Este uşor să fie invocate dispoziţii legale atunci când discuţia ajunge la subiectul libertăţii religioase şi, din păcate, acest lucru se întâmplă în modul cel mai nefericit. Fie se fac referiri la temeiuri de lege punctuale, dar fără contextualizări necesare, fie sunt prezentate raţionamente incorecte, incomplete sau voit confuze.

S-a ajuns ca nici măcar reprezentanţii oficiali ai Bisericii să nu mai explice lămuritor care este locul Bisericii în societate, prin prisma sistemului de drept care guvernează statul şi societatea. De pildă, într-un interviu acordat Hotnews.ro cu ocazia organizării pelerinajului de Sfântul Dimitrie, domnul Vasile Bănescu arăta că:

„Nu știu cu ce consecințe în zona libertății religioase, dar temeiul legal al acestui pelerinaj îl constituie HG 856 care, în anexa 3 punctul 9, spune că asemenea evenimente pot fi organizate doar pentru cetățenii din orașul respectiv. Deci nu s-a forțat deloc legea, ci ne-am conformat unui cadrul legal și unui cadru drastic de măsuri pe care oamenii au dovedit că sunt capabili să le respecte.”

Continuarea aici.

Dacă domnul Bănescu dovedeşte o aşa rigoare încât să indice precis punctul din una dintre anexele HG, ar fi fost de aşteptat să cunoască şi faptul că HG nr. 856/2020 nu este o lege, deci nu poate restrânge drepturi. HG este un act administrativ care pune în executare o dispoziţie a Legii nr. 55/2020, dispoziţie care însă, în cazul nostru, nu este prevăzută ca atare. HG se preface că invocă temeiuri de drept în executarea cărora este emisă, însă, cu privire la libertatea religioasă în general şi pelerinaje în special, nu există o dispoziţie expresă a legii care să permită emiterea de HG-uri cu acest obiect de reglementare.

Prin urmare, de aşteptat era ca precizia domnului Vasile Bănescu să se manifeste mai întâi cu privire la lipsa temeiului de drept material care permite statului român să încalece libertatea religioasă a ortodocşilor, nu doar să preia nejustificat un argument neîntemeiat şi să cauţioneze acest abuz.

Problema însă nu se reduce la ierarhia actelor normative, la faptul că HG-ul, fiind un act emis de puterea executivă, trebuie să pună în executare o dispoziţie a legii, act emis de Parlament.

Problema este ceva mai adâncă şi îndrăznesc să o formulez în următorii termeni: Biserica îşi refuză rolul central în societate şi în sistemul nostru de drept şi se aşează de bunăvoie într-o poziţie derizorie din punct de vedere al exercitării drepturilor ce îi sunt recunoscute. Ani de zile de propagandă şi presiune mediatică anticreştină au educat pe reprezentanţii Bisericii să se considere o entitate tolerată în societate când, în fapt, sistemul nostru de drept îi rezervă un loc de frunte, de fanion, şi îi recunoaşte autonomie, drepturi şi interese legitime cum nu sunt recunoscute niciunei alte instituţii din România. Prin aceea că Biserica însăşi nu îşi exercită drepturile recunoscute, acestea cad în desuetudine, sunt apoi lipsite de substanţă şi invită abuzul. Aceste chestiuni nu se întâmplă din necunoaştere ci, cred eu, reprezintă o politică deliberată.

În susţinerea acestor concluzii categorice voi oferi unele argumente succinte cu privire la cadrul juridic general la care ar fi trebuit să se raporteze domnul Vasile Bănescu atunci când a susţinut interesele Bisericii. Este des folosită expresia „în spiritul şi litera legii” însă fără a se aduce lămurire despre această distincţie. Prin urmare, cei mai puţin informaţi se rezumă la a identifica „litera”, adică dispoziţia concretă a legii, fără a o mai corela cu „spiritul legii”, adică cu intenţia legiuitorului, cu ordinea juridică existentă, raportat la relaţiile sociale care sunt guvernate de aceste dispoziţii.

