Patriarhia Română, prin purtătorul său de cuvânt, promovează ecumenismul și teoria eretică a existenței mai multor Biserici

Într-o emisiune de radio realizată de Radu Căpitănescu, la care a fost invitat, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a expus, printre altele, o viziune foarte ciudată despre învățătura dogmatică ortodoxă cu privire la Biserică. Mai precis, a vorbit despre existența mai multor Biserici, cu care Ortodoxia ar trebui să aibă o relație cordială în cadrul mișcării ecumenice. Bineînțeles, toată această perspectivă este una foarte lumească, secularizată și se pare că provine dintr-o ruptură față de tradiția și teologia autentică.

Întregul dialog poate fi urmărit aici:

Înainte de a analiza afirmațiile cu privire la ecumenism și Sinodul din Creta, este utilă precizarea că acestea sunt emise pe fondul unor concepții înnoitoare despre trăirea și teologia ortodoxă. La min. 53, Vasile Bănescu afirmă:

„Ce înseamnă a fi teolog? Firește, Evagrie Ponticul ne spune că teolog este cel care se roagă și invers. Dar, dincolo de asta, ce înseamnă a fi teolog astăzi, ce înseamnă a fi preot astăzi? Ce înseamnă a fi preot vrednic și eficient, ca să spun așa… Înseamnă a fi foarte bine cuplat la realitatea care ți se dă, misiunea cea mai înaltă din lume, aceea de a-L propovădui pe Hristos. Ori astăzi, ca teolog, dacă nu ai o latură orientată spre filozofie, spre literatură, spre antropologie, (moderatorul: spre trăire) spre sociologie, nu poți să fii convingător… […] Cei mai mulți dintre cei care au șansa să vorbească despre Hristos în numele Bisericii trebuie să-și grădinărească foarte bine relația cu cultura vremii în care trăiesc. Va fi un câștig enorm pentru Biserică dacă învățământul ei teologic le va oferi celor care-l traversează accesul inclusiv la materii care aparent nu au legătură cu teologia…”

Dacă toți Părinții duhovnicești deplâng și critică starea învățământului teologic ca fiind depărtată de viața duhovnicească, în textul de mai sus ni se propune o modernizare și secularizare și mai feroce a acestuia. De bază nu mai este rugăciunea și legătura vie cu Dumnezeu în Duhul Sfânt, ci studierea culturii profane și ancorarea în realitățile lumii. Deși însuși Vasile Bănescu recunoaște că teolog este cel care se roagă, trece foarte repede peste acest aspect ca nefiind important, ca și cum ar fi la îndemâna oricui, ca și cum nu ar fi o datorie a profesorilor de teologie să-i învețe în primul rând acest lucru pe elevi și studenți.

Rugăciunea este arta artelor și nu se dobândește ușor. Mai ales atunci când este ignorată, ea poate fi înăbușită de „latura orientată spre filozofie, spre literatură”, de „relația cu cultura vremii”. Desigur că este foarte bună și utilă cultura, dar nu indispensabilă, nu reprezintă cheia succesului în propovăduirea lui Hristos, ci esența constă în rugăciune și în ruperea de lumesc pentru o bună ancorarea în Duhul lui Dumnezeu.

Este de remarcat și expresia care vădește înclinația managerială și materialistă a Patriarhiei: „preot vrednic și eficient”. Adevărata vrednicie a preotului constă în apropierea de Dumnezeu și este contrară eficienței date de ancorarea în duhul lumii. Luxul, epatarea și formalismul nu pot fi biruite în modul sugerat de purtătorul de cuvânt patriarhal, ci tocmai printr-o trăire a simplității creștine, prin modestie și rugăciune profundă și, mai ales, prin păzirea conștiincioasă a dogmelor.

Nu este de mirare, așadar, că dintr-o astfel de mentalitate filozofică răsare și lepădarea de credință fără nici un scrupul, fără tresăriri de conștiință, adevărul fiind trădat cu dezinvoltură și nonșalant, îmbrăcat într-o sumedenie de afirmații false. Pe finalul emisiunii, când a fost abordat subiectul ecumenismului, avem parte de o pânză groasă de idei eretice:

„Moderator: Cum este cu aceste rugăciuni împreună, cu aceste încercări de apropiere…? Iată, Papa Francisc vorbea la un moment dat de sărbătorirea Paștelui în aceeași perioadă cu ortodocșii. Mulți spun că acest lucru contravine Sinoadelor Ecumenice, canoanelor lăsate de Părinții acelor vremuri.

