Locuitorii din Chefalonia au primit cu bucurie și ușurare și anul acesta șerpișorii Maicii Domnului.
Conform localnicilor, prin mijloacele de informare, îngrijorarea era vădită în toată insula pentru că și-au făcut apariția cu întârziere. Biserica Maicii Domnului din Lankuvardas din Markopoli de Chefalonia (Panaghia Fidousa=Maica Domnului a șerpișorilor) este zidită pe punctul unde exista înainte cu mulți ani o mănăstire de maici. Mănăstirea a fost zidită acolo unde se afla icoana Maicii Domnului după un mare incendiu în pădurea din împrejurimi. Tradiția spune că monahiile, când erau amenințate de turci, s-au rugat Maicii Domnului pentru ajutor. Atunci s-au arătat de peste tot șerpi care au înconjurat mănăstirea și i-au cutremurat pe turci. Călugărițele au fost scăpate și de atunci, în fiecare an de pe 6 până pe 16 august micii șerpișori neprimejdioși cu o cruce neagră pe cap ies dintre stâncile clopotniței bisericii. Sunt gri, mici și nu au nici un metru.
Pe lărgimea capului este însemnată o cruce mică, precum, de asemenea, și pe vârful limbii lor.
Șerpișorii Maicii Domnului sunt considerați un simbol al bună-stării și este un semn de rău augur pentru ținut și insulă dacă nu apar un an, precum se spune că s-a întâmplat în 1940 și 1953, în anii cutremurului.
Anul acesta, pe 10 august, Arhim. Fotie Gavrielatos a anunțat că „au ieșit șerpișorii Maicii Domnului”.
Conform tradiției relatate de Romfea, istoria acestui loc începe cu mai mulți ani în urmă, când localnicii au avut impresia că a luat foc pădurea. Ajunși la fața locului, era doar un copac fulgerat și ars până la rădăcini, dar deasupra lui era o icoană a Maicii Domnului. După ce au dus-o în biserica satului, icoana de două ori a revenit la locul copacului ars. Atunci localnicii au construit o biserică pe locul respectiv.
Mai târziu, a fost construită o mănăstire de maici în zonă. Când se apropia o corabie cu pirați, ele s-au rugat Maicii Domnului să le acopere și au apărut șerpișorii care le-au protejat de pirați. Din acel an au început să apară de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Oamenii de știință de specialitate nu au reușit să-i încadreze într-o specie cunoscută de șerpi.
Este de remarcat că această minune anuală a apariției șerpișorilor se petrece tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului chiar și după „îndreptarea” calendarului.
Parinte,nu sunt zelot sau ceva de genul,dar consensul la care au ajuns multi e ca…calendarul a fost indreptat.
In primul rand,de Pasti la cei de pe gregorian(dintre care noi nu ne numaram)Lumina nu vine cand serbeaza ei,ci cu 13 zile inainte.
Deci daca calendarul nostru are Pastile cand vine Sf Lumina,are datele ce sunt neschimbabile aceleasi,desigur ca schimbarea anumitor praznuiri nu e o problema.Important e sa praznuim.Dar calendarul nu a fost indreptat,ci mai degraba schimbat.Puteti sa ma lamuriti aici,va rog?Daca Lumina nu vine 13 zile dupa,si datele sunt totusi date inainte,presupun ca nu e nicio indreptare.Dar calendarul nu e dogma…
Tema schimbării calendarului este una importantă; nu cred că o pot trata într-un comentariu. Poate voi reveni cu un articol.
Lumina Învierii nu apare pur și simplu la data Paștilor stabilita în calendar, ci ca urmare a rugăciunii patriarhului. Iar acesta se roagă la data din calendar. Cu alte cuvinte, dacă patriarhul nu ar face rugăciunea, probabil lumina nu s-ar pogorî, sau dacă rugăciunea s-ar face în alta zi, Lumina ar veni atunci. Este un semn de milostivire a lui Dumnezeu față de om și de confirmare a prezenței Sale în rugăciunea omului, nu un fenomen natural care se produce la o data anume.
Multumesc.Credeam ca Domnul Iisus Hristos trimite Lumina in fiecare an si…Pastele din calendar ar fi un fel de ,,instiintare” ca azi vine Lumina..
Insa este,conform Sinodului Bisericii Georgiei din 1998,o incalcare de canoane sarbatorirea pastelui in alta zi,cel putin din ce am inteles din textul Sinodului local care si el la randul lui condamnare ecumenismul,dar decizia a fost locala.Nu mai stau sa explic de ce…
Adica ce indreptare a fost sa dea cu 13 zile inainte majoritatea praznuirilor,inafara de cele cu adevarat relevante?
Abia acum am înțeles că din exprimarea mea din articol reiese într-un mod nepotrivit că îndreptarea calendarului ar fi fost bună. Am pus termenul între ghilimele pentru ca să fie mai clar că nu mă refer la o ajustare întru totul bună și implementată corect, ci dimpotrivă, a fost chiar cu intenții rele. Încă mă gândesc să scriu câteva rânduri într-un articol separat ceva despre calendarul bisericesc pentru că este un subiect important.
Sa explicati si aceasta chestie ce urmeaza ca ma baga in ceata(probabil anatema se refera strict la gregorian,ca avea alta pascalie)
1580-1584, 1587-1595), pentru a-l face să urmeze inovarea calendaristică apuseană. Patriarhul în repetate rânduri l-a refuzat şi pentru a pune capăt presiunilor, a convocat un sinod în acelaşi an la Constantinopol, unde au luat parte alături de el şi Patriarhul Silvestru al Alexandriei, Patriarhul Sofronie al Ierusalimului şi mulţi alţii. Acest sinod numit „Pecetluire”, trimis către toate bisericile ortodoxe locale, arată principalele erezii papale şi le declară ca fiind în afara Bisericii Ortodoxe prin anatemizarea celor care le cred şi le practică. Iată întregul text al „Pecetluirii”:
Către toţi creştinii adevăraţi, mădulare ale Sfintei, Catholicesti [Universale] şi Apostoleşti Biserici de Răsărit a lui Hristos din Constantinopol şi din tot locul, har, pace şi milă vouă de la Atotputernicul Dumnezeu.
