În perspectiva zilei de 24 ianuarie când sărbătorim „Unirea Principatelor” consider potrivită publicarea unui set de trei articole pe tema moldovenismului. Primele două articole reprezintă părţile unui studiu istoric despre împrejurările politice, economice, culturale şi sociale din Moldova în deceniile ce au urmat acestui eveniment.

Studiul publicat în volumul Archiva Moldaviae are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie” sau despre dizolvarea Consiliului local Iaşi de către Guvern, dar rămâne o lectură specializată şi inaccesibilă celor străini de aceste chestiuni.

Am scris în mod repetat pe acest blog faptul că suntem datori să configurăm un moldovenism românesc consistent, întemeiat pe baze istorice, care să deschidă perspectivele reunificării teritoriilor moldoveneşti şi integrarea acestora în forme de organizare statală românească, proiectate să funcţioneze federativ. Consider că atât moldovenismul sovietic cât şi cel european sunt dăunătoare intereselor naţiunii române şi că suntem prizonierii unor formule explicative ficţionale, complet nerealiste, despre modalitatea în care am putea obţine reunificarea naţiunii şi teritoriilor istorice.

Prima parte a studiului poate fi lecturată aici iar partea a treia poate fi citită aici.



„Valahii ne-au înşelat”.
Chestiunea compensaţiilor laşului în acţiunea politică moldovenească după unire (1862-1874) (II)

În intervalul 1866-1874, promisiunea compensaţiilor acordate Iaşului de Constituantă traversase etape succesive de amânări. A fost perioada configurării unui discurs regionalist printre politicienii moldoveni şi evidenţierea problemelor de funcţionare a unirii şi a carenţelor induse de centralism. Odată cu constituirea unui discurs despre „Moldova sacrificată” pe altarul unirii şi apoi uitată, în rândul foştilor unionişti şi separatişti se produceau o serie de mutaţii şi regrupări politice elocvente. Mulţi dintre ei se regăseau aproape natural într-o formă de contestare a centrului, vizibilă în acţiunile şi voturile parlamentare în aspectele ce ţineau de interesele moldoveneşti.

Legea promulgată la 31 decembrie 18741, asupra întrebuinţării celor 10 mili­oane de lei votate de Constituantă pentru oraşul Iaşi în şedinţa din 29 iunie 1866, prevedea în mod expres alocarea sumei de bani. Era un fond inalienabil, pentru lucrări de salubritate publică (canalizarea apelor Bahluiului şi Calcainei) şi alte îmbunătăţiri edilitare, precum un institut comercial şi un muzeu indus­trial, cât şi pentru construirea unei cazărmi în Copou. Nu fondul în sine putea fi folosit, ci dobânda, ceea ce reducea foarte mult suma efectivă aflată la dispoziţia Primăriei Iaşi. Oricum, legea rămânea inaplicabilă, întrucât guvernul Lascăr Catargiu nu a mai fixat procedurile financiare de constituire a fondului, ceea ce nu a împiedicat autorităţile ieşene să considere statul dator oraşului potrivit legii din 1866. Astfel, într-o dare de seamă pe anul 1877, mai exact ,,Răfuirea datoriilor statului către comună”, primarul Scarlat Pastia includea suma de 3 milioane de lei – „cuveniţi comunei pe anii 1870, 1871, 1872 [corect ar fi 1875, 1876, 1877 – n.n., M.C.] după votul Constituantei din 1866, reînnoit prin mai multe voturi posterioare ale camerelor legiuitoare de a se înscrie în bugetul statului”2.

Era o formă de a menţine în atenţie compensaţiile şi de a pune presiune pe guvernul de la Bucureşti. În acest scop, la scurt timp după votul legii în Senat (26 ianuarie 1874), în 19 februarie 1874 Consiliul comunal dezbătea noua formulă a compensaţiilor, autorizându-l pe primarul Nicolae Gane să obţină o învoială cu Guvernul. Dorinţa autorităţilor ieşene era ca statul să plătească cele 10 milioane de lei în termen de cinci-şase ani, perioadă în care să i se achite oraşului Iaşi şi o dobândă anuală de 7%, medie a pieţei financiare[1].

Demersurile lui Gane se blocau la Guvern. Problema rămăsese resursa financiară pentru constituirea fondului de despăgubire. În lipsa finanţelor, în cadrul Consiliului comunal era tot mai discutată o soluţie de rezervă avansată de M. Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor la sfârşitul anului 1873[2]: în contul achitării celor 10 milioane, Iaşul ar fi putut să primească o parte în moşii din jurul oraşului, iar suma rămasă neacoperită să se plătească de Guvern, în termen[3]. Şi această soluţie a rămas însă, la rândul ei, blocată câţiva ani.

O lege considerată „tragere pe sfoară”

După obţinerea Independenţei, Guvernul Ion C. Brătianu a forţat o lege care completa formula compensaţiilor din 1874, schimbându-i însă cu totul sensul şi conţinutul. Prilejul l-a constituit adresa Consiliului comunal către aleşii ieşeni, în preajma votării bugetului din 1880, pentru a face „demersuri personale şi insistente”, prin depunerea de amendamente în Cameră, în scopul acordării celor 10 milioane[4]. Alte promisiuni corelate cu aplicarea legii compensaţiilor au fost auzite în Cameră odată cu incendiul devastator al Palatului Administrativ – acolo funcţionau sediile Prefecturii, Comitetului Permanent, Prefecturii Poliţiei, Tribunalului, Curţii de Apel, Arhivelor Statului, casieriei, poştei, telegrafului – din noaptea dintre 13/14 ianuarie 1880[5].

Contextul derulării discuţiilor dintre reprezentanţii autorităţii locale şi Guvern a fost încurcat şi, mai ales, plănuit de la Bucureşti într-o logică a faptului împlinit. Fostul primar Nicolae Gane, în postura de consilier local şi de deputat de această dată, a fost abordat de ministrul de Finanţe, Ioan Câmpineanu, comunicându-i-se intenţiile Guvernului de a se achita compensaţiile votate de Constituantă[6]. Cu acel prilej informal, Nicolae Gane era îndemnat să obţină din partea Consiliului un mandat ca să trateze cu ministrul de Finanţe. Gane, nedorind să ia asupra sa o răspundere delicată, îl coopta şi pe Vasile Conta, deputat de colegiul al III-lea de Iaşi, pentru că îl considera amic personal al prim-ministrului I. C. Brătianu şi spera să obţină „concesii”. Cei doi, pe baza unei delegaţii trimise telegrafic de Consiliul comunal, intrau în discuţii informale cu reprezentanţii guvernului. Într-o primă discuţie, desfăşurată la Domeniile Statului, Iaşului i s-au oferit şapte moşii (Aroneanu, Copou sau Rediu, Moara Dancu, Şapte Oameni, Cârlig, înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia şi Tomeşti), cu o suprafaţă în scripte de 6.553 fălci (dar neverificată) şi un venit anual de 59.910 lei, plus toate acareturile şi locurile virane din Iaşi, estimate la un venit anual de 41.259 lei[7]. Propunerile au fost refuzate de Consiliul comunal din considerentul că nu acopereau suma celor 10 milioane. Consiliul mai pretindea suplimentar moşia Rediu lui Tătar, pe care administraţia Domeniilor Statului o credea vândută, şi Hlincea, amplasată în mijlocul celorlalte moşii, plus embaticurile de pe la diferite persoane din Iaşi. Cu noile cereri, la o a doua şedinţă, cu aproape întreg guvernul de faţă (participau I. C. Brătianu, ministrul de Justiţie – Anastase Stolojan, cel de Interne – Mihail Kogălniceanu, ministrul de Finanţe – Ioan Câmpineanu, Ştefan Nei – reprezentant al Administraţiei Domeniilor Statului), Gane şi Conta obţineau ceea ce ceruseră. Cu tot cu noile moşii (în suprafaţă de 1.200 de falci) şi embaticuri (85 la număr) se spera la un venit anual de 113.589 lei. Din câte se observă, natura consultărilor dintre guvern şi autorităţile locale ieşene avea caracterul unei negocieri între două părţi. Cu cedări de o parte şi reven­dicări suplimentare de cealaltă parte, în vederea obţinerii unui acord. Guvernul părea interesat în obţinerea unei încuviinţări, care să figureze în rândul succe­selor politice prin îndeplinirea votului Constituantei de la 1866.

Totuşi, circumspecţi, la finalul întrevederii cu Guvernul, Gane şi Conta n-au subscris vreun act, în absenţa unui mandat şi vot de la Consiliu de a încheia ceva definitiv. Ei şi-au definit rolul ca unul intermediar, doar de a cere achitarea „conştiincioasă a datoriei consfiinţită prin votul Constituantei”, nicidecum de a angaja răspunderea autorităţii administrative ieşene. Vexaţi, miniştrii le-au transmis imperativ că acela era „ultimul lor cuvânt, ultima limită a concesiei către oraşul Iaşi şi că vor prezenta proiectul în Cameră”[8]. Avertismentul avea să fie pus în practică. Când a venit momentul prezentării proiectului în Adunare, cei doi reprezentanţi ieşeni au constatat cu stupoare că era modificat, prin introducerea unui nou articol, nr. 6 – referitor la dublarea impozitului agricol de la 3% la 6% (Legea din 1862 scădea impozitul funciar plătit la jumătate; în 1871, când s-a urcat impozitul funciar la 6%, pentru Iaşi a rămas la 3%) – prezentat ca şi cum Iaşul aderase la forma iniţiată de Guvern.

Paşii legislativi prin care se ajunsese la o formulă considerată necon­venabilă de reprezentanţii ieşeni erau însă mai complicaţi. Pe 7 aprilie 1880, ministrul de Război, Dimitrie Leca, înaintase Adunării noul proiect de lege. C. A. Rosetti, preşedintele Camerei, susţinea că nu se impunea „urgenţa” votului întrucât Adunarea era deja „convinsă”[9]. Proiectul era trimis în secţiuni şi, foarte rapid, Nicolae Ionescu, în şedinţa din 9 aprilie 1880, în calitate de raportor, anunţa că secţiunile adoptaseră proiectul guvernului, cu excepţia art. 6: „Disposiţiunile legei din 31 martie 1862, ale legei din 13 martie 1871 şi ale legei din 24 ianuarie 1875 sunt şi rămân abrogate întrucât privesce oraşul Iaşi”. O asemenea prevedere, semnala Nicolae Ionescu, dubla impozitul funciar ce-l aveau de plătit ieşenii în momentul lichidării datoriei statului de 10 milioane vechi către comuna Iaşi. Respingând abrogarea legilor din 1862 şi 1871, deputaţii din secţiuni erau unanimi în aprecierea că o asemenea măsură era nepotrivită, fiindcă impunea o sarcină care era „de un interes general pentru toată ţara” şi care se răsfrângea „mai târziu asupra generaţiunilor viitoare”. Deputaţii insistau că „sentimentele, care au inspirat Guvernul Măriei Sale aducerea prezentului proiect de lege, excludeau orice conexitate legislativă cu dispoziţiunile edictate atât înainte, cât şi după votul constituantei”. Însuşi ministrul de Finanţe afirma în termeni expreşi: „[.,.] credem că astăzi este bine şi suntem datori sub toate punctele de vedere să ne achităm datoria ce avem către oraşul Iaşi”. Apoi, analizând dispo­ziţiile proiectului de lege şi estimând la 3.703.703 lei şi 74 de bani (lei noi) valoarea imobilelor ce se cedau oraşului Iaşi, ministrul încheia cu următoarea explicaţie:

Această cifră este datoria oraşului Iaşi, după votul Constituantei şi legea din 1875, cu modul acesta Statul se liberează de o datorie ce are către comuna Iaşi, fără a împovăra prea mult tezaurul public, şi comuna are avantagiul de a putea imediat să purceadă la îmbunătăţirile care să cere de la dânsa şi care se prevăd anume în anexatul proiect de lege[10].

La votul propriu-zis, primele cinci articole treceau cu mici modificări, însă art. 6 genera discuţii tensionate. Cel mai îndârjit susţinător era ministrul Finan­ţelor, Ioan Câmpineanu, pe considerentul că Iaşul, după plata compensaţiilor, trebuia să nu „mai beneficieze de o lege de favoare”. Ministrul susţinea că înjumătăţirea impozitului a fost dată pentru a compensa deprecierea valorii proprietăţilor din anul 1862, momentul centralizării.

Cine ar putea garanta că proprietăţile mai toate nu şi-au schimbat valoarea şi astfel cine le-a luat atunci depreciate, azi, când ar plăti impositul funciar n-ar plăti pe valoarea actuală a proprietăţii? Pricepeam concesiunea făcută proprietăţii care a pierdut, dar astăzi ar fi un privilegiu în favoarea acelora care au cumpărat proprietatea depreciată, căci ceea ce dădeam proprietăţii de origine care a păgubit, azi se traduce în câştig pentru proprietarii care au cumpărat acele proprietăţi.

Mai precis, la ce anume se referea I. Câmpineanu? Spiritul legii şi „ideea naţională” care a inspirat guvernul, afirma el, erau ca proprietăţile „să se vândă românilor”. Ministrul susţinea răspicat că „proprietatea mare” era în mâna străi­nilor” (deci guvernul se temea de o „speculaţie” a evreilor), şi că, prin introducerea impozitului, Guvernul Brătianu de fapt se ferea să „acorde un privilegiu” evreilor, nu românilor. Exista opinia în cercurile guvernamentale că motivul stabilirii evreilor în număr mare în Iaşi era tocmai impozitul mic pe proprietate.

Poziţia ministrului de Finanţe îi scandaliza pe deputaţii moldoveni, unii dintre ei vechi militanţi în chestiunea compensaţiilor. Andrei Vizanti, deputat liberal de Roman, îl combătea pe Câmpineanu, fiind primul care-şi exprima consternarea pentru combinaţia făcută de Guvern între impozitul funciar şi votul Constituantei de la 1866, în condiţiile în care ar fi putut propune o lege separată referitoare la impozit. Apoi, constata logica ciudată a ministrului de Finanţe: Iaşul nu intrase în posesia celor 10 milioane şi nu se bucurase de îmbunătăţirile vizate, în schimb impozitul era imediat crescut[11]. Totodată, contrazicea opinia Guvernului că proprietatea mare în Iaşi ar fi fost în mâinile evreilor. Mai impor­tant, Vizanti era primul deputat care observa că venitul estimat a fi obţinut din administrarea proprietăţilor cedate Iaşuluise întorcea înapoi în visteria naţională, dacă impozitul funciar se dubla[12], fapt care compromitea scopul urmărit de Constituantă şi producea nemulţumire legitimă atât în Iaşi, cât şi în ţară.

Breşa în rândul foştilor militanţi pentru compensaţii era marcată surprin­zător tocmai de fostul separatist Th. Boldur Lăţescu. Trecut în tabăra guver­namentală, acesta vorbea de binefacerile PNL către Moldova şi susţinea formula guvernului, fiindcă era „bine ca Iaşii să reintre în legea comună, să contribuie şi el la greutăţi, să întâmpine şi el la cheltuielile ţării”, prin plata impozitului funciar. Boldur Lăţescu insista că nu doar Iaşul a făcut sacrificii, ci întreaga Moldovă, dar oraşul a mai beneficiat de unele compensaţii: „Cât pentru Iaşi, este destul aceasta: să se termine odată cu aceste tânguiri care periodic se ridică, şi care sunt mai nejustificabile, să se termine odată cu acest spirit”[13].

