Moldovenismul românesc şi lecţiile istorice aduse la zi: „Europenii ne-au înşelat!”

Actualizare: – După toate consultările cuvenite, Filiala Iaşi a partidului A.U.R. respinge hotărât orice fel de discuţie pe subiecte ce vizează federalizarea României, Moldova Mare sau RoExit, întrucât nu fac parte din obiectivele partidului.

Anunţam la începutul anului faptul că am devenit, începând cu luna decembrie 2021, membru al Filialei Iaşi a partidului Alianţa pentru Unirea Românilor (A.U.R.). Motivul principal al adeziunii este că doresc să ajut la promovarea politicilor publice care se revendică de la cei patru piloni: Familia, Patria, Credinţa şi Libertatea.

Lucrurile care mă îndepărtează de politica AUR ţin, pe de o parte, de constanta securistică a scenei politice post-decembriste, pe care consider acum că trebuie să o accept ca atare ca pe orice altă împrejurare de fapt, cu implicaţiile aferente în jocul politic, precum şi, pe de altă parte, de un anumit tip de stilistică în comunicarea publică, chestiune care deşi deloc una neimportantă, este subsidiară interesului meu direct ca principiile de la care se revendică partidul să fie reprezentate cu loialitate.

Nu neg nici faptul că mi-am consumat rezervele de circumspecţie în perioada în care am tot aşteptat să fiu dezamăgit de reprezentanţii partidului A.U.R.. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat într-un termen rezonabil, am considerat că nu se cuvine să insist în atitudinea mea de prudenţă distantă şi suspicioasă faţă de efortul acestui partid de a servi ţara, naţiunea şi credinţa ortodoxă.

Însă elementul central, decisiv, în luarea hotărârii a fost reprezentat de faptul că partidul AUR militează pentru unirea României cu Republica Moldova, pentru unirea românilor moldoveni, deziderat pentru care, iertaţi-mi patetismul, ard. Pentru acest motiv, am ales să propun filialei Iaşi un proiect propriu de realizare a unirii/proiect de re-unificare, anunţat în pagina de Năzuinţe, proiect pe care să-l supun competiţiei libere de idei din cadrul unui partid politic românesc care şi-a asumat deschis misiunea aceasta.

Aşadar, partea a treia a setului de articole despre Moldovenism, publicată acum în preajma zilei de 24 ianuarie, reprezintă o perspectivă personală asupra căii de realizare a unirii românilor moldoveni, perspectivă care se sprijină pe lecţii istorice pe care noi fie le-am uitat, fie nu am găsit răgazul necesar şi curajul să vrem să le cunoaştem. Am convingerea că ceea ce propun este viabil şi adecvat timpurilor de reflux occidental pe care le traversăm.

Textul ce urmează reprezintă un memoriu care, împreună cu studiul în două părţi al istoricului Mihai Chiper, cu care face parte integrantă, va fi înregistrat în zilele ce urmează la secretariatul Filialei Iaşi a partidului A.U.R..

Despre reclădirea Tronului Moldovei

În esenţă, propun ca Unirea cu Republica Moldova să pornească nu de la Bucureşti ci dinspre Iaşi către Chişnău, prin a)formularea, b)afirmarea şi c)promovarea unui moldovenism românesc ca proiect naţional al tuturor românilor, urmând ca Moldova din dreapta Prutului să devină principala destinaţie a investiţiilor publice româneşti, prin efortul şi sacrificiul întregii ţări şi a diasporei, iar Iaşul drept viitoare capitală culturală şi economică (şi politică?) a Moldovei reunite, în cadrul unei Românii federale.

Pentru ce adaug studiul „Valahii ne-au înşelat!”?

Ataşat prezentului memoriu se găseşte studiul istoricului Mihai Chiper – „Valahii ne-au înşelat!”, cu privire la Chestiunea compensaţiilor de care a beneficiat Iaşul după Unirea Principatelor (1859), studiu preluat în două părţi pe blogul https://theodosie.ro (partea I şi Partea a II-a), din revista Archiva Moldaviae 2018 şi 2019. Studiul tratează despre consecinţele renunţării la tronul Moldovei şi despre activitatea politică a reprezentanţilor moldoveni pentru a obţine pentru Iaşi beneficiul mutării Curţii de Casaţie şi Justiţie, iar ulterior, după ratarea definitivă a acestui obiectiv, pentru a obţine o sumă substanţială ce ar fi urmat să fie investită în proiecte de dezvoltare a Iaşului, cu titlu de compensaţie pentru pierderile de natură economică pe care Moldova le-a suferit urmare a văduvirii sale de instituţiile Domniei.