Nici un pic de tulburare nu a făcut în Corabia din vechime furtuna care s-a ridicat din adâncuri. Şi dacă Domnul Dumnezeu, amintit de Noe, nu ar fi binevoit a potoli apele, nu ar fi fost nici o şansă de salvare a ei. În acelaşi chip şi împotriva Corabiei Bisericii Ortodoxe, ereticii au ridicat un război neîndurător, şi noi am socotit a fi voia lui Dumnezeu de a lăsa urmaşilor prezentul tom împotriva lor, aşa încât hotărârile cele scrise aici să fie fără doar şi poate în apărarea Ortodoxiei noastre. Dar pentru ca documentul să nu fie prea împovărător (greoi) pentru oamenii simpli, am hotărât a-l pune în opt capete lesnicioase, după cum urmează:
Din Vechea Romă au venit anumiţi oameni care au învăţat acolo să gândească latineşte. Dar cel mai rău lucru e că înainte au fost bizantini, născuţi şi crescuţi prin părţile noastre; dar nu numai că şi-au schimbat credinţa, dar au şi ridicat război Ortodoxiei şi adevăratelor dogme ale Bisericii de Răsărit şi s-au răzvrătit împotriva lui Hristos Însuşi, împotriva dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Sinoade ale Sfinţilor Părinţi care ni le-au lăsat. Drept pentru care i-am tăiat ca nişte mădulare putrede şi
HOTĂRÂM:
I. Orişicine nu ar mărturisi cu inima şi cu gura că este mădular al Bisericii de Răsărit botezat ortodox şi că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl fiinţial şi ipostatic, aşa cum Hristos spune în Evanghelie, ci Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul în acelaşi timp, unul ca acesta să fie lepădat afară de Biserică şi să fie anatema.
II. Orişicine nu ar mărturisi că în taina Sfintei Liturghii, laicii trebuie să se împărtăşească odată cu cele două sfinte părţi, a Preasfântului Trup şi a Preasfântului Sânge, ci să spună că este de ajuns a primi numai trupul pentru că sângele este inclus, chiar dacă Hristos le-a sfinţit separat şi le-a dăruit fiecăruia din Apostoli, unul ca acesta să fie anatema.
III. Orişicine ar spune că Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină a folosit azime ca şi evreii şi nu pâine dospită, unul ca acesta să fie departe de noi şi sub anatemă ca unul ce gândeşte ca un evreu şi vrea să introducă doctrina lui Apolinarie şi a armenilor în Biserica lui Hristos, cu a Cărui încuviinţare îl dăm de două ori anatemei.
IV. Orişicine ar spune că atunci când Hristos Dumnezeu va veni să judece lumea, El nu va veni să judece sufletele împreună cu trupurile, ci numai să hotărască asupra trupurilor, să fie anatema.
V. Orişicine ar spune că atunci când mor, sufletele creştinilor care s-au pocăit în această viaţă dar nu şi-au câştigat mântuirea merg în Purgatoriu – care este un basm grecesc – unde focul şi chinurile îi purifică, şi ei cred că nu sunt chinuri veşnice – aşa cum credea blestematul Origen – şi dau din această pricină slobozire păcatelor, pe unii ca aceştia îi dăm anatemei.
VI. Orişicine ar spune că Papa e capul Bisericii şi nu Hristos Dumnezeu, şi că Papa are autoritatea de a trimite în Rai prin scrisorile sale, şi că poate ierta păcatele prin plata indulgenţelor, unul ca acesta să fie anatema.
VII. Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii statuate în cele Şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua invenţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor atei papişti, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei.
VIII. Rugăm pe toţi binecredincioşii ortodocşi: rămâneţi în credinţa strămoşească ce-aţi învăţat-o până acum, în care v-aţi născut şi crescut, şi când vremurile o vor cere, vărsaţi-vă sângele pentru a păstra credinţa moştenită de Sfinţii Părinţi. Luaţi aminte la cele scrise mai înainte şi credeţi că Hristos vă va ajuta să le împliniţi. Fie ca umila noastră binecuvântare să fie cu voi cu toţi. Amin.
Semnăturile ierarhilor:
† Ieremia al Constantinopolului
† Silvestru al Alexandriei
† Sofronie al Ierusalimului
dimpreună cu tot soborul episcopilor prezenţi în Sfântul Sinod Anul 1583 de la naşterea Domnului, indictionul 12, 20 noiembrie.
„Pecetluirea” a fost găsită în manuscris în Codexul 772 din biblioteca Mănăstirii Sf. Pantelimon şi în mss. Codex 285 în chilia “Imnul Acatist” din Schitul Kapsocalivia din Sfântul Munte Athos. În România a fost pentru prima dată publicat la Bucureşti în anul 1881 în revista “Biserica Ortodoxă Română” nr.12, de arhimandritul rus Porfirie Uspenski, care l-a copiat dintr-un manuscris al bibliotecii Mănăstirii Sinai.
Deocamdată scriu aici că acest Sigilion, adică hotărârea sinodală din 1583, este un fals, o plastografie. A fost descoperit așa-zicând de un monah Iacov, iar punctul 7 este o inserție pentru că are altă caligrafie. Dar argumentul cel mai puternic este că restul punctelor sunt luate dintr-o mărturisire de credință a Patriarhului Chiril Lukaris, printre care a fost adăugat acel punct disputat. În fine, alt argument al falsității este că au fost ținute 3 Sinoade, în 1583, 1590 și în 1593. Se păstrează decizia din 1593, când a fost ridicată și Biserica Rusă la rang de Patriarhie, iar la final există și o referință la calendar, dar nu în acești termeni, ci reluând pur și simplu canonul 1 al Sinodului din Antiohia. Această hotărâre din 1593 se găsește tradusă în românește într-o revistă teologică, într-un articol publicat de Episcopul Melchisedec Ștefănescu.