Au fost doar primele şarje oratorice. În următoarea şedinţă de la 10 aprilie, ordinea zilei era deschisă cu dezbaterea controversatului articol 6, în prezenţa celui mai puternic om politic al momentului. Prim-ministrul I. C. Brătianu, în forma maximă a autorităţii lui politice, ţinea să amendeze afirmaţiile lui Boldur-Lăţescu, potrivit căruia „guvernanţii ar fi făcut o favoare Iaşilor” şi Partidul Liberal ar fi „fost cavaler”. Prim-ministrul susţinea că a aplicat legea şi nu a făcut un „favor”, nici nu a mânuit averea statului „ca un cavaler”. Considerând compensaţiile acordate Iaşului o consecinţă a efectelor negative ale unirii, Brătianu dezvolta o viziune istorică despre asperităţile inerente survenite în „pacificarea Moldovei”, procesul unirii, arhitectura puterii în noul stat, despre perdanţii şi câştigătorii unificării.

Toate statele mari s-au format prin anexări şi prin contopiri. Francia chiar era împărţită în o mulţime de State suverane şi toate acele State s-au alipit la un tot, sau prin cuceriri, sau prin fusiune de bună voe. Astfel s-a format Statul Franciei şi n-am văzut nicăieri în istorie zicându-se că Burgonia sau Lorena s-au plâns că au fost jicnite prin unirea lor cu Francia.

La observaţia lui Boldur-Lăţescu că acestea ar fi fost „cucerite cu sabia”, Brătianu a replicat:

Cu atât mai mult când au fost cucerite cu sabia ar fi putut să plângă. Au putut să se plângă ducii care le guvernau; dar provinciile acelea nu s-au plâns că dacă s-au unit cu Francia ele au făcut sacrificii. […] Să ne uităm la Piemonte, care s-a anexat la Italia, şi care împreună cu alte provincii compun statul Italia de astăzi. Oare se plânge Piemontele de anexiunea lui la Italia[14]?

Au fost fraze pe care, ulterior, regionaliştii le-au reţinut ca exemple ale viziunii „colonialiste” dezvoltate de elita politică valahă în raport cu Moldova. Asemănând situaţia Piemontului cu a Moldovei şi a Valahiei cu Italia, regio­naliştii moldoveni au acuzat paradigma „anexiunilor” şi „cuceririi” în care era tratată regiunea de dincoace de Milcov[15].

În acelaşi discurs, Brătianu aborda situaţia specială a capitalei de stat care se alipeşte altui stat. Intervenţia semnala, destul de clar, o nouă conotaţie pe care liderul liberalilor începea să o acorde compensaţiilor şi să o dezvolte ulterior prin mutarea accentului de la un litigiu moldo-valah spre terenul luptei comune împotriva evreilor care dominau economic fosta capitală. Brătianu susţinea menţi­nerea art. 6 şi arăta că „nu dă [compensaţii – n.n., M.C.] pentru a satisface inte­resele unor locuitori particulari din Iaşi”, ci pentru un Iaşi care, cât a fost capitală, era în condiţii mai bune de a lupta împotriva elementului străin, dar în urma unirii se găsea în „condiţiuni inferioare” şi, prin urmare, trebuie să i se ofere acele condiţii pentru ca să fie „centru de apărare şi desvoltare a naţionalităţii”.

De aceea am pus şi condiţiuni, ce să se facă cu acele mijloace care se dau Iaşilor, fiindcă voesc ca Iaşii să ajungă a absorbi şi a contopi elementele străine, iar nu să fie absorbit şi contopit de acele elemente. Voi da dar, pentru asemenea scop, iar nu ca să câştig partisani ca guvern, căci n-aş fi la înălţimea datoriei mele când aş voi să dau pentru ca să câştig favoarea populaţiunii ieşene, făcând pe cavalerul cu averea Statului[16].

La rândul său, Nicolae Ionescu mai sesiza intenţia greu de justificat a Guver­nului de a amesteca „o idee politică”, compensaţiile, cu una de fiscalitate -dublarea impozitelor, procedeu rezumat în sintagma: se „dă cu o mână şi se ia cu alta”. Dar, de fapt, antisemitul Ionescu susţinea proiectul de românizare şi aprecia obiectivele acestuia:

[…] oraşului Iaşi nu i se dă nimic ca oraş care a sacrificat pentru strămutarea capitalei, ci i se dă mijloace proprii prin care să devină un oraş românesc în care să ia avânt mişcarea industrială, i se dă mijloace ca oraşul acest să facă experienţă, pe o scară mai mare, că şi descendenţii vechilor Romani sunt în stare de a romanisa oraşele lor, precum au făcut străbunii lor[17].

T. Ciupercescu, deputat de Iaşi, se alătura lui N. Ionescu şi cerea suprimarea art. 6, atrăgând atenţia asupra sarcinilor suplimentare pentru comună:

[…] pe de o parte, cu venitul de 66.000 franci al acestor imobile, va trebuie să se aducă apă, şi să se înfiinţeze acea şcoală politehnică care are a profita ţărei întregi; / pe de altă parte, art. 6 din project nu are nimic de comun cu îndeplinirea votului Constituantei de la 1866, căci dacă prin acea lege s-ar fi zis că până se vor da 10 milioane comunei Iaşi, să-i scadă impositul, aşi fi înţeles ca astăzi să se abroge această scutire de imposit, dar legea reducerei impositului fonciar în comuna Iaşi era o lege făcută în 1862, care nu avea în vedere decât strămutarea capitalei, şi prin urmare deprecierea imobilelor[18].

De pe poziţii executive, Mihail Kogălniceanu, ministru de Interne, îl contra pe Ciupercescu, explicându-i punctul de vedere guvernamental în privinţa impozitului funciar la jumătate. La 1862, după mutarea autorităţilor la Bucureşti, s-a produs o panică generală şi a scăzut valoarea tuturor proprietăţilor. Venitul acareturilor, odată redus cu 50%, s-a socotit un act de dreptate ca şi impozitul să scadă la jumătate. Însă, între timp, valoarea imobilelor îşi revenise; în plus, considera Kogălniceanu, Iaşul trebuia să se alinieze cu celelalte oraşe ale ţării în privinţa obligaţiilor la buget.

Nicolae Gane intervenea la sfârşitul discuţiei, când vocile din sală cereau încheierea dezbaterilor, insistând asupra capcanei financiare în care era împinsă municipalitatea ieşeană. După propriile calcule, Iaşul primea un venit anual de 100.000 de lei, în schimb ceea ce lua statul sub formă de impozit era mai mult, de unde şi concluzia: „ceea ce se dă cu o mână se ia cu alta”. Gane contrazicea declaraţiile ministrului de Finanţe referitoare la existenţa unor „tratative” între Guvern cu reprezentanţii comunei Iaşi spre a lichida în mod tranzacţional plata celor 10.000.000 lei. Vasile Conta şi Nicolae Gane nu avuseseră decât mandatul să sprijine drepturile, dar nu şi „calitatea să stipuleze vreo învoială pe comptul comunei, să facă vreun act de renunţare sau să tranşeze asupra unei materii, care prin natura ei era nesusceptibilă de transacţiune, precum era chestiunea impo­zitului asupra cetăţenilor Iaşeni”. Gane arăta că art. 6 era cu totul străin de cunoştinţa lor, fiind introdus de guvern fără ca reprezentanţii ieşenilor să fi fost consultaţi. În ciuda insistenţelor, discuţia era închisă, iar votul din Adunare pentru suprimarea art. 6 era următorul: 40 „împotrivă”, numai 21 voturi „pentru”, dintr-un necesar de 36. Şi aici majoritatea deputaţilor din Moldova -spune T. Ciupercescu – au acţionat ca un bloc, votând „pentru” împotriva majo­rităţii guvernamentale[19].

La votul final pe lege se înregistrau 47 de voturi „pentru” şi 12 voturi „împotrivă”, proiectul fiind adoptat[20]. De asemenea, legea era aprobată în Senat cu o unanimitate de 27 de voturi. înaintea decretului domnesc de promulgare, Consiliul comunal din Iaşi încerca in extremis să o blocheze. Primarul Vasile Pogor era trimis la Bucureşti pentru a stărui să nu se sancţioneze legea, unde avea o întrevedere cu ministrul de Interne. M. Kogălniceanu, evitând să-i dea un răspuns, 1-a poftit să meargă la Guvern. Pogor telegrafia optimist la Iaşi, încrezător că putea opri trimiterea legii la domn pentru promulgare[21]. Însă, în aceeaşi zi, Kogălniceanu s-a dus la Carol I, care a sancţionat imediat legea. Peste noapte, legea s-a dat la tipar, iar a doua zi, când Pogor s-a reîntâlnit cu Kogălniceanu, acesta l-a întâmpinat cu „Monitorul Oficial” în mână. Legea era promulgată[22]. Kogălniceanu, de la care pornise ideea compensaţiilor în natură, avea să afirme ulterior că ceea ce oferise statul nu „fusese destul”, dar în contextul dat a fost solidar cu guvernul.

Lege pentru lichidarea şi întrebuinţarea acelor 10.000.000 lei vechi, votate de Constituantă oraşului Iaşi, în şedinţa din 29 iunie 1866

Art.1. Pentru lichidarea sumei de 10.000.000 lei vechi se cedează de veci oraşului Iaşi moşiile, ecaretele, locurile virane şi viile coprinse în alăturatele tabele, sub literile A, B şi C. Comuna Iaşi va avea dreptul asemenea în toate embaticurile din oraş şi acelea de pe moşiile trecute în proprietatea sa câte nu sunt încă răscumpărate.

Art. 2. Comuna este obligată a vinde în loturi la cultivatorii şi industriaşii români terenuri, de pe moşiele sale. Venitul imobilelor cedate precum şi sumele provenite din vânzarea loturilor nu vor putea fi întrebuinţate decât în modul următor:

Pentru înfiinţarea în Iaşi a unui Institut politecnic în condiţiuni pe câte se va putea mai desvoltate şi a altor instituturi necesare culturei poporului;

Prisosul se va întrebuinţa pentru lucrări de salubritate publică, dându-se preferinţă aprovisionărei cu apă a oraşului şi a tuturor stabilimentelor Statului.

Art. 3. Comuna va respecta toate contractele de arenzi şi chirii aflate în vigoare. Câştigurile datorate în urma promulgărei acestei legi şi nerăspunse încă la tesaur se vor vărsa direct la casa comunală de către arendaşi şi chiriaşi.

Art. 4. Moşiele cedate prin legea de faţă vor fi înlocuite, la diferitele împrumuturi la care sunt afectate, prin alte moşii de aceeaşi valoare.

Art. 5. Toate pretenţiunile comunei Iaşi în contra statului sunt şi rămân stinse cu desăvârşire.

Art. 6. Dispoziţiunile legei din 31 martie 1862[23], ale legei din 13 martie 1871[24] şi ale legei din 24 ianuarie 1875[25] sunt şi rămân abrogate întrucât priveşte oraşului Iaşi.

Ce conţineau tabelele? Tabloul A enumera moşiile, nouă la număr: Aroneanu, Copou sau Rediu, Moara Dancului, Şapte Oameni, Cârlig, Înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia, Tomeşti cu Cătunele, Parte din Tomeşti şi Hlincea, cu o suprafaţă (neverificată) de 9.106 fălci (10.144 hectare) şi un venit total anual provenit din arende de 64.190 lei[26]. La Tabloul B figurau şi un număr de 13 culturi de viţă-de-vie de pe care se obţineau 355 de lei anual[27], iar în Tabloul C figurau un număr de 85 de acareturi din închirierea cărora se obţinea un venit anual de 44.259 de lei[28].

„Rebeliune”, „revoluţie” şi „lez-naţiune”

Prevederile votate în 10 aprilie 1880 au scandalizat Consiliul comunal din Iaşi. Din cauza art. 6, Consiliul trimitea la 11 aprilie o telegramă de protest lui Carol I, preşedintelui Senatului Dimitrie Ghica, prim-ministrului I. C. Brătianu şi lui Petre Mavrogheni, senator al laşului[29]. Mai semnificativ, forul adminis­traţiei locale devenea scena unor dezbateri tensionate, desfăşurate pe durata a trei zile (25, 26, 29 aprilie), la capătul cărora era respinsă legea compensaţiilor. Două curente de opinie s-au configurat în cadrul discuţiilor:

1) aşa-numitul „vot revoluţionar”, de respingere a legii Parlamentului, opţiune bazată pe interpre­tarea la limită a legii comunale, caz unic în istoria modernă a României;

2) calea legalistă, de acceptare „fatalistă” a legii, fie pe considerentul că nu exista o bază juridică solidă a respingerii, fie pe ideea că, oricât s-ar insista, la Bucureşti nu va exista un Parlament favorabil Iaşului într-un viitor apropiat, mai ales că de la prima promisiune trecuseră 14 ani.

În timpul dezbaterilor, Consiliul lăsa impresia că era un ecou al vocilor moldovenilor din şedinţa Constituantei din 1866. În forul local se apăra nu doar respectarea drepturilor acordate laşului, dar era evident că se încerca închiderea unei pagini pline de frustrări a istoriei Moldovei. Relevant era că unii dintre moldovenii care-şi dăduseră demisia în bloc din Constituanta de la 1866 – după ce iniţiaseră boicotul parlamentar în semn de protest că valahii nu-şi respec­taseră înţelegerea privind mutarea Curţii de Casaţie – se aflau în Consiliul comunal: Gh. Mârzescu, autorul amendamentului din 1866, Vasile Pogor, în postură de primar, sau C. Cristodulo Cerchez. Cu excepţia unui singur consilier, C. Rojniţă, ce a exprimat un punct de vedere centralist, de fapt toţi cei din consiliu erau regionalişti – unii în stil „revoluţionar”, alţii rămaşi în tradiţia legalismului.

Încă de la deschiderea discuţiilor, la 25 aprilie 1880, adresa ministrului de Interne, M. Kogălniceanu, de înştiinţare a Consiliului comunal asupra preve­derilor legii era etichetată drept o încercare de „tragere pe şfară”[30]. Consilierii constatau că n-au fost îndeplinite condiţiile legii comunale: oficial şi formal consiliul ieşean nu autorizase pe nimeni să trateze şi să facă o tranzacţie cu Guvernul. Consultările dintre autoritatea locală şi cea centrală se făcuseră informal şi într-o lipsă cinică de transparenţă, fără ca toate prevederile legii să fie prezentate de Executiv.