Studiul are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local, prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie”, despre dizolvarea Consiliului Local Iaşi de către Guvern, despre consecinţele folosirii sumelor plătite (incomplet şi cu o întârziere de aproximativ patru decenii) cu titlu de compensaţie pentru pierderile economice suferite de ieşeni şi de moldoveni în urma renunţării la Domnie.

Pentru cititori, se conturează clar modelul de dezvoltare a statului centralizat care deposedează de putere periferia, prin discurs politic neloial, prin oferirea unor compensaţii materiale de natură să suplinească, să cumpere, adeziunea moldovenilor la o idee generoasă în principiul său naţional, dar falimentară în practica sa socială. După cum constată istoricul Mihai Chiper fără putinţă de tăgadă, „Dosarul aduce la lumină legăminte încălcate între moldoveni şi valahi, o nesfârşită serie de promisiuni neonorate, dezastrul economic pentru Iaşi, motive care au constituit sursele întemeiate ale nemulţumirilor (…)”  Se citează în acelaşi studiu o observaţie aparţinând unui alt istoric precum că sperietoarea separatismului moldav a fost folosită necinstit, iacobin, pentru a extinde puterile regimului centralist de la Bucureşti asupra fostului principat moldav (substituind centralismul unionismului până în punctul desfiinţării totale a individualităţii politice moldoveneşti) şi pentru a înăbuşi preocupările şi interesele legitime ale regiunii şi expresia acestora.

Rolul studiului ataşat este de a evidenţia prin puterea comparaţiei factuale lecţiile istorice relevante pentru concluzia zilei, în oglindă, în anul 2022: „U.E./Europenii ne-au înşelat!”. Se va observa dureros de clar că istoria se repetă până la amănunt şi că, neînvăţând lecţiile potrivite, riscăm să condamnăm România să rămână „un oarecare târg” al Occidentului, secole de-a rândul.

De ce este acest studiu relevant? Pentru că înţelepciunea sa se aplică şi aderării la Uniunea Europenă

Pentru că observă (de la distanţă de un secol jumătate) cultura politică centralistă a Bucureştiului care s-a extins asupra ţării printr-un canon naţional construit pe etichetări sancţionatorii, problemele reale, grave, legitime ale Moldovei post-unire fiind securizate printr-un „câmp minat de stereotipuri ideologice” (M.Chiper) care înfiera orice discuţie pe această temă ca fiind disruptivă şi periculoasă pentru coeziunea naţională.

Însă, politica de acum un secol şi jumătate, care se pretindea „naţională”, „unionistă” se suprapune izbitor peste păcatele Europei şi peste reproşurile pe care naţionaliştii de astăzi, suveraniştii momentului, caută să le valorifice în contextul politicilor Uniunii Europene. Şi astăzi, eticheta de naţionalist semnifică simultan o acuzaţie implicită de separatism, anti-occidentalism, de xenofobie, izolaţionism, autarhie obtuză şi aşa mai departe.

Centralismul bucureştean este astăzi înlocuit de centralismul european, care oferă prin fondurile europene adevărate „compensaţii” care să justifice partajarea de suveranitate şi care să contribuie la îndelung aşteptata dezvoltarea economică la care ne închinăm aproape toţi. Atragerea fondurilor europene de către statul român ca principal proiect de ţară, cu sub-dezideratele sale investiţionale, se asemuieşte întru totul cu grija oarbă a ieşenilor de a obţine „cele 10 milioane lei” pentru investiţii. Aşa cum ieşenii s-au luptat pentru mutarea sediului Curţii de Justiţie la Iaşi şi românii îşi doresc astăzi să găzduiască măcar un sediu al unei instituţii europene importante. Rezultatul este acelaşi.