Toate aceste informații le-am scris din memorie, așa că, dacă s-au strecurat inexactități, sunt din această cauză.
Punctul VII mai exact.
Ideea lui Origen despre prezenta in Biserica a unor rataciti, care sunt pricina de sminteala, pana la excludere lor prin condamnare de catre Biserica Universala/Soborniceasca (PSB 6, p. 253-254), este urmata de athonitii ce au tinut conferinte prin Romania, dar nu este singura idee a ereticului Origen pe care unii dintre ei o sustin.
La Origen lucrarea omeneasca apare ca urmare a caderii omului, fiind ceva rau. In monoenergism, suprimarea lucrarii omenesti in Hristos pleaca tocmai de la origenism.
Lucrarea omeneasca fiind rea, din perspectiva origenista, pe cale de consecinta in savarsirea Tainelor conteaza doar lucrarea nevazuta a lui Hristos, preotul fiind vazut mai mult ca un simplu instrument. Pe de alta parte, in relieful pseudoteologic origenist ideea de magie nu este considerata ca fiind ceva rau (De resurrectione). Ca avea o mentalitate care inclina catre magie reiese si din credinta lui despre formule de invocare a lui Dumnezeu sau chiar a unor drepti, despre care credea ca nu sunt eficace decat numai in limba lor de provenienta, daca sunt taduse intr-o alta limba rezultatul este nul: “numele care au putere deosebita intr-o anumita limba isi pierd puterea lor de expresivitate si de sonoritate atunci cand le traducem in alta limba… Daca asa stau lucrurile cu numele comune, atunci ce sa zicem de numele atribuite intr-un fel sau altul divintatii? De pilda, exista in grai elinesc o traducere a numelui lui Avraam, o insemnare a numelui lui Isaac si un sens legat de numele lui Iacob. Dar daca intr-o invocatie sau intr-un juramant pomenesti pe «Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacob» atunci formula isi face efectul fie prin insasi formularea acestor nume, fie prin puterea lor, caci si dracii se biruie si sunt invinsi la simpla pomenire a acestor nume… Acelasi lucru s-ar putea spune despre numele Savaot intrebuintat adeseori in formularile de rugaciuni: traducandu-1 prin cuvintele «Dumnezeul Puterilor, Dumnezeul otstirilor, Cel Atotputernic» — pentru ca traducatorii ii dau diferite insemnari — efectul va fi nul, pe cand daca-i pastrezi sonoritatea lui tipica vei obtine rezultatul dorit, asa cum spun cunoscatorii. Acelasi lucru si despre Adonai.”(PSB 9, pg. 353-354); Exista aici o conceptie magica despre invocarea lui Dumnezeu sau a sfintilor, straina de Sfintii Parinti. Aceasta conceptie ratacita a lui Origen a fost imbratisata de papistasi, regasindu-se in ideea de “ex opere operato”. Incercarea papistasilor de a-si argumenta aceasta idee ratacita, de efect magic in „Taine”, prin trimiteri la Sfintii Parinti nu se poate sustine, insa in privinta lui Origen, care la ei este “sfant”, ei sunt in acord cu acesta. In privinta Botezului, Origen spune: “baia curatitoare prin apa [Botezul]…, pentru cel care se ofera puterii dumnezeiesti ce iese din invocarea Treimii, nu este mai putin prin ea insasi principiu si izvor al harismelor dumnezeiesti”( Commentarii in evangelium Joannis, 6, 33); Despre acest fragment de text papistasi considera ca: “exprima clar ceea ce teologia ulterioara va numi ex opera operator”(H. Crouzel). Augustin, parintele papistasismului, influentat de Origen care credea ca lucrarea omului este rea, a dezvoltat ideea eretica “monergista” potrivit careia mantuirea e numai lucrarea lui Dumnezeu prin har, iar datorita harului „irezistibil” pana si meritele omului sunt cauzate de har, liberul arbitru al omului opunandu-se harului. De aceea si validitatea Tainelor nu depind de calitatile clericului, acesta poate fi, potrivit lui Augustin, si eretic, fiind doar un simplu instrument prin care lucreza harul. Plecand de aici, papistasii au ajuns sa creada ca “Botezul” poate fi facut si de un pagan. Papistasii au urmat aceasta linie origenist-augustiniana, dar au adaptat-o in favoarea despotismului papal. Potrivit ideii “ex opere operato”, papistasii au, asemenea lui Origen, o conceptie magica despre Taine, astfel, prin simpla repetare a cuvintelor, instituite de “Hristos”, “Tainele” devin valide, valide prin ele insele, harul transmitandu-se in chip mecanic. Harul din Taine este considerat de papistasi un har creat, stand la dispozitia omului care-l manuieste asa cum doreste, din aceasta perceptie s-a ajuns la un moment dat in papistasism la indulgente, o comercializare a harului creat. Pentru patistasi “Hristos” lucreaza in “Taine” indirect (J.P.Junglas), deoarece clericul nu mai lucrează cu Hristos ci in locul (vicarius) lui Hristos. In conceptia papistasa “Hristos” si-a lasat un vicar suprem in “Biserica”, “Biserica” fiind pentru ei o institutie interpusa intre om si “Dumnezeu”. Harul creat, conceput de papistasi, este ca o “uriasa gramada despartita de Dumnezeu si depozitata in Biserica, aceasta fiind inchipuita ca un mare magazin sau cazan din care autoritatea bisericeasca ia cate o parte si o da unuia sau altuia dintre credinciosi” (Pr. Dumitru Staniloae, S. T. 5-6/1956). Acest har creat din “Taine” in conceptia papistasa “trebuie sa curga in noi ca printr-un canal” (Cateh. Rom. II, 1, 6).
Cateva din exprimarile unor athoniti, in conferitele tinute prin Romania: “nu el [clericul] ca persoană săvârșește Tainele, ci preoția este cea care săvârșește Tainele. El când face Tainele nu crează erezia, ci harul preoției este cel care sfințește Tainele. Iar Sfintele Taine le sfințește Sfântul Duh, nu arhiereul. Nu episcopul sau preotul prepară Sfintele Taine, ci preoția”.
