Instaurarea „noii normalități” LGBTQ+. Cum se produce și cum îi face față Biserica

Hashtagul-slogan #unpasînainte este sugestiv pentru a ilustra caracterul programatic al mişcării Pride, care-şi propune extinderea acţiunilor sale şi în Iaşi, capitala Moldovei, unanim recunoscută drept capitala simbolică a ortodoxiei româneşti.
Iniţiativa reprezentanţilor locali ai comunităţii LGBTQ+ din Iaşi reprezintă o provocare aparte pentru Biserică şi pentru credincioşii ieşeni, dar şi pentru întreaga suflare a ortodoxiei, în general. Din acest motiv se impune aprofundarea punctuală a unor chestiuni de ordin civic şi politic, care au corespondent în atitudinea Bisericii faţă de mişcarea LGBTQ+, atitudine care, în opinia noastră, trebuie în cazul de faţă să se schimbe substanţial.
Prin urmare, supunem atenţiei cititorilor noştri câteva consideraţii menite a limpezi confuzia creată de A) ambiguitatea exprimării publice a intelectualilor conservatori şi de B) lipsa de reacţie a ierarhilor noştri faţă de avansarea agendei LGBTQ+ în societatea românescă.

Un exemplu simplu:
Să presupunem că una dintre minorităţile etnice din România ar dori să celebreze în Bucureşti un moment istoric în care au învins/umilit, pe bună dreptate, poporul român: de pildă, să presupunem că bulgarii minoritari (cetăţeni români) vor să defileze pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti pentru a sărbători înfrângerea umilitoare a românilor în lupta de la Turtucaia. Este neîndoielnic că nu există moment mai ruşinos pentru armata română decât această bătălie pierdută (şi din cauza venalităţii unor ofiţeri români) în faţa bravilor soldaţi bulgari.
Bulgarii au, obiectiv vorbind, toate motivele să sărbătorească această victorie, când au dat dovadă de autentic curaj, determinare şi pricepere militară. Cu toate acestea, este incontestabil faptul că, dacă şi-ar dori să celebreze acest moment printr-o defilare pe sub Arcul de Triumf, iniţiativa acestora ar stârni (sper!) un energic protest public.
Iar acest lucru s-ar întâmpla deşi minoritatea bulgară este recunoscută în România, deşi activitatea reprezentanţilor ei este protejată de lege, deşi au exact aceleaşi drepturi ca oricare alt cetăţean român, indiferent de etnia sa. Din punct de vedere juridic, nu ar exista niciun impediment pentru prezumtiva iniţiativă a minoritarilor bulgari şi, totuşi, protestul generalizat ar fi, fără dubiu, unul legal, oportun şi legitim.
De ce? Pentru că: valori dominante, valori subsidiare, valori constitutive, valori operaţionale.

Cine mai vorbeşte despre „valori”? Despre care „valori” mai vorbim?
Cu ceva vreme în urmă, ca răspuns la vehicularea ideii colonizării politice şi economice a României de către feluriţi „parteneri„, pictorul Sorin Dumitrescu insista asupra acestui avertisment vorbind despre colonizarea axiologică şi identitară a poporului român, stăruind ca Biserica şi Academia Română să pregătească un răspuns adecvat acestor provocări ce atentează la esenţa fiinţei noastre naţionale. Colonizarea axiologică înseamnă substituirea unui set de valori (dominante) cu un altul care este străin de identitatea noastră de neam. Iată, suntem în al XII-lea ceas!
Estimp, în conversaţia publică „valorile” şi discuţia despre valori (europene ‘au ba) sunt un loc comun. Cu toate acestea, în rândul credincioşilor ortodocşi nu există o înţelegere clară a întinderii valorilor de la care se revendică identitar, nu există o experienţă concretă de punere a acestora în centrul acţiunilor sociale, de acţiune colectivă în sensul şi împlinirea propriei axiologii, pare că valorile ortodoxiei nu sunt cunoscute, recunoscute, nu sunt reprezentate civic, politic sau cultural.
Dimpotrivă, orice prezenţă simbolică a ortodoxiei în spaţiul public este combătută explicit sau implicit, alimentând un discurs intern al nostru, timorat, care pune accent pe izolare şi auto-ghetoizare. Apărarea valorilor ortodoxiei se face într-un mod instinctual, pulsator-eruptiv, când „ne ajunge cuţitul la os„, când ni se pare că „s-a mers prea departe„, când simţim că „trebuie să explodeze mămăliga„. Aceste sintagme sunt dovada supremă a faptului că intelectualitatea ortodoxă de ordin mediu (middleclass intelectual) nu-şi înţelege misiunea socială sau că a lepădat misiunea punerii în practică a valorilor moştenite şi că nu ştie a le practica în tihnă, neabătut, firesc.