Şi centraliştii munteni, care au acaparat toate pârghiile de putere ale statului, considerau că nu trebuie să mai existe „munteni” şi „moldoveni” ci doar români, după cum astăzi europenii, atotputernici, ne somează să încetăm a fi bulgari, maghiari, polonezi, (nu şi în cazul francezilor sau germanilor) ci să apucăm calea progresului nivelator, care transformă identitatea naţională în „marcă protejată” bună de pus pe etichete. Ignorăm însă că prin acest proces dizolvant lichefiem pilonii identitari de susţinere comunitară, locală şi regională, structuri esenţiale de edificare a intereselor specifice şi exclusive ale naţiunii române.

Naţiunile sănătoase sunt formate din individualităţi, din familii, din comunităţi locale, regionale, naţionale care sunt angajate în apărarea şi promovarea intereselor lor legitime.

Dar, să revenim. Mihail Kogălniceanu a rezumat într-un discurs parlamentar din 1862 (nota 39, studiu I) câteva obiective de natură economică pe care şi le propunea, în calitate de politician moldovean, a fi realizate în contul compensaţiilor. Între acestea, amenajarea necesară pentru navigabilitatea Prutului şi „grabnica construcţiune a unei căi ferate”, obiective ce, după un veac jumătate, corespund fără rest acţiunii moldovenilor de astăzi pentru autostrada A8, A7 sau A13 şi, neschimbat, pentru amenajarea necesară pentru navigabilitatea Prutului.

Banii obţinuţi de ieşeni după aproximativ patru decenii au fost irosiţi în construirea unor obiective fără impact: un abator (obiectiv cică! strategic ce urma să fie motorul de export al regiunii), în lucrări de aducţiune apă potabilă şi de canalizare, precum şi în alte amenajări importante, dar fără efect de multiplicare, similar modului în care românii proaspăt intraţi în Europa şi-au descoperit pasiunea sălilor de sport, terenurilor de fotbal în pantă şi parcurilor la margine de sat.

S-a produs o provincializare accelerată a Moldovei, Iaşul şi regiunea fiind drenată demografic de elementele sale cele mai valoroase, care s-au îndreptat spre noua capitală Bucureşti. Viziunea centralistă a pauperizat nu doar economic, cât mai ales politic şi cultural, şi a făcut acest lucru din nesiguranţă şi din lipsa de încredere în viabilitatea propriului proiect.

Din punct de vedere discursiv, ca reacţie imediată la sacrificiul de sine arătat de moldoveni, Iaşul a primit titlul de alint „leagăn al Unirii”, pentru ca nu după mult timp să fie marginalizat şi stigmatizat ca fiind „târg depravat şi plin de viciuri”, „cuib de separatişti”, „Vendeea noastră”, centrul corupţiei jidăneşti şi altele.

Revolta ieşenilor din aprilie 1866 (prin care cereau revenirea la proiectul iniţial al Unirii, cu instituţii separate şi cu capitala comună la Focşani), a fost înăbuşită în sânge de soldaţii munteni. Anterior, prim-ministrul muntean Barbu Catargiu justifica lipsa unor demersuri de dezvoltare a Iaşului prin aceea că oraşul se află „într-o margine extremă” a ţării, vădind o perspectivă deloc onorantă pentru fosta capitală a celui mai important voievod românesc din evul mediu.  

Epurările frecvente ale moldovenilor din funcţiile executive ale statului şi din cele de demnitate publică au ţinut expresia politică într-o stare continuă de sub-reprezentare şi într-o imposibilitate clară de a forma o masă critică în aparatul de stat. Comparaţia cu  situaţia reprezentării noastre în aparatul birocratic al instituţiilor europene este şi ea relevantă.

Cele două părţi ale studiului furnizează multiple pasaje din cuvântările politicienilor moldoveni şi putem astfel recunoaşte o atitudine extrem de apropiată de cea a suveraniştilor zilelor noastre, de asemenea interesaţi să fie îndreptate deficienţele locale provocate de centralismul european. Studiul ataşat prezentului memoriu se face prilejul unor numeroase lecţii utile pentru noi, cei de astăzi, motiv pentru care vă îndemn să îl parcurgeţi, păstrând lentila propusă mai sus, substituind pe „valahii” din timpul Unirii de la 1859 cu „europenii” din 2022, doritori să construiască „Statele Unite ale Europei”.

Unde au greşit moldoveniştii regionalişti?