Dar ordinea juridică nu este o chestiune lipsită de importanţă sau una care să fie lăsată în grija specialiştilor, dimpotrivă! Ordinea juridică face vorbire despre o ierarhie a valorilor şi intereselor societăţii, ierarhie care este esenţială pentru înţelegerea corectă a realităţilor sociale.

Ajungem la titlul nostru, ales pentru potenţialul de clickbait, şi anume la libertatea de a ne deplasa cu bicicleta. Dacă ar fi să ne orientăm după programele de dezvoltare locală, cel puţin pentru marile municipii ale ţării, am crede că nimic nu e mai important pentru români decât deplasarea cu bicicleta pe piste special amenajate în acest scop. Este o promisiune nelipsită din ofertele electorale indiferent de spectrul politic de care aparţine candidatul.

Fac o paranteză pentru a preciza explicit că nu mi-a căşunat nimic pe biciclete sau pe biciclişti, sunt foarte de acord să fie amenajate piste speciale, încurajez mersul pe bicicletă în general. Ceea ce doresc să subliniez este diferenţa de regim juridic între libertatea de a ne deplasa pe bicicletă şi libertatea religioasă şi, mai ales, gradul nostru, al societăţii, de implicare atunci când cele două sunt puse în discuţie.

Dacă vreun politician ar îndrăzni astăzi să propună interzicerea mersului pe bicicletă pentru ca persoanele accidentate să nu utilizeze puţinele resurse spitaliceşti disponibile în contextul pandemic sau dacă ar susţine că mersul cu bicicleta este o activitate periculoasă îndeobşte pentru persoane în vârstă, care trebuie protejate, probabil că reacţia societăţii ar fi una deosebit de vehementă. Aceasta deşi, analizând ordinea juridică existentă, resursele medicale disponibile trebuie să fie alocate de aşa manieră încât să fie asigurată exercitarea drepturilor fundamnetale ale cetăţenilor, înaintea altor drepturi, de rang inferior, de importanţă mai scăzută.

Cu toate acestea, deşi virulenţa împotrivirii faţă de orice atingere adusă libertăţii de a ne deplasa cu bicicleta este uşor de anticipat în contextul actual, dacă am studia legislaţia pentru biciclişti, am observa că aceasta este reglementată de dispoziţii legale inferioare ca putere, multe dintre acestea emise (doar) de autorităţile locale.

În ierarhia binecunoscută: lege constituţională, legi organice şi legi ordinare, această libertate este menţionată doar pasager, la legislaţia ordinară care reglementează regimul rutier. Iar acest lucru se întâmplă dintr-un motiv simplu, în aplicarea principiului care spune că: Ceea ce legea nu interzice, permite. Cu alte cuvinte, câtă vreme legea nu interzice expres acest drept de a ne folosi de biciclete, exercitarea sa este liberă. La fel se întâmplă şi pentru nenumăratele activităţi cotidiene care, împreună, determină libertatea nostră individuală şi colectivă.

Însă, legiuitorul, apreciind că unele libertăţi şi drepturi sunt de o importanţă deosebită pentru societate, le reglementează ca atare, prevăzându-le în Constituţie, în legi organice, ordinare sau în alte acte şi dispoziţii emise de autorităţi.

Revenind la libertatea religioasă, aceasta este consacrată în articolul 29 din Constituţie, care prevede că libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nicio formă. Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede următoarele: Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

Aşadar, în ordinea juridică a statului român, libertatea religioasă ocupă cea mai înaltă poziţie valorică. Ea nu este doar proclamată ca atare, în componenta sa esenţială (aceea că nu poate fi îngrădită) ci Constituţia prevede expres că exercitarea acestei libertăţi se face „potrivit legii” iar acea lege, potrivit art. 73 alin.(3) lit. s) din Constituţie, trebuie să fie o lege organică. Cu alte cuvinte, fiind de o aşa de mare importanţă pentru societate, exercitarea libertăţii religioase nu este lăsată în reglementarea puterii executive sau a autorităţilor locale, ci pretinde adoptarea unei legi organice.

