Sf. Ier. Fotie, Grigorie și Marcu,
apărătorii Ortodoxiei în fața catolicismului

După cum am anunțat anterior, după publicarea Studiului introductiv foarte instructiv și actual, redăm acum textul Enciclicei Patriarhilor Răsăriteni din 1848 în traducerea Prof. Teodor M. Popescu, cu notele făcute de acesta (din BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 649-684). Limbajul a fost adaptat pe alocuri, dar foarte puțin. O mare parte din note le-am lăsat deoparte pentru că privesc aspecte tehnice, de traducere și editare, cu nenumărate referințe bibliografice. Toate acelea au fost menționate în mare parte în Studiul introductiv și ar fi îngreunat în zadar citirea.

Este instructivă perspectiva ecleziologică pe care o oferă Scrisoarea aceasta a Patriarhilor, formulată în termeni diplomatici. Biserica Romei este privită ca fiind scaun vacant și uzurpat de episcopii catolici (pct. 9 și 16). Răsăritenii nu numesc episcopi noi în scaunele libere, ci așteaptă și lucrează ca ele să fie aduse la credința cea dreaptă și restaurate. Cei din scaunele din Occident sunt numiți Episcopi, iar corpul eclezial este „Biserica inovatoare a Apusului”. Însuși Papa primește apelativul de „Preafericirea Sa”, probabil unul protocolar, neconform cu rangul său, căci ar fi dorit să fie numit „Sanctitatea Sa”; totuși este o adresare respectuoasă față de rangul său bisericesc. Dar, peste toate, romano-catolicii sunt considerați în afara Bisericii, care este doar cea Ortodoxă, și invitați să se unească cu ea atunci când se face vorbire despre „ întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică” (pct. 17). Așadar este interesantă această folosire a termenilor prin care se transmite mesajul clar că Apusul este apostat și în afara Bisericii, dar totuși are parte de o adresare bisericească în virtutea faptului că ocupă o fostă Biserică, deși în mod abuziv.

Câteva precizări preliminare ale traducătorului Teodor M. Popescu:

– Traducerea pe care o dăm este literală, ceea ce o face greoaie, dar mai fidelă. Am preferat-o unei traduceri libere şi pentru a păstra aerul bisericesc şi arhaic al enciclicii greceşti şi pentru a respecta termeni şi expresii care, într’o traducere liberă, se pot răstălmăci. Unele neologisme sunt totuşi inevitabile.

– Acest titlu a displăcut, fireşte, romano-catolicilor, pentru care Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică este cea romană. Un asemenea titlu, crede J. Chantrel, nu arată de la cine emană enciclica; episcopi şi credincioşi „ortodocşi” are Biserica romană în tot Orientul (v. Rohrbacher-J. Chantrel, Histoire universelle de l’Eglise catholique, ed. 9, t. XIV, Paris 1900, 1850). Formula μία, ἁγία, καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ Ἐκκλισία aparține simbolului credinţei. Cuvântul catolică implică de la prima lui întrebuințare cunoscută (Sf. Ignaţiu al Antiohiei, Ep. Smirneni, VIII, 2) noţiunea de ortodoxie (comp. Martiriul Sfântului Policarp, adresa şi VIII, 1). Acest atribut se cuvine de aceea de drept Bisericii Ortodoxe şi în niciun caz exclusiv celei romane. La Dallas şi Mansi se traduce inconsecvent fie „catholique”, fie „universelle”. Dallas p. 29 notează; „Cuvântul Catolic însemnează literal universal. Acest nume fiind comun Bisericii întregi înainte de secolul al IX-lea, Biserica Ortodoxă de Răsărit îl păstrează”.

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfânt iubiţi și doriţi fraţi ai noştri, sfinţi Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii una, sfinte, catolice şi apostolice, îmbrăţişare frăţească în Duhul Sfânt şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu!

Trebuia ca propovăduirea evanghelică, sfântă şi dumnezeiască a răscumpărării noastre să fie vestită de către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici Mântuitorul nostru, Cel Care pentru aceasta S’a deşertat pe Sine, luând chip de rob[1], coborând din sânurile părinteşti și dumnezeieşti, şi cum aceia, devenind martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice au răsunat în toată lumea (căci în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la mar­ginile lumii cuvintele lor)[2]; şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii catolice, cei de la marginile pă­mântului, care au repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până­ la noi în Sinoade şi fiecare în parte. Dar, precum odinioară în Eden, începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii dumnezeieşti celei cunoscute, tot astfel amăgind pe mulţi cu timpul şi în Ede­nul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi insuflându-le gânduri rele şi protivnice lui Dumnezeu şi făcându-i unel­tele sale, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele lim­pezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi ce sunt nevi­novaţi, dar vieţuiesc fără pază în pahare aurite aşa zicând cu hristologia evanghelică şi care, „neluând seama mai mult la cele auzite” (Evrei II, 1) şi vestite de Părinţii lor (Deuteronom XXXII, 7) potrivit Evangheliei şi la fel pururea cu în­văţătorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Dom­nului şi autoritatea Bisericii celei de totdeauna, vânează o nouă necredință şi inovaţii ca pe niște haine şi dezvoltă în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei falsificată.

§ 2. De acolo ereziile cele în multe sfâşiate şi îngrozi­toare, pe care Biserica cea catolică, primind chiar din scu­tecele ei armătura lui Dumnezeu şi apucând cuţitul Duhului, „care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni VI, 17), a fost nevoită să le combată şi împotriva tuturor a triumfat până azi şi va triumfa biruitoare în toţi vecii, înfăţişându-se tot­deauna mai strălucită şi mai puternică după luptă.

§ 3. Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu to­tul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult sau mai puţin, fiind în putere până la timpul re­stabilirii lor, altele iarăşi reapar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la distrugere. Căci, fiind gânduri şi nă­scociri nenorocite de oameni nenorociţi, trăsnite cu anatema celor şapte Sinoade Ecumenice, ca și ei, se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii ca­tolice şi apostolice, cea însufleţită de Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, ea dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului: „Porţile iadului nu o vor birui” (Mt. XVI, 18), adică gurile nelegiuiţilor şi ereticilor (cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de grozave ar fi, oricât de meşteşugite la cuvânt şi de convingătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniștită şi tăcută. Dar oare „ce este că drumul celor păcătoși merge bine?” (Ieremia XII, 1) şi nelegiuţii se semețesc şi se înalţă ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), turburând adorarea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă şi Biserica, deşi se roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: „Destul îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte” (2Corinteni XII, 9). De aceea „mai cu plăcere se laudă întru slăbiciunile sale, ca să sălăşluiască asupra ei puterea lui Hristos” şi „pentru ca cei încercaţi să se vădească” (1Corinteni XI, 19).

§ 4. Dintre aceste erezii răspândite – pentru judecăţi pe care le ştie Dumnezeu – pe o mare parte a pământului era cândva arianismul, iar astăzi este şi papismul[3], dar şi acesta (ca și acela, care a şi dispărut cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până la sfârşit, ci va trece şi va fi doborât şi va răsuna marele glas din cer: „Doborâtu-s’a” (Apocalipsa XII, 10).

§ 5. Părerea cea nouă „că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul” este protivnică lămuririi hotărâte a Dom­ului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (Ioan XV, 26): „Care de la Tatăl purcede”, şi protivnică mărturisirii întregii Biserici catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: „Care de la Tatăl purcede” (Sim­bolul credinţei). I. Pentru că înlătură progresiunea cea măr­turisită de Evanghelie a Persoanelor dumnezeieşti ale feri­citei Treimi, progresiune dintr’o singură cauză, unică, dar diferită. II. Pentru că introduce raporturi diferite şi inegale între Ipostasele cele de aceeaşi putere şi împreună mărite şi confundarea sau amestecarea Lor. III. Pentru că dove­deşte aşa zicând ca fiind imperfectă, ba chiar obscură şi greu de înţeles până la ea mărturisirea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică. IV. Pentru că atacă pe Sfinţii Părinţi din Sinodul întâi Ecumenic de la Niceia şi din Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol, ca și cum adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh şi ar fi trecut sub tăcere o asemenea însuşire a Dumnezeirii fiecă­reia din cele două Persoane, deşi era nevoie să fie lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva şi a arienilor, şi a macedonienilor. V. Pentru că insultă pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Ecu­menic, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Simbol, încât şi cu blesteme înfricoşate şi cu pe­depse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare fie şi de o cirtă, şi lor înşişi şi ori­căror alţii[4]; ca și cum ar trebui să fie îndreptat şi mărit şi, prin urmare, toată învăţătura teologică a Părinţilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale fericitei Treimi. VI. Pentru că s’a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un „lup în piele de oaie”, cu însemnarea adică nu de purcedere, după înţelesul grecesc din Evanghelie şi din Simbol, ci cu însem­narea de trimitere, cum se apăra papa Martin[5] faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[6]. VII. Pentru că forţează în chip deosebit, cu neînchipuită îndrăzneală, şi falsifică Simbolul însuşi, care este depozit comun al creştinismului. VIII. Pentru că a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile. IX Pentru că a fost dezaprobată în chip solemn de la prima înfăţişare de către doi papi de veşnică amintire, Leon III şi Ioan VIII, care – acesta – în epistola[7] către Sfântul[8] Fotie, a pus în rândul lui Iuda pe cei care au introdus-o întâi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru că a fost condamnată de multe Sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului. XI. Pentru că a fost lovită cu anatemă, ca o inovaţie şi adăogire în Simbol, la Sinodul al optulea Ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor Răsăritene şi Apusene[9]. XII. Pentru că, odată introdusă în Bisericile din Apus, fie a născut făpturi de ruşine, fie a atras după sine în curând alte inovaţii, cele mai multe protivnice poruncilor celor hotărât scrise în Evanghelie ale Mântuito­rului nostru şi ţinute cu scumpătate până la introducerea ei în Bisericile în care s’a furişat, ca: stropire în loc de Botez, refuzarea Sfântului Potir laicilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc fie pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, adică a dumnezeieştii chemări a Preasfântului Duh celui Care sfinţeşte slujirea[10] şi desfiinţarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu Sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea şi vicariatul lui Hristos în persoana Papei şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţaturi, pe care-l ţinea vechea sfântă şi dreptcredincioasă Biserică a Romei, pe atunci mădular prea cinstit al Sfintei Biserici catolice şi apostolice. XIII. Pentru că a îndemnat pe teologii Apusului, apărătorii ei, neavând nici un loc nici în Scriptură, nici în Părinţi, pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături enumerate, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la niciunul din Părinţii Sfintei Biserici cato­lice, dar şi la falsificarea textelor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi răsăriteni, ca şi apuseni. XIV. Pentru că a apărut ca ceva străin, nemaiauzit şi blasfemiator chiar şi pentru celelalte comunităţi creştine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlăturate din staulul catolic. XV. Pentru că nu se poate încă apăra nici măcar cu proba­bilitate din Scripturi sau cel puţin în chip raţional din Pă­rinţi, cu tot zelul şi cu toată lupta apărătorilor ei, în nici una din acuzaţiile enumerate. O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, ce provin din firea şi din însuşirile ei. Şi, deoarece orice învăţătură greşită, care atinge cugetarea catolică cu privire la fericita Treime şi la progresiunile[11] dumnezeieşti, şi încă chiar existenţa prea Sfântului Duh, este şi se numeşte erezie şi cei care cugetă astfel eretici, după hotărârea celui întru Sfinţi Damasus, Papă al Romei: „Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl și Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic” (Mărturisirea credinţei catolice, pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[12] de aceea Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, răsăriteni ca și apuseni, a declarat odinioară pe timpul Părinţilor şi declară iarăşi astăzi în Sinod, că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt purcede de Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii, oricine ar fi, eretici, potrivit cu susnumita hotărîre sinodală a Prea Sfinţitului Papă Damasus, şi adunările lor eretice, şi orice comuniune duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngăduită, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea Ecumenic[13].