Se desprinde limpede ideea atitudinii reactive faţă de politica centralistă, lipsită de elementul politic spiritual, moldovenii neavând iniţiativa şi curajul de a se lupta cu adevărat pentru interesele regiunii, pentru a-şi enunţa cu adevărat aceste interese specifice şi exclusive (atât în plan economic, dar şi în cel politic şi cultural), altfel decât prin dezideratul unor simple înlesniri materiale. Aparent, promisiunea compensaţiilor constând într-o sumă substanţială (de „un milion de lei pe an, timp de 10 ani”) a reprezentat o nadă suficient de ispititoare pentru ca intelectualitatea moldoveană să-şi abandoneze grija şi răspunderile directe faţă de locul de baştină, devenit din fala naţiunii române un „târg depravat”. Elita Moldovei a dat totul pentru ideea Unirii şi a plătit amarnic pentru asta.

Într-un veritabil proces de făţărie virtuoasă, mulţi moldoveni s-au mulţumit cu ascendentul moral produs de victimizare (noi suntem sinceri şi principiali pentru unire, în vreme ce muntenii şi oltenii îşi calcă legământul), ascunzându-se sub umbrela principiului unionist pentru a-şi justifica abandonarea Iaşului în colbul „marginilor extreme” ale ţării. Cei care au păstrat steagul ridicat au făcut-o sub aspectul intereselor financiare de a primi compensaţiile promise sau sub aspectul funcţionării într-o logică regionalistă, revanşardă.

Deşi cele mai multe dintre temerile moldovenilor s-au adeverit şi rămân dureroase chiar şi în aceste vremuri, putem bănui că le-a lipsit cunoaşterea şi simţul de prevedere necesar să împiedice decăderea Iaşului de la statutul de capitală a celui mai important voievodat/principat românesc din istorie, a celui mai consistent rezervor de geniu şi de intelectualitate al naţiunii române.

Acest capital, pe care l-am circumscris termenului de Tron al Moldovei, cu semnificaţia de Domnie a Românilor Moldoveni, a fost abandonat în negura vremurilor ca fiind o idee anacronică, similar modului în care se încearcă astăzi a se renunţa la ideea independenţei şi suveranităţii naţionale în favoarea statului federal european.

Unde greşesc suveraniştii români de astăzi?

Asemenea moldovenilor de atunci, suveraniştii români de astăzi se blochează într-o abordare fără orizont de creştere, chiar dacă ideea părăsirii Uniunii Europene sporeşte în notorietate. Însă la fel s-a întâmplat şi în Moldova din trecut, acolo unde discursul „regionalist” şi subiectul „compensaţiilor” a consumat energia publică pentru patru decenii şi chiar şi după Unirea din 1918.

Manualul de istorie ne vorbeşte astăzi despre înfruntarea dintre liberali şi conservatori ca fiind definitorie pentru dezvoltarea statului român, deşi formal Partidul Naţional Liberal s-a constituit la 1875 iar cel Conservator la 1880. De esenţa vieţii publice din acele vremuri a fost tensiunea între centralişti şi regionaliştii moldoveni, ajungându-se chiar şi la marea vărsare de sânge de la Iaşi din 1866 sau la dizolvarea Consiliului Local Iaşi de către Guvern.

Prin urmare, notorietatea temei şi chiar ţinerea prim-planului agendei publice nu reprezintă o victorie sau o asigurare a unui progres notabil pentru România sub aspectul suveranismului. Moldovenii au căpătat aproximativ 6,5 milioane lei, într-un final, bani care s-au topit în mersul serviciilor publice într-un simplu municipiu, decuplat de importanţa sa pentru naţiunea română, sacrificat pe altarul statului unitar ale cărui promisiuni de propăşire nu s-au împlinit nici după un veac şi jumătate, chiar dimpotrivă.

Este plauzibil ca fondurile europene de tot felul să se consume în proiecte precum o autostradă sau alta, dar fără niciun impact asupra naţiunii române la scară istorică. Pe de altă parte, ceea ce sacrificăm astăzi sub aspectul suveranităţii şi al achiesării la dublul limbaj european, este cert că strâmbă sufletul românesc şi o poate face în veac.

Centralismul, în forma sa iacobină, a şters cu buretele o componentă identitară majoră a românilor moldoveni similar felului în care filo-europenii de astăzi forţează dispariţia elementelor etnoidentitare naţionale, ce se vor menţinute sub forma unor naive afinităţi folclorice.  