Ce trebuie să ştim despre funcţionarea societăţilor umane?
Iertaţi. Nu ne abatem. Fără aceste lămuriri, discutăm şi ne inflamăm degeaba.
Să pornim de la ideea de valori constitutive: adevărul, libertatea, demnitatea, binele public, dreptatea ş.a.m.d .
Conceptele esenţiale de înţeles sunt „valori constitutive ale societăţii” şi „acţiuni sociale prin care se manifestă valorile constitutive”. Acţiunile sociale constante, previzibile, acceptate, creează „instituţii sociale„. Mai departe, instituţiile sociale care acţionează conjugat în scopul manifestării valorilor constitutive creează „sisteme sociale„. Un set cuprinzător de „sisteme sociale„, care acoperă ca reprezentativitate valorile constitutive ale societăţii se transformă într-un organism (statal) prin care se exprimă conştiinţa unei populaţii, devenită naţiune. Pentru a funcţiona, un stat reglementează (legislativ) valori operaţionale, sub forma de „drepturi, libertăţi şi obligaţii„, prin care se înfăptuiesc legal „acţiunile sociale” prin care se manifestă valorile constitutive. De pildă, egalitatea de şanse este o valoare operaţională în serviciul valorilor constitutive: demnităţii umane, a dreptăţii şi binelui public. Pride Iaşi este o acţiune socială compusă din multiple acţiuni civice, culturale, politice în sprijinul unei valori operaţionale (egalitate de şanse) care doreşte a se substitui unei valori constitutive (demnitatea umană) înţeleasă ca demnitatea de a avea altă orientare sexuală/alt gen.
Acest mecanism, simplificat până la ridicol, trebuie înţeles măcar minimal, căci altfel nu putem participa la viaţa cetăţii. Când repudiem activitatea unei instituţii sociale (mişcarea LGBTQ+ sau Biserica) ca fiind fie „străină”, fie „satanică”, fie „învechită”, „desuetă/declasată” trebuie să urmărim firul roşu pentru a înţelege la care valori renunţăm, dacă aceste valori sunt exprimate legitim prin acţiunile sociale care fac agenda publică, căror valori le dăm alt conţinut/alt înţeles, cum se reflectă aceste noi valori în activitatea instituţiilor, ce se schimbă în cadrul sistemelor sociale, ce instrumente de intervenţie avem/există pentru echilibrarea/recalibrarea acestora, cum ne folosim de aceste instrumente ş.a.m.d.