§ 6. Această erezie, care a atras după sine şi foarte multe inovaţii, precum s’a arătat, cunoscută fiind pe la ju­mătatea secolului al şaptelea[14], necunoscută şi anonimă la început, şi încă diferite însemnări având în provinciile apusene ale Europei, furişându-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covârşind vechea ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci şi prin protecţia Suve­ranilor[15] a dus la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bise­ricile atunci ortodoxe încă ale Spaniei, dar şi pe cele ger­mane, galice şi italiene, a căror ortodoxie se vestea odi­nioară în toată lumea şi cu care adeseori comunicau dumnezeieştii noştri Părinţi, ca marele Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a căror împreună bună înţele­gere şi lucrare cu noi până la Sinodul al şaptelea Ecume­nic a păstrat neatinsă învăţătura Bisericii catolice şi apo­stolice. Dar în urmă, prin pizma celui care urăşte binele, inovaţiile ei cu privire la teologia cea sănătoasă şi orto­doxă a Preasfântului Duh (a Cărui „hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în celce va să fie”, după hotărârea Domnului, Matei XII, 31-32) şi una după alta, inovaţiile privitoare la dumnezeieştile Taine şi mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului şi a dumnezeieştii Împărtăşiri şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare urmându-i, au pus stăpânire şi pe Roma cea veche însăşi, de unde luând caracter oficial în Biserică, au primit spre a se deosebi şi numele de Papism. Căci episcopii ei supranumindu-se Papi, deşi la început unii dintre ei s’au decla­rat în chip ecumenic împotriva inovaţiei, ca Leon III şi Ioan VIII, precum am spus mai sus, şi au dezaprobat-o în toată lumea, unul prin acele plăci de argint[16], iar celălalt prin epi­stola sa către Sfântul Fotie la Sinodul al optulea Ecumenic şi prin cea către Sfendopulchros[17] pentru Metodiu, episcopul Moraviei, cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privi­legiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[18] întru apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig mult”, închipuind conducere monar­hică în Biserica cea catolică şi monopol al harurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat cât îi priveşte religia veche, despărţindu-se prin arătatele inovaţii de cealaltă veche şi existentă încă formă de conducere creştină, ci s’au silit nu fără neîngăduite tratative, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să atragă cu ei de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii şi să robească astfel Biserica cea catolică voilor şi poruncilor oamenilor.

§ 7. înaintaşii şi Părinţii noştri de fericită amintire de atunci întru osteneală şi sfat în deobşte, văzând călcată în picioare învăţătura strămoşească evanghelică şi sfâşiat cu mâini nelegiuite veșmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru, mişcaţi de dragoste părintească şi frăţească, au plâns pierderea atâtor creştini „pentru care a murit Hristos” şi au depus mult zel şi iubitoare stăruinţă şi în Sinoade, și în particular pentru ca, salvând învăţătura ortodoxă a Sfintei Biserici catolice, să coasă împreună la loc de vor putea ceea ce s’a sfâşiat şi, ca doctori încercaţi, au chib­zuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, în­durând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi corpul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi venerabi­lelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au încercat în faptă şi în această chestiune adevărul cuvintelor celui întru Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel până la cer strălucitor care zicea şi atunci din experienţă despre Episcopii Apusului şi îndeo­sebi despre Papa însuşi: „Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întind prin ei înşişi erezia”[19] (Către Eusebiu al Samosatei)[20] şi astfel cunoscând neîndreptarea lor după prima şi a doua certare frăţească, „lăsându-i în pace” şi „evitându-i, i-au lăsat la mintea lor cea neîncercată” („căci mai bun este războiul decât o pace care desparte de Dumnezeu”, cum a spus şi cel întru sfinţi Părintele nostru Grigore despre arieni)[21]. De atunci nu mai este nici o comuniune duhovnicească între noi şi ei. Căci au săpat cu mâinile lor prăpastie adâncă, cea între ei şi ortodoxie.

§ 8. Dar pentru aceasta papismul n’a încetat de a tul­bura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci, trimiţând pre­tutindeni aşa numiţi misionari, oameni traficanţi de suflete, „înconjoară pământul şi marea ca să facă un prozelit”, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnu­lui nostru, să falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfin­tei noastre credinţe, să arate de prisos Botezul[22] cel lăsat de Dumnezeu, inutilă împărtăşirea cu Potirul Testamentului şi câte altele nenumărate a insuflat demonul inovaţiei scola­sticilor, care au îndrăznit totul în Evul Mediu, şi Episcopilor Ro­mei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânie. Fericiţii pentru evlavie înaintaşii şi Părinţii noştri, deşi în multe feluri şi în multe chipuri supăraţi şi prigoniţi dinăuntru și dinafară, direct şi indirect de către papism, „încrezându-se în Domnul”, au izbutit să păstreze şi să ne predea şi nouă întreagă această nepreţuită moştenire a Părinţilor lor, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult preţ generaţiilor ce vor veni până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi şi nu vor înceta pentru aceasta papiştii să atace după obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor, ca unor apostaţi de la credinţa lor cea strămoşească. De-ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a năvălit în Apus şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte că, dacă zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei ar fi întrebuinţat cumva pentru distrugerea ereziei şi a inovaţiilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi or­todocşi de fericită pomenire, de mult n’ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume şi am putea acum să spunem „acelaşi lucru”[23], după făgăduinţa apostolică? Dar zelul urmaşilor lor nu era pentru apărarea credinţei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiţi Leon al III-lea.

§ 9. Până în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintaşi încetaseră şi nu mai erau decât cele ale misionarilor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[24], a dat la 6 ianuarie acest an o Enciclică întitulată Către Orientali, având douăsprezece pagini în traducerea greacă, pe care trimisul său a răspân­dit-o ca pe o miasmă venită de undeva din afară înăuntrul turmei noastre ortodoxe. În această Enciclică se adresează către cei care în diferite timpuri şi din diferite comunităţi creştine au apostaziat şi au dezertat la papism şi, prin urmare, îi sunt partizani, dar se îndreaptă intenţionat şi către ortodocşi, nu în particular şi numindu-i, dar citând pe nume[25] (pag. 3, r. 14-18, pag. 4, r. 19 şi pag. 9, r. 5, 17 şi 23) pe dumnezeieştii şi Sfinţii noştri Părinţi, calomniindu-i adică pe ei şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor; pe ei ca ascultând zice-se de ordinele papale şi de hotărârile venite de la Papi ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi prin urmare calomniindu-ne faţă de turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi ne­purtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi uzurpând anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolică a lui Hristos, pentru că deţin, cum se laudă, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru oricine s’a hrănit cu învăţătură teologică (pag. 10, r. 29), „nici nu există motiv să pretextaţi contra întoarcerii la adevărata Biserică şi comuniune cu acest sfânt scaun”.

§ 10. Desigur că fiecare dintre fraţii şi fiii noştri în Hristos cu educaţie şi instrucţie religioasă, citind cu atenţie şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu, observă că şi cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca și ale înaintaşilor lui de la schismă, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag. 7, r. 8) şi de iubire, ci cuvinte de amăgire şi absurde, tinzând la interes, după obiceiul înaintaşilor lui antisinodali. De aceea şi suntem siguri că, aşa cum nu s’au înşelat până azi, orto­docşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci cuvântul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): „Nu vor urma pe cel străin, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul celor străini”.