Simpla împotrivire exercitată sub forma unei rezistenţe îndărătnice şi bombănitoare faţă de progresul ideii „federalismului european” nu va fi suficientă, astfel cum putem învăţa din istorie. Modelele de suveranism de la care ne inspirăm astăzi sunt Ungaria şi Polonia, ţări care sunt animate de un puternic proiect naţional, chestiune care fie lipseşte românilor, fie este formulat în şabloane neviabile (de pildă, unirea cu Republica Moldova în cadrul U.E.). România trebuie să iasă din Uniunea Europenă pentru motivele corecte, altfel riscă să irosească şi jertfa de până acum, adăugând durere peste vătămare, aşa cum a fost istoria Moldovei de la Petru Rareş încoace.

Un altfel de RoExit! Moldova Mare!

Penser contre c’est penser comme! A gândi împotriva Uniunii Europene îi confirmă poziţia şi ascendentul, produce înlănţuire emoţională şi ne plasează într-o zonă de minoritate politică, previzibilă şi uşor gestionabilă în cadrul procesului european de disoluţie identitară.

În acest context, ideea românească trebuie transpusă nu într-un proiect „Anti-orice” ci într-unul constructiv, pozitiv, de altă natură. RoExitul trebuie să devină un efect natural al împlinirii unui obiectiv superior aparţinând în chip firesc naţiunii române şi, după mintea mea, acest proiect, mai mult decât oricare altul, trebuie să fie recuperarea ideii de moldovenism românesc, de reclădire a Tronului Moldovei. Nu formulez un apel pentru monarhie, deşi nici nu o exclud, cât propun să cugetăm la modalitatea în care naţiunea română poate reconstrui partea românească de Moldovă astfel încât să constituie nucleul politic, economic şi cultural pentru reunificarea teritoriilor moldoveneşti într-o casă şi un cămin autentic pentru românii, ruşii şi ucrainienii ce trăiesc pe aceste meleaguri.  

Capitalele istorice ale Moldovei se regăsesc pe teritoriul nostru, însă acest lucru nu este suficient pentru reunificare, de vreme ce statul român îşi conservă ideea centralismului în toate componentele sale vătămătoare, continuând politica de stigmatizare necinstită şi de eschivă neloială de la răspunderea sa faţă de identitatea regională şi patriotismul local, chiar şi când sunt exprimate sub forma regionalismului şi principiului subsidiarităţii de factură europeană.

Avem nevoie ca Moldova mare să fie reconstituită de la cele mai de bază elemente ale sale, proces în care nu putem să nu luăm seama la priceperea birocratic-administrativă a Uniunii Europene, la principiile bunei-guvernanţe, la managementul politicilor publice. Experienţa noastră europeană reprezintă în acest context un atu, precum este şi centralismul statului unitar, fiind vorba despre experienţe şi greşeli pline de învăţăminte pentru cei ce-şi doresc să construiască ceva durabil.   

De care pericole ne fereşte centralismul?

Teoretic, de dezbinare, produsă sau indusă. Statele slabe nu pot fi federaţii pentru că se pot rupe la primul şoc. Se presupune că un stat unitar este mai rezistent întrucât structura sa de putere se manifestă vertical, într-un cadru lipsit de concurenţă şi paralelism instituţional, păstrându-şi o singură sursă de legitimitate. Centralismul are însă şi un preţ, care a devenit vădit odată cu pandemia şi cu lipsa cronică de încredere (pe bună dreptate!) în stat şi în instituţiile sale, criză de încredere care nu mai poate fi depăşită prin resurse proprii. Este preţul desconsiderării palierului local şi regional al vieţii sociale, locul unde trebuie să se producă diferenţele ce aduc plus valoare în cadrul aceluiaşi neam. Centralismul politic şi administrativ adoptat de România, în scopul cumulării tuturor pârghiilor de putere de către politicianul bucureştean, se asemuieşte dorinţei părinţilor ca fiii lor să arate la fel, să se comporte la fel şi să reacţioneze mereu la fel, fiind ţinuţi strânşi laolaltă doar de autoritatea părintească. Dar de îndată ce autoritatea părintească dispare, unitatea fraţilor se stinge, pentru că nu se susţine de amintiri comune, de experienţe împărtăşite, de greşeli, de iertare, de îngăduinţă.