Ce sunt/care sunt valorile dominante într-o societate?
Valorile dominante ale societăţii sunt cele care sunt practicate, iar aprecierea este, în principiu, de ordin cantitativ. Astfel înţelegem această crudă realitate a minorităţii active care domină o majoritate tăcută, axioma sociologiei contemporane. Retragerea reprezintă renunţare la propriile valori şi însuşirea setului valoric dominant. Retragerea nu este o expresie a smereniei, ci o expresie a apostaziei. Majoritatea tăcută practică/aderă/concordă la valorile minorităţii active.
Activismul civic, politic, cultural, identitar reprezintă suma acţiunilor menite să profeseze un anumit set de valori astfel încât acesta să devină dominant în corpul social. Acţiunile sociale dominante sunt legitime câtă vreme profesează valorile constitutive ale societăţii. Dacă acţiunile sociale care ocupă agenda publică vizează alte valori decât cele constitutive ale societăţii, vorbim despre producerea unei realităţi paralele, ceea ce Alexandr Soljeniţîn denumea a fi „Minciuna generală„. În cazul propagandei LGBTQ+, valori operaţionale cu sens abuzat se pretind a fi (şi îşi revendică locul de) valori constitutive ale societăţii româneşti.
În această materie nu există noţiunea de vid. Dacă ortodoxia se retrage pe poziţii subsidiare (minoritar-operaţionale), locul valorilor sale va fi ocupat de o alternativă. Dar! Sub rezerva unor constatări de bază a spaţiului public: Cine? Ortodoxia sau LGBTQ+ reprezintă substanţa autentică a unor valori precum adevărul, libertatea, demnitatea umană, echitate? Noi îndrăznim a da mărturie de credinţa noastră: singură Ortodoxia! Ceilalţi zic că greşim.

Să revenim la „bulgarii” din exemplul nostru!
Statul (român) trebuie să fie un mediator între valorile concurente care se manifestă în societate, astfel încât să asigure pacea socială. Pacea socială se asigură prin respectarea coerenţei interne a sistemului axiologic al naţiunii, nu prin arbitrariul unei echităţi de faţadă care abuzează de ierarhia valorică firească, făcând loc, unde nu se cuvine, unor acţiuni uzurpatoare. Statul îşi trădează misiunea sa atunci când se comportă ca dirijor/stăpân/uzurpator al spaţiului public.
Dacă statul (român) îngăduie minoritarilor bulgari să defileze sub Arcul de Triumf al Armatei Române, chiar sub pretextul că odată Armata Română s-a dovedit venală şi laşă şi Armata Bulgară demnă şi eroică, iar acţiunile statului în sensul favorizării „bulgarilor” devin frecvente şi consistente în spaţiul public, atunci fie românii vor începe să devină, prin adeziune la agenda publică, un fel de… bulgari (sărbătorind „cu mândrie” victoria de la Turtucaia sau mai ştim noi ce), fie vor renunţa/îşi vor repudia acţiunile menite a profesa propriile valori identitare.
Când statul dă întâietate valorilor „bulgarilor„, el, statul, nu mai este al românilor, indiferent de forma românească de la care pretinde că se revendică. Devine un stat „bulgar” cu subiecţi români.

Ce se întâmplă cu pacea socială?
Pacea socială concepută ca factor de armonie şi consens între valori şi interese legitime şi concurente, între care unele dominante, iar altele subsidiare, intră în regresie. Pacea socială involuează spre liniştire/inacţiune/împiedicare de a reaşeza acţiunea socială în conformitate cu sensul valorilor constitutive ale societăţii. Pacea socială se asigură, mincinos, prin negarea dreptului la acţiune socială pentru a profesa propriul set axiologic.
Pacea socială se transformă în obedienţă/supunere/neputinţă ca normalitate. Când autoritatea publică oprimă exercitarea liberă a valorilor constitutive, subiecţii se supun şi apostaziază – sau nu se supun.