§ 11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastră părintească şi frăţească şi ca o obligaţie sfântă ca să vă întărim prin prezenta rugăminte în ortodoxia pe care o ţineţi din strămoşi şi să arătăm totodată în treacăt netemei­nicia celor gândite de Episcopul Romei şi ce este vădit că el cugetă. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodo­beşte scaunul, ci cu tronul apostolic se sileşte să-şi stabi­lească autoritatea şi cu autoritatea mărturisirea sa. Dar lucrul nu stă aşa. Căci nu numai că scaunul Romei se soco­teşte a fi cinstit cumva de către fericitul Petru dintr’o simplă tradiţie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, măr­turisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasile (Epist. 48 către Atanasie cel Mare)[26] ca „cea mai însemnată dintre Bisericile din lume”[27] şi, ceea ce este şi mai mult, Sinodul al doilea Ecumenic, scriind către Sinodul Apusenilor[28] (prea cinstiţilor și cucernicilor fraţi şi împreună-liturghisitori Damasus[29], Ambrozie[30], Britton[31], Valerian[32] şi ceilalţi)[33] mărturiseşte zi­când[34]: „Biserica cea prea veche şi în adevăr apostolică din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor[35], nici aceasta, zicem, Biserica apostolică din Antiohia, n’a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile sinodale, ca una care în adevăr se poate mândri cu scaunul lui Petru. Dar ce zicem? însăşi persoana fericitului Petru a fost jude­cată înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galateni II) şi a fost găsit după mărturie scripturistică „vinovat şi nu drept mergând”[36]. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ocuparea scaunului lui? Şi în adevăr însuşi marele Vasile, cel până la cer stră­lucitor, acest dascăl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea catolică, la care şi Episcopii Romei sunt nevoiţi să tri­mită (pag. 8, r. 31)[37], lămurit şi curat ne-a arătat mai sus[38] ce consideraţie trebuie să avem pentru judecăţile nepătrunsului Vatican[39]: „Care nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care le vestesc adevărul şi întă­rind prin ei înşişi erezia”. Aşa că înşişi acei Sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte lumină­tori şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i enumeră Fericirea Sa şi ne sfătuieşte să-i urmăm (aceeaşi pagină), ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul scaun, ci scaunul însuşi şi pe cel de pe scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi regulile sinodale şi după credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţă­turii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au con­damnat în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorius, Papă al Romei[40], şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei[41] şi pe Macedonie[42] şi pe Nestorie[43], Patriarhi de Constantinopol, şi pe Petru Knafevs[44], Patriarhul Antiohiei[45], şi pe ceilalţi. Căci, dacă şi „urâciunea pustiirii a stat în locul cel sfânt”, după mărturia Scripturilor (Daniil IX, 27 şi Matei XXIV, 15), de ce n’ar fi şi inovaţia şi erezia pe scaun sfânt? Şi de aci se arată dintr’o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Căci, dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe piatra cea neclintită a mărturisirii lui Petru (care era răspuns comun din partea apostolilor întrebați „Voi cine ziceţi că sunt?” Matei XVI, 15): „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (ibidem 16), cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni, s’ar fi întemeiat pe temelie greşită chiar pe însuşi Petru, dar încă pe Papa, care, după ce şi-a însuşit şi cheile împărăţiei cerurilor, ce fel de întrebuinţare a făcut de ele se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului „Paşte oile mele!” dumnezeieştii noştri Părinţi comuni de acord învaţă că nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu [atât mai puţin şi al urmaşilor lui, ci o simplă restabilire a lui în apostolat, din care căzuse prin întreită lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul intreitei întrebări a Domnului „Mă iubeşti ?” şi „mai mult” și „decât aceştia” (Ioan XXI, 16). Căci, aducându-şi aminte de „chiar dacă toţi” s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată (par. 12), „s’a întristat că i-a zis a treia oară mă iubeşti”. Dar urmaşii lui iau zicerea în chip opor­tun în înţelesul cel foarte plăcut lor.

§ 12. Dar zice Fericirea Sa (pag. 8, r. 12) că Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): „Eu M’am rugat pentru tine ca să nu lipsească credinţa ta, iar tu, întorcându-te oarecând, întăreşte pe fraţii tăi”. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că Satan încercase (ibidem 31) sa scandalizeze credinţa tuturor ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru şi tocmai de aceea anume, pentru că grăia cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus decât ceilalţi (Matei XXVI, 33): „Chiar dacă toţi s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza nicio­dată”. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare, „a început să se blesteme şi să jure că nu cunosc pe acest om”. Atât de slabă este firea omenească lăsată la puterea ei însăşi, „duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei XXVI, 41), trecătoare, am zis, pentru ca, iarăşi venindu-şi în sine, prin întoarcerea sa întru lacrimi de pocăinţă, să întărească si mai mult pe fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat greşit, nici nu s’au lepădat. O, înţeleptele judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică era cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Cina aceea sfântă, aceasta este crezută a fi săvârşită şi astăzi în fieare zi: „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Şi „ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veti bea paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până ce va veni” (1Corinteni XI, 26). Dragostea frăţească cea cu atâta grijă vestită nouă de către Învăţătorul nostru comun, „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35), ale cărei zapis şi condiţii Papii le-au sfâşiat întâi, apărând şi primind ino­vaţii eretice împotriva celor evanghelizate nouă şi rânduite de către învăţătorii şi Părinţii noştri comuni, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi în sufletul popoa­relor creştine şi îndeosebi al celor care le conduc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (pag. 7, r. 33) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea comună a creştinilor şi pentru unitatea întru una sfântă catolică şi apostolică Biserică, în care şi credem, „ca să fie una precum şi noi una suntem” (Ioan XVII, 22), lucrează în noi ca și în Fericirea Sa, şi aici dorinţa şi zelul nostru frăţesc întâlnesc pe ale Fericirii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează cu condiţia de a se păstra în­treg şi neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihănit şi desăvâr­şit al Credinţei creştinilor după glasul evanghelic şi după hotărârile celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi învăţătura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întărirea şi predominarea autorităţii şi funcţiunii ce­lor care stau pe Scaunul apostolic şi cea a noii lor învă­ţături. Iată pe scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţele­geri dintre noi şi aceia şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care, după cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, 16), „şi alte oi am, care nu sunt din acest staul. Şi pe acelea Mi se cade să le aduc şi vor asculta de glasul Meu” („care de la Tatăl purcede”), nădăjduim că, cu împreuna-lucrare a ve­stitei înţelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusă acum şi cea de a treia. Căci, dacă socotim, după cuvintele Fericirii Sale, că rugăciunea Dom­nului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, rămâne legată şi unită cu scaunul lui Petru şi că se referă virtual şi la cei care stau în timp pe el, deşi, cum s’a spus mai sus (par. 11), cu nimic nu contribuie la în­tărirea părerii (după cum din exemplul fericitului Petru în­suşi din Scriptură aflăm, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului că va veni timpul când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu lipsească întru sfârşit credinţa lui va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii scaunuluilui, care va şi plânge amar ca el şi întorcându-se oarecând ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în mărturisirea or­todoxă pe care o ţinem din strămoşi. Şi dea Dumnezeu ca acest urmaş al lui Petru să fie Fericirea Sa! Dar la această umilă rugăminte a noastră oare ce împiedecă să adăugăm şi sincerul nostru sfat cordial în numele Sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrăznim nicidecum să zicem, cum a zis (pag. 10, r. 22) Fericirea Sa, „fără altă întârziere”. Zicem însă fără grabă, cu matură chibzuinţă şi încă, de va trebui, cu sfatul episcopilor şi teologilor şi învăţaţilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi şi totdeauna mai iubitori de adevăr şi nepăr­tinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiască iconomie, toate popoarele din Apus.

§ 13. Zice Fericirea Sa că Episcopul de Lugdunum[46], Sfântul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: „Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindeni, trebuie să fie de acord, pentru întâietatea ei, cu această Biserică, în care totdeauna s’a ţinut în totul de către credincioşii de pretu­tindeni tradiţia cea dată de Apostoli”. Deşi acest Sfânt spune cu totul altceva decât ceea ce cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi explicarea lor cea după bunul plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică romană era apostolică şi orto­doxă? Şi nimeni dintre noi nu va pregeta să o numească şi pildă a Ortodoxiei. Noi mai ales vom adăuga, spre marea ei laudă, (după istoricul Sozomen (Istoria bis., cartea III, cap. 13) şi chi­pul în care, până la un timp, a putut să păstreze Ortodoxia ce-i lăudăm şi pe care Fericirea Sa l-a părăsit: „Pentru că în general Biserica cea din tot Apusul, conducându-se curat de dogmele Părinţilor, a fost scutită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine a tăgăduit întâietatea[47] ei canonică în ordinea Ierarhiei, atât timp cât s’a condus curat de dogmele Părinţilor, alăturându-se regulii infailibile a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Dar acum nu găsim pă­strată în ea nici dogma Fericitei Treimi după simbolul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi la sinodul I de la Niceea şi la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mărturisit şi l-au întărit şi sub atâtea blesteme au pus ca pe nişte caterisiţi pe cei ce-l vor schimba, fie şi cu o cirtă, celelalte cinci Si­noade Ecumenice, nici forma cea apostolică a dumnezeiescului Botez, nici invocarea Duhului celui de Taină săvârşitor asupra celor Sfinte, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Potir socotit – fie departe de noi – ca o băutură de prisos şi foarte multe altele, necunoscute nu numai Sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna canon şi dreptar catolic infailibil al Ortodoxiei, precum şi Fericirea Sa învaţă cu re­spectul adevărului (pag. 2), dar şi vechilor Sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi acest primat, pentru care combate din toate puterile Fericirea Sa, ca și înaintaşii săi, a decăzut de la un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic la supremaţie. Ce trebuie deci să credem despre tradiţiile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa transformare şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încât să cuteze a spune că, dacă ar trai din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi originara învăţătură apostolică in atât de esenţiale şi catolice articole ale creştinismului, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la inovaţiile şi la dispoziţiile arbritare ale Bisericii romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se conducea curat după dogmele părinteşti? Văzând, de pildă, că Biserica romană nu numai înlătură din canonul ei liturgic după inspiraţia scolasticilor străvechea şi apostolica invocare[48] a Duhului celui de Taină sfinţitor şi că mutilează ierurgia în chip deplorabil în partea ei cea mai esenţială, dar se şi sileşte cu hotărâre ca să o scoată şi din Liturghia celorlalte comunităţi creştine, calomniind în chip atât de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudă, că „s’au strecurat după schismă” (pag. 11, r. 11)[49], ce n’ar zice despre această inovaţie acest dumnezeiesc Părinte? El, care ne asi­gură (cartea IV, cap. 34, ed. Massuet[50],18) „că pâinea cea din pământ, primind şi evocarea[51] lui Dumnezeu, nu mai este pâine comună” etc., numind evocare invocarea. Că prin ea crede Irineu că se săvârşeşte Misterul jertfei, a notat în chip deosebit şi François Feuardent[52] din ordinul numiţilor călugări minori papali, care a editat la 1639 scrierile Sfân­tului cu scolii, la cap. 18 al primei cărţi, pag. 114: „Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri”, că Irineu învaţă „pâinea euha­ristiei şi Paharul amestecat prin cuvintele invocării[53] devin adevărat Trup şi Sânge ale lui Hristos”[54]. Iar dacă ar auzi despre vicariatul şi arbitrariul lui, ce ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape indiferentă dispută despre serbarea Paştilor (Eusebiu, Ist. bis. V, 24) a reţinut violenţa Papei Victor în Biserica liberă a lui Hristos, sfătuindu-l tocmai contrariul cu atât curaj şi succes? Astfel că chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane arată că autoritatea ei nu este suverană, nici arbitrală, cu n’a avut-o niciodată nici însuşi fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica cea catolică şi o distincţie acordată Papilor pentru faima şi pentru privilegiul Oraşului. Așa cum şi Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecu­menic (can. 8)[55], urmând Sinodului al II-lea ecumenic (can. 3)[56] şi însuşi Sinodului I Ecumenic (can. 6)[57], care, numind supremaţia arbitrară a Papei peste Apus obicei, a decis: Pentru că Oraşul acela este capitală, Părinţii i-au acordat pe drept τὰ Πρεσβεῖα[58] (can. 28), nespunând nimic despre ema­naţia apostolică de la Petru cea însuşită de ei şi mai puțin decât orice despre vicariatul Episcopilor ei şi despre Pă­storia catolică. Iar o asemenea tăcere profundă asupra unor atât de mari privilegii, şi nu numai aceasta, dar şi motivarea întâietăţii lor nu cu „paşte oile Mele”, nici cu „pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea”, ci pur şi simplu cu obiceiul şi cu calitatea de oraş-capitală, şi aceasta nu de la Domnul, ci de la Părinţi, va părea cu atât mai paradoxală – suntem convinşi – Fericirii Sale, care gândeşte altfel despre întâietatea sa[59] (pag. 8, r. 16)[60], cu cât ea însăși, cum vom vedea (par. 15), ţine în mare stimă mărturia ce crede a fi găsit în favoarea scaunului Său apostolic a Sino­dului al IV-lea Ecumenic amintit şi cu cât Sfântul Grigore Dialogul, numit şi cel Mare (cartea I, ep. 25), obişnuia să numească aceste patru Sinoade Ecumenice ca patru Evanghelii şi piatră în patru colţuri, pe care s’a zidit Biserica cea catolică.