Printr-o asemenea parere se exagereaza rolul harului in savarsirea Tainelor, transformandu-l pe cleric intr-un simplu obiect, ceea ce trimite la monergismul origenisto-augustinianist, ca sa nu mai amintim ca o asemenea teorie duce la „ex opere operator”, clericul poate crede ce vrea, doar formulele de invocare sunt cele care conteaza, care devin astfel eficace prin ele insele, asa cum credea si Origen.
Din afirmatiile lui Sava: “un om[episcop sau preot care] are o gandire eretica si crede in acest fel si chiar dupa ce i s-a explicat ca gandeste eretic, continua in aceeasi gandire si invatatura atunci Dumnezeu il paraseste. Asta are importanta. Pentru ca avem, pentru ca exista la mijloc parasirea lui Dumnezeu in acest caz…. noi incetam comuniunea cu el nu inseamna ca el a pierdut Harul pentru ca nu noi al judecam, nu condamnam”.
https://saccsiv.wordpress.com/2016/10/17/transcriptul-conferintei-de-la-bucuresti-a-monahilor-din-athos/
Cu alte cuvinte, de la un astfel de eretic, fie episcop sau preot, Dumnezeu pleaca dar harul ramane, ceea ce implica ideea separarii harului de Dumnezeu, asa cum gandesc papistasii in ratacirea lor despre harul creat, insa pentru Sava, din cele ce afirma, harul este necreat dar separat de Dumnezeu, nu doar distinct.
Intr-o alta conferinta Sava face o inversare; la impartasirea cu nevrednicie, ramane Hristos dar nu mai e prezent harul: “Cineva care se împărtășește și nu s-a spovedit, nu are pocăință, nu are credință dreaptă, deși se împărtășește cu Hristos, harul nu îl va primi”.
https://ortodoxlogos.ro/2018/09/21/combaterea-invataturilor-gresite-despre-taine-si-har-sunt-doua-lucruri-diferite/
In Euharistie necreatul si creatul din Hristos nu se despart, insa din cele spuse de Sava reiese ca ereticul primeste Trupul si Sangele impreuna cu firea dumnezeiasca a lui Hristos dar nu primeste harul, ceea ce inseamna iar despartire a harului de firea dumnezeiasca.
De unde aceste aprecieri ale lui Sava? In conferinta de la Radeni (19 ianuarie 2017) a spus despre ereticul necondamnat ca: “Nu este condamnat inca de un Sinod, dar este condamnat de Hristos”. Asta sa insemne pentru Sava ca o condamnare din partea lui Hristos este urmata de parasirea preotului de catre Dumnezeu dar nu si de har, pe cand in Euharistie ramane Hristos dar pleaca harul?
Dar si M.S. Chirila, care intr-o vreme a fost alaturi de „conferentiarii” veniti de prin Athos, inclina spre asemenea idei.
Sunt multi cei care au o parere buna despre Origen, putini sunt cei care si-l asuma pe fata, printre acestia aflandu-se si Alexander Golitzin, intrat in monahism la manastirea Simonopetra din Athos, pentru acesta Origen este “sfant”.
https:/youtube.com/watch?v=fUVH19ll2BQ , de la 26, 45.
Totuși există și afirmații ale Sfinților Părinți care sunt aproape de exprimările să zicem origeniste despre preoție. Spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur spune că preotul doar împrumută mâna și gura sa lui Dumnezeu la Liturghie.
Pe de altă parte, nu există o legătură vizibilă între afirmațiile athoniților și teoriile origeniste. Cel puțin ei nu cred că și-l asumă pe Origen, iar pe de altă parte, nu au teorii origeniste.
Ca să reiau citatele de mai sus, eu le înțeleg așa:
1. Într-adevăr, nu persoana preotului săvârșește Tainele, ci harul preoției cu care este înzestrat. În acest sens, este elocvent exemplul din Pateric cu un părinte care s-a scârbit de preotul care-i aducea Sfintele Taine când a auzit lucuri urâte despre acela; ei bine, Dumnezeu i-a arătat o vedenie în care un bubos îi dădea să bea apă curată și trebuia primită pentru că era din izvor bun, Cam așa și preotul are o putere care nu ține de vrednicia lui personală, deși ar trebui să fie la înălțimea chemării.
2. Cine se împărtășește cu nevrednicie nu primește har în sensul că o face în zadar, fără folos. Deși s-a exprimat că nu primește, înțelesul este că nu-l păstrează, adică se împărtășește cu nevrednicie spre osândă.
3. Condamnarea lui Hristos este diferită de cea a Bisericii prin aceea că El știe toate ascunzișurile inimilor și nu poate fi păcălit. La judecată omul acela va primi osândă, chiar dacă Biserica nu-l dă anatemei. Noi trebuie să respectăm, însă, rânduiala bisericească pentru că nu cunoaștem judecata lui Dumnezeu. S-ar crea un haos imens dacă nu am avea criterii obiective, sentințe clare, ci ne-am lua după judecata dumnezeiască. Fiecare ar pretinde vrute și nevrute după cum i se năzare.
Ce le reproșez eu este că au afirmații încurcate. Într-adevăr, faptele fiecăruia îi întinează conștiința și îndepărtează harul. Totuși nu este clar de ce s-ar osândi cineva ortodox pentru conștiința eretică a preotului rătăcit necaterisit.
Deci nu am înțeles legătura dintre origenism și athoniți.
Exprimarile Sfantului Ioan Hrisostom sunt departe de a fi origeniste, asa cum se stie acesta a fost acuzat pe nedrept de origenism. Ceea ce spune Sfantul Ioan nu se aplica in cazul ereticilor, la fel si celalalt ex.. Este adevarat, cuvintele preotului la savarsirea Sfintelor Taine sunt cuvintele lui Hristos, insa cuvintele unui eretic nu sunt cuvintele lui Hristos.