Ce înseamnă defilarea „bulgarilor” pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti?
Etnicii bulgari – cetăţeni români, care locuiesc, muncesc şi plătesc taxe în România, au aceleaşi drepturi precum etnicii români. Cu toate acestea, Arcul de Trimf reprezintă o formă publică de exercitare continuă a valorilor româneşti constitutive (triumful Armatei Române în Primul Război Mondial prin care s-a produs România Mare) valori ce sunt, în acest caz, incompatibile cu cele exercitate de etnicii bulgari. Nu se pot împăca, nu pot coexista. În principiu, statul român nu are a se împotrivi dacă etnicii bulgari îşi vor edifica un monument separat, în preajma localităţii Turtucaia, pentru a celebra victoria menţionată, dacă prin aceasta nu înţeleg să conteste ordinea/ierarhia valorilor publice oficiale. Noi înşine, când vom participa la manifestările (acţiunile) organizate acolo,vom lua seama să nu repetăm greşelile de la Turtucaia, dar aceste lecţii nu aduc atingere sentimentelor pe care le avem când Armata Română defilează în Bucureşti.
Însă, dacă românii uită ce semnifică Arcul de Triumf, rostul pentru care acesta a fost edificat, valorile care sunt reprezentate de Arcul de Triumf , dacă nu sunt organizate acţiuni care să angajeze acest capital simbolic, ori sunt organizate acţiuni ce duc în derizoriu sentimentele nobile şi înălţătoare ale societăţii româneşti, atunci ne-am putea lesne imagina momentul în care nu ne va mai păsa cine şi pentru ce motiv va defila pe sub acest edificiu.
Important de reţinut este că, deşi drepturile sunt egale, iar românii şi „bulgarii” plătesc aceleaşi taxe, deşi au aceleaşi drepturi şi obligaţii proclamate constituţional, totuşi nu există dreptul „minoritarilor bulgari” de a trece pe sub Arcul de Triumf al Armatei Române, pentru a celebra momentul când aceasta s-a dovedit a fi o adunătură de laşi, indiferent dacă factual şi obiectiv, într-o argumentare neutră şi aseptică, acest drept poate fi argumentat şi pretins a fi recunoscut. Dacă s-ar accepta acest „drept” al minoritarilor bulgari, s-ar aduce atingere substanţei valorii dominante: a proclamării triumfului Armatei Române în Primul război Mondial (chiar dacă, punctual, la Turtucaia a fost învinsă!).
Totuși nu despre momentul Turtucaia este vorba şi nici despre faptul că bulgarii sunt străini (trupe militare din Bulgaria, aliate în NATO, au defilat pe sub Arc), ci despre faptul că în privinţa unor valori colective şi a locului simbolic ocupat de acestea, doar românii au legitimitatea să se pronunţe.

Să lăsăm deoparte pe „bulgari” şi să ne referim la homosexuali!
Mişcarea LGBTQ+ este incompatibilă cu ortodoxia, pentru motive evidente, dar care totuşi va trebui să fie enunţate expres de Biserică, în legătură directă cu iniţiativa aceasta. O procesiune publică/paradă a reprezentanţilor LGBTQ+ pentru proclamarea mândriei de a fi homosexual, organizată în municipiul Iaşi, capitala ortodoxiei româneşti, locul celui mai important pelerinaj/eveniment religios al ortodoxiei, este inacceptabilă.
Analogarea Arcului de Triumf cu întreaga Moldovă, şi cu Iaşul în special, îşi păstrează puterea semnificatoare prin aceea că, deşi Iaşul este mai mult decât un simplu edificiu iar calitatea sa de comunitate/oraş universitar presupune co-existenţa şi un concert divers de identităţi, capitalul simbolic al regiunii/localităţii este unul unitar, exclusiv şi incompatibil cultului LGBTQ+.
Acest adevăr tare, care nu poate fi relativizat decât prin pervertirea substanţei sale, adevăr care incomodează ierarhia ortodoxă şi pe conservatorii liberali de la noi, este un punct inconturnabil, un spillover al adevărului de credinţă în dimensiunea socială.
După cum afirmăm că Biserica este Una, şi înţelegem implicaţiile acestui adevăr pentru lumea de astăzi, asemănător, ortodocşii trebuie să trăiască acest adevăr ineluctabil sau, să nu fie!, şi-l reneagă prin apostazie. Pride Iaşi constituie un moment al adevărului care ne va confrunta supoziţiile noastre duhovniceşti, despre noi înşine şi despre cei din jurul nostru, cu realitatea.