§ 14. Zice Fericirea Sa (pag. 10, r. 12), certându-se între ei corintenii au făcut arătare[61] către Clement, Papa al Romei, care, judecând cazul, le-a scris, iar ei atât de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în biserică. Dar acesta este un argument foarte slab al autorităţii papale în Casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma centru al conducerii şi capitală, în care rezidau împăraţii, trebuia în orice chestiune de oarecare importanţă, cum este cea istorisită a corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales dacă una din părţile ce erau în neînţelegere recurgea la ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare şi greu de rezolvat scriu Patriarhului de Constantinopol, pentru că este în reşedinţă imperială şi încă pentru întâietatea lui sinodală. Şi, dacă colaborarea frăţească va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacă nu, se anunţă lucrul şi Conducerii după rânduială[62]. Dar acest concurs frăţesc întru credinţa creştină nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise şi despre exem­plele citate de Fericirea Sa din Sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Hrisostom (p. 9, r. 5, 17) despre protecţia frăţească şi cuvenită întâietăţii Episcopilor Romei Iuliu şi Inocenţiu, a cărei datorinţă o cer de la noi astăzi urmaşii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, deşi Iuliu însuşi s’a indignat atunci contra unora că „tulbură Bisericile nestăruind în învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Istoria bise­ricească, cartea III, cap. 7) şi a ameninţat (ibidem)… „sau în viitor nu vor fi toleraţi, de nu vor înceta cu inovaţiile. De notat încă, în cazul corintenilor, că, atunci fiind numai trei scaune patriarhale[63], cel mai aproape şi cel mai indicat ca loc pentru corinteni era al Romei, către care şi tre­buiau să se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care să arate supremaţia[64] Papei în Bi­serica liberă a lui Dumnezeu.

§ 15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeaşi pagină, r. 20), că Sinodul al IV-lea Ecumenic (pe care din greşeală desigur îl mută de la Calcedon la Cartagina[65]), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon”. Lucrul este adevărat. Dar nu trebuia să treacă cu vederea Fericirea Sa şi cum şi după ce fel de lucrare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru că aceea[66] poate din preocuparea de a fi concisă pare necompletă în acest punct foarte necesar, care arată cu evidenţă cu cât stă mai presus autoritatea Sinodului Ecu­menic nu numai decât a Papei, dar şi decât a Sinoduluilui iată vom arăta noi în public faptul, aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Cal­cedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre ei, au fost însărcinaţi de Sinod ca să cerceteze şi după literă şi după sens amintita Epistolă a lui Leon[67] şi nu numai atât, ci să raporteze şi în scris şi sub semnătură părerea lor asupra ei, dacă este sau nu ortodoxă. Cele aproape două sute de aprobări şi cercetări parţiale ale Epistolei se găsesc îndeo­sebi în şedinţa a patra a numitului Sfânt Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

„Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola Sfântului Arhiepiscop Leon al Romei celei împărăteşti este de acord cu cele expuse de către cei trei sute optsprezece Sfinţi Pă­rinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol, noua Romă, şi cu credinţa expusă la Efes de Preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am subscris”.

Şi iarăşi:

„Teodoret prea cucernicul Episcop al Cirului: Epistola Preasfinţitului Arhiepiscop domnul[68] Leon este de acord cu credinţa expusă la Niceea de către Sfinţii şi fericiţiiPărinţi şi cu Simbolul Credinţei cel întocmit la Constantino­pol de către cei o sută cincizeci şi cu Epistolele fericituluiChiril. Şi, acceptând sus numita Epistolă, am subscris”.

Şi aşa mai departe, toţi mărturisesc: „Epistola con­cordă”, „Epistola este conformă”, „Epistola este conformă cât priveşte sensul” etc., după atât de multă şi aşa de riguroasă cercetare făcută alături cu Sfintele Sinoade de mai înainteşi după deplină informare asupra ortodoxiei[69] ideilor, şi nu pentru că era pur şi simplu Epistolă a Papei, au scos, fără nici o pizmă, această exclamaţie faimoasă, cu care şi Feri­cirea Sa acum lăudându-se se mândreşte. Dar, dacă şi Feri­cirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme şi de acord cu sfintele şapte Sinoade Ecumenice de mai înainte, în loc să se laude cu pietatea înaintaşilor săi cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un Sinod Ecumenic, s’ar putea lăuda pe drept cu propria sa ortodoxie, adică vestind virtuţi proprii în loc de ono­ruri strămoşeşti. Aşa că depinde şi acum de Fericirea Sa ca, scriindu-ne de acelea, de care, cercetându-le şi comparându-le cei două sute de Părinţi, să le găsească de acord şi conforme cu Sinoadele mai sus pomenite de Ea – zicem – depinde ca să audă şi de la noi, păcătoşii, astăzi nu numai „Petru a vorbit aşa”, ci şi orice altceva se mai cuvine, dar şi: Fie sărutată sfânta mână care a şters la­crimile Bisericii catolice.

§ 16. Şi este permis întru totul să aşteptăm de la înţe­legerea Fericirii Sale un lucru atât de mare, vrednic de adevăratul urmaş al fericitului Petru, al lui Leon I şi Leon III, cel care pentru paza credinţei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fără inovaţie, lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfântă catolică, în care sunt încă vacante şi gata de primire şi scaunul de întâi-stătător canonic al Fericirii Sale şi celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea catolică, așteptând în tot cazul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat, împreună cu turmele lor, nu numeşte nominal intruşi la locul de conducere al celor în funcţiune, traficând cu preoția[70]. Şi am aşteptat „cuvânt de mângâiere” şi-l nădăjduiam, cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epist. 55), „să se reînoiască vechile urme ale Părinţilor”, când nu fără mare surprindere am citit numita enciclică adresată răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere de suflet vedem şi pe Fericirea Sa cea lăudată pentru înţelepciune, ca și pe înaintaşii ei de după schismă, vorbind cuvinte de falsificare, adică de falsă înscriere în Sfântul nostru Simbol cel fără defect, pecetluit de cele şapte Sinoade Ecumenice; de călcare a Sfintelor Liturghii, a căror numai cerească ţesătură şi numele celor care le-au întocmit şi aerul de venerabilă antichitate și autoritatea ce le-a fost dată de Sinodul al şaptelea Ecumenic (actul VI) ar fi amorţit şi ar fi făcut să se abţină chiar mâna nelegiuită şi a toate cutezătoare care a pălmuit pe Domnul slavei. Din acestea am presupus în ce labirint de vătămare fără ieşire şi în ce ireparabilă greşeală de răsturnare a dus papismul chiar şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii romane, încât să nu mai poată face altceva pentru menţinerea infailibilei şi prin urmare invidiatei autorităţi vicariale şi a primatului de stăpânire cu cele ce decurg din el decât să-şi bată joc şi de cele mai sfinte şi intangibile lucruri şi să îndrăznească împotriva tuturor, şi aceasta îmbrăcaţi în cuvânt cu evlavia „antichităţii venerabile” (pag. 11, r. 16), în realitate însă mânia inova­toare rămâne înăuntru neînduplecată împotriva Sfinţeniei, zicând că „trebuie să fie înlăturate din acestea cele introduse în ele după despărţire”!! etc. (ibidem, r. 11), amestecând astfel până şi în Cina Domnului veninul inovaţiei. Şi se pare din aceste cuvinte, după cum crede Fericirea Sa, că s’a întâmplat şi în Biserica Ortodoxă catolică ceea ce vede că s’a întâmplat în a Romei după papism: adică schimbare dintr’odată în toate tainele şi stricare după vorbăria sco­lastică, în care încrezându-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi dogme au suferit la fel, respectuoasă totuşi totdeauna cu „antichitatea lor venerabilă!” şi din condescendenţă orişicum apostolică! fără – cum zice (pag. 11, r. 5) – „să ne întristeze cu vreo pre­scripţie aspră!” – dintr’o asemenea necunoaştere a rânduielilor noastre apostolice şi catolice a provenit în tot cazul şi cealaltă declaraţie a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut menţine unitatea învăţăturii şi a sfintei Supravegheri”, atribuindu-ne în chip curios nouă propria lor suferinţă, cum oarecând şi Papa Leon al nouălea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, acuzând pe greci că au schimbat Simbolul Bisericii catolice[71], neruşinându-se nicidecum nici de demnitatea sa, nici de istorie. Dar suntem încredinţaţi că, dacă Fericirea Sa şi-ar aduce aminte de arheologia şi de istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei, ale Spaniei şi de Evhologhiul vechii Biserici romane, va afla cu surprindere câte alte fiice monstruoase a născut papismul în Apus, care şi acum trăiesc, pe când Ortodoxia a păstrat la noi Biserica cea catolică mireasă curată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă nici o poliţie lumească sau, cum zice Fericirea Sa (pag. 7, r. 23) „supraveghere sfântă”, ci legată numai prin legătura dragostei şi prin afecţiunea pentru mama comună în unitatea credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. V, 1), adică cu cele şapte Sinoade Ecumenice, şi în ascultarea ade­vărului. Pentru câte „trebuiesc în adevăr să fie înlăturate din dogmele şi tainele papale de astăzi”, întrucât sunt „porunci omeneşti”, pentru ca să se poată reîmpăca Bi­serica cea întru toate inovatoare a Apusului cu credinţa catolică ortodoxă cea neschimbată a Părinţilor noştri comuni, spre care, precum cunoaşte după cele ce zice (pag. 8, r. 30), este zelul nostru comun „de a lua seama la învă­ţătura cea păstrată de către strămoşii noştri”, bine face învățându-ne (ibidem r. 31) să „urmăm vechilor Ierarhi şi cre­dincioşi ai provinciilor orientale” care, după felul cum înţele­geau autoritatea învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi şi ce idee despre ei trebuie să avem în Biserica orto­doxă şi în ce fel trebuie să primim învăţăturile lor, ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) şi ne-a lămurit clar Vasile cel până la cer strălucitor (§ 17). Şi cum trebuie să înţelegem şi supremaţia, acelaşi mare Vasile formulează în puţine cuvinte „voiam să scriu corifeului lor” (ibidem), deoarece noi nu facem aci un tratat.