Un punct de vedere cu greutate juridică era enunţat de Gh. Mârzescu, potrivit căruia legea celor 10 milioane era ceea se numea în drept datio in solutum -datoria nu era plătită în bani, ci cu altă materie[31]. Conform lui, votul compen­saţiilor în bani de la 1866 nu era decât „un vot platonic”[32] (amendamentul lui C. Boerescu, contraoferta propusă moldovenilor în schimbul renunţării la mutarea Curţii de Casaţie la Iaşi), deci nu avea putere de lege şi abia prin legile ulterioare, din 1874 şi 1880, se stabilise conţinutul compensaţiilor. Convingerea şi experienţa de jurist îi spuneau că nu exista altă variantă decât aceea a acceptării legii, altfel ar fi fost vorba de un „vot revoluţionar”[33], în sensul răzvrătirii unei autorităţi publice împotriva unei legi. Pe parcursul discuţiilor tot mai înfier­bântate, Mârzescu reitera apelul de a nu se intra pe o cale „revoluţionară”, cu referire mai ales la atitudinea vehementă exprimată de unii consilieri (Scarlat Pastia, M. Mircea, T. Ciupercescu), curent care, totuşi, în final avea să aibă câştig de cauză. Alături de Mârzescu, conservatorul I. Ianov aprecia că autoritatea locală nu avea căderea să respingă legea; dintr-un conflict cu Guvernul, Consiliul comunal nu putea decât să iasă înfrânt şi putea duce numai la un „trist rezultat”[34]. La rândul său, N. Gane, implicat în negocierile informale cu Guvernul, se ferea de „o politică militantă”, în ciuda propriilor obiecţii faţă de lege, şi susţinea că „lipsea competenţa de a o refuza”, înţelept fiind „să nu căutăm a cuprinde prea mult căci nu vom prinde nimica”, şi a nesocoti inte­resele alegătorilor şi casei comunale[35].

Problema esenţială a neînţelegerii rămânea de natură financiară. N. Rosetti-Roznovanu făcea un calcul prin care exemplifica cum Guvernul „trăgea pe sfoară Iaşul”. Dacă ar fi primit 10 milioane lei vechi, aşa cum votase Constituanta – adică 3,7 milioane în lei noi -, la dobândă medie a pieţei de 7%, municipalitatea putea să obţină un venit anual de 244.600 lei, pe când moşiile oferite de Guvern asigurau doar 131.000 lei. Apoi, Guvernul dubla impozitul funciar estimat de Roznovanu la 228.000 lei în Iaşi (viceprimarul I. Ornescu susţinea alte date: totalul impozitului funciar plătit era de numai 85.025 lei![36]). Adăugând suma de 113.000 lei (diferenţa între dobândă şi uzufructul moşiilor) la cei 228.000 lei din impozit rezulta că, în loc să primească banii, laşul trebuia să dea Guvernului peste 300.000 de lei[37]! În mare, deşi calculul poate se baza pe informaţii nu tocmai exacte, care exagerau cât se putea pierderile, fostul candidat la domnie de la 1866 surprindea destul de precis esenţa aranjamentului financiar avansat de Guvern. Prin urmare, Rosetti-Roznovanu protesta în consiliu în termeni apreciaţi ca „revoluţionari”, considerând că Guvernul făcea o „momiţărie” şi anunţa că respinge „legea cu indignaţiune”. Suplimentar, declara că-şi retrăgea semnătura de pe petiţia înmânată de primar lui Carol I, în care se cerea să nu sancţioneze legea, şi afirma că „nu mai aşteaptă nici un bine de la Măria Sa”. Aşadar, „reconcilierea” dintre familia Rosetti-Roznovanu şi Carol I după eveni­mentele de la 3/15 aprilie 1866, la prima vizită a domnului la Iaşi, era proble­matică, în unele medii ieşene, Carol I era perceput ca parte a jocului politic duplicitar de la Bucureşti.

Unul dintre cei mai coerenţi opozanţi ai legii, M. Mircea, într-o opinie juridică contrară lui Mârzescu, interpreta situaţia în felul următor: 10 milioane reprezentau „un drept câştigat”, de neatins de Adunare printr-o altă „lege contrară” care să frustreze laşul de despăgubire. Iar Guvernul şi puterea legiuitoare luaseră înapoi cele 10 milioane, fără consimţământul şi votul Consiliului. Întrebarea era dacă legea avea un caracter de tranzacţie (aşa cum a părut la Guvern) sau una de ordine publică, cum a părut prin introducerea dublării impozitului agricol. De fapt, arăta Mircea, legea dădea ceva comunei din punga locuitorilor ieşeni -puşi la dublarea impozitului agricol, nu din fondurile statului. Paradoxul era că „despăgubirea” Iaşului se realiza tot de către ieşeni[38], de unde şi îndemnul să nu fie tocmai ieşenii cei care „strângeau ştreangul împrejurul gâtului”.

Unul dintre cei mai aprigi adversari ai legii compensaţiilor era Scarlat Pastia. Experimentat administrator, el aprecia că Iaşului i se ceda un patrimoniu încurcat, fără siguranţa şi predictibilitatea veniturilor, pe fundamentul unor informaţii fără temei de la Domeniile Statului. Acareturile cedate, considerate „cea mai mare colecţie de ruine” ale Iaşului, pe care statul nu reuşise să le vândă ani de zile, -estima Pastia -, urmau să greveze bugetul de cheltuieli pentru „transportul molozului” în afara oraşului. În plus, potrivit calculelor sale, după plata impo­zitelor (impozitul pe proprietate de 20%, impozitul de mână-moartă, 6% cel funciar, plus zecimile judeţene!), ceea ce revenea efectiv Iaşuluiar fi fost suma de 55.000 lei. Pe când, un venit dintr-un fond inalienabil de cele 10 milioane, cu o dobândă de 6-7% din capital, ar fi produs anual de patru ori mai mult. „Nici Banca Angliei, nici cea a Francei, şi nimeni din lume nu ofertează un capital pentru procent de 1,5%; cel puţin ei oferă 3-4%”, calcula Pastia[39]. El compara tratamentul Guvernului faţă de sacrificiul moldovenilor şi contribuţia la proiectul naţional cu mărinimia arătată lui C. A. Rosetti, proaspăt gratulat de Parlament cu o „recompensă naţională”[40]: „Aş întreba dacă tot aşa se plăteşte şi recompensa de 160.000 lei ce s-a dat d-lui Rosetti, adică cu barace şi sfori de moşii, sau în numerar?!”[41] Concluzia lui Pastia? Să se respingă legea în ideea aşteptării unei Adunări naţionale în care opiniile în favoarea despăgubirilor pentru Iaşi să aibă majoritate[42].

Pe lângă reparaţia pecuniară, rămânea, fireşte, şi semnificaţia simbolică a compensaţiilor. Optimist asupra beneficiilor compensaţiilor, C. Rojniţă reitera vechiul discurs al unioniştilor moldoveni pentru a estompa imaginea de târguiala: „Când Iaşul şi Moldova s-au hotărât ca să se sacrifice pentru unire, scopul n-a fost a se îmbogăţi”; „n-am făcut unirea ca să fim plătiţi cu aur, ci am făcut acest sacrificiu în interesul naţiunii întregi”; „este just ca Iaşul să contribuie precum celalalte judeţe şi să nu beneficieze de privilegii”[43], să nu aştepte „eleimosină”. Însă conceptul de „eleimosină” (pomană din milă, milostenie), utilizat nefericit în context de Rojniţă, cum se ştie, era jignitor pentru regionalişti. Cel care protesta împotriva interpretării lui Rojniţă era Pastia:

Turinul a fost capitala Piemontului şi apoi a Italiei, capitala s-a transferat mai pe urmă la Florenţa şi apoi la Roma. Italia ţinând seama de perderile Turinului fără nicio sfadă, fără nicio insultă sau cuvinte umilitoare i s-au dat îndată 10 milioane, şi nimeni n-a avut cutezarea a zice că de eleimozină; căci statul nu face pomene, el ţine samă de suferinţele fiecăruia şi vine în ajutor […]; Dar oare este această eleimozină? laşul a pierdut % din ceia ce avea, şi ţara i-a promis a-i da o mică compensaţiune. Se poate oare zice că aceasta este o eleimozină? Aceasta este un cuvânt foarte înjositor şi pentru cel ce dă şi pentru cel ce ie, şi nu este locul aice a zice asemine cuvinte[44].

O a treia propunere, pe lângă acceptarea sau respingerea legii, a fost înaintată de Constantin Langa. Ea viza amânarea votului din consiliu, până la organizarea unui plebiscit local sau a unei consultări individuale cu alegătorii, fiindcă interesele colegiilor erau diferite. Spre exemplu, colegiul V ar fi acceptat bucuros moşiile oferite, pentru că alegătorii nu aveau pământ şi ar fi dorit să intre în posesia lui pe calea stipulată de lege, în timp ce interesul alegătorilor din colegiul I, mari proprietari de pământ, era respingerea legii, fiindcă impozitul agricol s-ar fi dublat[45]! Propunerea de amânare a lui Langa, supusă la vot, era respinsă[46].

La un moment dat, primarul Pogor ameninţa că, dacă se punea în discuţie „legea întreagă” (aşa cum insista Ciupercescu), va ridica şedinţa[47]. Mârzescu, din contră, într-o schimbare completă de atitudine, spunea că acceptarea legii putea fi totuşi discutată, întrucât comuna era o „creditoare a statului”, iar statul un „datornic” ce propunea o tranzacţiune şi o formă de plată. Creditorul avea dreptul să spună „nu-i place”. Această lege nu era una propriu-zisă, ci ca şi când statul ar da „o poliţă” sau „un bon de tezaur”, care pot fi respinse ca modalitate de plată[48].

În a doua zi a dezbaterilor, 26 aprilie, s-au avansat diferite variante de „acceptare” şi „respingere” a legii. Prima propunere supusă la vot, de respingere în bloc a legii, aparţinea consilierului T. Ciupercescu, şi obţinea doar paritate de voturi[49]. Gh. Mârzescu propunea o acceptare condiţionată, în sensul unei supli­mentări a suprafeţelor primite, dacă situaţia o impunea[50]. Dar şi această variantă era respinsă la vot. Ulterior, cădea la vot şi propunerea lui N. Gane, în esenţă urmând viziunea lui Mârzescu de acceptare condiţionată şi măsurarea atentă a suprafeţei moşiilor şi valorii acareturilor[51]. În ultima şedinţă, din 29 aprilie, Ciupercescu revenea cu propunerea deja respinsă în 26 aprilie, care şi de această dată întrunea paritate de voturi[52].

În final, întrucât niciuna dintre propuneri nu întrunise votul de admitere, se convenea asupra unui vot final pe întreaga lege: „Se pune la vot dacă partea din lege care se consideră ca o transacţiune între stat şi comună (prin urmare nu şi art. 6!) pentru îndestularea comunei cu suma de 10 milioane, se admite şi se respinge”. Votul final consemna şase voturi „pentru” (V. Pogor, N. Gane, I. Ianov, C. Langa, I. Ornescu şi A. Belcic) şi opt „împotrivă” (S. Pastia, N. Sculy Logotetides, N. Rosetti-Roznovanu, C. Rojniţă, V. Mihăilescu, D. Gheorghiu, T. Ciupercescu şi M. Mircea)[53]. După cum se observă, dintre votanţi lipsea tocmai Gh. Mârzescu. Acesta părăsise strategic şedinţa înainte de votul final şi fusese înlocuit de M. Mircea, un opozant al legii, ceea ce basculase majoritatea împotriva compensaţiilor[54].

Rezultatul votului de la Iaşi şi semnificaţia lui politică au produs stupoare. Presa a speculat că votul avusese o puternică încărcătură anti-guvernamentală şi anti-liberală, consiliul fiind controlat de conservatori. Argumentul nu se susţinea, întrucât toţi conservatorii prezenţi – Pogor, Gane şi Ianov – votaseră „pentru”. Dintre membrii Partidului Liberal Moderat, Mârzescu a pledat în favoarea tranzacţiei, în timp ce Sculy Logotetides şi Ciupercescu au votat „contra”. Din Fracţiunea Liberă şi Independentă, Langa şi Ornescu au votat „pentru”, în timp ce Pastia, Rojniţă, Gheorghiu şi Mihăilescu au votat „contra”. Rosetti-Roznovanu, de la Partidul Democrat Naţional, a votat „contra”. Dintre ceilalţi consilieri locali fără culoare politică, Belcic a votat „pentru”, iar Mircea „contra”. Prin urmare, explicaţia unei vendete politice nu se susţinea. „La noi, la Iaşi, membrii grupu­rilor politice nu se votează cu sus băeţi, jos băeţi; ei îşi păstrează libertatea lor de apreciere”[55], arăta M. Mircea presei bucureştene.

Interpretarea presei guvernamentale centrale era covârşitor ofensatoare pentru prestaţia consilierilor ieşeni. Oficiosul „Românul” afirma că voturile au aparţinut unor oameni „orbiţi şi rătăciţi de pasiuni politice”, gata să sacrifice interesele oraşului[56], considerând respingerea legii o depăşire a competenţelor forului local, un vot subversiv statului şi un gest de ofensă adusă bunăvoinţei ţării, ceea ce era un motiv de dizolvare a Consiliului comunal. Potrivit ziarului, consilierii pierduseră:

[…] cu totul din vedere efectele morale dezastruoase pentru unitatea statului, ce ar putea avea presupusul drept al unui consiliu comunal de a se constitui în autoritate egală, dacă nu supremă, autorităţii legislative, adică Camerii, Senatului şi Domnito­rului, şi de a se împotrivi, de a refuza să se supuie legilor făcute de aceste autorităţi. Un asemenea refuz ar fi o răscoală în contra majorităţii ţării, în al cărei nume şi ale cărei puteri şi delegaţiunea lucrează autoritatea legislativă. Summa summarum, o asemenea teorie dezastruoasă constituie un atentat la indivizibilitatea statului. Unde am putea ajunge dacă toate consiliele comunale din ţară ar imita ilegala atitudinea a celui din Iaşi[57]?

Alte argumente guvernamentale, transmise publicului prin intermediul „Românului”, se refereau la faptul că, prin despăgubirea în natură, Guvernul respectase întru totul sensul şi litera votului Constituantei de la 1866[58]. Se afirma, în mod fals, că, prin cele 10 milioane, Constituanta înţelesese să acorde puteri Iaşului spre a „lupta contra elementului străin”, prin crearea de şcoli (şcoala politehnică), „popularea oraşului şi împrejurimilor cu săteni şi indus­triaşi români”; în ceea ce privea mult disputatul art. 6, iniţiatorii legii din 1862 se gândiseră la un „caracter cu totul provizoriu”, până ce valoarea imobilelor îşi va reveni. În realităţile economice din 1880 însă, impozitul redus devenise un „privilegiu anti-constituţional”. Se credea că impozitele reduse nu mai erau în folosul românilor, „ale căror proprietăţi se împuţinează, ci în folosul poporaţiunii străine”, care, folosindu-se de acest privilegiu, inundă fosta capitală a Moldovei, „se stabileşte acolo, şi-i dă din ce în ce mai mult înfăţişarea unui oraş evreiesc”[59].

La fel de vehement precum Românul”, „Telegraful” utiliza termenul „dar” când vorbea despre cele 10 milioane. În concepţia consilierului M. Mircea – „dar, adică într-un limbaj mai ordinar, pomană”.

Noi, ieşenii, d-le Redactor – ţine să răspundă M. Mircea într-o lungă replică adresată presei – nu considerăm cele zece milioane de lei vechi ca o pomană, nici chiar ca o recompensă naţională; noi le considerăm ca o datorie, o obligaţie a statului faţă de perderile ce am suferit; o obligaţiune întemeetă pe principiul că „Cel ce cauzează altuia un prejudiciu – fie acela individ sau persoană morală -trebue să-1 despăgubească”[60].