Proclamăm Iaşul ortodox drept simbol viu al societăţii închise?
Nu. Nu contestăm că în Iaşi locuiesc homosexuali, nu vrem a exista „interdicţii” rostite sau nerostite pe această temă, căci împotrivirea noastră nu se referă la oameni, ci la valorile pe care le promovează şi la modul în care acest lucru se realizează. Suntem în faţa unul „conflict cultural” ce se cere purtat în spaţiul public în care ortodoxia trebuie să-şi reafirme prezenţa, întâietatea şi întinderea strădaniilor sale de mântuire a turmei. La aceste stări de fapt nu se poate renunţa pur şi simplu sub presiunea şantajului emoţional al combaterii discriminării.
Comunitatea LGBTQ+ din Iaşi s-a constituit formal anul trecut, în Asociaţia RiseOut, şi are aliaţi şi „spaţii sigure„: baruri/restaurante care consonează valorilor LGBTQ+ şi care recunosc legitimitatea publică a acestei mişcări. Ortodoxia este perfect împăcată cu această stare de fapt şi cu spaţiul de libertate creat anume pentru reprezentanţii LGBTQ+ din Iaşi. Am vizitat unele dintre aceste spaţii cu caracter intermediar între privat şi public, am consumat produsele şi serviciile acestor entităţi fără a simţi nevoia de a proceda la vreun fel de boicotare. Nu se numără printre primele mele opţiuni atunci când aleg astfel de servicii, dar nici nu sunt excluse din start pentru că sunt LGBTQ+ friendly.
În plus, am răspuns OpenCall-ului pentru lucrări artistice ce urmează a fi expuse în cadrul manifestărilor Pride Iaşi, cu lucrarea Salut, vizând salutul inspirat de la Sfântul Voievod Neagoe Basarab, care corespunde Năzuinţelor nr. 13,14, 15, întrucât consider că ideea de artă colaborativă, mai cu seamă în forma şi specificul curentului smeritism pe care mă străduiesc să îl aduc la bună împlinire, reprezintă un instrument util de cunoaştere şi înţelegere între lumi complet antagonice. Am renunţat ulterior la participarea la iniţiativele Pride de anul acesta întrucât caut să cultiv legături personale cu persoanele din această comunitate, înainte de orice altceva.
Deşi sunt chestiuni cu caracter personal, le-am menţionat ca atare întrucât circumstanţiază perspectiva prezentată în acest articol. Este o altă faţetă a ideii de toleranţă astfel cum, după puteri, o înţeleg şi o practic, în lumina credinţei ortodoxe.

Până unde se poate merge?
Având în vedere sloganul Pride Iaşi de anul acesta (#unpasînainte) e clar că mişcarea LGBTQ+ consideră că există un spaţiu ce se cere ocupat până când se atinge limita de toleranţă a ortodoxiei civice ieşene. O ortodoxie retractilă, nesigură, incomodă în calitatea sa de singură autoritate morală călăuzitoare a identităţii regionale şi locale, va avea mereu tendinţa de a crea astfel de spaţii, prin abandon şi repudiere simbolică a credincioşilor practicanţi, în sensul autentic al termenului.
Printr-o complementaritate bizară, atât massmedia secularistă, cât şi intelectualitatea conservatoare de o anumită factură se regăsesc pe aceleaşi metereze condamnând ca nereprezentativă acţiunea socială a credincioşilor, între care mă număr, care afirmă că mândria de a fi gay nu „merge” în spaţiul public ieşean. Acesta este un adevăr, totuşi puţin însuşit, dar fără de care nu se poate concepe prezenţa ortodoxă în societate în graniţele sale istorice. Rămânerea ierarhiei ortodoxe în pasivitate şi tăcere, într-o inerţie a abandonării spaţiului public în care a fost până nu demult singur şi exclusiv reper de călăuzire morală, reprezintă o formă ciudată de aggiornamento în orb.
Profesarea „mândriei” de a fi homosexual printr-o paradă poate fi realizată oriunde pe planetă , dar nu acolo unde ortodoxia este vie, nu unde locuitorii unei comunităţi practică preceptele dreptei credinţe. Aici, homosexualitatea trebuie să rămână faptă de ruşine şi oprobiu. Din acest unghi, de la care mă revendic, Pride Iaşi reprezintă o sfidare pe care noi, credincioşii, nu o vrem primi, iar procesiunea acestora prin mijlocul oraşului reprezintă motiv de scârbire, indignare şi scandal.
Reluăm aceeaşi rezervă, după cum spunea părintele Lavrentie mai sus, arătând că nu persoana care este homosexuală este obiectul scârbirii şi indignării credincioşilor, ci acţiunea socială constând în proclamarea trufaşă a valorilor LGBTQ+ ca element central şi legitim în oraşul Cuvioasei; acesta este/trebuie să fie motivul de scandal şi de împotrivire.