Vasile Bănescu: Aș vrea să vă liniștesc și să vă spun că nu sunt mulți cei care vorbesc despre asta, sunt o minoritate infimă de oameni, din păcate, radicalizați din cauza frecventării exclusive a unor persoane care gândesc așa și, din păcate, a nefrecventării a unor texte, a unor realități care i-ar putea face să înțeleagă cum stau lucrurile cu adevărat. Biserica Ortodoxă Română nu a făcut niciodată nici un compromis de natură dogmatică sau liturgică în dialogul absolut firesc pe care l-a purtat de-a lungul ultimelor decenii cu „Bisericile” din Occident. Sigur, deja unii mă vor acuza că am folosit termenul de „Biserică” din Occident. Da, îl folosesc pentru că, în accepțiunea uzuală, Biserică înseamnă comunitate de credință, comunitate de speranță, comunitate de dragoste. Nu putem spune că frații noștri creștini din Occident nu cunosc speranța, nădejdea și credința în Hristos. Lucrurile se complică inutil din partea acestor oameni, care văd imens și simt monstruos, ca să spun așa, citându-l pe Caragiale. Văd lucruri care nu există. Deci ecumenismul este o formă de civilitate în relația inter-instituțională a entităților religioase. În România avem 18 culte recunoscute de stat. E vreun păcat să nu fim în dialog cu aceste culte, adică cu reprezentanții unor oameni lângă care putem fi oricând în spațiul public? Nu e vorba de mult clamatele, imaginarele compromisuri dogmatice. La Sinodul din Creta nu s-a comis nici un fel de compromis de natură dogmatică. Am auzit lucruri enorme, enormități despre acest Sinod. Acești oameni necitind, evident, nici o pagină din documentele Sinodului respectiv. S-a spus că s-a schimbat Crezul la Sinodul din Creta. Imaginați-vă! Astfel de lucruri absurde! Ecumenismul, așadar, nu este deloc un pericol pentru creștinii ortodocși întrucât reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sunt niște oameni profund fideli tradiției creștine ortodoxe și, bineînțeles, tradiției liturgice ortodoxe. În legătură cu vizita Papei de anul trecut, a fost un prilej excepțional prin care BOR a dovedit lumii întregi că are niște virtuți: virtutea ospitalității, virtutea dialogului, virtutea prieteniei. Sunt lucruri care au fost arătate atunci prin întâlnirea dintre Părintele Patriarh Daniel și Papa Francisc, o întâlnire, din nefericire, scurtă, o întâlnire care, însă, a arătat atât simpatia Papei Francis pentru români, pentru Biserica Ortodoxă, e un bun cunoscător al patristicii ortodoxe Papa Francisc și, în același timp, a arătat, repet, vocația dialogului pe care în calitate de creștini trebuie să o avem cu oricine.”

Se desprind câteva afirmații evident false și înșelătoare, dar și manipulatoare:

1. Practic, Patriarhia este liniștită în privința derapajelor ei dogmatice pentru că cei care o critică sunt „o minoritate infimă”. Nu adevărul este important, ci gura lumii. Bineînțeles că sunt vinovați toți cei care tac sau chiar aplaudă trădările de credință, totuși asta nu îndreptățește atitudinea ierarhilor. Cu o astfel de abordare apare întrebarea: Sunt atrași oamenii la credință sau ea este acomodată după societate și mofturile populației? Însă nu doar că oficialii Bisericii nu sunt îngrijorați, ci îi liniștesc și pe alții cu argumentul că cei care strigă împotriva devierilor de la adevărul dogmatic „nu sunt mulți”. Dar oare Hristos nu a spus că sunt puțini cei care intră în împărăția cerurilor pe calea cea strâmtă (Mt. 7: 14) și turma celor credincioși este mică (Lc. 13: 32)? Ce să mai vorbim de faptul că „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mt. 20: 16)? Oare cu astfel de discurs vor să-și facă misiunea oficialii Bisericii în fața lui Hristos? Prin aceasta se arată păstrarea fidelă a Evangheliei?