§ 17. Din toate acestea conchide orice om instruit în în­vățătura catolică cea sănătoasă, dar îndeosebi Fericirea Sa, cât este de nepios şi antisinodal a se cuteza să se schimbe dogmele şi Liturghiile noastre şi celelalte ierurgii săvârşite şi încă şi mărturisite ca fiind de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştină, pentru respectul ce li s’a acordat totdeauna, şi crezute intangibile chiar şi de vechii Papi ortodocşi, care aveau al­tădată acestea comune, ca și noi. Şi se înţelege cât este de cuviincioasă şi sfântă îndreptarea inovaţiilor, a căror intro­ducere în Biserica Romei noi ştim în ce timp s’a făcut şi fericiţii noştri Părinţi au protestat la timp împotriva ino­vaţiei. Dar sunt pentru Fericirea Sa şi alte motive pen­tru uşurinţa acestei schimbări. Întâi că ale noastre au fost altădată respectabile şi pentru apuseni, care aveau ace­leaşi ierurgii şi mărturiseau acelaşi Simbol. Iar cele inovate nici nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici nu pot fi do­vedite măcar şi din scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin universalitatea lor. Apoi, la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi[72], care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experimentat în faptă şi mulţi dintre Papii de după schismă şi dintre Patriarhii Iatinizanţi, care n’au izbutit nimic, pe când în Biserica Apu­seană, cum au făcut în diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie uşor, fie prin constrângere, pentru iconomie, după cum se justificau către Părinţii noştri, deşi împărţeau corpul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, refăcând nu o mreajă, ci însăşi haina cea sfâşiată a Mântuitorului, să reconstituie cele vechi şi respectabile „în stare să păstreze pietatea”, precum zice şi Fericirea Sa (pag. 11, r. 16), pe care şi el însuşi le cinsteşte, cum zice (ibidem r. 14), şi înaintașii săi, adăugând cuvântul memorabil al unuia dintre ferici­ţii săi înaintaşi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea Ecumenic): Desinat novitas incessere vetustatem, „să înceteze noutatea de a ataca vechimea”. Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea catolică din infailibilitatea de până acum a declaraţiilor Papilor. În tot cazul, trebuie să mărturisim că, pentru o asemenea întreprindere, deşi Pius IX este atât de mare cu înţelepciunea şi cu pietatea și cu zelul pentru unirea creştină în Biserica cea catolică, precum zice, totuşi va întâmpina greutăţi şi osteneli dinăuntru şi dinafară. Dar noi suntem întru aceasta datori, mai ales, să amintim Fericirii Sale – şi fie cu iertare această îndrăzneală! – însăşi tema Epistolei sale (pag. 8, r. 32), „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii religii, nu există nimic atât de grozav, care să nu trebuiască în­durat pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata din viaţa veşnică”. Revine Fericirii Sale ca să arate înaintea lui Dum­nezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al unui sfat plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără adevărul evanghelic şi sinodal, încă şi cu sa­crificiul propriilor sale interese, ca să fie cum zice profetul (Isaia LX, 17[73]): „Prinţ în pace şi episcop în dreptate”. Fie! Dar, până să se întâmple această întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică, al cărei „cap Hristos” este (Pavel, Ep. Efeseni IV, 15), iar noi fiecare „membre în parte”, orice sfat venit de la ei şi orice îndemn din oficiu, tinzând la distrugerea credinţei noastre celei fără pată păstrate de la Părinţi, este nu numai suspectă şi trebuie evitată, dar se şi condamnă sinodal pe drept ca nelegiuit şi pierzător de suflet. Şi în această categorie întră în primul rând şi numita Enciclică a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius IX, Către Orien­tali, şi o declarăm ca atare în Biserica cea catolică.

§ 18. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-liturghisitori ai Smereniei noastre, ca totdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a publicării numitei Enciclice, soco­tim pentru noi ca o datorie de neînlăturat după obligaţia noastră patriarhală şi sinodală, ca să nu se piardă nimeni din sfântul staul al Bisericii catolice ortodoxe, Mama cea prea sfântă a noastră a tuturor, să ne amintim în fiecare zi şi să vă îndemnăm şi pe voi la aceasta, pentru ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile feri­citului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, pe care el i-a chemat de la[74] Efes, să repetăm unii către alţii: „Luaţi seama la voi şi la toată turma, în care Duhul Sfânt v’a pus pe voi Episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Căci ştiu aceasta, că vor veni după plecarea[75] mea „lupi grei” la voi, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi vorbind lucruri stricate[76], pentru a smulge ucenici în urma lor. De aceea privegheaţi (Faptele Apostolilor XX)[77]. Atunci înaintaşii şi Pă­rinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare şi, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. De aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l sfătuindu-ne cu lacrimi, să cădem cu gândul pe grumazul lui şi sărutându-l să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepărta de la învăţătura evanghelică, nimeni nu ne va rătăci de la călăuza sigură a Părinţilor noştri, aşa cum nici pe ei nimeni n-a putut să-i amăgească, cu toată silinţa ce şi-au dat în di­ferite timpuri cei ridicaţi asupra lor de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă”, înfăptuind scopul credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a turmei celei cugetătoare, căreia ne-a pus Duhul Sfânt Păstori.

§ 19. Această poruncă şi îndemnare apostolică o trans­mitem prin voi şi întregii adunări ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar găsi, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt întregului cler şi poporu­lui evlavios, conducători şi conduşi, bogaţi sau săraci, pă­rinţilor şi copiilor, învăţătorilor şi şcolarilor, celor învăţaţi si celor neînvăţaţi, stăpânilor şi slugilor, pentru ca toţi întărindu-ne şi sfătuindu-ne unii pe alţii „să putem rezista la meşteşugirile diavolului”. Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi fericitul Petru Apostolul[78]: „Fiţi cumpătaţi, privegheaţi, că potrivnicul nostru diavolul ca un leu care răcneşte umblă, căutând pe cine să înghită. Căruia rezistaţi-i tari în credinţă”.

§ 20. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oa­meni şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o Sfintele Sinoade Ecumenice, au transmis-o prin succesiune prea marii Dascăli în­ţelepţi ai lumii şi a confirmat-o sângele vărsat al sfinţilor Mar­tiri. „Să ţinem mărturisirea” pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o insuflare a dia­volului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită[79] credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie anatemei veşnice pentru hulă împotriva Duhului sfânt, ca şi cum adică n’ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice. Această înfricoşată anatemă, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Matei XII, 32): „Celui care va vorbi îm­potriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galateni I, 6): „Mă mir că aşa de iute aţi trecut de la Hristos, Cel ce v’a chemat în har, la altă Evanghelie, care nu este alta decât că sunt unii dintre voi care vă turbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos; dar, chiar dacă noi sau înger din cer va vesti vouă altceva decât v’am vestit, anatema să fie”, au rostit-o cele şapte Sinoade Ecumenice şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. De aceea toţi cei care inovează sau prin erezie sau prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după psalmist (Psalm CVIII, 17) „cu blestemul ca și cu o haină”, fie că ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie laici. „Chiar înger din cer, anatema să fie, dacă cineva vesteşte vouă altceva decât aţi primiti”. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, au stat statornici şi neclintiţi în credinţa cea prin succesiune încredinţată lor și au păstrat-o neschimbată şi neîntinată printre atâtea erezii şi ne-au transmis-o nouă curată şi nefalsificată, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa cu­getând şi noi, o vom transmite curată, cum am primit-o, generaţiilor viitoare, nimic schimbând, ca să se poată înfă­ţişa şi aceia, ca noi, neavând a se ruşina, când vorbesc despre credinţa strămoşească.

