altceva de acest fel să facă, de care am grăit mai înainte? Nimeni nu poate să pună înainte. Nimeni să nu vă înşele; nu sunt acestea ale creştinilor; acestea sunt străine de Biserica cea sobornicească; acestea toate păgânii lumii le fac. Nimeni, fraţilor, să nu vă înşele; câţi vă găsiţi întru acestea aţi căzut din har; Hristos nu vă va folosi la nimic. Dar să venim iarăşi la mărturisirea cea dintâi şi bună, la care am fost chemaţi, înaintea a multor martori, a îngerilor şi a oamenilor şi a Ziditorului a toate; căci El Însuşi ţine zapisul mărturisirii noastre în cer ca să răsplătească fiecăruia după cum a lucrat şi a păzit mărturisirea. Căci legămintele şi lepădarea de diavolul şi unirea cu Hristos şi lucrurile şi faptele noastre şi cuvintele şi gândurile şi huzurelile şi glumele fiecăruia din noi sunt scrise; şi Hristos vine având pe toate scrise. De acum ce vrei? Să-L minţi? Însă nu se poate; căci în mâna Lui eşti şi tu, şi cuvintele tale. Ci vrei să te ascunzi? Însă nu se poate, deoarece în mâna Lui sunt marginile pământului şi nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite ochilor Lui şi nu se ascund de faţa Lui. De te sui în cer, El acolo este; de te cobori în adânc, acolo e de faţă. Căci scris este: Toate câte a voit Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. Ce vom face, deci, fraţilor? Strâmtorare ne este de pretutindeni. Căci El Însuşi cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi rărunchii. Nu este fugă; căci nu este cine să scape din mâinile Lui. E cu neputinţă să te ascunzi; căci ţine rotundul pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca lăcustele. Nu se poate să stai împotrivă, după cum este scris: Tu înfricoşat eşti şi cine va sta Ţie împotrivă? Căci El Însuşi stăpâneşte cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt, Care va să desfiinţeze toată cârmuirea şi stăpânirea şi puterea. Apărare nu este, nici prilej, nici înţelegere. Pentru aceasta de la marginile pământului până la margini strigă dumnezeiasca Scriptură şi îmboldeşte şi mustră şi povăţuieşte şi dă mărturie şi ameninţă. De aceea zice Stăpânul nostru: Cel ce Mă dispreţuieşte pe Mine şi nu primeşte graiurile Mele nu-l judec Eu; cuvântul pe care l-am spus îl va judeca în ziua cea din urmă. Şi iarăşi spune: De nu veneam şi nu le vorbeam lor, păcat nu aveau; dar acum nu au dezvinovăţire pentru păcatul lor. Auziţi că nu au nici o dezvinovăţire. Într-adevăr, fraţilor, strâmtorare vă este de pretutindeni.
11. Însă cine dă
într-adevăr răspuns, că, iată, destul v-am îmboldit cu cuvântul, arătându-vă
cele triste şi aducându-vă aminte de pedepse, şi v-am scris certările,
lovindu-vă şi înfricoşându-vă cu prisosinţă. Şi ştiu cu adevărat că aşa este;
şi ştiu că fiecare din voi va da seamă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare
va secera ceea ce seamănă şi fiecare îşi va purta povara sa. Ci, precum ai
vestit acestea şi le-ai adus în mijloc şi ne-ai plesnit şi ne-ai înfricoşat,
arată-ne restul şi modul mântuirii, dă-ne şi leacul rănii, precum ai zis cele
usturătoare zi şi cele făcătoare de bucurie! Iată, vreau să mă mântuiesc, ce
voi face? Cum să mă mântuiesc? De ce fel de purtare am nevoie? La cine voi
scăpa? Căci mult am păcătuit: în fapte şi în cuvinte, de voie şi fără de voie,
noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Ce voi face, deci? Cum să mă mântuiesc? La
cine voi scăpa? Îţi spun eu la Cine să scapi. Fericitul David a arătat la cine
trebuie să scăpăm, zicând: Dumnezeu e scăparea şi puterea noastră.
Aceasta a arătat-o şi Ioan, cel mai mare decât toţi proorocii, care spune: Iată
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Aceasta a vestit-o şi
îngerul, spunând: Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor; şi
iarăşi spune proorocul David: Doamne, la Tine am scăpat. La Acesta
scapă şi tu, Care spune: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi; Care zice: N-au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei ce o
duc rău; Care a zis: Pocăiţi-vă; căci s-a apropiat împărăţia cerurilor;
care a spus: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni
pe voi; Care a spus: Are stăpânire Fiul Omului pe pământ să ierte
păcatele; Care a spus: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;
Care a spus: Viu sunt Eu, că nu vreau moartea păcătosului cât să se
întoarcă şi să-l viez pe el; Care a zis: Va face izbândire celor ce
strigă către El zi şi noapte; Care a zis: Bucurie se face în cer
pentru un păcătos care se pocăieşte. La Acesta scapă, pocăindu-te şi lăcrimând.
