Chilia Sf. Daniil Sihastrul, poate cel mai cunoscut isihast de origine română

Sfințenia pe pământul nostru românesc are istoria ei, dezvoltarea și specificul propriu. Ea este dată atât de marile personalități bisericești, dar și de mediul general, credința ca ferment în popor. Un aspect și un factor important este evoluția monahismului, care a influențat întotdeauna și pretutindeni și modul mirenilor de a trăi ortodoxia.

Isihasmul reprezintă o formă de spiritualitate care are în centru liniștirea (isihia) și s-a manifestat prin retragere și prin accentul pus pe practica rugăciunii lui Iisus. Acesta a fost o caracteristică a monahilor români, după cum arată Dario Raccanello în studiul său despre viața Sfântului Stareț Vasile de la Poiana Mărului (din cartea Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus). Acest lucru este dovedit din mai multe surse istorice. Au existat mereu sihăstrii de monahi, care chiar se transformau în sate în decursul timpului datorită oamenilor care se așezau în apropiere, calculându-se un număr de 300 de astfel de așezări. Existența monahismului timpuriu românesc organizat este atestată de nume precum Sf. Ioan Casian și Dionisie cel Mic, dar și de monahi români veniți în Țara Sfântă (Ierusalim-Palestina), despre care există mărturii dintotdeauna, mai bogate începând cu sec. X-XI.

Un alt fenomen este acela al transformării sihăstriilor în mănăstiri, îndeosebi după sec. XIV. Începând cu această perioadă, informațiile sunt mai interesante cu privire la specificul isihasmului românesc, după cum se desprinde din rândurile de mai jos.

Impulsul dat vieții monahale de Sfântul Nicodim de la Tismana nu putea să nu implice în mod direct și tradiția isihastă românească, cu atât mai mult dacă luăm în considerare faptul că el însuși era un adept al mișcării de înnoire duhovnicească inițiată de Sf. Grigorie Sinaitul și era în corespondență cu Patriarhul Eftimie de Târnovo, care reprezenta una din cele mai ilustre figuri ale isihasmului slav.

Două evenimente ne permit să susține că ideile isihaste au putut ajunge în România înainte de 1370, data clasică legată de Sf. Nicodim și de [întemeierea] Mănăstirii Vodița. primul eveniment privește prezența călugărilor români în Paroria; al doilea privește legăturile mediului monahal românesc cu Muntele Athos.

Așezarea isihastă de la Paroria, la sud de Dunăre, în țaratul bulgar, fusese întemeiată de Sf. Grigorie Sinaitul (1275-1346) în jurul anului 1325. Cu mici întreruperi,Sfântul a rămas aici până la moartea sa survenită în 1346. În jurul marelui povățuitor în ale isihasmului s-au adunat monahi de diferite naționalități ortodoxe, printre care s-au numărat și monahi de origine română. Admițând că monahi de origine română au fost prezenți la școala Sf. Grigorie Sinaitul, cum să nu credem că, întorși în patria lor după moartea povățuitorului lor, nu au adus acei germeni de înnoire duhovnicească din care s-au hrănit mulți ani?

Al doilea eveniment privește legăturile pe care unele mănăstiri românești le-au avut cu Muntele Athos, îndeosebi cu mănăstirea Cutlumuș. Știm, de exemplu, că sub conducerea egumenului Hariton, provenit din Țările Române, mănăstirea de la Cutlumuș a fost renovată datorită ajutoarelor oferite de principele român Vladislav I. Acest fapt a oferit multor monahi de origine română prilejul de a se stabili în mănăstire într-o perioadă în care la Muntele Athos era destul de vie spiritualitatea isihastă susținută de Patriarhii Calist și Filotei, ucenicii Sf. Grigorie Palama (1296-1359). Obișnuiți cu un stil de viață mai liniștit, mai „isihast”, tipic miilor schituri din țara lor, acești monahi suportau cu dificultate viața comunitară de la Cutlumuș și mulți se întorceau în țară. Suntem înainte de anul 1370. Numai după ce principele Vladislav I a reușit să obțină de la Hariton promisiunea că monahii de origine română vor putea duce un stil de viață mai adecvat lor, acești monahi s-au întors la Cutlumuș, iar unul din ei, pe nume Melchisedec, a devenit egumen între 1370 și 1375, obținând apoi chiar permisiunea ca mănăstirea să-și schimbe regimul din „chinovial” în „idioritmic”. În acest climat al unor contacte vii este imposibil să nu ne gândim la o interferență a tuturor acestor fermenți duhovnicești ce caracterizau acea epocă. De altfel, nici marea bunăvoință întâlnită de sf. Nicodim de la Tismana n-ar putea fi explicată fără a presupune că un teren propice era deja oarecum pregătit și de cunoașterea acestor fermenți.