In Sfintele Taine lucreaza Hristos, lucreaz intreaga sfanta Treime, dar nu abstract prin preotie, cu spun athonitii, ci prin preot care a primit darul de a savarsi Sfintele Taine, de a conlucra cu Dumnezeu la Sfintele Taine, altfel se exagereaza rolul lucrarii dumnezeiesti, ceea ce inclina spre monergismul origenisto-augustinianist. In sfintele Taine nu se produce un act mecanic, ci unul constient din parte preotului, de aceea intre Sfintele Taine si dogme este o unitate indestructibila, asa cum arata Parintele Staniloae: „daca se separa Tainele de marturisirea credintei, Tainele devin acte fara semnificatie [nu inseamna nimic], sau semnificatii alterate [taine intinate cum le numesc Sfintii Parinti]. Deci marturisirea credintei cuprinde in sine primirea Tainelor. Si aceasta marturisire e criteriul si baza Tainelor. De aceea dupa criteriul credintei se judeca valabilitatea Tainelor”(O. 2/1966). Altfel se ajunge la idei gen „ex opere operato”, la o conceptie magica despre taine, asa cum se poate observa la athoniti.
Desigur că Tainele sunt valide doar în Biserica Ortodoxă pe baza credinței ei, a preotului și credincioșilor. Însă cine judecă cine este ortodox și cine nu în credință. Ce se întâmplă dacă există preoți care au concepții eretice și chiar le spun și altora, dar nu știu toți despre ele? Credincioșii din Biserică sunt privați de har doar din cauza preotului despre care ei nu știu că e în greșeală?
Chiar și mai departe, cine judecă cine e eretic și în ce măsură. Există cazuri când oameni cuvioși aveau concepții eretice. Spre exemplu, un Părinte credea că Melchisedec a fost nu un simplu om, ci Hristos. Pentru că avea îndrăzneală la Dumnezeu, cineva l-a rugat să se roage să primească înștiințare cum stau lucrurile și atunci s-a convins că avea opinii greșite.
Mai există și diferiți clerici care au concepții greșite, pe care eventual le corectează pe parcurs. Oare până atunci Liturghia a fost inexistentă?
Chiar și cu cei care au semnat în Creta… Până la o judecată sinodală, știm noi că asta este credința lor definitivă și îi putem judeca drept eretici. Ar fi aici prea mult loc pentru arbitrariu și abuzuri. Am ajunge să credem că Biserica nu are granițe văzute și clare, ci este doar în duh.
Dar nu, adevărul este că, până la o condamnare sinodală, orice eretic este mădular al Bisericii. Este cazul lui Teodoret al Cyrului, care era monofizit până la Sinodul IV Ecumenic, dar atunci, la ședințe, s-a lepădat de rătăcire și a rămas, nu a intrat în Biserică. Își primejduiește propria mântuire, dar nu pe a celor din jur prin comuniune liturgică.
Sunt conștient că trebuie făcută ordine și nu putem funcționa bine ca Biserică având tot felul de clerici ecumeniști, dar această punere la punct a lucrurilor nu se poate face decât după canoane, prin Sinoade, prin eforturile de a întrerupe pomenirea sau de a critica spre bine.
Așadar îndemnul este pentru fiecare să fie drept-credincios și să contribuie, pe cât poate, la îndreptarea lucrurilor prin oprirea pomenirii sau altfel.
Cei care au venit cu ideea ramanerii in Biserica a ereticilor pana la o condamnare sinodala au fost tot “conferentiarii” athoniti, idee ce se afla la Origen (PSB 6, p. 253-254).
Opzitia fata de Sinodul din Creta s-a manifestat in Romania inainte de venirea athonitilor.
Inainte de venirea acestora nimeni la noi n-a pomenit de o asemenea idee. Si as da ca ex. Scrisoarea unor clerici, monahi si mireni catre Teofan al Moldovei https://monahulteodot.wordpress.com/2016/08/12/scrisoare-deschisa-catre-arhiereii-care-au-semnat-in-creta/
Iata ce se spune in aceasta scrisoare despre ereticii condamnati.
„Atitudinea Biserici din toate veacurile în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea de la credinţa adevărată, adică prin pierderea succesiunii în credinţă…Ereticii nu au taine adevărate din motivul evident că nu au succesiune apostolică adevărată, prin care este păstrat, împreună cu adevărul de credință, harul sfințitor.”(Anexa 2, p.17)
Se aduc citate din Sfantul Vasile cel Mare: „Nu recunosc pe un astfel de episcop [eretic arian, n.n.] al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei.” (Ibidem, p. 18) . Aici Sfantul Vasile se refera la eretici necondamnati sinodal.
Sfantul Irineu de Lyon: „Este un lucru bătător la ochi chiar şi pentru cei ce nu au ochi: această poruncă hotărăşte în mod imperativ că nu trebuie să recunoaştem ereticilor nici o Sfântă Taină şi să socotim toate ale lor ca nelucrătoare şi lipsite de har” (Ibidem)
Sfântul Leon cel Mare: „Niciun eretic dă sfinţenie prin Taine”.(Ibidem, p.19)
Sfântul Iustin Popovici: „Este un lucru bătător la ochi chiar şi pentru cei ce nu au ochi: această poruncă hotărăşte în mod imperativ că nu trebuie să recunoaştem ereticilor nici o Sfântă Taină şi să socotim toate ale lor ca nelucrătoare şi lipsite de har”.(Ibidemp. 18)
Aceleasi argumente se folosesc si in legatura cu ereticii ecumenisti, fara a se pomeni de conditia condamnarii sinodale:
„1. Dreapta credință – temei pentru comuniunea euharistică
În Biserică, harul merge întotdeauna împreună cu Adevărul. Lucrarea de sfințire a Tainelor se desfășoară numai în cadrul acesta al Adevărului, nici într-un caz în alt cadru lărgit artificial, deoarece Sfintele Taine constituie lucrarea sinergică dintre Dumnezeu și om. În ele Dumnezeu lucrează prin om, Dumnezeu este Săvârșitorul real al lor. Biserica însăși este și ea, ca Trup tainic al lui Hristos, izvorul tuturor Harurilor și darurilor, prin urmare în ea și numai în ea putem avea acces la Har și la Adevăr…. cel sfințit lucrează toate în numele și cu puterea Lui, și nu poate săvârși nimic fără Hristos sau împotriva Lui… Așadar episcopului i se cere dreapta credință, pentru a putea rămâne în comuniune cu Adevărul-Hristos, iar astfel să fie păstor cu adevărat al turmei sale și să lucreze cele sfinte. Dar dacă comuniunea episcopului cu Hristos este pierdută datorită unei stricări a credinței printr-o mărturie cacodoxă făcută în mod public, ce comuniune mai poate exista între un ortodox care păstrează curată credința și acel episcop?” (Anexa 7, p. 1-2).