Pocăieşte-te şi nu te îndoi; pocăieşte-te şi nu fi fără curaj, nici nu te
nesocoti pe tine însuţi, având leacul mântuirii. În cer bucurie se face de te
pocăieşti şi tu eşti uşuratic? Îngerii tresaltă şi tu dormitezi? Pentru tine a
venit Doctorul sufletelor şi tu ascunzi rana? El strigă: Veniţi la Mine,
fiii oamenilor, veniţi la Mine! Şi tu nu te sârguieşti? El strigă: N-am
venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. O, iubire de oameni
neasemănată a Stăpânului! N-a venit, deci, să cheme pe drepţi, zice, ci pe
păcătoşi. Cutează, deci, păcătosule, şi nu fi fără curaj! Căci pe tine a venit
să te cheme Păstorul cel bun, pentru tine a plecat cerurile şi S-a coborât,
spunând: Veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi. Căci n-a venit să cheme
pe cei drepţi, ci pe păcătoşi. Dar vezi să nu fii laş pentru cuvânt, auzind de
nespusa Lui iubire de oameni, căci nu numai despre chemarea simplă a grăit, ci
a adăugat la pocăinţă. Căci n-a venit, zice, să cheme pe cei drepţi,
ci pe păcătoşi la pocăinţă, nu la râs, ci la lacrimi, nu la vorbire ruşinoasă,
ci la slavoslovire, nu la mese şi cine şi beţii, ci la post şi priveghere şi
lacrimi, nu la dansuri şi cântece de chitară şi la cântece triste, ci la plâns
şi necaz şi strâmtorare, spunând: Fericiţi cei ce plâng, adică pentru
păcatele lor. Începe, deci, să te pocăieşti; dă numai începutul şi Dumnezeul
celor ce se pocăiesc va lucra împreună şi te va întări şi vei afla har mult şi
ţi se va face mai presus decât mierea şi fagurul. Multe sunt căile vieţii,
precum este scris, şi multe felurile mântuirii. Prin care fel vrei mântuieşte-te,
numai mântuieşte-te! De ai – miluieşte; de nu ai – nu cere Dumnezeu. Nu ai
pâine, nu ai haină. Pleacă genunchii, bate-ţi pieptul, adu lacrimile, suspină,
plângi, întinde mâinile tale la cer, ridică ochii tăi către Stăpânul, posteşte,
priveghează! Acestea le are tot omul şi nu poate să tăgăduiască; pe acestea
sârguieşte să le aduci lui Dumnezeu totdeauna. Însă şi acestea cu scop şi cu
judecată trebuie făcute ca să nu alergi la nimereală şi să te osteneşti în
deşert.
12. Deci, făcând
aceste virtuţi şi aducând lui Dumnezeu pocăinţă, păzeşte cu de-amănuntul şi
cercetează nu cândva să ai vrăjmăşie împotriva cuiva şi scopul tău să se facă
deodată deşert, ci, după cum a zis Apostolul Pavel, Cu frică şi cutremur
lucrând mântuirea noastră şi păzind porunca ce spune: De iertaţi
oamenilor greşalele lor va ierta şi Tatăl vostru cel ceresc greşalele voastre.