Mai departe, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă descrie specificul organizării acestor relaţii sociale de natură religioasă şi menţionează expres faptul că: „Statul român recunoaște rolul important al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute în istoria națională a României și în viața societății românești.” precum şi următoarele „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.”

În fine, adăugăm şi faptul că, întrucât România este subiect de drept internaţional, a aderat la tratate internaţionale care garantează libertatea religioasă, cu putere supra-constituţională, în termeni pe care politicienii noştri nu sunt capabili să-i înţeleagă iar presa nu este dornică să-i amintească. De pildă, ghidul CEDO de aplicare a Convenţiei în material libertăţii religioase descrie într-o manieră atât de maximală exercitarea concretă a libertăţii religioase şi drepturile individuale şi colective asociate încât încăpăţânarea ierarhilor ortodocşi de a nu da curs acestor prevederi, în raporturile desfăşurate cu statul român, este inexplicabilă şi chiar condamnabilă.

Şi nu e ca şi cum alte culte de la noi din ţară nu ar apela la aceste dispoziţii, dimpotrivă. Avem condamnări CEDO împotriva României pentru că Administraţia Penitenciarelor nu manifestă suficientă solicitudine faţă de solicitările deţinuţilor musulmani, iar CNAS suportă costuri disproporţionate pentru tratamente alternative trasfuziei sanguine în cazul unor alte confesiuni. Nemaivorbind de concurenţii seculari pe scena publică, cei care formulează constant litigii cu caracter strategic în speranţa de a extinde aria de reglementare pentru interesele acestora, în raport de care întreaga suflare creştină aşteaptă înfrigurată sentinţele mai mult sau mai puţin executorii.  

Mai departe, trebuie să amintim că o parte dintre drepturile recunoscute de lege sunt apărate de dreptul civil şi doar câteva, beneficiază şi de un grad sporit de protecţie, constând în aceea că atingerea adusă acestor drepturi şi libertăţi se pedepseşte penal.

Dintre libertăţile enumerate de Constituţie, doar trei libertăţi sunt apărate şi de legislaţia penală: libertatea persoanei, libertatea sexuală şi libertatea religioasă. Cu alte cuvinte, nu doar că libertatea religioasă este tolerată întrucât legea nu o interzice, nu doar că este recunoscută prin legislaţie civilă, ci este apărată pe calea dreptului penal de orice atingere ce i-ar fi adusă. Pentru a înţelege ordinea juridică în vigoare şi regimul juridic cu totul excepţional pe care statul este dator să-l respecte cu privire la libertatea religioasă trebuie să înţelegem că interzicerea pelerinajelor, a slujbei de Înviere, nu se referă la limitarea unei libertăţi oarecare care nu este reglementată de lege (de a ne deplasa cu bicicleta, de a face caiac-canoe, de a glumi despre oarece subiect etc), ci are în vedere interzicerea oricărei conduite care determină împiedicarea libertăţii religioase. Aşa cum statul nu poate mandata o agresiune sexuală pentru raţiuni de stat, aşa cum a fost cazul femeilor de reconfortare din armata japoneză, la fel nu poate mandata împiedicarea libertăţii religioase.

Trebuie, noi ortodocşii, să înţelegem şi să ne spunem răspicat că, în ciuda locului pe care presa şi politicienii aşează ca importanţă libertatea religioasă, aceasta nu este cu nimic mai prejos de orice altă libertate sau drept apărat de legislaţia penală. De aceea, principiul gradualităţii măsurilor de combatere a efectelor pandemiei trebuie să pornească de la restrângerea unor drepturi de rang inferior, iar nu să permită guvernarea în răspăr cu substanţa drepturilor civile fundamentale. Insistenţa străvezie cu care statul restrânge cu prioritate, pe temeiuri pur subiective, drepturile fundamentale cele mai importante pentru caracterul democratic al orânduirii sociale, ne obligă să punem în discuţie atât buna credinţă a politicilor statale cât, mai ales, loialitatea pe care, în calitate de creştini, o datorăm statului.

