Ziua naţională: România între înlănţuire şi răgaz

Nu întâmplător am ales să întârzii publicarea acestei postări, spre ora 23:59, dar totuşi 1 decembrie, întrucât puţine din ideile despre care scriu aici se regăsesc în textele publicate astăzi. Am ales să procedez aşa pentru a nu reprezenta, involuntar, o umbră în plus pentru cititorii care încă se străduie să găsească lumină şi speranţă pentru viitorul neamului românesc, în termenii patriotismului şi nădejdii anilor trecuţi. Ceea ce nu este deloc puţin lucru şi nicio naivitate de condamnat, ci o dovadă de împotrivire sănătoasă faţă de naraţiunea asupritoare. Este împotrivire fără orizont, dar este sănătoasă. Mai sănătoasă decât realismul resemnat şi înnegurat al celor ce acuză ipocrizia momentului şi care deplâng situaţia noastră prezentă.

Neîndoielnic că neamul nostru a traversat multe vremuri grele, aducătoare de multe suferinţe şi umilinţe, deci din această perspectivă, neamul nostru pare că revine la… normal. Un parcurs istoric normal, cu împrejurări chiar mai puţin apăsătoare decât cele ale unor vremuri oarecum recente. Revenim cu toţii la arbitrariul forţei, la dreptul celui puternic, la minciuna (impusă) celui fricos şi celui lipsit de sentimentul demnităţii individuale şi colective. La ce altceva ne-am putea aştepta din partea stăpânitorului acestei lumi?

Diferenţa nu este făcută deci de împrejurările apăsătoare pe care le cunoaştem astăzi ci, îndrăznesc să cred, că diferenţa este cea de duh. Nu suntem în duhul care ne este de trebuinţă pentru a putea păstra şi sărbători libertatea noastră individuală şi colectivă.

Peste tot în lume, ziua naţională este o zi liberă. Dar acest termen „zi liberă” nu se reduce exclusiv la pauza ocazionată îndeletnicirilor curente, ci semnifică ziua de libertate de care noi avem nevoie pentru a ne înălţa cu gândul spre sfere mai înalte, pentru a ne bucura/celebra sau pentru a ne întrista/comemora cu folos duhovnicesc împrejurări care au o semnificaţie colectivă.

Mi-e destul de clar că astăzi nu am avut o astfel de zi, o zi de libertate. Nici libertatea de a ne întrista liber pentru situaţia noastră prezentă nu ne-a fost îngăduită ci, mediatic vorbind, am rămas înlănţuiţi în chingile naraţiunii oficiale care ne comandă un optimism concesiv abuzurilor, pe care îl consider ucigător de suflet. Suntem într-o succesiune de demersuri ale autorităţilor pentru împiedicarea/tulburarea evenimentelor care cultivă o sincronizare colectivă a trăirilor semenilor în afara cadrului psihologic pe care acestea, autorităţile, îl consideră adecvat susţinerii măsurilor (pretins) de sănătate publică.

Pentru autorităţi este obligatorie împiedicarea momentelor de răgaz care să aibă loc deodată, în afara controlului de stat. Ni se cultivă o dependenţă psihologică faţă de ideea de pandemie şi de efectele sale, dar mai ales de ideea de efort comun datorat; fie că alegem să ne împotrivim măsurilor sau că alegem să le urmăm, să nu cumva să ne dea prin minte să ignorăm!

Iar prin ignorare nu mă refer la uitare, sau la a trece cu vederea că există un virus, ci la ignorarea ierarhiei axiologice/ierarhiei valorice atribuită subiectului covid în rândul celorlalte subiecte care ar trebui să se regăsească în cercul nostru moral, ierarhie care ne este impusă oficial: covid înainte de toate celelalte preocupări, începutul şi sfârşitul grijilor noastre publice!

Orice relativizare este sancţionabilă, chiar şi cea conformistă, care urmează îndrumările de „sănătate publică” dar care, prin simpla sa conduită, aşează subiectul pandemiei de covid în alt registru decât cel care le este util autorităţilor.

Exemplific prin situaţia ÎPS Teodosie care se arăta recent iritat de insistenţa cu care unii jurnalişti îl acuză că sfidează normele sanitare, deşi Înaltpreasfinţia Sa nu face acest lucru ci recomandă purtarea măştilor, păstrează distanţa, slujeşte în câmp deschis, aşadar urmează reguli mult mai stricte decât sunt impuse altor activităţi comparabile.