Cum era de asteptat Teofan a respins aceasta Scrisoare, fapt pentru care M.S.Chirila, care a semnat si el Scrisoarea catre Teofa, probabi coautor al acestei Scrisori, compune un „DREPT LA REPLICĂ” – http://mihaisilviuchirila.blogspot.com/2016/08/normal-0-false-false-false-en-us-x-none_22.html – , in care aparand cele sustinute in Scrisoare spune: “căderea din ortodoxie într-o chestiune de doctrină cât de mică atrage cu sine căderea totală din har”, nu spune nimic despre necesitatea unei condamnari sinodale.
Abia dupa venire athonitilor la noi in tara apare, intre cei care au rupt comuniunea cu “cretanii”, ideea de nevoia unei condamnari sinodale, primul care s-a sucit a fost Teodot de la Petru Voda. Avea sa adere la aceasta idee, exportata de athoniti la noi, si cei care mai apoi aveau sa sa formeze cele doua grupari: gruparea lui Sava-Staicu si gruparea lui Chirila. Chirila chiar dupa ce a aderat la aceasta idee a athonitilor, continua sa spuna ca Tainele sun conditionate de adevaratele dogme: “Există însă o condiţie a acestui rol important al ierarhului: propovăduirea adevărului de credinţă și păstrarea dreptei credințe. Lucrarea Sfintelor Taine în Biserică se face în deplină comuniune cu mărturisirea credinţei celei adevărate”, https://saccsiv.wordpress.com/2017/06/19/teolog-mihai-silviu-chirila-intreruperea-pomenirii-singura-masura-eficienta-contra-ereziei-consideratii-de-ordin-canonic/ probabil nici nu-si da seama ca se contrazice. M.S.Chirila se aseamana in gandire cu Sava. In Scrisoarea catre Teofan, pe care Chirila si-a asumat-o prin semnatura, este scris: „comuniunea episcopului cu Hristos este pierdută datorită unei stricări a credinței printr-o mărturie cacodoxă făcută în mod public” (Anexa 7, p. 1-2), ca apoi, datorita insusirii ideilor „conferentiarilor”athoniti, sa spuna: „[clericii ereticii] au păcătuit în primul rând faţă de Mântuitorul Hristos, Cel ce le-a dat harul episcopiei, El este Cel Care, atunci când şi cum va voi, le va ridica dreptul de a lucra acest har”. Ceea ce inseamna ca prin caderea in erezie clericul pierde comuniunea cu Hristos, dar ramane cu harul, intr-un mod asemanator gandeste Sava: preotul este parasit de Dumnezeu, dar harul ramane https://saccsiv.wordpress.com/2016/10/17/transcriptul-conferintei-de-la-bucuresti-a-monahilor-din-athos/. Astfel si pentru Chirila, din ceea ce afirma, harul este despartit de Dumnezeu, ca la catolici care cred ca harul este o “gramada despartita de Dumnezeu si depozitata in Biserica” (Pr. Dumitru Staniloae, S. T. 5-6/1956), Chirila chiar exprimandu-se, in aceasta privinta, intr-un mod asemanator: “Biserica (şi numai ea[15]) este depozitara harului mântuitor” http://mihaisilviuchirila.blogspot.com/2016/08/normal-0-false-false-false-en-us-x-none_22.htmlprivind .
Nu are rost o astfel de discuție la acest articol; eventual la unul dedicat acestei teme a întreruperii pomenirii, cum ar fi cel cu mărturiile patristice referitoare la acest subiect.
Aici scriu doar despre un aspect și promit să nu mai răspund la alte replici pe tema aceasta de la articolul de aici. Sf. Vasile cel Mare nu s-a referit, în acel citat, la eretici necondamnați, ci la arieni despărțiți de Biserică. Este limpede acest lucru din Epistola 240, de unde este luat citatul, dar chiar și din conținutul lui, în care se face referire la hirotonia făcută de „mâini necurate”. Alte detalii referitoare la faptul că arienii respectivi erau condamnați sinodal se găsesc la Sf. Atanasie cel Mare, dar și în Epistolele Sf. Vasile.
Dacă există intenții bune pentru o dezbatere constructivă, m-aș bucura. Am mai avut cel puțin una lungă și inutilă. E nevoie de argumente serioase.
Doar un link:
https://aparatorul.md/sfantul-vasile-cel-mare-despre-tainele-ereticilor-necondamnati-sinodal/
Grigorie a zis:
Intr-o alta conferinta Sava face o inversare; la impartasirea cu nevrednicie, ramane Hristos dar nu mai e prezent harul: “Cineva care se împărtășește și nu s-a spovedit, nu are pocăință, nu are credință dreaptă, deși se împărtășește cu Hristos, harul nu îl va primi”.
https://ortodoxlogos.ro/2018/09/21/combaterea-invataturilor-gresite-despre-taine-si-har-sunt-doua-lucruri-diferite/
In Euharistie necreatul si creatul din Hristos nu se despart, insa din cele spuse de Sava reiese ca ereticul primeste Trupul si Sangele impreuna cu firea dumnezeiasca a lui Hristos dar nu primeste harul, ceea ce inseamna iar despartire a harului de firea dumnezeiasca.
