Un subiect secundar în atenţia publică, dar central în blogosfera ortodoxă, este readus în prim plan de una dintre postările domnului Teodor Baconschi în care acesta distinge între raportarea creştinismului occidental la „homosexualitate” şi cea a creştinilor ortodocşi.

Din păcate, comentariul domnului Baconschi nu ţinteşte să facă accesibil înţelegerii seculare modul în care ortodoxia tratează patima sodomiei, nici modalitatea în care această patimă se promovează pe sine sub steag cultural şi ideologic, ci urmăreşte să reproşeze o anumită îngustime, o obtuzitate prezentă în blogosfera ortodoxă, care ia drept reper, drept măsură a fidelităţii faţă de dreapta credinţă, raportarea intelectualilor publici la această chestiune.

Mărturisesc că sunt printre cei care consideră de mare(!) utilitate acest criteriu în judecata pe care o fac celor ce vorbesc în numele ortodoxiei, în calitate de intelectuali publici. Nu doar atât, ci chiar alegerea vocabularului folosit mi se pare sugestiv atunci când se tratează acest subiect, dat fiind că nici termenul de „homosexualitate” şi nici alte acronime nu sunt întâlnite în scrierile sfinţilor.

Uşurinţa cu care creştinii ortodocşi renunţă la vocabularul propriu, la utilizarea publică a termenilor de sodomie sau de pederastie, reprezintă o modalitate de auto-evacuare din spaţiul public, neagă propria legitimitate publică a civismului ortodox şi a moravurilor pe care suntem datori să le apărăm. Căci perpetua redefinire şi redenumire a patimilor omeneşti nu fac altceva decât să ascundă păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu, să oculteze substanţa anticreştină a ideilor care alimentează conversaţia publică despre aceste chestiuni.

De aceea, îndemn la o conştientizare a importanţei folosirii termenilor consacraţi pentru orice subiect care face obiectul conversaţiei publice, întrucât aceşti termeni reprezintă elementele esenţiale de ancorare în înţelegerea colectivă a cadrului de interpretare şi a paradigmei de receptare a ideilor noi. În lipsa unor astfel de ancore, discursul public poate fi lesne influenţat prin tactici neloiale de reîncadrare/redefinire/reformulare (a se vedea în limba engleză termenul de Reframing).

De aceea, este cu atât mai important ca intelectualii publici care sunt simbolic apropiaţi de ortodoxie să folosească şi să legitimeze cadrul autentic de raportare la subiectul pus în discuţie, întrucât în caz contrar, ignorând vocabularul propriu, va opera şi o dezicere implicită de înţelepciunea noastră colectivă. Intelectualii publici ortodocşi sunt cei datori să păzească şi să reactualizeze nu doar vocabularul ci şi fondul semiotic al faptelor publice, ei sunt cei datori să asigure fidelitatea interpretării evenimentelor de zi cu zi în grila autentic ortodoxă. Însă, din păcate, în spaţiul public românesc şi, chiar şi în blogosfera ortodoxă, astfel de voci lipsesc.

În egală măsură, mai am alte două repere asemănătoare pe care le folosesc şi despre care sunt convins că devoalează cu fidelitate distanţa intelectualilor noştri de ortodoxie, anume modul în care aceştia privesc masoneria şi, respectiv, ecumenismul.

Redau mai jos integral textul domnului Baconschi, urmat de un extras din opinia cunoscută a domnului Theodor Paleologu despre masonerie şi un alt extras, sugestiv, al domnului Sever Voinescu, realizator de emisiuni Trinitas TV, despre catolicism, toate acestea cu linkurile aferente. Aceste fragmente nu reprezintă îndoieli sau nelinişti tranzitorii emise în circumstanţe dificile de cei care-şi asumă identitate conservatoare, ci sunt emise drept postulate, sunt intervenţii directe asupra fondului de înţelepciune autentic ortodox, intervenţii pe care îndrăznesc să le calific ca fiind lipsite de onestitate întrucât fie sfidează prin ignorarea elementului esenţial, fie atribuie caracter esenţial şi general unor aspecte secundare.

Acesta este şi motivul pentru care reiau în integralitate comentariul domnului Baconschi care începe prin a face vorbire despre legitimitatea cu care se exprimă referitor la Biserica sa (ortodoxă română), atunci când pune în discuţie subiectul raportării la ideologia sau cultura pederastă. Fac aceasta tocmai pentru că, deşi invocă legitimitatea de fiu al Bisericii, nu îşi judecă propriile idei în duhul ortodox al Bisericii, pe care chiar îl trece sub tăcere. Similar, domnul Paleologu arată că spiritualitatea masonică este stimabilă, chiar admirabilă, ignorând condamnarea masoneriei de către ortodoxie, dar mai ales motivele pentru care masoneria este dispreţuită şi dată anatemei de către ortodoxie. Asemenea domnul Voinescu, ignoră şi condamnarea catolicismului ca erezie şi motivele pentru care ortodoxia dispreţuieşte şi dă anatemei această cumplită erezie.