Ce reprezintă sfidarea, scârbirea, indignarea şi scandalul?
Reprezintă forme de suferinţă morală, produse de cel care sminteşte, de cel care produce faptul scandalos, de către cel care încalcă normele de convieţuire; forme de suferinţă ce dau drept la apărare, la reparaţie, la pedepsire. De regulă, suferinţa morală e prilej de dezdăunare morală, dar acesta nu este singurul mijloc de reparaţie. Ordinea publică reprezintă un concept juridic ce are la bază ideile de pace socială şi de bune moravuri. Statul este mandatat să vegheze la respectarea ordinii publice şi la buna convieţuire şi să oprească tulburarea ordinii şi liniştii publice. Trădarea acestei misiuni poate fi înţeleasă ori tolerată în anumite împrejurări, însă aici specularea de către activiştii LGBTQ+ a moliciunii complice a autorităţilor, ca şi când Iaşul ar fi sat fără câini şi loc pustiu/pustiit, se cere întâmpinată de o reacţie energică a Bisericii, prin cler şi credincioşi.
Contrar percepţiei încetăţenite, majoritatea nu este vinovată de vreo culpă originară în privinţa relaţionării în termeni egali cu comunitatea LGBTQ+. Nu există vinovăţie pentru faptul că cineva s-a născut alb, bărbat, român sau sub oricare alt auspiciu care ar putea fi reclamat ca avantaj. Aşa cum nu există vinovăţie că românii sunt majoritari în România şi că valorile dominante sunt cele ale românilor, similar, nu există vreo culpă a ortodocşilor că neamul românesc este circumscris ortodoxiei, care nu se poate împăca cu doctrina LGBTQ+. Nu este vina Bisercii că bulevardul este numit „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi că, la Iaşi, ideea de sfinţenie îşi are practicanţii săi care nu sunt dispuşi a renunţa la ea, a o recalifica, reinterpreta, relativiza. Nu este vina Bisericii că Iaşul este tot un mănunchi de parohii adunate snop.
Dar poate că Iaşul despre care scriem nu mai există, dacă a existat vreodată, şi că succesul mişcării LGBTQ+ ţine exclusiv de curajul iniţiativei şi de lipsa credinţei păstorilor şi păstrătorilor valorilor ortodoxiei…

Păi, asta nu e ură? Nu e discriminare?
Nu, este o consecinţă a faptului că în Moldova trebuie să subziste o profesiune continuă a propriilor valori colective religioase şi o împotrivire la încercarea indirectă de normalizare a unor acţiuni sociale incompatibile cu valorile constitutive ale comunităţii. În acest caz, cu valorile ortodoxiei. Locul nu e gol, nu e pustiu, nu e părăsit.
Revenind la exemplul de mai sus, nu e ură faţă de „bulgari” împotrivirea faţă de ipotetica defilare a lor pe sub Arcul de Triumf, celebrând „mândria” de a umili Armata Română la Turtucaia. Faptul că ar părea forţată unora analogia paradei LGBTQ+ cu această ipotetică defilare a bulgarilor pe sub Arcul de Triumf se explică prin aceea că, din păcate, ne însuşim perspectiva progresist legalistă asupra societăţii şi prin aceea că nu aveam curajul de a constata caracterul perfect anti-creştin al ideologiei LGBTQ+, care se manifestă ca un cult veritabil ce ia în stăpânire organisme sociale gazdă care sunt inactive din punct de vedere axiologic.
Nu poate fi vorba despre discriminare referitor la imposibilitatea de exercitare a unui drept potenţial acolo unde, în mod continuu, public şi neîntrerupt, se exercită de secole un drept contrar, cu funcţie identitară, constitutivă, pentru regiunea istorică a Moldovei. Poate când n-or mai fi moldovenii ortodocşi, poate atunci va avea loc şi Pride Iaşi, în formulele de expresie sfidătoare pe care le-am văzut la Bucureşti. Scriu acest lucru în calitate de simplu credincios, nădăjduind că ierarhia noastră ne este în acelaşi gând.