După ce a trăit ca monah mai întâi la Athos, iar apoi în regiunea Kraina, trece Dunărea cu câțiva din ucenicii săi și construiește, în 1370, Mănăstirea de la Vodița, după care se mută din nou și construiește o altă Mănăstire la Tismana, unde moare și este înmormântat în 1406. Tradiția îi atribuie Sfântului Nicodim și întemeierea altor mănăstiri: Topolnița, Gura Motrului, Coșuștea, Ilovăț și Prislop.

Influența acțiunii Sf. Nicodim s-a răsfrânt și asupra vieții sihăstriilor. Mitropoliții și principii, care doreau să exercite un control mai mare asupra întregii vieți monahale, s-au prevalat de lucrarea Sfântului pentru a încerca să-i „organizeze” și pe sihaștri. Mai mulți monahi din diferite sihăstrii au fost adunați astfel într-un singur loc, au fost puși egumeni și s-a impus o viață de obște după tradiția mănăstirilor de la Athos. Aceștia, însă, obișnuiți fiind să trăiască în mici comunități și doritori să se dedice în mod individual, fiecare după puterile sale, propriei lucrări ascetice, suportau cu greu înregimentarea în mari mănăstiri cu viață de obște. O dovadă este și faptul că la sfârșitul secolului XIV marea majoritate a monahilor români erau constituiți încă din sihaștri.

În regiunea Ungrovlahiei, care a suferit mai îndeaproape influența Sfântului Nicodim, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri cunoaște în cursul secolului XV o perioadă de stagnare. Sihaștrii s-au opus cu o mai mare vigoare acceptării vieții comunitare și a existat într-adevăr o înflorire a noilor sihăstrii. Pe de altă parte, în același secol, în Moldova monahismul trăia momentul cel mai glorios al istoriei sale: asistăm acum la o dezvoltare atât a marilor mănăstiri cu faimoasele școli de copiști și miniaturiști, cât și a sihăstriilor. Două din cele mai mari centre moldovenești de viață isihastă au fost cel din regiunea Neamțului, cel mai vast din întreaga Românie, și cel din zona Putna-Voroneț-Rarău, în care, în această epocă, strălucesc prin viața lor ascetică Sfinții Lavrentie (cunoscut mai mult ca Leontie, în schima mare) de la Rădăuți și Daniil Sihastrul. Acesta din urmă și-a datorat faima faptului de a fi fost sfetnicul duhovnicesc al lui Ștefan cel Mare.

În aceeași perioadă asistăm la o transformare specifică: grupuri de mici comunități de sihaștri încep să formeze adevărate „sate” isihaste, grupând mai multe zeci de locuințe individuale. Deși continuau să trăiască fiecare pe cont propriu, acești șihaștri se supuneau ascultării duhovnicești față de părinți bătrâni recunoscuți de toți, adunându-se în fiecare noapte pentru rugăciune în biserica de lemn construită în centrul „satului” lor. În aceeași biserică, duminicile și în sărbători se săvârșea Sfânta Liturghie și fiecare avea posibilitatea de a se împărtăși.

În sec. XVI, întemeierea de noi mănăstiri dovedește o dezvoltare fără precedent. Zecile de mănăstiri ivite în locul sihăstriilor nu diminuează însă numărul total al monahilor sihaștri datorită faptului că asistăm la ivirea unui nou gen de sihăstrii. Monahii aparținând marilor comunități, care doreau să se retragă periodic, mai ales în timpul postului, precum și cei care depuneau voturile „schimei mari” și care erau obligați la forme de asceză deosebită încep să întemeieze mici săhăstrii în apropierea mănăstirii. Aceste așezări erau „închinate”, adică depindeau din toate punctele de vedere de mănăstirea din care provenea întemeietorul lor. Sihăstriile de acest tip vor crește secol de secol și vor deveni practic unica posibilitate oferită monahilor doritori de isihie. Celelalte feluri de sihăstrii se vor diminua tot mai mult până vor dispare. Legate de mănăstiri sunt și sihăstriile numite „metocuri”, adică „dependințe”. în practică, ele erau destinate supravegherii acelor terenuri și culturi care, prin distanța lor, puneau dificultăți în a fi controlate direct de mănăstire.