În contrapartidă, oficiosul fracţiunii, „Mişcarea Naţională”, relansa teza mai veche a anti-moldovenismului manifestat de liberalii-radicali munteni: „Roşii n-au la inimă pe ieşeni, pentru că din sânul lor au ieşit, de la 1866 şi până acuma, şi cu toate presiunile şi ingerinţele, censorii cei mai necorigibili ai tuturor actelor nenorocite făcute de ei, şi chiar a tuturor relelor lor aplicări”. Roşii -exponenţii celui mai crunt centralism – căutau „îngenuncherea Iaşilor”, aducerea sub o oarbă ascultare, un fel de „fabrică electorală”, cum ajunseseră unele judeţe din Moldova[61]. În concepţia editorilor de la „Mişcarea Naţională” legea din 11 aprilie 1880 se îndepărtase de intenţiile şi angajamentele solemne din 1862 şi 1866 (înjumătăţirea impozitului funciar, intenţia de a termina cazarma din Copou), deci de a furniza un venit care să suplinească golul lăsat prin centralizare, şi impunea noi sarcini suplimentare Iaşului, cum ar fi fundarea unei şcoli politehnice, a cărei funcţionare se recunoştea că era o povară şi pentru stat. Demonstraţia finală sintetiza că legea compensaţiilor votată în 10 aprilie 1880 era un act de forţă împotriva voinţei administraţiei locale, care-şi revendica autonomia şi libertatea de decizie, degrevată de impunerile şi obligaţiile trasate de la centru. Iaşul a fost surprins de „prezentarea, votarea şi sancţiunea acestei legi în 48 de ore”[62].

La fel de relevante erau excursurile de drept administrativ, neaşteptat de numeroase în paginile presei centrale. O dispută cu mult miez dintre „România liberă” şi „Presa” o regăsim comentată şi explicată în paginile „Mişcării Naţionale”. Cele două ziare bucureştene reflectau, de fapt, „şcolile juridice” mobilizate ad-hoc de curentele centraliste şi cele regionaliste. „Presa” susţinea că refuzul „donaţiei” de către Consiliul comunal era un act nul ca efect, întrucât „donaţia, făcută prin lege, avea un caracter excepţional şi nu poate fi privită ca o simplă politicitaţiune pe care comuna ar refuza-o”. Răspunsul din partea României libere”: De la art. 800 cod civil până la art. 942, care reglementa natura şi formele donaţiei, nu era specificată existenţa mai multor „feluri de donaţii între vii”, inclusiv una de natură „excepţională”. Donaţia era un „contract solemn” şi avea nevoie acordul a două voinţe, „trebuia să existe voinţa Donato­rului de a da şi aceea a Donatarului de a primi”. Camera a transformat o donaţiune, pe care a numit-o „excepţională”, dintr-un contract solemn într-un act „arbitrar”, „depinzând numai de voinţa despotică a Donatorului”. Pe de altă parte, „Presa” arăta că refuzul Consiliului era un act nul, fiindcă „o comună, persoană morală nu putea încheia contractul de donaţiune, în termenii art. 817 cod civil, decât cu autorizaţia guvernului”[63]. Răspunsul „României libere” vorbea de o inexactitate îndrăzneaţă, o „tălmăcire vicleană”: „Art. 817 (copiat după Codul Napoleonian din 1817, art. 937) ne spune că «donaţiunile făcute persoanelor morale nu pot fi acceptate fară autorizarea guvernului»”[64]. Prevederile „nu pot fi acceptate” nu înseamnă, în nici un caz, exact opusul: că nu pot fi „nici refuzate” fară autorizarea guvernului[65].

Într-un plan politic mai amplu, presa conservatoare nu rata prilejul de a ataca politica lui I. C. Brătianu faţă de regiunea de la nord de Milcov:

Moldova e obicinuită a crede că d. Brătianu o tratează ca p-o provincie anexată; Moldova şi-a văzut multe din plângerile sale nesocotite. Indignaţiunea e mare acolo. Băgaţi de seamă să nu turnaţi unt-de-lemn peste jăratec. Când ziare din Moldova strigă: „Să purtăm revolvere în contra prefecţilor d-lui Brătianu!”, avem dreptul să ne îngrijim, şi să cerem de la stăpânitorii de azi ai ţării: mai multă prudenţă şi mai multă iubire[66]!

„România liberă” se poziţiona de partea Iaşului şi credea că această sumă trebuia acordată pentru „întărirea elementului românesc, prin institute necesare, fară să i se ridice privilegiul de la 1862. Când Iaşii vor fi destul de tari contra străinismului, care le ucide caracterul românesc, vom putea să-i ridicăm acel privilegiu”[67].

În căutarea unei „păci adânci”

Votul de respingere a produs perplexitate la Bucureşti şi a reactualizat vechile dispute între liberalii radicali munteni şi liberal-moderaţii moldoveni/ fracţioniştii ieşeni, relansând dezbaterea despre laşul „turbulent” şi Moldova „nepacificată”. Poziţiile erau ireconciliabile. În percepţia liberalilor radicali, Iaşul se arătase nerecunoscător şi jignise bunăvoinţa ţării, în timp ce ieşenii seconsiderau umiliţi şi ofensaţi de ceea ce li se oferise. Guvernul era pus într-o situaţie incomodă. Dacă ar fi decis să continue, forţând compensaţiile în varianta cerută de Ion C. Brătianu, nu făcea decât să confirme scenariul de lucru al regionaliştilor – Bucureştiul, „roşii”, Guvernul tratau Moldova ca pe o provincie anexată, dispreţuindu-i interesele şi sensibilităţile. În noile circumstanţe, Guvernul şi majoritatea liberală au ales să îngroape subiectul mai bine de jumătate de an şi să închidă ochii, temporar, la conotaţia „revoluţionară” a votului de la Iaşi. Dar conflictul „îngheţat” era readus în discuţie la sfârşitul anului 1880, prin două intervenţii succesive din 13 decembrie ale deputaţilor C. Christodulo Cerchez şi Dimitrie Mărgăritescu, care l-au interpelat pe minis­trul de Interne, Alexandru Teriachiu, în privinţa chestiunii celor 10 milioane. Mărgăritescu, de partea aripii liberale centraliste dure, era interesat în măsurile de pedepsire a Consiliului comunal din Iaşi, autoritate învinovăţită că nu se conformase votului Camerei[68].

La 14 ianuarie 1881, C. Christodulo Cerchez relua interpelarea dintr-o perspectivă opusă. Cerea Guvernului o soluţie, iar poziţia lui era că aleşii ieşeni fuseseră „în drept” să refuze primirea proprietăţilor stabilite de Bucureşti[69]. În replică, preşedintele Adunării, D. Lecca, avansa ca soluţie de tranşare a conflic­tului dizolvarea Consiliului, pe motiv că se pusese „mai presus de ţară, adică mai presus de voturile Adunării şi Senatului, mai presus de guvern”. De pe poziţii centraliste, Lecca se referea la compensaţii ca la „un dar” oferit de Cameră, fronda consiliului de la Iaşi interpretând-o ca manifestarea unui „stat republican în mijlocul statului constituţional român”. Similar, Dimitrie Mărgăritescu considera atitudinea Consiliului o „punere în rebeliune contra legilor ţării”, depăşindu-se mandatul alegătorilor, conform art. 76, lit. h din legea comunală. Articolul 76 prevedea speţele ce aveau nevoie de aprobarea ministrului de Interne sau a consiliului. Mai exact, conform prevederii de la litera h, consiliul putea aproba „primirea darurilor şi legăturilor făcute comunei, sau aşezămintelor comunale, când valoarea lor nu trecea de 10.000 lei”[70]. În opinia lui Mărgăritescu, consiliul nu era competent să se pronunţe în chestiunea compensaţiilor, întrucât limita de 10 milioane trecea peste atribuţiile mandatului consiliului, care trebuia doar „să plece capul”. Cerea direct dizolvarea acestuia pentru a-i „trimite la răspundere pe cei care au păgubit oraşul Iaşi”[71].

Prin luările de poziţii, majoritatea guvernamentală liberală din Cameră ajunsese într-un punct de răscruce. La 14 ani de la votarea compensaţiilor, disputa dintre Consiliul din Iaşi şi Guvern/majoritatea parlamentară reactualiza interesele financiare ireconciliabile ale moldovenilor şi centrului/valahilor. Iaşului i se cerea să „plece capul”, în timp ce ieşenii solicitau îndeplinirea completă a unor promisiuni mereu amânate.

Cel care schimba complet interpretarea conflictuală între moldoveni şi munteni era şeful PNL şi al Guvernului. Foarte abil, I. C. Brătianu setează, mai clar decât o făcuse în aprilie 1880, un alt narativ al menirii compensaţiilor, proiectând o miză comună a moldovenilor şi muntenilor: combaterea „perico­lului” evreiesc. Potrivit liderului liberal, compensaţiile nu trebuiau oferite pentru sacrificiile făcute de Iaşi în scopul ,,măririi ţării”, deci nu pentru pierderile suferite în trecut în numele patriotismului. Ele erau acordate pentru viitor în scopul întăririi oraşului, care trebuia recâştigat ca bastion al romanităţii. Aşadar, de la o soluţie de închidere a litigiilor unirii între „fraţii” moldoveni şi munteni, Brătianu muta cu totul scopul legii spre proiectarea unui rol de fortificaţie a fostei capitale „împotriva elementului străin”. Se escamota astfel originea disputei dintre moldoveni şi munteni şi, printr-o abilă manipulare a spaimelor naţionaliste, legea era transformată într-o piesă a unei reconquiste antisemite. Elocvent, în intervenţia sa din Adunare, Brătianu explica de ce legea nu fusese promulgată în forma votată în 1866 ori 1875. Susţinea ideea de a se întări elementul românesc în faţa celui străin, prin vânzarea pământurilor către români, pentru ca „Iaşul să fie o cetate încongiurată de români”, în timp ce şcoala politehnică, despre care legea făcea vorbire, fusese gândită în sensul unei „şcoli de meserii”: „[…] trebuie să ne silim a da elementului român putere, astfel încât aceşti străini să nu-i absoarbă pe români, ci în elementul român să se contopească străinii”[72].

A doua manevră a lui I. C. Brătianu a fost să adopte o atitudine conciliantă faţă de conotaţia „revoluţionară” a votului de la Iaşi. Pretindea că s-a gândit „că a avut dreptul consiliului comunal să refuze; n-am putut să privesc acest refuz ca o revoltă contra unei legi”. Dădea asigurări că rămânea mai „răbdător în privinţa Iaşilor, decât ar fi fost răbdător în privinţa oricărui alt oraş”[73]. Decla­rativ, şeful Guvernului se arăta dispus să facă completări sumei propuse, dacă valoarea imobilelor nu se ridica la suma estimată, ba chiar să instituie un comitet de administrare a acestei donaţii, în caz de nevoie[74].

În intervenţiile din Cameră se remarca Gh. Mârzescu, interesat să construiască un suport juridic al legii. În primul rând, el amintea deputaţilor că făcuse caz în Consiliul comunal de utilizarea unui „limbaj revoluţionar” şi că autoritatea comunală însăşi adoptase o conduită revoluţionară[75]. Pe mai departe, propunea ca variantă de lucru reluarea unui vot în consiliu pentru redeschiderea unor nego­cieri oficiale de această dată între oraş şi Guvern în acord cu legea comunală. Deputatul considera Iaşul un „creditor al statului”, iar statul un debitor, care trebuia să negocieze forma – bani sau bunuri – de stingere a datoriei, pe principiul „statul datorează, statul trebuie să plătească”[76]. A fost însă o propunere întâmpinată sarcastic de liberalul George Vernescu, scandalizat că discuţia se purta în termeni de „debitori şi creditori” şi de „tablou de partaj”. Apreciind că „darul” de la 1866 era „excepţional”, deci nu se încadra în prevederile legii comunale pe baza căreia moldovenii îşi construiseră refuzul[77], Vernescu insista pentru o „înţelegere discutată”, pe ideea că era nevoie de o „pace adâncă, bine cugetată, şi întemeiată pe îndestularea şi interesele Iaşilor”, a cetăţenilor care se sacrifi­caseră pentru unire[78].

În concluzie, Guvernul şi majoritatea parlamentară au evitat să adopte o decizie care să devină cutumă în conflictul cu o autoritate locală. I. C. Brătianu s-a ferit de precedentul ca orice lege votată în Parlament, găsită nesatisfacătoare de un consiliu comunal sau judeţean, să poată fî retrimisă în legislativ pentru a intra în negocieri cu „acea majoritate care a respins-o”[79]. Discuţia din Cameră se încheia cu ideea de a lăsa neschimbată legea şi eventual de a adăuga, pe măsura calculelor, eventuale noi suplimentări ale compensaţiilor.

În urma interpelărilor din Cameră, Consiliul din Iaşi urma calea sugerată de Mârzescu, de a pune demersurile pe linia formală a legii comunale. La 5 februarie 1881, într-o şedinţă a Consiliului comunal, era votată propunerea unei comisii care să ducă negocieri cu Guvernul, formată din Vasile Pogor, Dimitrie Rosetti şi Constantin Langa. Totodată, era adoptată o rezoluţie, compusă din mai multe articole, ce reprezenta un fel de program de la care persoanele învestite cu mandatul consiliului nu se puteau îndepărta[80].

Negocierile nu au decurs deloc favorabil. În şedinţa din 24 februarie/ 8 martie 1881 a Consiliului comunal, după o lungă discuţie, mai ales asupra raportului adresat de comisia trimisă la Bucureşti de la Iaşi, s-a luat hotărârea cu cinci voturi „pentru” şi patru „contra” să se intenteze un proces statului pentru cele 10 milioane[81]. Intenţiile procesuale nu s-au concretizat. O lună mai târziu, Vasile Pogor şi viceprimarul I. Ianov au demisionat, iar informaţiile neoficiale sugerau că Guvernul I. C. Brătianu era hotărât să răspundă brutal prin dizol­varea consiliului comunal[82]. Dizolvarea avea să mai aştepte. În urma venirii guvernului Dumitru C. Brătianu (10 aprilie – 8 iunie 1881), negocierile se relansau şi, pe hârtie, chiar se ajungea la un compromis. Într-o scrisoare apărută în „Independenţa română”, la 22 iunie 1881, Nicolae Gane detalia discuţiile purtate cu miniştrii de Interne şi de Finanţe din guvernul Dumitru C. Brătianu -Eugeniu Stătescu, respectiv D. A. Sturdza -, la care participaseră consilierii Ioan Ornescu şi Dimitrie Rosetti, negocieri soldate cu o înţelegere privind noua formă a compensaţiilor, sub rezerva adeziunii Consiliului comunal:

Pe lângă moşiele cedate comunei Iaşi, prin legea din 11 april 1880, se mai cedează şi moşiile Băicenii, Poienii, Rusenii şi Ulmii, care compun un total de 2.422 fălci cu o arendă de 36.097 lei. Intrarea comunei în stăpânirea veniturilor tuturor imobilelor fără excepţiune, urmează a fi din ziua de 23 aprilie 1881. Obligaţiunea creărei unei şcoli politehnice, ce era impusă comunei prin sus zisa lege, se înlocuieşte acum prin aceia de a se da o dezvoltare mai întinsă şcoalei de meserii actuale ce se întreţine de Comună[83].