Oricine are o minimă înţelegere politică şi de natură sociologică poate pricepe că încrederea în statul român, astfel cum se prezintă astăzi, nu se mai poate reclădi nicicum: nici pe calea îmbunătăţirii serviciilor publice, nici a creşterii ofertei politice, nici a schimbării culturii organizaţionale şi nici măcar printr-o reformă constituţională, chiar şi dacă oricare dintre aceste obiective ar fi cu adevărat la îndemână. Încrederea în statul român nu se poate reclădi nici chiar dacă ar apărea o ameninţare din exterior, nici chiar dacă ar fi una militară.

Cinismul nihilist şi abandonarea statului român de către cetăţenii săi pot/vor compromite orice iniţiativă, orice demers colectiv. „Cuminţenia Pământului” şi „România Educată” sunt doar două iniţiative care probează eşecul cauzat de abandonarea statului, chiar şi în circumstanţe care, în teorie, ar fi garantat un oarecare grad de succes. În România de azi, un procentaj crescut sau aşa-zis „confortabil” este marca absolută a izolării. Să fii votat cu 80% reprezintă moarte civică şi politică sigură, lucru care poate fi explicat doar prin climatul de abandon colectiv faţă de puterea oficială.  

Statul unitar promite coeziune naţională. Însă o face nu prin aducerea păcii sociale, ci prin slăbănogirea simţului comunitar local, regional şi, pe cale de consecinţă, naţional.

Într-un asemenea climat, proiectul reclădirii Tronului Moldovei, asumat deschis (doar!) de acei români care ard pentru ideea reunificării, poate constitui un nou început pentru naţiunea română.

Ce tipuri de moldovenism cunoaştem astăzi?

În Republica Moldova avem de-a face cu un moldovenism prorus, care continuă în anumite formule actualizate teoria sovietică a moldovenismului ca element distinct de românism. De partea cealaltă, regăsim pe de o parte românismul unionist formulat cu ajutorul Bucureştiului şi, pe de alta, moldovenismul statalist-proeuropean, aflat acum la putere la Chişnău.

Cele trei categorii sunt blocate într-o încleştare care nu are capacitatea de a produce suflul sufletesc necesar pentru un eveniment istoric precum reunificarea, nici dacă unionismul ar obţine marja electorală necesară. Cei care urmăresc scena politică din Basarabia pot constata cu uşurinţă faptul că cele trei facţiuni ale societăţii evoluează în paralel într-un joc de contrabalansare menit să împiedice realizarea obiectivului celeilalte facţiuni.    

Faţă de aceaste împrejurări, poate fi util un moldovenism românesc care să reia şi să valorifice capitalul istoric al regiunii noastre, moldovenism care să fie orientat spre slujirea celorlalte bucăţi de Moldovă, aflate în afara hotarelor. Acest lucru presupune un reviriment cultural moldav, de reconectare la lumea rusă, la limba rusă, presupune cunoaşterea civilizaţiei ucrainiene, astfel cum se prezintă aceasta astăzi. Toate acestea, cu scopul de a produce de partea dreaptă a Prutului liantul care să lege laolaltă diferitele etnii ce compun astăzi populaţia Moldovei Mari.

În lipsa unui moldovenism românesc de masă, care să cunoască îndeaproape evoluţiile lumilor rusă şi ucrainiene, este plauzibil că vom repeta greşelile din trecut, din interbelic, când am făcut unirea dar nu am avut răgazul de a realiza şi înfrăţirea.

Moldovenismul inspirat de Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab

Dacă uniri şi federaţii apar des în viaţa popoarelor, înfrăţirile sunt rare. România este dată ca exemplu de bună convieţuire între minorităţile etnice, dar este discutabil dacă aceeaşi situaţie se va menţine atunci când s-ar alipi Moldovei teritoriile care lipsesc. În orişice caz, între maghiari şi români relaţiile sunt mult mai dificile decât par, pacea fiind dată de „răbdarea, răbdarea şi îndelunga răbdare” a românilor. Este puţin probabil ca un model similar de comportament să fie viabil în cazul Moldovei. Moldova Mare ar avea însă avantajul ortodoxiei, care să funcţioneze nu doar ca liant cultural ci ca mijloc asumat pentru înfrăţire.