2. Cea mai gravă afirmație este aceea că nu este un compromis dogmatic folosirea termenului de „Biserică” pentru comunitățile din Occident pentru că, „în accepțiunea uzuală, Biserică înseamnă comunitate de credință, comunitate de speranță, comunitate de dragoste”, lucruri de care nu ar fi străini occidentalii. Tocmai că dragostea, nădejdea și credința în Hristos nu sunt cuvinte goale, ci trăiri și simțăminte profunde. Pentru a forma Biserica lui Hristos nu este suficient să fie invocat numele Lui, ci este necesară păstrarea continuității și învățăturii nealterate a apostolilor. Nu poate un grup de oameni să alcătuiască Biserica de la sine, doar pentru că ar crede și ar avea nădejde în Hristos, mai ales dacă avem în vedere faptul că grupările eretice s-au despărțit de trunchiul Bisericii, de temelia apostolilor.

Putem să numim Biserici confesiunile din Occident eretice doar așa cum Cetatea Neamțului sau a Sucevei poartă denumirea de „cetate”. Adică vorbim de o denumire goală și de un renume din trecut și atât. Nicidecum nu putem vorbi de „Biserici” pe considerentul că membrii ereziilor ar avea credință și nădejde în Hristos, adică pe ceva actual. Însă cel mai bine este să fie evitată această titulatură de „Biserici” pentru erezii.

Aici trebuie punctat faptul că discursul teologic nu trebuie să meargă pe linia impresiilor din popor. Căci, într-adevăr, titulatura de „Biserică” pe care și-o arogă mai multe culte creează senzația că sunt mai multe credințe și coexistă între ele, toate fiind egale. Totuși adevărul nu este acesta. Istoric, există erezii care au rezistat în timp și au păstrat denumirea de „Biserică”, pe care au avut-o odinioară, înainte de a cădea în rătăcire. Astfel, arianismul a fost eradicat după condamnarea lui, însă monofiziții și nestorienii s-au păstrat ca și grupări importante în Egipt îndeosebi, formând așa numitele „Biserici Orientale”. De aceea în mintea celor neștiutori se produce impresia că există mai multe Biserici. La fel se petrec lucrurile și cu romano-catolicii sau papistașii și, ulterior, cu protestanții desprinși din aceștia. Prin faptul că au dăinuit în timp ca structuri religioase, aceste grupări creează sentimentul multitudinii de tradiții bisericești. Denumirea de        „Biserică Ortodoxă” este o tautologie mai recentă, impusă de conjunctura istorică. Sfinții Părinți au caracterizat adesea credința și Biserica drept „catolice”, cu sensul de integre sau cu alte calități, printre care și cea de „drept-slăvitoare=ortodoxă”. Totuși aceste adaosuri nu erau înțelese ca făcând parte din titulatura bisericească, așa cum s-a ajuns astăzi să ne considerăm ortodocși ca și grupare, nu de singurii creștini. Deci denumirea de Ortodoxie ar trebui înțeleasă cu sensul că este unica Biserică și autentică. Însă atributele ereziilor de catolică, reformată, unitariană, adventistă, orientală sau de altă natură dau pe față sursa abaterii lor.

Această impresie este grăitor exprimată de imaginea plastică a copacului Bisericii sau „Bisericilor”. În esență, această planșă de mai jos este corectă pentru că unul este trunchiul reprezentat de Biserica Ortodoxă, pe când ramurile deviate din ea sunt rupte, nu mai păstrează legătura cu rădăcina, cu capul-Hristos. Ar fi trebuit ca ereziile să fie desenate fără frunze pentru a sublinia că sunt fără sevă. Trecând peste că nu este reprezentată și dezbinarea anticalcedonienilor de după Sinodul IV Ecumenic în imagine, ea rămâne un simbol bun pentru realitatea creștinismului așa cum este perceput de oamenii simpli, adică există mai multe culte rupte de Ortodoxie. Ar trebui subliniat faptul că ramurile eretice nu sunt bune, vii, viabile, ci uscate:

3. O altă afirmație, cum că „ecumenismul este o formă de civilitate în relația inter-instituțională a entităților religioase”, este iarăși o manipulare. Spre exemplu, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au avut relații cu papa și lumea creștină occidentală, însă nu de natură ecumenistă. Mișcarea ecumenică este de origine mai nouă, din sec. XIX, și urmărește unirea dintre culte. Nu are nici o legătură cu relația inter-instituțională, ci de amestecare și sincretism religios. Dovada este că sunt oficiate slujbe și rugăciuni în comun, nu e vorba doar de raporturi oficiale.