Noul proiect de lege, formulat în trei articole, a fost redactat şi păstrat de N. Gane după notele autografe încredinţate de ministrul de Finanţe. Gata să fie trimis Adunării, în 2 iunie (deci în zilele în care în culise liberalii pregăteau revenirea lui I. C. Brătianu la şefia Executivului), în Guvern apărea o obiecţie, considerându-se mai nimerit de a se obţine mai înainte acordul Consiliului comunal. Existând pericolul încheierii sesiunii parlamentare, Gane redacta rapid o telegramă în prezenţa ministrului de Finanţe (act plătit din banii Guvernului, deci cu relevanţa unei corespondenţe oficiale a statului), prin care solicita acordul Consiliului din Iaşi, accept obţinut prin vot foarte rapid, cu „oarecare mici rezerve” comunicate ministrului de Interne. Stătescu – afirmă N. Gane -, care participase până atunci la negocieri, îşi schimba brusc atitudinea şi răspundea telegrafic autorităţii din Iaşi că „nu-i aprobă votul, considerându-1 nul şi neavenit”, adăugând apoi că nici N. Gane nu ar fi avut autorizaţia să participe la discuţii. Situaţia l-a lăsat perplex pe Gane, mai ales că ministrul Stătescu îl anunţase anterior pe prefectul judeţului Iaşi că „proiectul s-a depus în Cameră”, cerându-i să aducă acest lucru la cunoştinţa publicului ieşean[84].

Într-o interpelare, la 5 iunie 1881, adresată miniştrilor de Interne şi Finanţe, Nicolae Gane făcea publică existenţa noului proiect de lege privind compen­saţiile, subscris de miniştri, prin care să se curme diferendul cu Consiliul din Iaşi, proiect subscris de Carol I într-un mesaj de înaintare către Adunare. Cu toate acestea, ministrul de Interne, Eugeniu Stătescu, încă nu depusese iniţiativa legislativă la biroul Camerei[85]. Gane nu mai apuca să primească un răspuns de la ministru, întrucât avea loc schimbarea de guvern la 9 iunie, prin revenirea lui Ion C. Brătianu la conducere şi a lui C. A. Rosetti la şefia ministerului de Interne. Rosetti primea mandatul să adopte o atitudine foarte dură, fără niciun fel de deschidere la negocieri în chestiunea compensaţiilor.

Ieşirea la scenă deschisă a lui Nicolae Gane în presă şi Adunare, altfel destul de atent să nu creeze noi tensiuni între autorităţile locale şi centrale, se explica prin informaţiile apărute. În 17-18 iunie, presa guvernamentală dădea semnalul dizolvării consiliului rebel din Iaşi, act politic care putea stârni multe pasiuni. „Telegraful” susţinea că forul ieşean nu lucra pentru binele oraşului, ci mânat de „spirit de partid” punea guvernul în situaţii umilitoare. Vorbind despre existenţa unui protest al ieşenilor adresat între timp guvernului, acelaşi ziar arăta: „Acum credem că guvernul nu va mai fi conciliant, nici îndelung răbdător în faţa manifestării opiniunei publice, când sunt în minister bărbaţi care au ţinut întotdeauna cont de voinţa poporului”. În acelaşi timp, în consiliul ieşean aveau loc discuţii furtunoase despre situaţia dezastruoasă a finanţelor locale, de care Guvernul era învinovăţit. N. Gane citea un discurs în acest sens în forul local[86].

În ,,Monitorul Oficial” din 24 iulie/5 august 1881 era publicat decretul dizolvării Consiliului comunal Iaşi, în conformitate cu art. 71 din legea comunală, pe baza raportului ministrului de Interne nr. 12.874[87]. Rosetti aducea acuzaţii grave, nemaiîntâlnite. În primul rând, învinovăţea consiliul că în şedinţele sale se petrecuseră acte de natură „a tulbura ordinea publică” şi că, „prin discuţiuni de natură ilegale, probase lipsa de îngrijire pentru interesele comunei şi pentru lucrul public”. Erau acuzaţii de instigare a „urii şi a dispreţului cetăţenilor ieşeni” asupra Corpurilor legiuitoare şi a Guvernului, prin nesocotirea legii celor 10 milioane, act de „desconsiderare a bunăvoinţei ţării”, asimilabil lez-naţiunii. Respingerea legii, acuza ministerul de Interne, adusese mare pagubă şi atrăsese dezaprobarea majorităţii locuitorilor, aşa cum se scria într-o plângere subscrisă de 331 de cetăţeni ajunsă la Guvern. Pentru a da aparenţa unei atitudini consec­vente de nerespectare a legilor ţării, consiliului i se mai imputa refuzul recu­noaşterii cetăţeniei unor împământeniţi. „Acest caz – susţinea raportul – s-ar putea lua drept un act de rebeliune, deoarece se refuză recunoaşterea legilor votate de Corpurile legiuitoare şi sancţionate de puterea executivă, după formule consti­tuţionale”. Apoi, consiliul mai era acuzat că nu cercetase conturile comunale din anii 1877-1880, consilierii n-au vrut să se supună legii recensământului general, alocând personal insuficient, pe lângă absenteismul care bloca şedinţele consi­liului convocat în sesiunea extraordinară. Concluzia raportului lui C. A. Rosetti nu dădea dreptul la comentarii: „Toate desbaterile acestui consiliu n-au fost decât d-a lovi în lege, în prestigiul Camerilor şi al Guvernului”; acel consiliu lucra în „contra intereselor comunale, şi dacă s-ar mai tolera în funcţiune ar înăspri şi mai mult nemulţumirile orăşenilor”. Neputând să întoarcă consiliul de la „calea abătută”, în baza art. 71 din legea comunală, consiliul era dizolvat[88].

Replica ieşenilor şi datoria României faţă de Iaşi

Termenii redactării raportului de dizolvare au fost consideraţi ofensatori şi falşi de consilierii care se opuseseră compensaţiilor în forma propusă de Guvern şi Adunare. Cel mai elaborat răspuns era sintetizat în broşura semnată de Scarlat Pastia[89], fost primar al urbei. El considera raportul ministrului un pamflet şi replica punctual capetelor de acuzare. La învinuirea despre neglijenţa Consiliului, Pastia arăta că, de la 1 ianuarie până la 1 iulie 1881, se întruniseră 58 de şedinţe în curs de 143 de zile, „mai mult decât o treime din zilele lucrătoare dintr-un semestru, lucru care nu s-a mai văzut nici chiar în comuna Bucureşti […] pe timpul când acea comună avea mare fericire de a fi administrată de către actualul domn ministru de Interne (C. A. Rosetti) ca primar”[90]. Cât despre actele de natură a tulbura ordinea publică, nu se menţiona un singur caz; au fost însă discuţii, afirma Pastia, de a tulbura „ordinele ilegale şi arbitrare ale Guvernului”, precum discuţia ca să oblige pe primarul de la 1880, C. Christodulo Cerchez, între timp ajuns prefect de poliţie al guvernului liberal, să redacteze în termen bugetul comunal. Pastia făcea publică o lungă dispută între Primărie şi ministrul C. A. Rosetti pe seama aprobării bugetului. Primăria dorea să amortizeze o datorie din 1873 pentru asfaltări, prin convertirea ei într-un nou împrumut, în timp ce Guvernul refuza şi solicita insistent includerea în buget a banilor pentru „garda civică”[91], considerată de opoziţie instrument de presiune guvernamentală, a roşilor, în desfăşurarea procesului electoral.

În ceea ce priveşte acuzaţiile legate de opoziţia la legea compensaţiilor, care „falsifică adevărul în modul cel mai viclean”, Pastia opina că reprezentanţii comunei apăraseră drepturile oraşului. Datoria României faţă de Iaşi, stabilită în 1866 la un milion de lei anual, a fost amânată sub diferite pretexte timp de 14 ani, în dezbateri aprinse în Cameră şi Senat, când, susţinea Pastia, „s-a îmbogăţit dicţionarul român cu multe cuvinte noi, insultătoare, create ad-hoc la aceste ocaziuni”[92].

Pentru Pastia, legea din 1880 reprezentase o formă mascată de a spori veniturile la bugetul naţional. Mai întâi, credea el, guvernul Brătianu observase că Iaşul plătea jumătate de impozit funciar de 3% şi s-a gândit să-l uniformizeze cu restul ţării, dar, ca să-i convingă pe ieşeni „să înghită hapul amar”, l-a „poleit” cu cele 10 milioane. Potrivit formulei lui Pastia, Guvernul ucidea „patru iepuri cu aceeaşi măciucă”: 1) sporea dările; 2) se dispensa de obligaţia celor 10 milioane, căci erau date în locul lor barăci, culturi de vie în paragină, moşii nemăsurate şi neevaluate ca să nu se poată vedea cât valorează; 3) un pretext ca PNL să se laude că a fost partidul care s-a achitat de datorii, chiar dacă acestea nu satisfăceau legile votate iniţial; 4) o răzbunare politică pentru că Iaşul i-a tratat de-a lungul timpului pe liberalii munteni ca „impostori”[93]. Aşa se explica, potrivit lui Pastia, rapiditatea cu care legea parcursese în numai patru zile toată filiera legislativă, fiind promulgată şi extinsă cu o mulţime de obligaţii pe care comuna nu ar fi putut să le îndeplinească nici dacă ar fi avut un venit de zece ori mai mare.

Procedura Guvernului, arăta Pastia, era discutabilă: 1) a precurmat o afacere litigioasă, fără a se înţelege în modul prescris de legea comunală cu cel interesat,adică cu consiliul care reprezenta interesele oraşului; 2) nu se ştia dacă legea regulatoare a datoriei era o lege de achitare la care oraşul trebuie să se supună vrând-nevrând; 3) dacă se puteau primi imobilele ce i se ofereau fără o prealabilă măsurare şi evaluare, spre a se vedea în ce proporţie acoperă suma ce i se cuvenea laşului; 4) dacă se puteau accepta sarcinile impuse pe baza unor venituri insuficiente ale proprietăţilor ce i se ofereau; 5) dacă se putea renunţa într-un mod vag şi nedeterminat la toate pretenţiile pe care laşul le avea în contra statului[94].

Sintetizând, potrivit lui Pastia, şedinţele de respingere din consiliu au conchis: 1) că Guvernul nu putea închide chestiunea fară a se consulta cu consi­liul, de a obţine adeziunea printr-un vot dat în forma prescrisă de legea comunală, întrucât orice „tranzacţie pentru a fi valabilă urmează să fie consimţită de amândouă părţile”. Legea era socotită a avea caracterul unei tranzacţii, întrucât guvernul nu dădea numerar comunei, ci imobile; 2) ceea ce numea guvernul „lege”, faţă de Iaşi, nu se putea considera decât „ca o procură” ce s-a dat de Corpurile legiuitoare de a putea trata cu oraşul şi de a înstrăina o parte din averea ţării, nicidecum ca o lege de ordine publică sau ca lege organică, căreia trebuie să se supună orice persoană, fizică sau juridică: „Dacă lucrurile s-ar petrece în modul precum îi place guvernului, atuncea n-ar avea decât a face câte o lege pentru fiecare creditor al său, şi cu dânsa a-i astupa gura; şi la caz de a se cam împotrivi, a-i da câţiva pumni în cap, a-l declara rebel la legi, şi a-l trata ca astfel”; 3) consiliul era convins că imobilele ce i se propuneau nu se ridică nici la suma invocată, nici la suprafaţă, considerând absurd şi nedrept a se impune oraşului să primească fără să controleze; 4) Iaşul nu putea accepta sarcinile ce i se prescriseseră – şcoală politehnică, alimentarea cu apă şi construirea stabilimen­telor publice – întrucât unele dintre ele priveau exclusiv statul -, apoi venitul imobilelor nu avea cum să acopere nici măcar în parte sarcinile trasate. Comuna, primind necondiţionat sarcinile, ar fi însemnat să accepte îndatorirea să acopere neajunsurile din veniturile sale ordinare; 5) Iaşul nu putea renunţa vag la toate pretenţiile sale, trebuind să se specifice că renunţarea se referă numai la ceea ce deriva din cele 10 milioane, fără alte intenţii ascunse. În Cameră s-a propus acest lucru, dar Guvernul nu a admis un asemenea vot, semn că existau planuri încă neclare[95].

Chiar dacă observaţiile lui Pastia puteau fi punctual exagerate, pe fond ele se vor dovedi logice şi întemeiate. Cum vom vedea, sarcinile impuse Iaşului erau în continuare atât de costisitoare – raportate la valoarea, investiţiilor şi cuantumul veniturilor din compensaţii -, încât se poate spune, fără a cădea în eroare, că administraţia locală avea o reprezentare mult mai exactă asupra situaţiei.

Replica neobişnuită şi neaşteptată a consilierilor ieşeni din întregul spectru politic, la care s-a raliat o parte a societăţii locale, a determinat Guvernul să-şi reevalueze atitudinea. După actul de pedepsire prin dizolvarea vechiului consiliu, Bucureştiul prelua, totuşi, o parte din sugestiile acestuia, suplimentând compen­saţiile cu o serie de moşii, în timp ce obligaţiile autorităţii locale erau diminuate. Şcoala Politehnică dispărea dintre obligaţii, în schimb se adopta varianta dezvol­tării şcolii de meserii, iar prisosul fondurilor era îndreptat spre capitolul alimentării oraşului cu apă.

Primul semn a fost că prefectul N. Pruncu începea o campanie de informare a ieşenilor prin afişarea de anunţuri în oraş, în care se vestea că Guvernul acceptase obiecţiile formulate de consiliul dizolvat privind valoarea bunurilor şi obligaţiilor. Apoi, ministerul de Interne – între 25 ianuarie şi 1 august 1882, condus interimar de I. C. Brătianu după demisia lui C. A. Rosetti – a iniţiat o corespondenţă oficială cu noul consiliu pentru ieşirea din impasul compensaţiilor”. Întrunit în şedinţă, consiliul accepta compensaţiile cu suprimarea şcolii politehnice[96]. În următoarea sesiune parlamentară, cea din 1882, avea să fie adoptată (în Senat la 16 februarie, în Adunare la 4 martie) o aşa-numită „Lege pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea de la 11 aprilie 1880, relativă la lichidarea şi întrebuinţarea celor 10.000.000 de lei vechi, votaţi de constituantă oraşului Iaşi, în şedinţa de la 29 iunie 1866″.

Dezbaterile noii forme a legii de compensaţie începeau în Adunare la 28 ianuarie[97]. Raportorul B. Gheorghian propunea suplimentar acordarea a încă 4.749 fălci de teren, evaluate la 633.547 lei, şi scutirea Iaşului de obligaţia întreţinerii unui institut politehnic, îndatorând municipiul să dezvolte şcoala de meserii[98]. Deputaţii N. Ionescu şi Remus Opran încercau, fără succes, să păstreze şcoala politehnică, în viziunea lor o instituţie rezervată doar fiilor de români, după modelul şcolii militare de la Iaşi, în ideea de a propaga „gustul aplicărilor industriale la tinerimea română”. Mai importantă era însă atitudinea deputaţilor, deveniţi atenţi la sensibilităţile moldovenilor. Nu se mai discuta pe un ton imperativ despre „obligaţia capului plecat”. Deputatul V. Iepurescu recu­noştea oportunitatea „consimţămânului” şi autonomia de decizie a consiliului, se referea la deplina capacitate a autorităţii locale de a dispune de compensaţii, degrevate de voinţa autorităţii centrale[99]. Însuşi M. Kogălniceanu se disculpa de rolul ministerial avut în scandal, afirmând că l-a felicitat în 1880 pe Ioan Câmpineanu, ministru de Finanţe, ca membru al Guvernului, dar nu ca ieşean, „fiindcă ne-a dat puţin”[100].