Când spun înfrăţire, mă refer la înfrăţirea dintre români, ruşi, ucrainieni şi găgăuzii ce trăiesc pe aceste meleaguri. Iar când proclam ortodoxia ca teren comun pentru această înfăptuire, am în vedere nu doar ritualul religios cât mai ales duhul care animă viaţa socială, civismul ortodox. Moldovenismul românesc asumat deschis ca proiect de ţară ar avea o funcţie de banc de încercare (sandbox), prezentându-se ca o ofertă celor ce cred în buna înţelegere între popoare, ca rod al înduhovnicirii.

Tradiţional, Moldova este reprezentată de statura istorică a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, personalitatea cea mai ilustră şi glorioasă, revendicată de toate cele trei facţiuni concurente în Republica Moldova. Dar Ştefan cel Mare şi Sfânt nu reprezintă modelul de sfinţenie util edificării Moldovei Mari, cât îndrăznesc să cred că este Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

Ce are în plus Sfântul Voievod Neagoe Basarab?

 „Învăţăturile…” nu trebuie înţelese ca document programatic, care să stea la baza unei doctrine politice, ci ca scrisoare şi îndemn personal. Din Învăţături nu derivă o ideologie, un model uman abstract de sfinţenie, de politică militară glorioasă (deşi nu lipseşte!) cât o veritabilă învăţătură de credinţă comunicată fiului şi urmaşilor. Sfântul Voievod Neagoe Basarab ne spune că fiecare persoană pe care o întâlnim ne este prilej de mântuire şi îndatorire de sfinţire. Discursul teologic a strâmbat oarecum semnificaţia expresiei „prilej de mântuire”, tratând-o cu o uşurinţă nepermisă înrucât e în natura prilejului să tot răsară.

Pentru Sfântul Voievod Neagoe Basarab, omul trimis de Dumnezeu în cale reprezintă o nouă treaptă de care nu se poate lipsi în urcuşul duhovnicesc, motiv pentru care Sfântul Voievod, ca nimeni altul, învaţă ca Voievodul să se coboare de fiecare dată la sufletul slujitorului său, să nu treacă mai departe până ce starea aceluia nu-l va odihni. Sfântul Voievod Neagoe Basarab nu emite prescripţii de comportament duhovnicesc, ci cere urmaşilor săi să trateze pe fiecare suflet în parte ca pe o răspundere duhovnicească particulară. În acest context, al vieţuirii duhovniceşti de zi cu zi alături de Sfântul Voievod, doi mari boieri de la curtea domnitorului „se lepădară de lume și să dœderă vieții călugărești”.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar să nu tratăm cu uşurinţă pe aproapele, ci din aproape în aproape, citit „om cu om” să se clădească Moldova Mare, indiferent de limba vorbită şi de etnie. Despre aceste lucruri, voi aduce completări într-un articol separat.

Totuşi, ce ne facem cu ruşii?

Rusia este, din câte îmi dau seama, cea mai covârşitoare prezenţă naţională în conştiinţa românilor. Nici americanii, nici europenii, nici vreo altă naţiune anume nu este atât de lesne invocată în discuţii şi polemici, indiferent de subiect. E limpede că pentru orice de vină sunt şi au fost ruşii. Tot ruşii urmează să ne facă rău, direct sau indirect. Această particularitate ar trebui să dea de gândit, dacă ne-am ocupa cu această îndeletnicire a gânditului.

Din păcate, Rusia va rămâne marea noastră piatră de poticnire în reclădirea Moldovei iar acest lucru se întâmplă pentru că ni se pare că ascendentul nostru moral este unul zdrobitor. De oricare capăt am apuca relaţiile româno-ruse, dreptatea este în aşa mare măsură de partea românilor, suferinţa provocată de ruşi atât de cuprinzătoare, continuă, nedreaptă şi de gratuită, încât ni se pare imposibil a găsi altă cale decât ura, dispreţul şi depărtarea.

Rusofobia noastră este într-atât de îndreptăţită şi de întemeiată încât, moralmente vorbind, rusofobia reprezintă principalul tezaur moral al societăţii româneşti de astăzi. Orice dosar istoric, mai vechi ori mai nou, dovedeşte faptul că răul produs de Rusia este fără egal. Iar dacă rusofobia este un tezaur, este lesne de priceput că nimeni nu poate renunţa la o asemenea comoară de îndreptăţire morală.