Specific celor trei cazuri este legitimitatea creştină explicită (Baconschi şi Voinescu) sau implicită (Paleologu) cu care cei trei intelectuali emit judecăţile proprii sfidând fondul înţelepciunii ortodoxe, degradând-o, dându-i alt sens şi alte semnificaţii. Tocmai această îndepărtare, această ignorare voită a fondului ortodox, este elementul obiectiv pe care noi îl utilizăm pentru a judeca fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, de aceea raportara la cultura pederastă, masonerie şi ecumenism reprezintă instrumente de o surprinzătoare flexibilitate pentru a evalua fidelitatea faţă de cauza ortodoxiei în spaţiul public. Ele nu sunt atot-cuprinzătoare, însă relevă cu mare acuitate indicii rezonabile şi temeinice pe care le putem folosi fără greşeală în astfel de judecăţi.

Trebuie să adaug şi că, în opinia mea, este necesar ca păstorii noştri să vegheze la folosirea cu bună-credinţă a legitimităţii de creştin, de fiu al Bisericii, atunci când apar astfel de agresiuni asupra duhului ortodox de înţelegere a mersului lumii. Ierarhii nu trebuie să cenzureze astfel de opinii prin puterea ce le este recunoscută, ci trebuie să le nege legitimitatea de a se exprima, cu caracter de postulat, în numele ortodoxiei. Cred că acest lucru este şi de datoria preoţilor care se exprimă în spaţiul public şi chiar a mirenilor ortodocşi care şi-au asumat o prezenţă publică. Cred că se greşeşte prin aceea că se tace (şi) în această privinţă şi că se continuă colaborarea sau apropierea simbolică de reprezentanţii aşa-numitului curent al ortodoxiei liberale (link eng.).

Acest subiect este important, din punctul meu de vedere, întrucât consider că ortodoxia rămâne  (complet!) nereprezentantă în spaţiul public în ultimii 30 de ani, din punct de vedere politic, civic şi cultural, iar motivul pentru care se întâmplă acest lucru este pentru că ne grăbim să primim surogate care lasă aparenţa fondului ortodox, fără a se constitui, în realitate, roade ale trăirii ortodoxe. Dacă lipsa unui partid politic autentic ortodox este evidentă pentru oricine, dacă slăbiciunea curentului civic ortodox se manifestă dureros pentru noi pe scena publică în încercările zilnice, cultura ortodoxă rămâne periferică şi se manifestă vizibil mai degrabă prin prezenţa cotidiană a unor intelectuali care, din păcate, nu sunt fideli spiritualităţii ortodoxe.


Teodor Baconschi (facebook.com, 28.09.2020):

Cunosc Biserica mea (ortodoxă română) din adolescență și am fost mereu înăuntrul ei – după studii teologice, completate prin doctorat (ba chiar și în studiile post-doc, m-am ocupat de subiecte afine – ”Imaginarul religios al Cruciadei a IV-a”). Mi-am început cariera diplomatică în calitate de ambasador la Vatican, am încurajat dialogul ecumenic și am scris, în mai toate cărțile publicate, pe teme direct sau indirect legate de faptul religios. Pe scurt, cu toate păcatele mele omenești și fără pretenția exemplarității, pot spune că am o cunoaștere ”de o viață” a creștinismului (în toate variantele sale confesionale, prizate uneori la fața locului, în alte misiuni diplomatice, în călătorii etc). Ba chiar și a altor religii: homo religiosus e o figură universală, intim declinată în toată aventura lui homo sapiens.

Am făcut această recapitulare doar pentru a-mi exprima o uimire: viteza cu care o singură temă, de morală creștină fondată biblic și patristic, a colonizat mai tot spațiul dezbaterii publice din România ultimilor ani: mă refer la creștinii care, sincer vorbind, nu prea au o mare zestre teologică, istorică, de antropologie culturală și cu atât mai puțin una spirituală, mistică sau ascetică, dar care tind tot mai mult să-ți ”testeze” fidelitatea față de tradiția și învățătura creștină printr-un unic criteriu: atitudinea față de homosexualitate. Și mai mult, care își ”justifică” aversiunea față de modernitatea occidentală prin ideea că ea s-ar reduce la toleranța penală, morală și socială față de homosexualitate.