Dar ceea ce nu înţelege ÎPS Teodosie este că, pentru puternicii zilei, sfidarea sa nu constă în aceea că „nu poartă mască” ci în faptul că perturbă ierarhia axiologică prin care este edificată şi sprijinită această dependenţă psihologică, acestă înlănţuire pneumatică, dacă ar fi să folosim vocabularul statului magic descris de I.P.Culianu!

Simplul fapt că, deşi urmează „recomandările”, IPS Teodosie pune inimă şi arde (Exit) pentru alte lucruri decât cele necesare păstrării noastre în stare de înlănţuire, de dependenţă psihologică, îl transformă într-un adversar al martorilor covid. Confuzia Înaltpreasfinţiei Sale şi a celor care îi iau apărarea este provocată de această neînţelegere a conţinutului obiectiv al sfidării de care ÎPS Teodosie este acuzat. Chiar şi în somn de ar purta mască, dacă Înaltpreasfinţia Sa va rămâne consecvent inimii sale, autentic în trăiri, chiar şi dacă ar greşi factual în favoarea autorităţilor de stat, ÎPS Teodosie va reprezenta o sfidare prin aceea că nu pune covidul drept început şi sfârşit al preocupărilor publice, îngreunează înlănţuirea credincioşilor săi într-o formă de psihoză cu un vădit substrat duhovnicesc!

Prin conduita sa, IPS Teodosie a procedat exact invers decât au făcut-o părintele patriarh Daniel la Înviere sau părintele mitropolit Teofan la pelerinajul Cuvioasei. Şi ÎPS Teodosie a urmat îndrumările autorităţilor (pelerinajul de Sfântul Apostol Andrei a avut loc cu mască şi distanţare), însă a urmat acest lucru dând voce nemulţumirilor sale (Voice), prezentând o autenticitate incompatibilă cu duhul momentului, complet diferită de cea a achiesării PF Daniel sau a complicităţii ÎPS Teofan (Loyalty) care au lasă impresia unui colaboraţionism din convingere.

Aşadar, nu de împotrivire şi de opoziţie se feresc autorităţile, căci pentru fiecare element de noutate a opoziţiei este uşor de implementat punctual o măsură de corecţie. Ceea ce le doare pe autorități cu adevărat este inima dăruită de noi lui Hristos sau, în plan imediat material, este risipa care se face când apar o multitudine de curente divergente de acţiune, trăire şi angajament, fără legături una cu cealaltă, o granularitate socială foarte greu de controlat în mod unitar şi aproape imposibil de adus la un consens care să dezvolte o inerţie proprie. Sunt rupte înlănţuirile prin care suntem traşi în aceeaşi direcţie.

De aceea, fie că este Înviere, Înălţare, Crăciun sau pelerinaj, cu siguranţă că nu vom avea parte de linişte din partea statului român! Oricât ne-am strădui, ortodocşi fiind, ardem pentru alte lucruri decât covid şi ale sale! Însă statul va fi, în continuare, preocupat să devină şi mai prezent în universul nostru intim, prin aceleaşi procedee vexatorii prin care vedetele publice îşi câştigă notorietatea, sfidând sub diferite pretexte bunele moravuri, urmărind să obţină o tensiune psihică, o tulburare în sufletul celui jignit, surprins sau fascinat, astfel încât să-l înlănţuie, să-l transforme în fan/urmăritor!

De aceea cred că, pentru anii următori, nu vom reuşi să despărţim statul român de partea sa de comunicare strategică şi de fidelizare prin abuz şi nedreptate decât atunci când noua normalitate îşi va obţine propria sa inerţie socială, când apostazia, lepădarea şi aservirea antihristică se vor produce parcă de la sine.

Având în minte acest obiectiv esenţialmente nelegitim al autorităţilor, să nu cumva să ignorăm spaţiul nostru de libertate interioară, spaţiul nostru de libertate comunitară, piloni prin care mai apoi Biserica va putea răspândi, iarăşi, libertatea mântuitoare!

Să nu avem o împotrivire doar din cuvânt sau o împotrivire doar din faptă, ci să urmărim să fie împiedicată înlănţuirea noastră imediată de şablonul rigid al importanţei Covidului în toate cele ale lumii. Trebuie început cu înţelegerea corectă a contextului, cu profesarea discernământului duhovnicesc sub atenta ascultare de propria conştiinţă, cu binecuvântarea duhovnicilor noştri şi în duhul autentic al Bisericii. Trebuie să continuăm prin răgazul pe care ni-l procurăm ieşind din ritmul lumii, conturându-ne propriul cerc moral al lucrurilor care ne interesează, în care punem inimă, pentru care ardem.

La mulţi ani neamului românesc, pe care mi-l doresc eliberat de sub stăpânirea statului român!

La mulţi ani România!