4. Cu toate că Vasile Bănescu pretinde că „la Sinodul din Creta nu s-a comis nici un fel de compromis de natură dogmatică”, lucrurile sunt tocmai pe dos. Nu e vorba de „compromisuri imaginare”, ci de unele reale. Desigur că a fost schimbat Crezul în sensul că a fost alterat, nu modificat textul său. Nimeni nu a acuzat o schimbare de text, ci de înțeles. Mai precis, articolul cu privire la Biserica Ortodoxă „una, sfântă, sobornicească și apostolească” a fost atins. Prin faptul că este una se înțelege că e unică, nu mai există altă Biserică. Totuși la Sinodul din Creta s-a vorbit de mai multe „Biserici”, dar și de o Biserică așa-zis din vechime și apostolică, diferită de cea Ortodoxă, care ar cuprinde toate cultele creștine actuale.

Concluzia logică este aceea că nu vorbim deloc despre „lucruri absurde” și nici despre faptul că „reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sunt niște oameni profund fideli tradiției creștine ortodoxe”. Dimpotrivă, au fost semnate trădări importante, care au depășit linia roșie a corectitudinii dogmatice. Doar că, din păcate, nu există voci suficient de puternice deocamdată care să denunțe această situație.

5. Primirea Papei Francisc anul trecut de către Patriarhul Daniel a fost mai rezervată față de normele ecumeniste, totuși nu a fost nevinovată, ci cu încălcarea canoanelor ortodoxe. Deși nu a existat o slujbă și rugăciune în comun expresă, ci a fost rostită doar rugăciunea „Tatăl nostru” separat de fiecare, primirea acestuia ca un episcop și îngăduirea de a se ruga în prezența ortodocșilor în Catedrala Mântuirii Neamului este inacceptabilă. Pe lângă aceasta, prezența PS Episcop vicar Varlaam Ploieșteanul anul acesta la dezvelirea în București a unui bust al papei făcut de catolici arată atașamentul Patriarhiei față de vizita comemorată. Una este o simplă primire a papei și alta este a face din ea o expresie a „cooperării practice și semn de speranță pentru viitor”.

Interviul acesta este relevant, în cele din urmă, nu pentru că ar stinge și domoli „nemulțumirile societății la adresa instituției Bisericii”, așa cum s-ar fi dorit, ci tocmai pentru că dezvăluie o clică instituțională trădătoare față de Hristos, o Ortodoxie oficială tot mai catolicizată și lipsită de Duhul lui Dumnezeu, de vocație reală. Practic, dă pe față nevoia tot mai stringentă de purificare a Bisericii, de a renaște prin focul credinței autentice din ruina în care se afundă tot mai tare. Nu atacurile din exterior o clatină, ci cedările din interior, alienarea internă.

Mai este evident și faptul că abaterile dogmatice semnate în Creta nu sunt un derapaj izolat, ci sunt promovate pe mai departe cu picătura până se erodează conștiința ortodoxă care mai opune rezistență. Altfel spus, argumentele potrivit cărora putem sta liniștiți, că nu există intenții necinstite sunt doar amăgiri și manipulări care nu trebuie crezute.

Un alt aspect destul de bine conturat este acela că reacțiile de împotrivire sunt importante, sunt cunoscute și apreciate, deranjează în sensul bun. Totuși atitudinile extremiste, îndeosebi ale nepomenitorilor sunt mai mult în favoarea Patriarhiei prin aceea că nu conving, ci subminează cauza bună în care s-au înrolat.

În orice caz, stă în puterea noastră și este datoria fiecăruia să nu urmăm linia aceasta deviată, ci chiar să contribuim la evanghelizarea din nou a Bisericii noastre. Dincolo de trădarea oficialilor, există complăcerea credincioșilor cu ea, fără să se gândească la pierzania propriului lor suflet prin acest fapt.