Gh. Mârzescu ţinea să sintetizeze natura conflictului de la baza legii din 11 aprilie 1880: autonomie locală vs. centralism. Mai precis, cum uzurpau repre­zentanţii naţionali drepturile comunei? Prin impunerea cheltuielilor pe care trebuia să le facă laşul (şcoala de meserii, alimentarea cu apă ş.a.m.d.):

Cum, eu, consiliul local, autoritate imediată, care cunosc şi sunt dator să cunosc necesităţile oraşului, n-am dreptul să rostesc conform cu dreptul conferit prin legea comunală? […] Lăsaţi, deci, d-lor autonomia comunei; d-v. care sunteţi liberali, care sunteţi democraţi, care ziceţi şi repetaţi necontenit descentralizarea administrativă, căci cum vine puterea legislativă de centralizează ca să zic aşa şi ordonă comunei; iată ce trebuie să faci mai întâi cu banii pe care ţi-am datorit şi pe care ţi-i plătesc astăzi. Iată cum principiul cel mare al descentralizărei este implicitmente călcat în picioare[101].

Îndemnul era să nu se încalce atribuţiile Consiliului. Mârzescu cerea ca Guvernul să se pună în relaţii oficiale cu comuna şi să negocieze cu ea pe baza unui mandat formal al Consiliului comunal.

În discuţiile de la Senat (16 februarie 1882) se convenea să se modifice prevederea referitoare la înfiinţarea unei şcoli politehnice şi a unui muzeu indus­trial cu „dezvoltarea şcolii de meserii, completarea atelierelor pentru industriile cele mai necesare”[102]. Mai important, din raportul întocmit de Theodor Rosetti rezulta că ministrul de Finanţe, G. Chiţu, recunoscuse supraevaluarea imobilelor cedate Iaşuluiprin legea din 11 aprilie 1880 şi înaintase un nou proiect, acceptat în prealabil de autoritatea locală din fosta capitală, cu un mod de calcul prezentat detaliat. Guvernul nu considera că ar fi fost în avantajul oraşului Iaşi şi nici al statului să se intre pe calea unor expertize minuţioase la faţa locului, de aceea recunoştea că preţul locurilor şi acareturilor cedate în 1880 nu era real, având în vedere starea lor deteriorată[103]. Dar şi în acest caz se cerea un consimţământ al Consiliului – de către generalul C. Mânu – pentru a nu se mai repeta respingerea din prima instanţă, surprinzătoare şi pentru M. Kogălniceanu[104].

Ce conţineau noile compensaţii? în plus faţă de legea din 11 aprilie 1880, se adăugau şase moşii – Buciumi, înconjurătoarea mănăstirii Socola, Băiceni, Ruseni, Poieni şi Ezăreni – în suprafaţă (neverificată) de 4.749 falci, din care teren de cultură 2.256 fălci, arendaţi anual la o valoare de 42.249 lei[105], 907 fălci de pădure şi 1.586 falci de culturi de vie cu embaticuri[106].

Consecinţele compensaţiilor „în natură” (datio in solutum)

Aspectul cel mai important în cuantumul datoriei îl reprezenta faptul că fondul era inalienabil – prin lege se putea folosi numai venitul (chiria sau arenda proprietăţilor, după caz). Bugetul local se afla în 1882 într-o situaţie dezastruoasă, iar cele 10 milioane, dacă ar fi fost acordate în bani lichizi, ar fi reprezentat veniturile oraşului pe aproape opt ani! În schiţa de buget pe anul 1882-1883 – bugetul se vota în luna martie, anul fiscal începea la 23 aprilie -consiliul estima venituri totale de numai 1.297.907 lei[107], înregistrând un deficit uriaş: cheltuielile totale ale anului 1882-1883 erau prevăzute la 2.369.530 lei, în care era cuprinsă suma de 1.019.593 lei – plata unor împrumuturi – şi a defici­tului anului 1881-1882 de 208.327 lei[108]. Deficitele bugetului ordinar urmau să fie achitate printr-un împrumut de 2.000.000 lei, aprobat de Cameră[109].

În vederea preluării compensaţiilor, Primăria dezvolta „serviciul de percepţiune”, care urma să se ocupe inclusiv de colectarea veniturilor provenite de pe „moşiile cedate de stat comunei pentru milioanele cuvenite laşului”. Transferul moşiilor, acareturilor, embaticurilor de la Administraţia Domeniilor Statului în proprietatea comunei Iaşi a presupus un proces birocratic complicat pentru admi­nistraţia locală. Oamenii însărcinaţi cu întocmirea proceselor-verbale – cu detalii despre proprietate, starea fizică, stadiul executării contractelor de administrare aflate în desfăşurare cu statul a diferiţilor arendaşi – au constatat rapid că era o încărcare de îndatoriri pentru Primărie, necesita înfiinţarea unor funcţii şi posturi, cu atribuţii de supraveghere şi administrare. Era necesară crearea unui nou etaj administrativ costisitor pentru a avea grijă de „cadoul” Bucureştiului: arhivist pentru verificarea actelor, hărţilor, planurilor, contabili pentru verificarea situaţiei datoriilor şi sarcinilor fiscale ale moşiilor, jurişti pentru litigiile cu arendaşii şi radierea ipotecilor, pădurari pentru paza pădurilor, paznici pentru moşii, chiar ingineri pentru realizarea cadastrului[110], precum şi administratori, subadminis-traţori, casieri, registratori, perceptori[111].

În urma inventarierii, pe lângă proprietăţile cedate în 1880 şi 1882, Primăria mai găsea clădiri suplimentare, dughene şi culturi de viţă-de-vie pendinte de moşiile cedate[112]. Potrivit tablourilor generale întocmite de Primărie, după intrarea în posesie se constatau diferenţe semnificative în ceea ce priveşte dimensiunile moşiilor. Astfel, nu se observau diferenţe la moşia înconjurătoarea mănăstirii Socola (1.217 falci), Buciumi (1.260 falci), fflincea (551 falci), Parte din Tomeşti (142 falci), Ezăreni (349 falci); Ruseni (704); Aroneanu (1.001 falci); însă apăreau diferenţe enorme la: înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia (1.123 în loc de 1.165 de falci), Tomeşti (3.224 în loc de 3.493); Şapte Oameni (264 în loc de 378 falci); Moara Dancului (261 în loc de 425 fălci); Copou – Rediu (760 în loc de 964); Cârlig (560 în loc de 885 falci); Poieni (561 în loc de 551! – singura dife­renţă în plus); Băiceni (577 în loc de 677 fălci). Aşadar, un minus de 1.008 fălci117, suprafaţa totală reală a moşiilor primite fiind de 12.554 falci (13.985 de hectare).

Suma medie anuală de arendare a moşiilor nu era foarte mare. Cea mai scumpă era şi cea mai întinsă ca suprafaţă – 25.000 lei pentru moşia Tomeşti. Din a doua clasă erau moşiile de la Aroneanu (9.030 lei), Cârlig (8.210 lei), Băiceni (8.610 lei), Ruseni (9.567 lei), Copou cu Rediu (6.980 lei); cele medii: înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia (5.710), Buciumi (4.448 lei), Poieni (6.310), Ezăreni (6.252 lei); cea mai puţin bănoasă era Parte din Tomeşti, arendată cu numai 700 de lei anual. În total, Primăria miza că putea obţine din administrarea moşiilor doar 111.579 lei118.

O situaţie mai complicată din punctul de vedere al proprietăţii şi amplasării se observa în privinţa acareturilor, dughenelor şi caselor. Se identificau proprietăţi neinventariate ori inexistente în planurile cadastrale119. Dintr-un tablou cu 70 de acareturi, case, apartamente şi dughene, ale căror contracte de închiriere expirau la 23 aprilie 1883, reuşim să aflăm valoarea lor de piaţă. Cea mai scumpă, Feredeul Turcesc, era închiriată cu 3.000 de lei anual, puţine proprietăţi depăşeau 1.000 lei, majoritatea se aflau în intervalul 300-600 lei120. Valoarea lor de închiriere anuală era de 32.469 lei. Problema acestor proprietăţi imobiliare era starea precară, unele aveau nevoie de reparaţii, altele se aflau în ruină şi trebuiau demolate121. Pe lângă proprietăţile imobiliare enumerate mai sus, mai existau încă 14 neproducătoare de venituri122.

Intenţia autorităţilor locale era utilizarea imobilelor adecvate pentru a servi ca localuri de şcoli şi instituţii sau valorificarea prin vânzare123. Starea unora dintre case era deplorabilă, impunându-se intervenţii urgente. Chiriaşii, croitori evrei de pildă124, încercau să negocieze scutiri de chirie în schimbul reparaţiilor, în cazul altora, Primăria întocmea devize de reparaţii nu tocmai mici125 şi, fiindcă nu avea suficiente fonduri, se împrumuta în contul celor 10 milioane.

Pentru repararea în regie a caselor de pe strada Golia se făcea un împrumut de 4.000 de lei[113], în timp ce altele erau demolate[114], Primăria preferând să refolosească materialele de construcţie. Valoarea totală a acestor imobile după evaluarea făcută de Primărie era de 510.715 lei, iar chiria obţinută de numai 38.980 lei în 1883[115].

Ulterior, pe măsură ce s-au finalizat contractele de arendare anterioare legilor din 1880 şi 1882, Primăria încerca, din noiembrie 1883, să valorifice moşiile mai profitabil prin scoaterea la licitaţie a noilor contracte de arendare, cu începere de la 23 aprilie 1885 şi 1886[116]. Era o măsură care, vom vedea, ignora prevederile legilor din 1880 şi 1882, acelea de împărţire a moşiilor în loturi şi vânzarea către cetăţeni în scopul întăririi „elementului românesc”. Într-adevăr, rezultatele licitaţiei de la 24 martie 1884 au consemnat o creştere a valorii de arendare în cazul moşiilor cu noi contracte: Poieni de la 6.310 la 7.860 lei, Băiceni de la 8.610 la 11.000 lei, Moara Dancului de la 3.050 la 4.800, iar Şapte Oameni de la 3.510 la 4.010 lei, valoarea totală urcând de la 20.480 la 27.670 lei[117].

Pe lângă moşii şi imobile, Primăria mai primise şi un număr de 14 culturi de viţă-de-vie, însă două dintre ele nici măcar în 1890 nu intraseră în proprietatea comunei, fiindcă locaţia şi situaţia lor, dacă mai erau funcţionale, nu era clară[118]. Ca să mai acopere din cheltuieli, Primăria acorda numeroase permise de vânătoare pe moşiile deţinute începând cu anul 1884[119].

Urmărind deceniul de după obţinerea compensaţiilor, constatăm că Primăria se străduia să obţină venituri de pe moşii, dar acestea se dovedeau nesemni­ficative în comparaţie cu necesităţile şi obiectivele anunţate pentru finanţare. În general, ele s-au ridicat la aproximativ 10% din veniturile bugetului ordinar, care a variat între 1 şi 1,5 milioane lei în perioada 1884-1893. Un raport întocmit de Leon C. Negruzzi indică sumele provenite din arendarea moşiilor: în 1884-1885 numai 100.260 lei, din care se scădea impozitul funciar, 15.000 lei, rezultând un folos net de 85.260 lei[120]. Pentru anii financiari următori, 1885-1886, veniturile din moşii erau estimate la 117.357 lei[121], în 1886-1887 la 148.965 lei[122], iar pe anul, 1887-1888, unul considerat de referinţă, se estima obţinerea a 222.064 lei[123], în 1888-1889 se menţionează în proiectul de buget un venit al moşiilor de 175.709 lei[124] şi de un „debit” de 162.245 lei[125]; în 1889-1890 – venituri estimate de 179.043 lei[126] şi cele realizate de 140.224. În 1890-1891 – venituri realizate de 181.600 lei[127] şi în 1892-1893 – venituri estimate de 183.700 lei[128]. După cum se observă, execuţiile propriu-zise ale bugetelor nu erau publicate în rapoarte. În plus, din diverse motive, Primăria exagera veniturile şi subestima cheltuielile. Totuşi, dintr-un bilanţ realizat pe anii 1884-1889, aflăm că media încasărilor reale anuale de pe moşii fusese de numai 109.783 lei, după cum arată schiţa de buget din 1889-1890[129]. Aşadar, observăm evoluţii mixte în funcţie de anii agricoli, dar se remarcă neconcordanţe în ceea ce priveşte sursele şi meto­dele de raportare, cu sau fără plata taxelor şi impozitelor către stat, cu inclu­derea sau nu a cheltuielilor de administrare în regie a moşiilor.

Veniturile obţinute din închirierea şi vânzarea acareturilor şi imobilelor din Iaşi nu depăşeau 36.863 lei în 1884-1885[130], iar Vasile Pogor arăta că situaţia se înrăutăţea în lipsa investiţiilor. Conform unui raport al biroului tehnic de arhitectură al Primăriei, cheltuielile privind lipsurile la inventar, întreţinerea şi repararea imobilelor provenite din legea celor 10 milioane ar fi trebuit să se ridice la suma de 555.537 lei[131]! Până în 1890, din cauza deteriorării, venitul obţinut din închirierea imobilelor din oraş se înjumătăţea (17.603 lei anual). Deşi în 1884 se votase vânzarea tuturor acareturilor, criza a blocat piaţa şi Primăria a rămas cu îndatorirea să le întreţină. Totuşi, în 1889, se reuşea vânzarea unor locuri de casă şi dughene, inclusiv o casă din Galaţi, cu 92.000 lei[132].

În concluzie, din 1882 până în 1893, prin natura şi rolul lor, compensaţiile au fost departe de a produce efectul scontat. Ele nu au avut un impact direct şi evident asupra bunăstării urbei, nereuşind să furnizeze bugetului local sumele necesare lucrărilor publice atât de cerute şi nici să obţină aprecierea ieşenilor. Bilanţul era făcut în cheie critică vehementă ori de câte ori apărea prilejul. În 1889, N. Ceaur Aslan, ajuns în Opoziţiunea Unită alături de tabăra liberală, fost susţinător al mutării Curţii de Casaţie la Iaşi, interpela Guvernul Theodor Rosetti în legătură cu situaţia deplorabilă a Iaşului, pe deasupra complicată de „chestiunea de recunoştinţă naţională”: „Mi-e teamă că istoria de astăzi va spune urmaşilor noştri cât de profunde sunt astăzi decepţiunile, când ne uităm la starea la care am ajuns faţă cu visurile de cari erau legănate primele noastre încordări în momentele de deşteptare”. El acuza „modul meschin” în care guvernul a procedat la punerea în practică a compensaţiei de 10 milioane de lei:

Dar, cum zice proverbul: calul de dar nu se caută în gură; Iaşul a primit deci acele moşii, cari în valoarea lor totală represintau un venit de 111.579 lei. Vă dau cifre ofi­ciale, ca să nu credeţi că fac aprecieri personale. I s-a dat şi în ecarete 17-18.000 lei venit real, aşa încât în total i s-a dat un venit de 129.000 lei. D. primar (V. Pogor, care era şi vicepreşedinte al Camerei) e aici pentru a controla cifrele. Aşadar, de bine de rău, Iaşul părea a fi primit o valoare ce represinta capitalul corespunzător cu un venit anual de 129.000 franci, în cifre rotunde[133].