Spre un „cancel culture” de factură ortodoxă?
Iarăşi, nu. Spre deosebire de tabăra progresistă, ortodoxia este mult mai bine pregătită, istoric vorbind, să opereze cu diferitele forme transgresive în care se manifestă modernitatea, iar cultura anulării, astfel cum se prezintă aceasta în occident şi în rândurile mişcării LGBTQ+, ar trebui să-i fie străină. Nu neg însă că a început să se manifeste nociv, ca un reflex, dintr-o angoasă a marginalizării şi a conflictului cultural.
Ortodoxia cercetează duhurile şi ştie că gura păcătosului grăieşte adevăr şi că orice păcat şi orice hulă se iartă, numai nu hula împotriva Duhului Sfânt. Aceste simple învăţături ţărăneşti, de care ieşenii se împiedică încă la tot pasul, sunt la ani lumină distanţă de constrângerile formale ale corectitudinii politice. Ortodocşii trebuie să înveţe a căuta la duhul în care reprezentanţii LGBTQ+ acţionează punctual pe scena publică, punând mereu gândul bun înainte, să facă distincţie între, pe de o pate, acţiuni sociale care sunt legitime (în scop şi în formă) şi, pe de alta, demersurile de avansare a agendei LBGTQ+ ca instrument de descreştinare şi de stricare/subminare a valorilor creştine.
În principiu, ortodoxia nu reacţionează retributiv/punitiv la transgresiuni involuntare ori animate de un nimb de adevăr sau de bună-credinţă, astfel încât acest spaţiu românesc a fost mereu recunoscut ca un spaţiu al îngăduinţei şi ospitalităţii. Dar parada stradală întru celebrarea sodomiei şi confuziei de gen reprezintă o înfruntare aparte la care ierarhii noştri trebuie să găsească forma de interzicere şi împotrivire adecvate, fără a lovi în oameni.

Au loc homosexualii în Moldova?
Da, au; şi nu suntem noi cei în măsură să lansăm aprecieri de acest fel. Au loc şi acţiunile civice, politice şi culturale ale acestora pentru a-şi asigura vizibilitatea agendei proprii, câtă vreme acestea nu sunt grefate şi nu sfidează prezenţa publică a ortodoxiei, ca tactică de a-şi asigura vizibilitatea şi ascendentul moral.
În cele mai multe situaţii, civismul ortodox ar avea mult de câştigat dacă ar aborda activitatea mişcării LGBTQ+ din unghi civic, politic şi cultural, iar nu exclusiv ca pe o mişcare deschis demonică. Am fi preferat să nu fi avut loc astfel de iniţiative la Iaşi, însă în contextul vremurilor actuale, prezenţa reprezentanţilor LGBTQ+ este la fel de legitimă în spaţiul public, după cum este şi cea a altor ONG-uri cu interese străine de ortodoxie.
Este necesară abordarea de la om la om a acestor persoane, a reprezentanţilor acestora, implicarea în acţiunile acestora, cât timp se poate păstra distanţa faţă de componenta manifest anticreştină/blasfemiatoare, pentru a nu o valida. Este cert că manualul modern al mişcării LGBTQ+ de acţiune publică nu are knowhow-ul necesar pentru a angaja un dialog cu Biserica, în vreme ce aceasta are, măcar ca tezaur, şi cunoaşterea, şi practica prin care tămăduieşte această patimă, de veacuri.