Imnografia Schimbării la Față și surparea amăgirilor și a eresurilor:
http://pemptousia.ro/2014/08/imnografia-schimbarii-la-fata-si-surparea-amagirilor-si-a-eresurilor/
[… ]
Erezia masalienilor
Masalienii, auzindu-l pe Sfântul Apostol Petru spunând: ,,Pentru aceasta faceți-vă părtași firii dumnezeiești” (I Petru 1, 4), s-au lăsat înșelați crezând că creștinii au primit de la Dumnezeu harul de a deveni părtași firii Lui Dumnezeu, fire care, după ei, este văzută și de care ne putem împărtăși. Nicidecum! Acest lucru nu este posibil pentru nici o ființă creată, atât pentru îngeri, cât și pentru oameni. De aceea și sinodul care s-a ținut împotriva masalienilor a hotărât că ,,se poate ca, din voia Mângâietorului, Dumnezeu să locuiască peste cei vrednici, dar nu cu firea Sa”. Natura Lui Dumnezeu cea mai presus de fire și prea mărită, nu doar că nu poate fi accesibilă ființelor create, dar este și nevăzută, dar nu doar nevăzută este, ci și incomprehensibilă, neînțeleasă cu mintea și nedescoperită. Fiindcă ceea ce este nesfârșit nu poate fi încăput în ceea ce este limitat. Așadar, împărtășirea de dumnezeiasca fire, despre care spune Sfântul Petru, este ca creștinii să participe și să se împărtășească – aceia care s-au curățit și s-au desăvârșit prin credință și viață cuvioasă – din lucrările, puterea, harul și, mai simplu, din atributele lui Dumnezeu, pe care fire a Lui Dumnezeu a numit-o corifeul Apostolilor, Sfântul Petru, fiindcă aceasta este unită cu firea Lui Dumnezeu, și neîmpărțită de aceasta, și, prin urmare, substanțială și, firesc, din Dumnezeu. Și, după cum dumnezeiasca fire este veșnică și necreată, la fel și aceasta este împreună-veșnică cu Dumnezeu și necreată. Așadar, de vreme ce aceia care sunt curățați de păcate devin părtași energiilor Lui Dumnezeu, se și îndumnezeiesc și devin dumnezei după har acum și aici ca într-o însoțire [logodnă], pe când atunci, desăvârșit și definitiv, cu toate că și această împărtășire se face cu îngăduința Lui Dumnezeu[6].
Lucrul acesta, pe care apostolul Petru l-a spus mai sus, și anume faptul că creștinii vor deveni părtași dumnezeieștii firi, este același lucru pe care îl spune Sfântul Cosma Melodul (de Maiuma) în cel de-al doilea tropar al cântării a treia al canonului iambic la Nașterea Domnului, și anume că Hristos ne-a transmis ceva și nouă din dumnezeiasca Sa fire. La fel spune și Sfântul Ioan Damaschin în primul tropar al cântării a șaptea a celui de-al doilea Canon la Schimbarea la Față: ,,Acum s-au văzut de către apostoli cele nevăzute, dumnezeirea în trup strălucind în muntele Taborului celor ce strigă: Bine ești cuvântat Doamne, Dumnezeule în veci”. Însă, aici, ,,dumnezeirea” nu se referă la natura și firea cea mai presus de fire a Lui Dumnezeu, așa cum considerau masalienii, ci este energia dătătoare de dumnezeire, Harul și Lumina Lui Dumnezeu[7].
[…]
Erezia romano-catolică
Una dintre diferențele dogmatice principale dintre Biserica Ortodoxă și romano-catolicismul este în legătură cu lumina de pe Tabor.
Acest subiect a preocupat Biserica încă din veacul al XIV-lea, având principali susținători, din partea catolicilor, pe ereticul anatematizat de Sinodiconul Ortodoxiei, Varlaam Calabrezul, iar din partea Ortodoxiei pe antiereticul și marele teolog al Luminii și propovăduitorul dumnezeiescului Har necreat, pe cel ce s-a opus papei și papalității, pe Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului.
Papistașii, prin vocea lui Varlaam, susțineau că lumina de la Schimbarea la Față este creată. Nu este inaccesibilă, și nici nu este adevărata lumină a dumnezeirii, ci mai prejos decât natura îngerilor, și decât rațiunea omenească. Este, adică, foc material, care, câteodată devenea vizibil pentru simțurile omului, altădată devenea nevăzut, fiindcă era perisabil și finit[12].
La această erezie – că lumina de pe Tabor este creată – au fost conduși papistașii, fiindcă identifică firea (ουσία, ousia) necreată a Lui Dumnezeu cu energiile sale necreate și fiindcă atribuie Lui Dumnezeu energii create. Catolicii nu acceptă energiile necreate ale Lui Dumnezeu. Ei cred că Dumnezeu nu comunică personal cu omul. Lucrează în lume nu direct, ci indirect, prin energiile sale create. Pentru aceștia, Dumnezeiescul Har este o substanță creată, pe care Dumnezeu o plăsmuiește pentru ca, prin intermediul ei, să-l mântuiască pe om. Creat este, după ei, de asemenea, harul sfințitor al Tainelor, la fel cum creată este și Lumina de pe Tabor de la Schimbarea la Față a Lui Hristos[13].
Aceste păreri ale papistașilor despre Lumina Sfântă de pe Tabor sunt total greșite și ele vin în contradicție cu învățătura Sfinților Părinți. Menționând o mulțime de citate ale Sfinților Părinți, Sfântul Grigorie Palama și alți monahi au arătat că Lumina de la Schimbarea la Față nu este materială și finită, nu este o slavă exterioară a trupului, ci slava și măreția dumnezeirii unită ipostatic cu trupul. Nu este chiar Lumina sau esența (ουσία) Lui Dumnezeu – care este nevăzută și de necuprins – ci energia și Harul Lui Dumnezeu de care se pot învrednici cei credincioși. Conform Sinodului din 1341, care este considerat al IX-lea Sinod Ecumenic, ,,necreată este lumina Domnului la Schimbarea Sa la Față, iar aceasta nu este esența/ousía Lui Dumnezeu”. De asemenea, conform Sinodiconului Ortodoxiei, lumina care a strălucit la Schimbarea la Față a Domnului nu este creată, dar nici nu este esența/ousia Lui Dumnezu, ci necreată, este strălucire și energie care își are originea, în mod nedespărțit în dumnezeiasca fire (theía ousía)[14].