Pe de altă parte, arăta Ceaur Aslan, în momentul când i se dădea cu o mână, i se lua pe de alta prin introducerea impozitului funciar, la jumătate în Iaşi (3%, faţă de 6%).

Impositul funciar actualmente în Iaşi produce în integralitatea sa suma de 184.000 lei în cifră rotundă. Puneţi jumătatea sumei de 92.000 şi adăugaţi 12 zecimi comunale; mai puneţi şi suma de 29.000 lei pentru administraţia acestor moşii, sumă ce se prevede în bugetul comunal, şi veţi ajunge la straniul rezultat că, pe când Camera, ţara, D-nii mei, ţara aceasta, care adeseori nu târgueşte cu banii ei pentru lucruri de o importanţă îndoielnică, această ţară a dat cu o mână şi cu cealaltă a luat înapoi darul ei, şi aceasta d-nii mei într-o chestiune de onoare, de recunoştinţă, de interes eminent naţional[134].

Socialiştii şi problema de fond a compensaţiilor

După primirea moşiilor, Primăria Iaşi nu s-a grăbit să pună în vânzare loturi de pământ, aşa cum prevedea expres legea, ci să le arendeze. Tergiversarea însă a fost speculată politic într-un mod abil. A rămas puţin cunoscut rolul lui Ioan Nădejde, liderul mişcării socialiste din Iaşi, în exploatarea consecinţelor legii compensaţiilor din 1880-1882. Nădejde a demarat un proiect politic din instru­mentarea nevoii de pământ a locuitorilor urbei Iaşi şi a localităţilor înconju­rătoare, acuzând secretomania şi opoziţia autorităţilor faţă de obligaţia de a vinde loturi din moşiile obţinute.

Începând din 1887, la Primăria Iaşi s-a înregistrat un val de cereri colective pentru împărţirea în loturi şi vânzarea moşiilor către locuitorii din Iaşi şi suburbiile oraşului[135]. De pildă, cererea din 17 iulie 1888 făcea referire la „moşiile date comunei ca răsplată pentru mutarea scaunului [domnesc – n.n., M.C.] din Iaşi la Bucureşti”, că au fost făcute demersuri la vechiul consiliu, „care întâi a ame­ninţat cu puşti” şi pe urmă s-a făcut că primeşte cererile[136]. O altă cerere, din 31 iulie, iscălită de „muncitori de pământ” din comuna Iaşi, contabiliza opt ani de tergiversări ale autorităţilor în aplicarea legii din 1880, iar solicitanţii se plângeau că „au fost ameninţaţi cu puşti şi tunuri şi cu baionete”[137]. Redactate în acelaşi stil, petiţiile se înmulţeau şi pe parcursul lunii august 1888. Responsabil pentru forma juridică unitară şi coordonarea revendicărilor era Ioan Nădejde, la acea dată preşedinte al breslei muncitorilor de pământ din Iaşi[138].

Nemulţumirea legată de blocajul autorităţilor locale în îndeplinirea propriilor angajamente era pe fond justificată, dar, vom vedea, numărul celor care în mod real doreau şi puteau cumpăra pământ era mult exagerat. În şedinţa din 20 aprilie 1887, Consiliul comunal votase numirea unei comisii care să stabilească regulile de vânzare ale loturilor. Însă, un an mai târziu, comisia nu prezentase niciun plan[139] şi era schimbată. Blocajul era generat de inexistenţa unui plan cadastral -pentru a se cunoaşte suprafeţele şi amplasamentele exacte în vederea parcelării -necesar la trasarea drumurilor de acces la iazuri, păşuni, păduri sau crâşme etc.

La sfârşitul anului 1888, petiţiile locuitorilor din Iaşi erau aduse în dezba­terea Adunării de proaspătul deputat Ioan Nădejde, care îl interpela pe ministrul de Interne. Adunarea, în şedinţa din 19 noiembrie 1888, recomanda ministrului de Interne, junimistul Theodor Rosetti, să ia măsurile ca primăria din Iaşi să aplice dispoziţiile legii din 13 aprilie 1880 şi să comunice cauzele întârzierilor înregistrate[140].

În urma presiunilor, premizele vânzării începeau să fie îndeplinite. Prin decretul regal nr. 3238 din 25 noiembrie 1889 se aproba Regulamentul pentru înstrăinarea moşiilor comunei Iaşi venite în proprietatea ei în virtutea legei din 13 april 1880 şi 27 mart. 1882, la locuitorii cultivatori şi industriaşi români[141], document votat anterior de consiliul local Iaşi în 21 noiembrie. Prevederile vizau vânzarea de loturi de 5 hectare către „românii lucrători de pământ, sau industriaşi, locuitori în oraşul Iaşi” (art. 1), iar pentru moşiile Băiceni şi Polieni, fiind departe de oraş, se admiteau şi locuitorii zonei (art. 2). Înstrăinarea se făcea prin tragerea la sorţi a tuturor celor înscrişi, cu un preţ fixat de 220 lei pentru un hectar; nimeni nu putea cumpăra mai multe loturi şi nici să se înscrie pe mai multe moşii (art. 23); comunele puteau cumpăra până la şase loturi (două necesare bisericii, două şcolii şi două cimitirului); loturile se puteau achita în rate, la o dobândă anuală de 5% (art. 50) şi nu se puteau înstrăina timp de 32 de ani, în timp ce pădurile şi iazurile niciodată (art. 61).

Se constata rapid că dispoziţiile regulamentului nu puteau fi puse în aplicare. Deşi exista o aparentă presiune indusă de acţiunile lui Ioan Nădejde, în realitate erau foarte puţini doritori de pământ şi mult mai puţini capabili să-l plătească. În statistica Primăriei apăreau înregistraţi numai 307 locuitori din Iaşi care îşi manifestau dorinţa să cumpere terenuri de pe moşiile Şapte Oameni, Dancu, Ruseni, Aroneanu, Cârlig. De exemplu, pentru moşia Moara Dancului nu era depusă nicio cerere până în luna august 1889[142], în timp ce pentru Băiceni existau 116 solicitări[143]. În fine, după ce începea procesul tragerii la sorţi, o serie de proceduri au fost invalidate[144] şi reluate în aprilie 1890. Un raport întocmit de primarul Vasile Pogor arăta că pentru terenurile de pe moşia Şapte Oameni se prezentaseră numai doi cumpărători şi cinci la moşia Moara Dancului[145].

Tot în 1890 apăreau o serie de plângeri referitoare la condiţiile de vânzare. Unii solicitanţi, care îndeplineau condiţiile de cumpărare, acuzau că au fost „săriţi”, fiindcă ar fi refuzat să semneze o plângere contra lui Ioan Nădejde. În acelaşi timp, alţi cumpărători au constatat că nu pot plăti ratele. Apreciind că scopul legii era să uşureze viaţa lucrătorilor de pământ, ei acuzau autorităţile locale că urcaseră prea mult preţul (220 lei/ha) şi cereau să fie fixat după legea rurală de la 1864 (aproximativ 110 lei/ha), în primul an să nu se facă plăţi până nu se strângea recolta, iar taxa de timbru şi înregistrare să fie împărţită pe trei ani de zile[146].

Primăria Iaşi ţinea cont de unele solicitări şi acorda o serie de înlesniri -cheltuielile de execuţie a planurilor şi de punere în stăpânire se făceau odată cu plata primei rate[147]. Dar pământul costisitor şi condiţiile restrictive de cumpărare (cetăţean român, maxim 5 hectare, fără intermediari) au redus numărul solici­tanţilor. Perspectiva xenofobă a Ministerului de Interne, conform căreia vânzarea loturilor reprezenta „un serviciu moral şi naţional pentru ajutorarea populaţiei indigene în contra anihilărei prin elementul israelit”[148], nu a influenţat disponi­bilitatea autorităţilor de a scădea preţul.

În pofida realităţilor evidente, Ioan Nădejde superviza un nou val de plângeri ale ieşenilor împotriva Primăriei. Într-o interpelare din 14 ianuarie 1891, Nădejde cerea în Adunare o reacţie a Guvernului la petiţiile trimise Ministerului de Interne privind vânzarea moşiilor către plugarii din mahalalele Iaşilor[149]. Petiţiile subliniau că autorităţile ieşene făcuseră „peste putinţă cumpărarea de pământuri din moşiile comunei Iaşi”, fiindcă au „găsit mai cu cale a trage foloase din acele moşii dându-le ieftin la cei ce luau moşii întregi şi scump de tot la cei ce luau câte o falce, două”. Chiar după amendarea regulamentului nu se făcuseră progrese, iar petiţionarii cereau în continuare înjumătăţirea preţului de vânzare (220 lei/ha, achitabili în 15 ani fară dobândă) şi facilităţi la plata timbrului[150].

Recunoaşterea eşecului şi „milioanele lui Carp”

Involuntar, acţiunile lui Ioan Nădejde demonstrau că marele plan liberal, brătienist, al „întăririi Iaşilor”, prin dezvoltarea unei clase de cultivatori în scopul românizării oraşului, se îndrepta spre un fiasco. Primăria rămânea cu un pasiv (moşii, acareturi, vii) din care nu reuşea să obţină fonduri pentru investiţii în îmbunătăţirile edilitare (aducţiunea de apă în oraş, şcoala de meserii). Autorităţile locale constatau că „legea compensaţiilor”, în forma impusă de la Bucureşti, însemna un blocaj pe toată linia. Oraşul era împânzit periodic cu anunţurile autorităţilor privind vânzarea loturilor de pe moşii, însă puţini cumpă­rători s-au arătat interesaţi[151]. Un raport arăta că, până în octombrie 1894, Primăria reuşise să vândă loturi în valoare de numai 22.883 lei, adică mai puţin de 0,3% din suma totală estimată a compensaţiilor[152]!

Nevoile Iaşului rămâneau aceleaşi, iar aşa-numita „mişcare moldove­nească” devenise vocală în anii 1890-1891, prin ceea ce în epocă s-a numit „Liga pentru apărarea intereselor economice şi culturale ale Moldovei„. Alături de compensaţiile cuvenite laşului, erau adăugate teme precum urgenţa dezvoltării sistemului de căi ferate în regiunea Moldovei pe direcţia Dorohoi-Iaşi-Bârlad-Galaţi, reprezentarea proporţională a valahilor şi moldovenilor în instituţiile centrale (Guvern, justiţie, administraţie, armată), împreună cu chestiuni sensibile ce ţineau de alocările bugetare şi investiţii ori cele legate de construirea siste­mului de fortificaţii, care excludeau teritoriul de la nord de Milcov din strategia de apărare a ţării. Voci politice locale acuzau la unison centralismul responsabil pentru criza, sărăcia şi deruta socială în care se scufunda Moldova.

Pe acest fundal al dezbaterii publice, în 1893 guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu prezenta Adunării un proiect privind răscumpărarea de către stat a moşiilor date în compensaţie potrivit legilor din 1880 şi 1882. Cum se ajunsese în asemenea situaţie? La sfârşitul anului 1892, apăruse o fereastră de oportunitate nesperată. După mult timp, Iaşul nu se mai afla într-o orientare politică în opoziţie cu autorităţile centrale. Cu un primar junimist, Vasile Pogor, o majoritate conservatoare în Consiliul comunal, un Guvern condus de ieşeanul Lascăr Catargiu, un minister al Agriculturii şi Domeniilor condus de P. P. Carp, care a avut un rol cheie în tranzacţie – fondului i s-a mai spus în limbajul uzual al vremii şi „milioanele lui Carp”[153] – şi un Parlament dominat de conservatori, avea loc o tranşare rapidă şi surprinzătoare a situaţiei.

Primul pas îl făcea Consiliul comunal, unde s-a discutat varianta preluării moşiilor de către stat, la Domeniile Statului, în schimbul unei despăgubiri. În şedinţa din 9 decembrie 1892, Consiliul stabilea că era momentul deschiderii unor tratative cu Guvernul prin trimiterea primarului Vasile Pogor la Bucureşti. La începutul anului 1893, la 13 februarie, Pogor scria consiliului: „[…] sunt ferice în a mărturisi că în toate demarşele mele am aflat un călduros sprijin, atât în Domnul ministru de Interne (funcţie deţinută tot de L. Catargiu), cât şi în persoanele tuturor membrilor din Cabinet”[154]. După diferite combinaţii, Pogor şi guvernul cădeau de acord să: abroge toate condiţiile impuse comunei Iaşi prin legile din 1880 şi 1882, de vindere a moşiilor şi întrebuinţare a veniturilor; statul se obliga să cumpere în bloc toate moşiile intrate în posesie prin legile sus­menţionate la preţul de 6,5 milioane lei; fondurile urmau să fie utilizate pentru construirea unui abator, aducţiunea apei în oraş, construirea de şcoli şi alte necesităţi urgente[155]. Şi, într-adevăr, foarte rapid, în şedinţa de la 12 februarie 1893, Guvernul deja înainta Parlamentului un proiect de lege[156], prin care statul să ofere Iaşului 6,5 milioane lei, în rentă amortibilă 5% la valoare nominală, în schimbul moşiilor[157].

În Iaşi se răspândise informaţia că vânzarea se datora lui Lascăr Catargiu, care insistase să scape Iaşul de o avere rău administrată şi pentru a respecta cuvântul fostului său coleg, prim-ministru, răposatul general Ioan Emanoil Florescu. Acesta apucase să promită Iaşului două milioane de lei numai să nu se construiască linia Dorohoi-Iaşi pe Valea Calcainei – cum doreau o parte impor­tantă a aleşilor ieşeni -, traseu care ar fi presupus cheltuieli suplimentare. Catargiu ştia că a cere Camerelor două milioane de lei ar fi stârnit „o furtună înspăimântătoare, ca totdeauna când era vorba de Moldova şi Iaşi”, aşa încât a insistat pentru răscumpărare[158].

Un aspect relevant al redactării şi promulgării acestei legi era că toţi raportorii celor şase secţiuni din Adunare aveau să fie moldoveni: Mihail Balş, Vasile Pogor (primar de Iaşi), Alexandru Cuza, Iacob Negruzzi, Scarlat Vârnav şi N. Ceaur Aslan. Cum era justificată răscumpărarea moşiilor? Raportorul principal, Iacob Negruzzi, afirma că legea era „singură în stare de a pune comuna Iaşilor în posiţiune de a se bucura de justa compensaţiune pe care Camera constituantă a voit să-i acorde în schimbul marilor sacrificii făcute de oraşul Iaşi pentru unire şi întemeirea Statului român”. Negruzzi considera de datoria lui să atragă atenţia că „legile prin care s-au cedat aceste moşii aveau inconvenientul de a impune comunei două condiţiuni care, prin o lungă experienţă, s-au dovedit irealizabile”. Prima condiţie era aceea de a le împărţi în loturi şi, după 12 ani, comuna nu putuse vinde decât 139 loturi în întindere de 700 hectare. A doua condiţie era de a efectua lucrările enumerate în lege numai din venituri (aprovi­zionarea oraşului cu apă, alături de celelalte îmbunătăţiri însemnate), ceea cesolicita un capital imens faţă de suma neînsemnată rezultată prin vânzarea a 139 de loturi şi din venitul anual obţinut din administrare.