Deci, de te rogi lui Dumnezeu cu toată inima şi nu în râs şi îngrijorându-te,
păzeşte această poruncă a Lui şi iartă de ai ceva împotriva cuiva. Vrei să ţi
se ierte greşalele tale? Iartă şi tu pe cele ale aproapelui. Iar dacă tu nu
ierţi greşalele fratelui, nici pe ale tale nu ţi le va ierta Stăpânul, căci
zice: De nu iertaţi oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc
nu va ierta pe ale voastre. Şi ştim toţi că nu minte, căci nemincinos este
şi credincios în toate cuvintele Lui. Fii, dar, gata, aşteptând în fiecare zi
pe Cel ce va cere sufletul tău. Nu astăzi să te pocăieşti şi mâine să uiţi, nu
astăzi să plângi şi mâine să joci, nu astăzi să posteşti şi mâine să te îmbeţi,
fiind purtat de mulţi, nu astăzi să priveghezi şi mâine să te întinzi, ci
poartă grijă de mântuirea ta ca să te încununezi. Nu întoarce spatele
virtuţii, nu fugi de osteneală ca să nu fii depărtat de cununi. Urăşte toată
bucuria acestei lumi şi slava ei. Şi zi cu David: Nedreptatea am urât şi
m-am scârbit de ea, iar legea Ta am iubit(Ps. 118:163) şi De la toată
calea cea rea am oprit piciorul meu. Juratu-m-am şi m-am pus să
păzesc poruncile Tale. Sârguieşte, deci, să fii totdeauna gata ca, atunci
când va veni Cel ce cere sufletul, să te afle gata întru pocăinţă şi eu îţi dau
asigurare nu te va despărţi de cei mântuiţi. Păzeşte pururea porunca Domnului: Privegheaţi
şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită. Şi iarăşi spune: Fiţi gata,
că în ceasul în care nu socotiţi Fiul Omului va veni. Ascultă şi pe
Apostolul care spune: Necurmat rugaţi-vă. Înţelegeţi ce înseamnă necurmat,
adică totdeauna, în toată vremea şi noaptea, şi ziua, şi seara, şi dimineaţa,
şi la amiază şi în tot ceasul, şi lucrând, şi odihnindu-te, şi păstorind, şi
muncind, şi dormind, şi fiind treaz. Nu aştepta Duminica sau vreo sărbătoare
sau deosebirea locului. Căci nu e circumscrisă Dumnezeirea într-un loc; căci În
mâinile Tale sunt marginile pământului. Pentru aceasta şi proorocul David,
rugându-se în fiecare zi şi noapte, nu aştepta ziua, nici deosebirea locului,
ci zicea lăcrimând şi sfătuindu-şi sufletul său: În tot locul stăpânirii
Lui binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tu, iubitule, nu aştepta
ceasul sau ziua sau deosebirea locului, ci, după cum am spus mai înainte, în
tot locul, şi în casă, şi în biserică fiind, roagă-te şi oriunde te-ai afla, în
tot locul stăpânirii lui Dumnezeu. Ascultaţi, toţi care locuiţi lumea, laolaltă
bogatul şi săracul, fie bărbat, fie femeie, fie maturi, bătrâni şi tineri,
împăraţii pământului şi judecătorii pământului, ascultaţi ce este scris: Vremeas-a scurtat ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Să
lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti, să vieţuim în veacul de acum cu mintea
întreagă şi cu dreptate şi cu credinţă şi în cel ce va să vină aşteptând
fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Aduceţi-vă aminte de mine totdeauna, fraţilor, şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi primit de la fericiţii bărbaţi, de la prooroci şi
apostoli şi de la Stăpânul tuturor. Pildă de rea pătimire şi de îndelungă
răbdare aveţi pe prooroci, de răbdare pe Iov, de întreagă înţelepciune pe
Iosif, de judecată pe Daniel, de dragoste pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care
S-a dat pe Sine pentru noi, de pocăinţă pe David, părintele lui Dumnezeu, îl
aveţi. Căci acesta s-a făcut nouă chip al pocăinţei, îmboldindu-ne şi
îndemnându-ne şi spunând: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine; şi eu
vă voi învăţa chipul pocăinţei, deoarece şi eu oarecând m-am smintit, însă prin
pocăinţă m-am sculat şi cunosc iubirea de oameni a Stăpânului, ştiu cum cu
adevărat îi primeşte pe cei ce se pocăiesc cu braţele deschise, căci e cu
neputinţă să mintă Stăpânul meu. Căci L-am auzit spunând: Cele ce ies din
buzele Mele nu le voi lepăda. Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele
Mele nu vor trece. O dată M-am jurat pe cel sfânt al Meu. Viu sunt Eu,
Care nu voiesc moartea păcătosului. Auziți că S-a dat pe Sine Iubitorul de
oameni. Pentru aceasta îi îmboldesc pe toţi: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă
pe mine şi, după cum avem vreme, să alergăm cu picioare sprintene, înainte
de a veni ziua Domnului cea mare; Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire.
Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Domnului, Care ne-a făcut pe
noi. Că El ne-a făcut pe noi, El. Îndură-Te de noi şi ne binecuvintează,
arată faţa Ta peste noi şi ne miluieşte! Căci El este Dumnezeul celor ce
se pocăiesc, El ne primeşte pe noi, care ne pocăim, El ne şi păstoreşte. Lui
fie slava şi tăria şi toată mulţumirea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[*] Traducere din greaca veche după PG 59: 553-568. Text apărut și în revista „Glasul monahilor” în 2004.
[1] Joc de cuvinte. Locurile (τροποι) şi purtările, felul de a fi (τροποι) sună asemănător în greceşte.