Pars pro toto! O chestiune totuși marginală (inclusiv statistic) devine mărul discordiei, proba de foc a dreptei credințe, dovada ultimă că ești impecabil etc. Ca să nu mai spun că Occidentul – ca realitate socioculturală – e nesfârșit mai complex decât această problemă, indiferent cum ne raportăm la ea.

Ca să nu mă lungesc, diferența dintre Occident și România e că acolo homosexualitatea e acceptată (chiar dacă sunt grupări creștine care o repudiază, cu argumente biblice sau morale), pe când la noi această practică e mai degrabă respinsă (tot din motive tradițional-conservatoare). Mai există o diferență: catolicismul și protestantismul au dezvoltat o pastorală – deci un dialog deschis – cu minoritatea homosexuală. Se caută soluții de consiliere psihologică, de susținere, dincolo de anateme. În lumea ortodoxă, această deschidere nu e asumată (deși există cazuri inclusiv în rândul clerului – așa cum se știe). De asemenea, nimeni nu-i întreabă pe părinții unor tineri cu această orientare cum gestionează eventualul conflict (desigur dureros) dintre credința lor religioasă și iubirea firească față de urmașii lor.

Pe scurt, nu putem reduce viața creștină la homofobie, așa cum nu ne putem opri procesul istoric de integrare în Occident din același motiv. Trebuie să găsim o cale mai inteligentă, mai umană, mai creștină (în ultimă instanță) de a trata această chestiune: fără ipocrizie, fără talibanism, fără dublă măsură și fără a confunda păcatul cu păcătosul, așa cum nu se cade să amestecăm judecata proprie cu judecata divină asupra fiecărei persoane umane.

Mă irită amalgamurile și fariseismul, obtuzitatea și auto-îndreptățirea. Prin chemarea apostolică, Domnul Iisus Hristos și-a îndemnat discipolii să devină pescari, nu vânători de oameni.

Theodor Paleologu (AlephNews.ro, 17.09.2020)

Eu nu sunt francmason, dar am respect pentru spiritualitatea masonică, e un tip de spiritualitate absolut stimabilă, e o căutare a perfectării sinelui, e un demers cât de poate de stimabil, chiar admirabil aş putea spune.

Sever Voinescu (Dilema Veche, 06.06.2019)

Cum poți să fii un creștin atașat de latinitate și să socotești catolicismul o erezie este, totuși, greu de închipuit, dar lucrurile greu de închipuit nu sînt atît de rare pe lume…

(…)

În fine, vor fi și alții care pur și simplu socotesc că acest aspect este neimportant. În fond, nu contează ce spune poporul credincios – mai importantă e gîlceava teologilor, ciudat de prinși vreme de secole în a evidenția și întări mai degrabă ce ne desparte de catolici decît ce ne unește cu ei. E o prostie această obsesie pentru ceea ce ne desparte cînd ne unește cel mai important om din lume: Iisus Christos, Dumnezeu întrupat. Teologii știu atît de multe despre Iisus Christos. Mă întreb dacă știu și ce zice Domnul nostru cînd vede ce au făcut oamenii cu Biserica Lui. Harcea-parcea! Dintr-Una, sobornicească și apostolească, au ieșit mai întîi două, apoi trei, apoi cinci, apoi zece – acum sînt cu sutele! Iluzionați de sine, unii cred că păcatul acestei sfîșieri e la „ceilalți“. Nu „noi“ am făcut asta, ci „ei“. Mereu „ceilalți“ sînt de vină, iar „noi“ sîntem doar de lăudat, că apărăm dreapta credință. Dar cine crede așa ceva, chiar că nu știe nimic despre modul în care El judecă lumea. Orice creștin care crede că a lui credință e pură și a celuilalt e impură, că el e mai plăcut în ochii lui Dumnezeu decît altul, degeaba a citit Evangheliile.

Rare motive de bucurie am cînd privesc în jur. Păcatul meu: devin tot mai mizantrop pe măsură ce îmbătrînesc. De aceea, poate, cînd îmi apare în față un motiv să fiu fericit că aparțin comunității în care Dumnezeu m-a pus, sînt peste măsură de fericit. Acum, iată, sînt fericit să fiu parte a marii comunități de credincioși ortodocși care se roagă aprins pentru unitatea Bisericii Sale. Și cred cu tărie că cea mai înal-tă cauză căreia un creștin trebuie să-și dedice viața în timpurile noastre este regăsirea unității Bisericii lui Christos.

3
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x