§ 21. De aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, „curăţindu-ne sufletele cu ascultarea adevărului”, după cu­vântul Apostolului (I Petru I, 22), să luăm seama la cele auzite, ca nu cumva să trecem pe lângă ele (Evrei II, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care o ţinem nu are a se ru­şina, fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către Sfintele şapte Sinoade Ecumenice, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau această credinţă şi ei sau măcar părinţii sau strămoşii lor. Este mărturisită de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce au prigonit-o și o prigonesc, precum vedeţi, până astăzi. Unii după alţii, Sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, înce­pând de la Apostoli şi cei pe care Apostolii i-au pus urmaşi până astăzi, constituind un singur şi neîntrerupt lanţ şi ţinându-se de mână, închid împreună o sfântă In­cintă, a cărei „uşă este Hristos” şi în care toată turma ortodoxă este păstorită în păşunile cele roditoare ale Ede­nului tainic, şi nu „pe cărări prăpăstioase şi aspre!”, cum crede Fericirea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră deţine înseşi textele sigure şi nefalsificate ale dumnezeieştilor Scrip­turi, traducerea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Te­stament, iar pentru cel nou însuşi originalul; ceremoniile Sfintelor Taine şi îndeosebi cele ale dumnezeieştii Liturghii sunt înseşi acele strălucite şi mişcătoare ceremonii trans­mise de la Apostoli. Nici un neam, nici o comunitate creştină nu poate să se laude cu Iacob, cu Vasile, cu Hrisostom; venerabilele Sinoade Ecumenice, aceşti şapte stâlpi ai casei înţelepciunii, în aceasta şi la noi s’au ţinut. Aceasta posedă originalele sfintelor lor hotărâri. Păstorii ei şi cinstitul prezbiteriu şi tagma monahală păstrează însăşi demnitatea cea prea veche şi curată a primelor secole ale creştini­smului, şi în vrednicii şi în viaţă, încă şi în însăşi îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul continuu au sărit şi sar, precum vedem şi în timpul nostru, „lupi grei”, după prezicerea Apostolului, ceea ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi, dar el a cântat şi va cânta în veac „înconjurând m’au înconjurat şi în numele Domnului m’am apărat de ei” (Psalm CXVII, 11). Să adăugăm şi o amintire tristă, dar necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cu­vintelor noastre: Toate neamurile creştine, câte se văd astăzi cinstind numele lui Hristos, neexceptând nici chiar Apusul şi nici Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din lista primilor Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată În Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi Părinţi, deşi mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi Păstori şi Arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu păreri eretice, au întinat, vai, ortodoxia acelor neamuri, precum ne învaţă istoria cea nemincinoasă, precum a prezis Pavel.

§ 22. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât de mare este harul pe care Dum­nezeu l-a dat credinţei noastre ortodoxe şi Bisericii Lui una, sfântă, catolică şi apostolică, care, ca o Mamă credincioasă soţului ei, ne creşte pe noi întru a nu fi de ruşine şi a ne apăra bine, cu curaj demn „pentru nădejdea cea din noi”. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate cele ce a dat nouă ?” Domnul şi Dumnezeul nostru cel fără de trebuinţă, cel Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi sân­gele Său, nimic altceva nu cere de la noi decât numai de­votament din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata credinţă a Părinţilor noştri; iubirea şi afecţiu­nea pentru Biserica Ortodoxă cea care ne-a renăscut pe noi nu prin stropire inovatoare, ci prin dumnezeiasca baie a Botezului apostolic; cea care ne hrăneşte pe noi după Te­stamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru cu însuşi cin­stitul Lui Trup şi ne adapă din destul, ca o adevărată mamă, cu cinstitul Lui Sânge vărsat pentru mântuirea noastră şi a lumii. Să o înconjurăm dar cu gândul „ca puii pe cloşcă”, în orice parte a pământului ne-am găsi, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să ţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca şi prea strălucita ei față şi frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitei Sale mâini „Mirele cel frumos la vedere”, când a răscumpărat-o din robia celui viclean și Și-a împodobit-o ca pe o mireasă veșnică. Să simțim în sufletele noastre acel reciproc sentiment de durere de mamă iubitoare de copii și de copii iubitori de mamă, când oameni cu gânduri de lupi și traficanți de suflete se silesc și meșteșugesc fie s-o ia pe ea roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe niște miei, de la mamele lor. Să întărim acest sentiment clerici și laici, acum mai ales, când vrăjmașul cel cugetător al mântuirii noastre, oferind înlesniri înșelătoare (pag. 11, r. 2, 25), întrebuințează asemenea instrumente și umblă pretutindeni, cum zice fericitul Petru, „căutând pe cine să înghită” și când „în calea aceasta, pe care mergeam”, în pace și fără răutate, pune cursele lui cele înșelătoare.

§ 23. Iar Dumnezeul păcii, „Care a ridicat din morți pe Păstorul oilor cel Mare”, „Care nu dormitează și nu se dă somnului păzind pe Israel”, va păzi inimile și cugetle voastre” și va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun. Fiţi sănătoşi bucurându-vă în Domnul!

 1848, luna mai, indiction VI.

† Antim[80] cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea nouă, şi Patriarh Ecumenic, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ierotei cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.

† Metodie cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marelui oraş al lui Dumnezeu[81] Antiohia şi al întregului Orient, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ciril cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Sfântul Sinod din Constantinopol: † Paisie al Cezareii † Antim al Efesului † Dionisie al Iracliei † Ioachim al Cizicului  † Dionisie al Nicomidiei † Ierotei al Calcedonului † Neofit de Dercos † Gherasim al Adrianopolului † Ciril al Neocezareii † Teoclit al Veriei † Meletie al Pisidiei † Atanasie al Smirnei † Dionisie de Melenic † Paisie al Sofiei † Daniil de Limnos † Panteleimon de Dryinopolis † Iosif de Ersekion † Antim de Vodena.

Sfântul Sinod din Antiohia: † Zaharia al Arcadiei † Metodie al Emesei † Ioanichie de Tripolis † Artemie al Laodiceii.

Sfântul Sinod de la Ierusalim: † Meletie al Petrei † Dionisie al Betleemului † Filimon al Gazei † Samuil de Neapolis † Tadeu al Sevastiei † Ioanichie al Filadelfiei † Ierotei al Taborului.

Tradus de Teodor M. Popescu

Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti.


[1] Ep. Filipeni 2, 7.

[2] Psalm XVIII, 5 (citat şi în Ep. Romani X, 18).

[3] Pentru justificarea cuvântului, vezi par. 6.

[4] Sinodul III Ecum. (Efes 431) a oprit sub pedeapsa excomunicării şi a depunerii întrebuinţarea altui simbol decât cel niceo (-constantinopolitan) sau schimbarea acestuia (canon 7), (v. şi şedinţa VI, la Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, t. II, partea 1, Paris 1998, p. 331). De văzut lunga şi im­portanta notă din Pidalion, ed. 5 (Ioan Nicolalus Kesisoglu) Atena 1908, p. 176-178).

[5] Martin I (649-653). În Migne P.L. 87 nu se găsește o epistolă sau scriere adresată lui Maxim Mărturisitorul.

[6] Ioan VIII: 872-882.

[7] Epistola 350, ad Photium Patriarcham Constantinopolitanum (anno 879-882). De procesione Spiritus Sancti, Migne PL 126, 944-946. Locul citat este la col. 945C:

„Reverantiae itaque tuae iterum significamus, ut de hac additione in Symbolo (et Filio scilicet) tibi satisfacimus, quod non solum hoc non dicimus, sed etiam quod eos qui principio hoc dicere sua insania ausi sunt, quasi transgressores divini verbi condemnamus, sicut theologiae Christi Do­mini eversores, sanctorum Patrum qui synodice convenientes sanctum Symbolum nobis tradiderunt, et una cum Juda illos collocamus, quod eadem ipsa quae ille patrare non sunt veriti; non quia Dominicum corpus morti tradiderunt, sed quia Dei fideles, qui sunt ejus membra, schismate segregarunt et invicem diviserunt, et ita aeterno igni illos praecipites dantes, et multo magis seipsos ut fecit praedicius Judas indignus Christi discipulus, suffocarunt”.

[8] Fotie este pomenit de Biserica Greacă la 6 februarie. Traducerea franceză Dallas, p. 33, Mansi 40, 384: „au vénérable Photius”; cuvântul grec este însă ἱερός (sacru, sfânt).

[9] Sinodul ținut la Constantinopol 879-880 sub Patriarhul Fotie, cu participarea delegaților Papei Ioan VIII, a fost considerat uneori de ortodocşi ca al optulea ecumenic, prin opoziţie la Sinodul ţinut la 869-870 sub Patriarhul Ignatie, cu participarea delegaţilor papei Adrian II, pentru condam­narea lui Fotie, considerat de romano-catolici ca al optulea Sinod Ecumenic. De regulă însă Enciclica socoteşte, cum a rămas statornicit, şapte Sinoade Ecumenice (par. 12, 13, 15, 16, 20, 21). În Sinodul de la 879-880 s’a citit Simbolul credinței în forma ortodoxă (în şedinţa a şasea, martie 880) şi s’a anatemalizat oricine s’ar atinge de Simbol, fie lăsând, fie adăogând, fie schimbând, fie falsificând (οὔδὲν ἀφαιροῦντες, οὔδὲν προσθιθέντες, οὔδὲν ἀμείβοντες, οὔδὲν κιβδηλεύοντες). Măsura era îndreptată împotriva adaosului latin Fllioque şi s’a repetat în şedința următoare: Cine se va atinge de Simbol să fie anatema. De văzut actele Sinodului, pentru şedinţele citate, în Τομός χαρᾶς, Râmnicu-Vâlcii 1705, p. 96-102 (îndeosebi p. 97-98). Hefele-Leclercq, op. cit., t. IV, partea I, p. 603-604, numesc hotărârea Sinodului o „enormitate”. De fapt, Sinodul repeta în cuvinte mai precise hotărîrea Sino­dului III Ecumenic (canon 7).

[10] Τελεταρχικόν, care prezidează ceremonia; cuvântul este greu de redat în româneşte, Dallas (p. 34) şi Mansi (40, 384) l-au lăsat netradus, Comp. şi par. 13.

[11] τῶν θείων προόδων,la Dallas p. 35. Mansi 40, 384: les atlributs divins. Cuvântul προόδος nu înseamnă atribut, ci este întrebuinţat ca termen general pentru a arăta provenirile din Tatăl: naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh, cum rezultă din punctul I de la începutul paragrafului. Dacă am tradus „progresiunile”, este pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai îndepărtat de sensul obişnuit al celui grecesc.