În teologia ortodoxă se face diferența între esența/ousia necreată a Lui Dumnezeu și energiile sale necreate. Cu natura/ousia Lui Dumnezeu, care este incomprehensibilă și inexprimabilă, credinciosul nu poate intra în contact. Relaționează, însă, și devine părtaș dumnezeieștilor energii ale Lui. Acestea, însă, ca și dumnezeiasca esență, sunt necreate și neplăsmuite. Adică, este altceva față de dumnezeiasca esență/ousia, dar nu este altceva decât Dumnezeirea. Credinciosul, prin pocăință, asceză, rugăciune și participare la viața mistică a Bisericii, comunică cu dumnezeieștile energii necreate și devine ,,părtaș dumnezeieștii firi”. Adică, cu ajutorul energiilor dumnezeiești necreate, și, printr-un urcuș duhovnicesc continuu, inima credinciosului se curăță de patimi, mintea se luminează și se învrednicește să vadă ,,lucruri dumnezeiești”, în mod tainic, dumnezeiasca slavă, Lumina necreată. Aceasta este tradiția isihastă a Bisericii noastre[16].
De asemenea, romano-catolicii consideră că apostolii erau nedesăvârșiți la acea vedere minunată de la Schimbarea la Față, din pricina fricii care pusese stăpânire pe ei atunci când profeții Moise și Ilie au intrat în nor. Însă, potrivit Sinodului de la Constantinopol, și așa cum tâlcuiesc Sfinții Părinți acest eveniment, această frică, ce era strâns legată de bucurie, nu i-a biruit cu totul, ca să fie ispitiți și să se întristeze apostolii. Fiindcă există frica de la început și frica cea de pe urmă. Aici este vorba de bucurie, prețuire și închinare la această mare taină, căreia s-au învrednicit să-i fie martori[17].
[…]
[6] Sfântul Nicodim Aghioritul, Tâlcuirea celor opt epistole sobornicești ale Sfinților Iacob, Petru, Ioan și Iuda, Edit, ,,Stupul Ortodox”, Tesalonic, 1986, p. 346.
[7] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Eortodromiul sau comentariul canoanelor asmatice la Sărbătorile Împărătești și în cinstea Maicii Domnului, tom. 3, Editura ,,Stupul Ortodox”, Tesalonic 1987, p. 162. Ibidem, vol. 3, p. 305-306
[…]
[12] V. Hristoforídis, Disputele isihaste din secolul al XIV-lea, Edit. Paratiritís, Tesalonic, 1993, p. 51.
[13] Papalitatea, ieri și astăzi , Edit. Sfintei Mănăstiri Paraklítou, Oropós, Attikí, iulie 2009, p. 15-16.
[14] V. Hristoforídis, op. cit., pp. 52, 97, 101
[15] II Petru 1, 4.
[16] Papalitatea, ieri și astăzi… p. 15.
[17] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Eortodromion…vol. 3, p. 260 și Mitropolitul de Náfpaktos și Sfântul Vlasie, Ierótheos, Sărbătorile Împărătești, Editura Sfintei Mănăstiri Nașterea Maicii Domnului-Pelaghía, Livadiá 1998, p. 179.
Mesalienii dispretuiau Tainele, considerandu-le ineficace pentru mantuire, de unde se poate deduce ca nu credeau in prezenta reala a lui Hristos in Euharistie. Sustineau ca fiinta lui Dumnezeu poate fi perceputa sensibil, ceea ce inseamna idolatrie, o asemenea ratacire se mai afla la ereticul Eunomie, dar si la papistasi care cred ca sfintii dupa ce trec din aceasta viata vad fiinta lui Dumnezeu.
Prezenta reala a lui Hristos in Euharistie, este prezenta dumnezeirii si umanului unite in ipostasul Fiului lui Dumnezeu: “Trupul Domnului cel prezent în Euharistie fiind Trupul cel înviat, el nu poate fi despartit de Sânge, de suflet si de dumnezeire”(Staniloae, O. 1/1953). Aceasta nu inseamna ca cei care primesc Euharistia se impartasesc de firea dumnezeiasca a lui Hristos, desi in Euharistie ea este unita cu Trupul indumnezeit al Domnului, ci de harul care e nedespartit de firea dumnezeiasca, fiindca credinciosul nu devine dumnezeu prin fire ci prin participare, dupa har, dar si legat de prezenta Sfantului Duh, care lucreaza in cei credinciosi, fiind fiintiala nu inseamna ca cei credinciosi sunt uniti fiintiala cu Sfantul Duh, caci daca ar fi uniti astfel ar fi dumnezei dupa fire, ci prin harul care este distinct dar nu despartit de fiinta lui Dumnezeu: „Deci [Sfantul Duh] se revarsa pentru noi si dupa noi, caci s-a aratat ca unul ce daruieste prin sine puterea dumnezeiasca, dar si ca unul ce este cu adevarat pururi cu noi fiintial, negresit si ca ipostas, desi noi nu ne impartasim deloc de fiinta sau ipostasul lui ci de har.” (Sfantului Grigorie Palama, Despre purcederea Sfantului Duh).
Ereticii nu nu primesc nimic in a lor “Euharistie”, insa afirmatiile lui Sava ca ereticii se impartasesc de Hristos (Dumnezeul-Om), dar nu de har Lui, duce la ideea ratacita a separarii harului de fiinta lui Dumnezeu.
Δe pe 6 august au apărut și anul acesta șerpișorii Maicii Domnului în Kefalonia.