Nu lipsesc însă și în acest secol sihăstrii total independente. Printre acestea, cele mai faimoase se datorează celor patru ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul. În aceeași perioadă avem, de altfel, o informație despre un obicei deosebit, adoptat de unele grupuri de monahi isihaști și nemaiîntâlnit în alte țări ortodoxe. Aceștia instalau un clopot pe culmea muntelui locuit de ei și se slujeau de sunetul acestuia pentru a trezi și a chema la rugăciune. Zona cea mai bogată în noi așezări isihaste este cea a Munților Buzăului, unde, peste mai bine de un secol, starețul Vasile va întemeia Poiana Mărului. În această zonă, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri urmează o regulă nemaiîntâlnită înainte. Fiecare sihăstrie putea adăposti până la doisprezece monahi. Când acest număr era depășit, ea era declarată mănăstire. În mod normal, când numărul de monahi îl depășea pe cel stabilit, se căuta întemeierea unei noi sihăstrii, divizând comunitatea de origine.

Deși în sec. XVII s-a continuat pe calea transformării sihăstriilor în mănăstiri, asistăm totuși la o creștere a numărului total de noi așezări isihaste. Aceasta se explică prin faptul că fiecare mănăstire tinde să construiască una, două sau mai multe sihăstrii pentru proprii monahi. În dorința de a căuta un ritm de viață mai liniștit decât cel pe care-l puteau oferi marile mănăstiri, aceștia preferau să se retragă din când în când în pădurile din apropiere. Se construiau chilii și curând în jurul acestora prindea viață o sihăstrie. Zona care cunoaște cel mai mare număr de astfel de noi întemeieri chiar și în acest secol este tot cea a Buzăului. Cu cele 50 de așezări isihaste ale sale, regiunea subcarpatică Buzău-Vrancea constituia unul din cele mai înfloritoare centre isihaste și ea va permite nașterea și dezvoltarea mișcării de înnoire duhovnicească din secolul următor ce va începe la Poiana Mărului odată cu starețul Vasile.

Înmulțirea surprinzătoare a atâtor sihăstrii semnala însă și o criză incipientă în viața comunitară a marilor mănăstiri. Monahii se îndepărtau de comunitățile lor pentru a scăpa de preocupările materiale și economice pe care le aduceau în mod inevitabil marile proprietăți ce se constituiau în jurul mănăstirilor.

Această criză se face simțită mai apăsător în sec. XVII. Numărul mare de noi sihăstrii întemeiate este semnificativ: în Moldova, spre exemplu, sunt 83 față de doar 4 mănăstiri; în Țara Românească 93 față de 14 mănăstiri. Marile mănăstiri întâmpinau dificultăți tot mai mari în administrarea terenurilor și a dependințelor, agravate în același timp de politica noului regim fanariot, care își continua planul de „închinare” a mănăstirilor în exterior. Dacă ne gândim apoi la numeroasele războaie și devastări prin care au trecut în aceeași perioadă Țările Române, putem să ne imaginăm modul în care s-a ajuns la o epuizare morală și materială. În acest climat se simțea nevoia, mai ales în mediul monahal, a unei înnoiri profunde. Începutul acestei acțiuni de înnoire debutează cu starețul Vasile. Fapt unic în istoria isihasmului românesc, el întemeiază un fel de federație cu mai mult de zece sihăstrii legate de Poiana Mărului.

În Moldova, lucrarea de înnoire este continuată și dezvoltată de starețul Paisie Velicikovski. Acțiunea acestuia va fi îndreptată îndeosebi în direcția revitalizării duhovnicești a comunităților marilor mănăstiri, cum este cea de la Neamț, aducând aici schimbări importante și profunde. Pentru sihăstriile dependente de mănăstiri, însă, marea „înnoire” nu va aduce nici o schimbare în regimul vieții lor interne.