Şi, atunci, împotriva a ce trebuie să lupte Biserica?
În exterior, Biserica trebuie să lupte să destructureze infrastructura de putere politică şi civică din România a acestei mişcări, dar fără a lovi în oameni. Având în vedere că Pride a ajuns în Iaşi, în inima ortodoxiei româneşti, încă o tăcere de moment ar da ocazia organizării unor activităţi LGBTQ+ chiar în poarta mitropoliei. Să nu fie!
Reacţia Bisericii nu mai poate întârzia, cu atât mai mult cu cât există o experienţă istorică favorabilă, ale cărei învăţăminte le considerăm mai mult decât valabile şi oportun a fi revalorificate.
Mişcarea LGBTQ+ acţionează în moduri asemănătoare francmasoneriei interbelice, iar Biserica a pronunţat o condamnare în anul 1937, după studierea fenomenului timp de 3 ani, condamnare ce a provocat decizia lojilor francmasonice naţionale, conduse de Jean Pangal, de a se autodesfiinţa şi de a da o declaraţie publică a membrilor prin care aceştia şi-au repudiat calitatea de masoni şi s-au declarat fii ai Bisericii Ortodoxe Române.
Îndrăznim a crede, schimbând ce este de schimbat, că însărcinarea de către Sfântul Sinod a unui ierarh pentru a studia mişcarea LGBTQ+ din România în scopul angajării unor măsuri dintre cele prevăzute de dispoziţiile canonice poate produce un rezultat folositor nu doar pentru Biserică, ci şi pentru statul român în sine.
În interior, aşa cum sublinia şi părintele ierom. Lavrentie mai sus, BOR are a se tămădui de marile sale răni, provocate de erezia papistă şi de cea ecumenistă, factori precipitanţi pentru secularizarea şi descreştinarea clerului şi credincioşilor şi favorizatori pentru răspândirea ideologiei progresiste şi a mişcării LGBTQ+.

Între timp?
Programul activităţilor Pride Iaşi nu a fost încă publicat şi nădăjduim ca, atunci când va deveni cunoscut, acesta să nu reprezinte o încercare de a arde punţile şi de a înfige steagul LGBTQ+, simbolic, în inima credincioşilor ortodocşi.
Se cuvine să petiţionăm Primăria Iaşi pentru a-i aduce la cunoştinţă că, indiferent de opinia autorităţilor şi de măsurile de ordine ce se vor preconiza, în municipiul Iaşi nu se va organiza o paradă stradală LGBTQ+, nici acum şi nici altă dată. Indiferent de costuri şi de sacrificii. Este ideal (utopic?) ca respectiva petiţie să fie redactată de Arhiepiscopia Iaşilor şi publicată pe situl doxologia.ro.
Statul român a dovedit în ultimul timp, fără rezervă, că nu respectă Biserica şi poate că nu ar strica să cerem ierarhilor noştri să fie prezenţi la Iaşi, dimpreună cu vieţuitori din mănăstiri, şi cu suflarea credincioşilor ortodocşi doritori să viziteze Moldova, pentru a reaminti autorităţilor de stat piatra de căpătâi a valorilor constitutive ale neamului românesc.
Deşi anunţul asociaţiei RiseOut a fost făcut cu ceva vreme în urmă, observăm că în blogosfera ortodoxă este o tăcere de nejustificat. Oare nu înţelegem ce semnifică o paradă gay în inima Moldovei? Să privim în jur, totuşi!
Îndemnăm, de asemenea, a se lua legătura cu reprezentanţii cunoscuţi ai comunităţii LGBTQ+ din Iaşi şi din ţară, pentru a stărui creştineşte, cu vorba bună, să fie organizate acţiuni minimal compatibile şi adecvate la greutatea comunităţii locale a LGBTQ+ din Iaşi, şi a intereselor legitime ale acestora, iar nu a fi transformat evenimentul într-un vector de propagandă sfidătoare, importând participanţi din alte zări şi locuri, aşa cum obişnuieşte mişcarea gay să facă.
Urmează două săptămâni cruciale în care întreaga suflare ortodoxă aşteaptă călăuzirea ÎPS Teofan şi a Sfântului Sinod.