[12] În Mansi, 40, 383 nota 1, se arată că este vorba de mărturisirea trimisă de Damasus lui Paulin al Antiohiei (362-388), episcop în timpul schismei meletiene – în care cuvintele citate se găsesc în art. XXIII. Autorul se miră, fără dreptate, că aceste cuvinte se aplică la Filioque. Iată nota: „Lege:Ad Paulinum Antiochenum, ad quem revera Damasus misit Confessionem fidei, cuius art. XXIII ita se habet:Si quis de Patre et Filio bene senserit, de Spiritum autem sancto non recte habituerit, haereticus est. (Migne, Patr. Lat. XIII, 363 b). Scilicet: sive de Filio, sive de Spiritu Sancto prave sentias perinde est, quia utroque casu Trinitatem negas. Quid haec ad processionem Spiritus sancti e solo Patre?

Adăugăm că mărturisirea trimisă de Damasus a fost primită de Paulin al Antiohiei la Tesalonic (Hefele–Leclercq, op. cit. II, 1, p. 58), de unde greşeala Enciclicii, care socoteşte pe Paulin episcop de Tesalonic. Paulin se înapoia de la Sinodul ţinut la Roma la 382.

[13] Canonul zice: „Fiind citite acestea [simbolul niceian şi un simbol nestorian, Sfântul Sinod a hotărât că nimănui nu-i este îngăduit să prezinte, să scrie sau să întocmească altă credinţă decât cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi cei adunaţi în oraşul Niceea, cu ajutorul Sfântului Duh. Iar cei care ar îndrăzni fie să întocmească altă credinţă, fie chiar să o aducă sau să o prezinte celor care voiesc să se întoarcă la cunoştinţa adevărulu din păgânism, fie din iudaism sau fie din orice erezie, aceştia dacă sunt Episcopi sau clerici, Episcopii să fie scoşi din episcopie, iar clericii din cler; iar dacă sunt laici, să se anatematizeze”. (În continuare, canonul se referă în special la erezia nestoriană).

[14] În realitate, expresia Filioque a fost întrebuinţată întâi în Spania, într’o mărturisire de credinţă compusă de episcopul Pastor pe la 450 (F. X. Funk-Karl Bihlmeyer, Kirchengeschichte ed. 8,1. Das christliche Altertum, Paderborn 1926, p. 182) şi apoi într’un simbol de credinţă aprobat de Sinodul la Toledo 447 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. II, partea I, p. 483); introdus în simbolul niceo-constantinopolitan de Sinodul de la Toledo 589 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea 1 (1909), p. 223-224. Dom H. Leclercq, L’Espagne chretienne (Bibliotheque de l’enseignement de l’historie ecclesiastique), ed. 2, Paris 1906, p. 280-281). În Răsărit Filioque a fost cunoscut mai târziu, prin epistola sinodală a papei Martin I.

[15] Carol cel Mare a favorizat introducerea lui Filioque în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea II (1910), p. 1127, 1129 (Sinodul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) 809.

[16] Se ştie că papa Leon III (795-816) a dezaprobat introducerea Iul Filioque în simbol, pentru motivul că sfinţii Părinţi şi sinoadele n’au cu­noscut acest cuvânt, ba chiar au oprit orice schimbare în simbol (Hefele- Leclercq, op. cit. t. Iii, partea II, p. 1132). Ceva mai mult, papa a pus să se graveze simbolul niceo-constantinopolitan greceşte şi latineşte fără Filioque pe două mari plăci de argint, care au fost aşezate în biserica sf Petru,

[17] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk) regele Moraviei (†894). Epi­stola papei, în Monumenta Germaniae historica, Epistolae VII, 16o sq (v. despre conflictul dintre Metodiu şi Svatopluc, F. Dvornik, Les Slaves,Biysance et Rome au IX-e siecle (Travaux publies par l’Institut d’etudes slaves. IV, Paris 1926 p. 261-270).

[18] Ar părea poate falsă o asemenea afirmaţie, dacă declaraţiile unor papi nu ne-ar arăta că episcopii romani şi-au permis să treacă peste hotărârile Părinţilor şi Sinoadelor pentru interesul şi plăcerea de a impune voința Romei ca normă de credinţă şi de a ridica astfel autoritatea papală. Iată, de exemplu, declarația făcută de papa Ştefan V (885-891) moravilor lupă moartea lui Metodiu, în ciuda ortodoxiei bizantine a acestuia privi­tor la purcederea Sfântului Duh:

«Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos est et confirmatrix sanctorum dogmatum”. (Dacă vor zice: Este oprit de către sfinţii Pătinți a adăuga sau a reduce ceva în Simbol, răspundeţi: Sfânta Biserică romană este paznicul şi confirmatoarea sfintelor dogme) la F. Dvornik. op. cit. p. 287).

[19] Locul nu este citat întreg. Epistola zice: „Iar dacă va mai tine mânia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mândria apuseană [Sf. Vasile zice figurat: sprânceana apuseană]? Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe şi, prejudecând cu bănueli mincinoase, acelea le fac şi acum, care (le-au făcut) mai înainte cu Marcel

[aluzie desigur la atitudinea occidentalilor în cazul lui Marcel al Ancyrei,
condamnat în Orient ca eretic (336, 338, 339, 343), găsit
ortodox la Roma
(340 şi Sardica 343)]

; certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întărind erezia prin ei înşişi. Căci eu însumi voiam, fără forma comună, să scriu corifeului lor nimic despre cele bisericeşti decât numai cât să fac să înțeleagă că nici nu ştiu adevărul celor de la noi, nici nu primesc calea pe care să-l afle”.

[20] Epistola 239, în Migne, P. G. 32, 889-893. Citatul de mai sus, la col. 893 B.

[21] În cuvântarea a doua (Ἀπολογετικὸς τῆς εἰς τὸν Πόντον φυγὴς) la Migne PG 35, 488 C: Κρείττων γὰρ ἐπαινετὸς πόλεμος εἰρήνης χωριζούσης Θεοῦ).

[22] Se înţelege botezul prin cufundare, în opoziţie cu cel prin stropire.

[23] Τὸ αὐτό, adică să mărturisim aceeaşi credință.

[24] Greşit, în loc de 1846.

[25] Adică nu specifică Biserica ortodoxă, dar citează Părinți ortodocşi.

[26] În Migne P. G. 32, 424 – 425: epistola 66 (din anul 371).

[27] „Că trebuie început cu grija celor mai importante, după cei mai înțelepți dintre medici, ştii mai bine ca oricine. Şi care poate fi mai impor­tantă dintre Bisericile lumii decât cea a Antiohiei?”(Ibidem, col. 425 B).

[28] La Teodoret de Cyr,Ist. bis., V, IX, în Migne, PG 82, 1212 – 1218 Β (V. Şi Hefele-Leclercq,op. cit., t. II, partea I, p. 54-55).

[29] Episcopul Romei, 366-384.

[30] Episcopul de Mediolanum (Milan), 374-397.

[31] Poate episcopul de Treveri (Trier), 373-386 (menţiune la Hefele-Leclercq, ibidem, p. 58; Ulysse Chevalier, Repertoire des sources historiques du moyen âge. Bio-bibliographie, nouvelle edition, vol. I, Paris 1905, col. 704, St. Briton).

[32] Episcop de Aquileia, 369-381 (menţiune la Hefele-Leclercq, op. cit. p. 50); Ulysse Chevalier, op. cit. vol. II, (1907), col. 4622.

[33] După Valerian, adresa epistolei are: Asholios, Anemios, Vasilios şi celorlalţi sfinți episcopi, adunaţi în marele oraş Roma… (col. 1218 B).

[34] La Mansi 40, 391, nota 1: Apud Migne, Patr. Lat. XIII. 1202 b.

[35] Comp. Faptele Apost. XI, 26. Epistola explică alegerea lui Flavian pentru scaunul Antiohiei: „Pe prea venerabilul şi de Dumnezeu iubitorul episcop Flavian al prea vechii şi în adevăr apostolicei Biserici din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştini­lor, conlucrând cei ai provinciei şi ai diocezei Orientului l-au hirotonit ca­nonic”… (col. 1217 B).

[36] Comp. Galateni II, 14.

[37] Nu este numit Sf. Vasile, ci „vechii Ierarhi și credincioși ai privinciilor Orientale”, r 31-32.

[38] Par. 7.

[39] „τοῦ Οὐατικανοῦ ἀδύτου”, sanctuarului de la Vatican. Dallas p. 42, Mansi 40, 392 lasă netradus cuvântul ἂδυτον, care, ca adjectiv, însemnează inaccesibil, impenetrabil, sacru. Ca substantiv neutru, cum e aci, însem­nează sanctuar.

[40] La sinodul VI Ecumenic, Constantinopol, 680-681, în şedința XIII (28 martie 681), v. Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea I (1909), p. 501-502.

[41] Depus şi caterisit la sinodul IV Ecum., Calcedon 451.

[42] La sinodul II ecum., Constantinopol 381.

[43] La sinodul III Ecum., Efes 431.

[44] Κναφεὺς sau Γναφεύς, piuar (lat. Fullo, franț. Foulon). La Dallasp. 42, Mansi 40, 392 lăsat afară.

[45] Monofizit, uzurpator al scaunului pela 470, exilat de împăratul Leon I.

[46] Λουγδούνων; forma obișnuită este singularul Λούγδουνον sau Λούγδουνος (comp. Eusebiu, Istoria bisericească, V, 1, 1 și 3).

[47] Πρεσβεῖα arată drepturile sau privilegiile celui mai mare în vârstă sau celui mai vechi, nu o supremaţie propriu-zisă; prin urmare este vorba de o întâietate onorifică.

[48] Se înţelege epicleza (ἐπίκλησις).

[49] Se referă la locul din enciclica papală, unde se spune: „Cât pen­tru cele privitoare la sfintele voastre rituri, trebuiesc înlăturate din ele cele ce s’au introdus după despărţire şi se opun credinţei şi unităţii catolice”.

[50] Ediţia benedictinului R. Massuet s’a tipărit la Paris 1710 şi retipă­rit la Veneţia 1734. Este reprodusă în Migne, P G 7 (1857).

[51] ἔκκλησις.