Prin urmare, atunci când am acuzat în articolele anterioare faptul că ierarhia noastră trădează prin împreună lucrare cu statul român anti-ortodox, aveam în vedere mai ales refuzul Bisericii de a se comporta în societate în virtutea rolului său firesc şi de a-şi asuma responsabilitatea pentru consecinţele ritualurilor sale, inclusiv în plan sanitar. Biserica poate să facă pogorăminte în multe prinvinţe, dar nu poate accepta negarea învăţăturii de credinţă, achiesarea la concepţii blasfemiatoare şi hulitoare. Chiar dacă pare fără legătură, Biserica are o responsabilitate imensă pentru garantarea cadrului general al libertăţilor cetăţeneşti, dincolo de misiunea sa proprie în societate. Nu este permis să tolereze o asemenea perturbare a ordinii juridice în stat, să se aşeze singură în poziţie marginală decât dacă doreşte să pervertească voit ordinea socială, în dauna propriilor credincioşi şi propriilor interese.

Iar autoexcluderea din societate are loc în condiţiile şi în cadrul juridic care reglementează pentru biserică o libertate, o autonomie şi instrumente civice, juridice şi politice la care alte culte şi confesiuni, sau alte organizaţii ale societăţii civile, pot doar să viseze. Nicicum altfel decât colaboraţionism cu statul anticreştin nu poate fi calificată această atitudine care face risipă de suferinţele înaintaşilor noştri, suferinţe care au determinat reglementări cu caracter reparatoriu şi de garantare a libertăţii religioase.

Chiar presupunând că Biserica doreşte să rămână loială unui stat condus astăzi de persoane cu vădite neputinţe sufleteşti, este de nesusţinut modalitatea în care se anulează pe sine până într-acolo unde îşi refuză şi interzice propriilor credincioşi manifestarea publică a cultului ortodox.

Consider că de aici trebuie să plecăm atunci când discutăm despre răspunsul pe care ierarhii sunt datori să-l dea statului anti-ortodox, pentru că doar cunoscându-ne cu precizie locul în societate suntem în măsură să apreciem proporţionalitatea şi gradualitatea reacţiilor noastre. Auto-batjocorirea pe care o îngăduie astăzi ierarhia românească nu o absolvă de datoria de a reacţiona vocal şi cu claritate morală în faţa acestor nedreptăţi. Minimalizarea abuzului statului român şi îngăduinţa faţă de politica sa vădit ilegală reprezintă o formă de cauţionare a terorismului de stat şi a crimelor statului împotriva democraţiei (SCAD), chestiuni asupra cărora vom reveni într-un alt articol.

Biserica este deplin învestită legislativ în rolul său de călăuză duhovnicească a neamului, pentru a fi vocală în aceste vremuri de minciună generalizată. Fără a nega existenţa Covid-19, simpla exercitare a drepturilor care îi sunt recunoscute ar tămădui multe din neajunsurile zilelor noastre.  Altfel, în lipsa unei reacţii coerente, asumată cu claritate morală şi fără ambiguităţi strategice, vom avea în faţă a doua mare cădere a ierarhiei noastre, după Creta, cu nimic mai prejos în efectele sale nocive. Nedreptatea ostentativă a statului român obligă Biserica să-şi recunoască rolul său central în viaţa societăţii româneşti şi să nu-şi trădeze rolul de Maică a neamului. Dincolo de orice păcat personal al ierarhilor noştri, orice formă de colaborare cu statul anticreştin sau cu organizaţii oculte în care ar fi fost atraşi, Biserica are vocaţia de a ierta şi de a se bucura de întoarcerea celor rătăciţi sau pur şi simplu adormiţi în jilţuri.     

2
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x