Refluxul occidental s-ar putea să producă o debalansare, în sensul că pentru unii dintre români valoarea tezaurului s-ar putea să conteze mai puţin în raport de oportunităţile ce se vor deschide odată cu reafirmarea puterii ruseşti pe aceste plaiuri. Aşa cum regimul afgan a sucombat de îndată ce americanii au părăsit ţara, mulţi rusofobi de astăzi par că-şi pregătesc terenul pentru un „reviriment cultural” de polaritate inversă.

Însă acest tip de pendulare, pe care societatea românească l-a mai cunoscut după al doilea război mondial, nu este nici sănătos şi nici de folos.

Moldovenismul românesc poate produce un tip de relaţii româno-ruse care să reprezinte o sămânţă şi o promisiune pentru altă substanţă istorică, una care să ajute la reclădirea Moldovei Mari. Pentru aceasta trebuie să începem a ne ruga pentru duşmani, pentru toţi ruşii, şi popor şi conducători, trebuie să avem curajul să renunţăm la tezaurul rusofobiei. Eu unul, îndrăznesc să dau mărturie că acest cufăr, frumos la arătare, mare şi împodobit cu nestemate, e plin de balauri. Lentila magică prin care am văzut înăuntrul cufărului este Alexandr Soljeniţîn, un titan şi director moral pe care l-aş propune ca figură centrală pentru moldovenismul nostru conciliant.  

Care este riscul nostru imediat?

Riscul este ca Moldova Mare să se facă fără români, prin extensiunea moldovenismului sovietic actualizat, altoit cu românismul celor care redescoperă confortul laxismului moral, cu ruşii vecini la Nistru, Prut sau Dunăre. Prea mulţi dintre vecinii noştri au interesul geopolitic şi geoeconomic al apariţiei Moldovei Mari, iar acest interes poate fi ponderat printr-o investiţie substanţială a poporului român în această idee, care trebuie să îi aparţină mai întâi lui, cum este şi firesc.

Un proiect federativ presupune o înţelepciune pe care politicienii români nu au ştiut să o dovedească până în prezent, presupune un obiectiv de putere regională şi o afirmare specifică în plan internaţional. Obiectivul României de a investi substanţial, material şi moral, în edificarea Moldovei Mari ne-ar ridica la un cu totul alt nivel al năzuinţelor colective, fără să repetăm greşelile regionaliştilor moldoveni de acum un veac, căutând ideea RoExit doar ca să fim şi noi în rând cu lumea eurosceptică.

RoExitul se va produce în mod firesc dacă vom reclădi Moldova Mare, fără să fie nevoie să constatăm că: „Europa ne-a înşelat!”  

Riscul nostru imediat este să considerăm Moldova Mare un proiect al moldovenilor, al unora care nu se simt români, care trădează cauza statului unitar şi colaborează cu duşmanii vădiţi ai ţării noastre şi ai aliaţilor noştri. Din păcate, dacă românii nu vor dori să reclădească Moldova Mare, i-o vor construi-o alţii, dar pe spezele sale.

De unde să începem proiectul Moldovei Mari?

România se străduie să încheie cu Republica Moldova un nou Acord de asistenţă tehnică şi financiară, demers care nu este bine primit de fraţii basarabeni din cauza atitudinii de grof pe care Bucureştiul doreşte să o manifeste în continuare, similar modului în care granturile norvegiene/germane au orientat activitatea ONG-urilor din România. Acordul va fi probabil încheiat, în cele din urmă, situaţia Republicii Moldova fiind una cu adevărat dificilă.

Însă, fondurile nerambursabile puse la dispoziţie Republicii Moldova, ori altele anume constituite, ar putea finanţa proiecte derulate şi în dreapta Prutului, pentru exact aceleaşi argumente de oportunitate. Este limpede că Partea românească a Moldovei are nevoie de o infrastructură materială şi socială rezonabil de bine constituită pentru a putea reprezenta contraponderea românească într-un eventual proiect rusesc de construire a Moldovei Mari.

Chiar dacă aparent vorbim despre o investiţie care, în cel mai negru scenariu, ar ieşi (parţial) de sub controlul statului român, s-ar produce un capital cultural care dăinuie mult după ce se vor risipi construcţiile edilitare menite să sprijine acest proiect.

Proiectul Moldovei Mari începe cu punerea sistematică în discuţie a sugestiei, mai întâi într-un cadru specializat, cel din interiorul unui partid politic.