[52] Sancti Irenaei Lugdunensis episcopi adversus Valentini et simillum haereticorum haereses libri quinque, Paris 1576 (reeditat Colonia 1596, cu adaose şi după moartea lui (1 ian. 1610) la 1639).

[53] τῆς ἐπικλήσεως.

[54] Nota este reprodusă în Migne P. G. 7, 1492 C: Eucharistiae panem, et calicem commistum, per invocationis verba corpus et sanguinem Christi, vere fieri, et utrumque per Christi ordinationem toto mundo, velut novi testamenti sacrificium, idque super altare per manus sacerdotum offerri, constanter frequenterque praedicat et prophetarum apostolorumque disertis verbis confirmat, lib. IV, c. 32, 33, 34, 45 et lib. V, c. 2.

[55] Stabileşte principiul libertății bisericeşti, în legătură cu situația Ciprului, declarat autocefal faţă de Antiohia. Lipseşte din colecțiile romano-catolice, ca şi can. 7, care opreşte orice schimbare în Simbolul credinței.

[56] Recunoaşte episcopului de Constantinopol rang de cinste după cel al Romei, fiind episcopul Romei celei noi.

[57] Stabileşte privilegiile patriarhale ale episcopilor de Alexandria și Antiohia, după exemplul celui al Romei.

[58] Adică privilegiul întâietății onorifice, cuvenite oraşului.

[59] Iarăși τὰ Πρεσβεῖα.

[60] Unde se afirmă transmiterea privilegiului lui Petru asupra urmaşilor lui, episcopii Romei, întrucât Biserica nu poate să rămână fără temelie.

[61] Nu corintenii s’au adresat lui Clement Romanul, ci acesta a aflat din auzite, ca și alţii, cele întâmplate la Corint şi a scris în numele comu­niunii. Prin urmare nu se poate vorbi de un apel la episcopul Romei, cum se credea mai înainte şi cum crede încă F. Cayré, Précis de Patrologie. Histoire et doctrine des Peres ei docteurs de l’Eglise, t. I. Paris – Tournai- Rome, 1927, p. 59. Vezi Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, f. 1, ed. 2, Freiburg im Breisgau 1913, p. 124; J. Tixeront, Précis de Patrologie, ed. 6, Paris 1923, p. 16; G. Rauschen – B. Altaner, Patrologie, ed. 10- 11, Freiburg im Breisgau 1931, p. 58 (G. Rauschen, Grundriss der Patrologie, ed. 8-9 (1926), p. 67).

[62] Εἰ δὲ μή, ἀναγγέλεται τὸ πρᾶγμα καὶ εἰς τὴν Διοίκησιν κατὰ τά καθεστῶτα. Amintesc că locul acesta a fost mult criticat de romano-catolici ca arătând dependența Bisericii Ortodoxe față de stat. De observat însă că Enciclica zice: lucrul se aduce şi la cunoştinţa conducerii statului; nu se spune că aceasta rezolvă chestiunea singură, ca supremă instanță, ci că de nevoie şi în mod excepţional i se face cunoscut cazul, după ordinea de lucruri stabilită, impusă Bisericii Ortodoxe din imperiul turc de situația ei.

[63] Înţelege Roma, Alexandria şi Antiohia, care nu erau încă scaune patriarhale, dar erau centrele bisericeşti cele mai de seamă.

[64] ἡ δεσποτέια, cuvânt care arată și natura supremației papale.

[65] Am arătat în studiul introductiv că este vorba de o greşală a traducătorului în greceşte al Enciclicii latine, care confundă Calcedon (Χαλκηδὼν) cu Cartagena (Καρχηδών). Am citat şi nota fără motiv aspră din Mansi 40, 40l (n. 1), care numeşte observaţia din Enciclica ortodoxă „purum mendacium”. De notat însă că în Mansi 40, 402 se primeşte neîndreptată traducerea franceză a lui Dallas p. 52 care zicând „de Chalcédoine a Carhedon” se mulţumeşte să transcrie cuvântul Καρχηδὼν, fără a traduce, neştiind poate că este vorba de Cartagina (Carthage).

[66] Enciclica latină.

[67] Epistola dogmatică a lui Leon I s’a citit în şedinţa a doua (10 oct. 451), în traducere greacă. Deşi episcopul Romei a fost aclamat în Sinod, epistola lui n’a satisfăcut o parte din epsicopi (pe cel din Iliria şi Palestina), care au exprimat bănueli asupra a trei locuri şi n’au aderat decât în şedinja a patra (17 oct.), după explicațiile date de legaţii papei, v. Hefele-Leclercq, op. cit. 1. II, partea II (1908), p. 687-690, 701-702, unde totuşi nu se vorbeşte despre examenul la care Sinodul a supus epistola lui Leon I. De văzut în schimb alte aclamaţii analoage cu cele adresate acestuia, aşa că era un lucru obişnuit în Sinoade. La un răspuns al împăra­tului Marcian, care lăsa în competenţa Sinodului IV Ecum. o chestiune în care era întrebat, Părinţii au strigat: „Aceasta este opera lui Dumnezeu” (ibidem, p. 703).

[68] κυρίου, netradus ibidem.

[69] ὀρτότης, justețe, corectitudine.

[70] Enciclica vrea să spună că, deși Papa și episcopii romano-catolici au căzut în erezie, Biserica Ortodoxă nu-și permite să facă numiri de titluri în scaunele lor, pe care le-ar putea considera vacante, pe când din contra Papa, trecând peste canoane și jignind grav Biserica Ortodoxă, numește episcopi ca simpli titulari la scaune vacante din Orient, deci de pe teritoriu ortodox, pe care le consideră astfel lipsite de păstori canonici, dând însă titularilor alte însărcinări, în legătură cu misiunea printre ortodocși. (Un asemenea episcop titular (de Ilion) este și Mgr. d’Herbigny, cunoscutul emisar al romano-catolicismului printre ortodocși, în special în Rusia). Această practică scandaloasă a Bisericii papale are la bază concepția de care am vorbit în studiul introductiv, că Orientul ortodox este o simplă „terra missionis”, rezervată pentru episcopi în „in partibus infidelium”. (De văzut și importanta notă din G.A. Maurocordatos, L’ultramontanisme démasqué par lui-même ou réponse aux auteurs de la brochure intitulée Hellénisme ou Moscovisme, Atena 1854, p. 22-26; pag. 25, par. 4: „…mais jamais les Patriarches d’Orient ne se sont avisés d’impiéter sur la jurisdiction d’Eglise de Rome et de nomer partes infidelium des pays habitées par de chrétiens qui, quoiqu’ apartenant à une communion différente de la notre, sont néanmoins et se nomment chrétiens”.

[71] Amintim că este vorba de sentinţa de excomunicare depusă de cardinalul Humbert pe sf. masă în biserica Sf. Sofia la 16 iulie 1054, în care erau acuzaţi grecii între altele că au tăiat pe Filioque din Simbol (Sicut Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a symbolo Spiritus sancti processionem a Filio, Migne, P. L. 143, 1003 B, v. traducerea mea în Studii teologice, Publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an. II (1931 No. 2, p. 44). De notat că şi la Sinodul de la Ferrara, în şedinţa de la 16 octombrie 1438 latinii au pretins pe baza unui manuscris grec falsificat că Sinodul VII Ecumenic (787) a întrebuințat Simbolul cu adaosul καὶ ἐκ τοῦ Υἱοῦ, pe care apoi grecii l-au înlăturat. Învățatului Ghemist Pleton nu i-a fost greu să vădească neseriozitatea acestei afirmații, v. Hefele-Leclerq, op. cit., t. III, partea II (1910), p. 772, n. 3.

[72] διότι ὁ ὑπερασπιστὴς τῆς θρῃσκείας ἐστὶν αὐτὸ τὸ σῶμα τῆς Ἐκκλησίας ἤτοι αὐτὸς ὁ Λαός, Dallas 57, Mansi 40, 408: car chez nous la sauvegarde de la religion reside dans le corps entier de l’Eglise. Am arătat în studiul introductiv că această afirmajie a scandalizat pe romano-catolici ca un indiciu de protestantism în Biserica Ortodoxă. Enciclica nu vrea însă să spună că paza credinţei o are poporul, ci că acesta ține atât de mult la religia strămoşilor, încât tradiţionalismul lui vine în apărarea ei chiar dacă ierarhia ar vrea să introducă inovaţii. Poporul nu legiferează în materie religioasă, dar se opune la inovații, ceea ce este firesc şi adevărat. De altfel, dacă romano-catolicilor le place să înjeleagă acest loc în sensul că poporul se impune ierarhiei, nu trebuie să uite că aceasta se întâmplă nu la ortodocşi, ci la ei înşişi. Filioque a fost o cerință populară; papalitatea l-a admis după ce l-a admis poporul; Immaculata conceptio deasemenea: „Conştiinţa creştină este gata să o primească şi chiar o solicită cu strigate (à grand cris). La 8 decembrie 1854, Pius IX îi va da satisfacţie”, zice E. Vacandard, Etudes de critique et d’histoire religieuse, troisième série, Paris 1912, p. 309. De notat: Este vorba de o dogmă nouă, solicitată chiar lui Pius IX!

[73] Această indicare de loc lipseşte din Dallas p. 58, Mansi 40, 410, poate pentru că în textul grec este greşită (Isaia XL, 17).

[74] Textul şi traducerea zic greşit: la Efes ἐν τῇ Ἐφέσῳ, à Ephèse (Dallas p. 59, Mansi 40, 410); adunarea a avut loc la Milet, comp. F. Apost. XX, 17.

[75] Tradus după înţeles, căci cuvântul întrebuinţat este ἄφιξις=sosire.

[76] διεστραμμένα, falsificate, denaturate.

[77] vers. 28 – 30.

[78] Epistola 1, cap. V, 8-9.

[79] ἐλιπής, incompletă, defectuoasă, insuficientă.

[80] Antim al VI-lea a tost Patriarh de trei ori: 1845 – 48, 1853 – 55, 1871-73.

[81] θεούπολις, nume dat Antiohiei după refacerea ei de către Iustinian, în urma cutremurelor şi incendiilor catastrofale de la 526 și 528, după sfatul lui Simeon Stilitul cel nou (J. Card. Hergenroether, Antiochien I.