Experienţa făcută până astăzi – arăta I. Negruzzi – probează până la evidenţă că calea determinată de legile din 1880 şi 1882 este irealizabilă, că nu avem nici o normă de a prevede când comuna Iaşilor va putea desface aceste imobile în întindere de mai bine de 12.000 hectare, pentru a dispune de capitalul trebuitor pentru îndeplinirea marilor proiecte prevăzute de lege[159].

Proiectul intra în dezbaterea Senatului în şedinţa din 20 mai 1893, benefi­ciind de raporturi favorabile din partea şefilor de secţiuni, aproape toţi din regiunea Moldovei. Raportorul A. Blancfort citea raportul admis în toate secţiunile, avându-i ca delegaţi pe Gh. Mârzescu (Iaşi), A. Blancfort (Neamţ), I. Plesnilă (Covurlui), I. Teohari (Neamţ), C. Mavrodin (R. Sărat), şi arăta că punerea în aplicare a legilor din 13 aprilie 1880 şi din 17 martie 1882 a fost imposibilă. Deşi în 1889 se votase un regulament pentru parcelarea şi vânzarea moşiilor, locuitorii n-au putut achita ratele pentru loturile cumpărate, cu toate că s-au făcut înlesniri, iar vânzările au fost puţine[160].

Legea, adoptată cu 60 de voturi „pentru” şi numai două „împotrivă”, promulgată la 2 iunie 1893, stipula că statul cumpăra toate moşiile şi pădurile intrate în posesia comunei Iaşi în anii 1880-1882, la preţul de 6,5 milioane lei. Respectând vânzările de loturi făcute de comună conform legilor anterioare, statul urma să plătească integral preţul „în rentă amortisabilă 5%, şi socotit al pari [la valoare nominală – n.n., M.C.]”[161]. Această vânzare-cumpărare a fost însoţită de o lege, în care se specifica destinaţia banilor: alimentarea cu apă, construirea unui abator şi a localurilor de şcoli, pentru canalizare şi îmbunătăţiri esenţiale[162]. Din momentul promulgării, atât autorităţile centrale, cât şi cele locale, nu se mai refereau la cei 6,5 milioane ca la un „fond de compensaţii”. Ideea de compensaţie fusese compromisă prin amânările şi formele ei inapli­cabile, eşuate. Dar, paradoxal, contractul de vânzare-cumpărare între oraşul Iaşi şi statul român corespundea cel mai bine aranjamentului financiar propus la 1866.

Cum a beneficiat laşul de fondul celor 6,5 milioane

S-ar putea crede că, odată ajuns în administrarea Primăriei, fondul de 6,5 milioane lei (bugetul ordinar al Iaşului pe aproximativ trei ani) nu trebuia decât să fie investit rapid pentru finanţarea îmbunătăţirilor atât de des menţionate între problemele laşului. În realitate, deşi au acuzat frecvent efectele centralis­mului şi nevoia de descentralizare ori lipsa de sprijin financiar de la Bucureşti, autorităţile locale au demonstrat competenţe administrative modeste. A lipsit capacitatea de planificare, viziunea şi coerenţa în îndeplinirea scopurilor pentru care fuseseră acordate compensaţiile. În special la capitolul alimentării cu apă s-au căutat soluţii, s-au făcut prospecţiuni şi cheltuieli importante, echivalente cu bugetul anual, fără niciun rezultat notabil.

În urma legii din 19 mai 1893, pe lângă bugetul ordinar, Primăria condusă de Vasile Pogor înfiinţa o secţiune separată intitulată: „Bugetul fondului de 6,5 milioane”[163]. În 1894, pe schiţa acestui buget special figurau următoarele obiective: lucrări preliminare pentru alimentarea cu apă (100.000 lei), schimbarea sau aducerea unor noi conducte pentru apă (50.000 lei), construirea abatorului (700.000 lei), construirea localurilor unor şcoli (750.000 lei), ridicarea planului oraşului şi lucrări de canalizare (100.000 lei), restaurarea Feredeului Turcesc (334.511 lei). Cheltuielile pe anul 1894 din bugetul capitalului de 6,5 milioane erau estimate la un total de 2.194.511 lei[164], rămânând un rest de peste 4,175 de milioane de lei. Investiţiile efective nu vor urma aceste proiecţii, fie din cauza unor aspecte neprevăzute şi cheltuieli nerealizate, fie pentru că sumele au fost reorientate către alte obiective[165]. În total, pe anul financiar 1894-1895 se cheltuiau doar 708.947 lei, cele mai mari plăţi efectuate fiind pentru construirea abatorului (245.922 lei), restaurarea Feredeului Turcesc ori construirea băilor populare (120.219 lei) şi pe lucrări preliminare pentru aducţiunea apei (80.430 lei) etc.[166].

În timpul primariatului lui Ioan Diamandi (11 noiembrie 1894 – 19 noiem­brie 1895), cheltuielile avansau în acelaşi ritm. Potrivit bugetului ordinar din 1895 (ale cărui venituri totale erau evaluate la 2,6 milioane lei), finanţările din fondul celor 6,5 milioane erau repartizate astfel: 2.716.310 lei pentru lucrări preliminare de aducere a apei în oraş (rezervoare, tuburi, etc), 100.000 lei pentru îmbunătăţirea cişmelelor existente, 1.056.704 lei pentru construirea abato­rului şi târgului de vite, 637.175 lei pentru construirea de şcoli, 300.000 lei pentru realizarea planului oraşului, 400.000 lei pentru canalizări, 458.275 lei pentru fondul Teatrului Naţional, 331.865 lei pentru restaurarea Feredeului Turcesc şi construirea băilor populare[167]. Execuţia bugetară era diferită, se cheltuiau în total 894.420 lei din fondul celor 6,5 milioane, cei mai mulţi pentru Teatrul Naţional[168]. Teatrul, inaugurat la 1 decembrie 1896, depăşise cu multcheltuielile estimate de 1,39 milioane lei, ajungând în final la 2,013 milioane lei[169], o parte din sumă fiind asigurată din fondul de 6,5 milioane (448.987 lei doar pe anul 1894)[170].

După plecarea lui Ioan Diamandi de la Primărie, a urmat administraţia liberalului Nicolae Gane (19 noiembrie 1895 – 22 aprilie 1899), în timpul căruia se consuma cea mai mare parte a fondului de 6,5 milioane. Administraţia acestuia nu a fost lipsită de controverse şi dispute electorale, în special legate de destinaţia şi cheltuielile mai puţin justificate. Succesorul său, conservatorul Alexandru Bădărău (22 aprilie 1899 – 19 februarie 1901), declanşa „scandalul compensaţiilor”, acuzându-i pe liberali de bani cheltuiţi pentru exproprieri şi diurne „fantastice şi lucrări de lux”, care nu trebuiau executate din fondul milioanelor: plata avocaţilor în procesul dintre comună şi inginerul N. I. Paiano (care executase prospecţiuni fară rezultate în găsirea apei[171]), exproprieri în Piaţa Unirii, canalizarea Râpei Galbene, burse pentru străinătate[172].

Conservatorii acuzau modul haotic, lipsit de studii, în care se încercase realizarea alimentării cu apă. Bilanţul făcut de primarul Alexandru Bădărău într-o şedinţă publică, în primăvara anului 1900, indica sumele cheltuite pe următoarele obiective: abatorul – 1.880.000 lei, 6 şcoli – 769.000 lei, Teatrul Naţional -1.000.000 lei, Feredeul Turcesc/baia comunală – 700.000 lei. Aşadar, un total de 4.349.000 lei. Din restul, până la 6,5 milioane lei, se mai plătiseră 1.479.000 lei pe studii preliminare pentru alimentarea cu apă, canalizare, exproprieri în zonele Calcaina, Râpa Galbenă şi Piaţa Unirii. Tot din acest fond se plătiseră diurne, funcţionari, expertize; 600.000 de lei – acuzau conservatorii – fuseseră folosiţi pentru acoperirea unui deficit al bugetului ordinar, sub formă de împrumut, fară a mai fi înapoiaţi[173], ba chiar se cheltuiseră 86.000 de lei pentru primirea regelui la Iaşi (un bal popular la abator – 6.000 de lei şi 10.000 de lei mobilarea unui apartament)[174].

În replică, copleşiţi de amploarea scandalului, liberalii indicau sume diferite: abatorul – 1.880.000 lei, 6 şcoli – 769.000 lei, Teatrul Naţional – 1.193.981 lei, înzestrările teatrului – 142.400 lei, Feredeul Turcesc/baia comunală – 700.000 lei; planul oraşului 267.225 lei. în total 4.952.606 lei[175]. Recunoşteau că mai cheltu­iseră 40.000 lei pentru exproprieri în zona Pieţei Unirii[176]. În ceea ce priveşte suma de 1.479.030 lei, imputată de Al. Bădărău, ea era inclusă de liberali la art. 1 al bugetului repartiţiei milioanelor pe 1898-1899 şi 1899-1900: sume pentru terminarea abatorului şi băilor comunale, construirea canalului Calcaina şi Râpei Galbene, pavarea străzilor (20 km pe unde trecea tramvaiul), captare izvoare, cumpărare tuburi etc, precum şi acoperirea deficitelor bugetului ordinar[177]. În opinia liberalilor, mai rămânea de justificat doar acoperirea defici­tului bugetului ordinar de 600.000 lei, care potrivit lor era, de fapt, de numai 364.415 lei şi aparţinea anilor 1897-1988, 1898-1899. Liberalii susţineau că, atunci când s-au retras de la Primărie, la 31 martie 1899, se mai aflau în conturi 1.038.415 lei[178].

Dincolo de disputa politică din jurul fondului de 6,5 milioane, un raport contabil arată cheltuirea următoarelor sume de bani în intervalul 1893-1901: 708.947 lei (1894-1895); 894.420 lei (1895-1896); 1.521.115 lei (1896-1897); 1.785.683 lei (1897-1898); 1.350.240 lei (1898-1899); 689.008 lei (1899-1900); 300.881 lei (1900-1901). în total 7.250.305 lei[179], mai mult decât cele 6,5 milioane, prin adăugarea dobânzilor. Pentru ce fel de investiţii şi lucrări s-au făcut plăţi? 1.479.030 lei – lucrări preliminare şi efective pentru alimentarea cu apă (captaţii, tuburi); 100.000 lei – schimbarea conductelor, cişmelelor şi rezer­voarelor apei; 1.850.005 lei – construirea abatorului; 769.426 lei – construirea de şcoli; 86.630 lei – studii, proiectarea planurilor; 267.250 lei – întocmirea planului oraşului; 695.941 lei – execuţia şi prelungirea canalizării Calcainei; 607.247 lei – restaurarea Feredeului Turcesc şi a băilor comunale; 986.000 lei -Teatrul Naţional; 200.245 lei – construirea de străzi; 40.000 lei – exproprieri în Piaţa Unirii; 314.058 lei – acoperirea unor deficite ale bugetului ordinar; 25.000 -lei diurne, plăţi, recepţii etc.[180]. Acesta era bilanţul real al investiţiilor, îmbună­tăţirile ce pot fi atribuite compensaţiilor.

Cât de oportune au fost unele dintre investiţii? Cheltuielile fondului celor 6,5 milioane au eşuat în scopul lor principal: alimentarea cu apă a oraşului. Presa critica şirul de primari, de o moralitate „înaltă”, dar răi gospodari: „Milioa­nele au căzut ca o avere neaşteptată şi au fost administrate ca banii luaţi moştenire de vreun inutil gomos din fina floare a societăţii”[181]. Abatorul — un edificiu enorm, născut din iluzia că laşul va deveni un mare centru comercial prin exportul de carne în străinătate – a rămas o simplă clădire impunătoare, care nu servea decât la tăierea vitelor pentru consumatorii locali. Băia comunală a iscat cele mai multe vorbe spirituale. Se spunea că „trebuie să vii cu apa de acasă”, fiind inutilă tocmai fiindcă aprovizionarea cu apă nu fusese rezolvată, edificiul rămăsese închis, iar pentru conservarea lui Primăria plătea multe zeci de mii de lei anual[182]. Chiar şi Teatrul Naţional, o bijuterie arhitectonică, era un aşezământ costisitor pentru posibilităţile financiare ale oraşului, criticat deseori pentru nivelul mediocru al prestaţiilor culturale furnizate.

La prima vedere, încheiate cu aceste cifre seci, ar părea că rezultatele concrete ale compensaţiilor au fost puţin convingătoare, departe de mizele pe care confruntările politice le-au conferit-o. Deşi o generaţie politică moldove­nească făcuse din compensaţii o temă de discuţii aspre şi, pe alocuri, ireduc­tibile, care au developat punctele slabe şi nerezolvate ale unirii, precum şi vicisitudinile centralismului şi nevoia de descentralizare, beneficiile lor nu au putut fi trecute în contul reuşitelor mişcării regionaliste. Prin imaginea de ansamblu a unor bani în general risipiţi, filonul politic regionalist pierdea o temă importantă de care făcuse caz, aceea că centralismul/Bucureştiul/valahii erau vinovaţii genuini pentru starea decadentă a Iaşuluişi a Moldovei după unire. Mai exact, deşi avusese bani la dispoziţie, administraţia locală nu reuşise să furnizeze un exemplu de performanţă care să poată fi contrapusă adminis­traţiei centraliste. însă, la fel de adevărat, evaluarea critică a rezultatelor trebuie comparată cu performanţele administrative româneşti antebelice, pe ansamblu la fel de mediocre.

De partea regionaliştilor stă însă aspectul principal: tardivitatea compen­saţiilor. Banii au ajuns efectiv la dispoziţia Iaşuluidupă trei decenii de la votarea lor, perioadă în care fosta capitală pierduse şanse şi oportunităţi de dezvoltare, traversase crize economice succesive, o lungă perioadă de stagnare demo­grafică, în comparaţie cu celelalte oraşe ale ţării. Acordate la timp, compen­saţiile ar fi putut probabil să atenueze unele efecte ale centralizării.

Concluzii

Compensaţiile se remarcă şi după anul 1874 ca o temă esenţială a regio­nalismului moldovenesc. În jurul lor se dezvolta o luptă politică suficient de structurată încât să persiste pe prima pagină a agendei naţionale, configurând discursul public. Actorii acestor dispute erau aceiaşi: centralişti (liberali radicali mai ales), regionalişti liberali moldoveni şi fracţionişti ieşeni, care duceau dife­rendul din 1866 în faze succesive marcate de conflicte juridice şi administrative.

Invocând mereu constrângeri financiare, guvernele tergiversau până în 1880 punerea în aplicare a legii compensaţiilor. Când guvernul I. C. Brătianu decidea să dea curs votului Constituantei de la 1866, el schimba cu totul sensul şi conţinutul variantelor anterioare de compensaţii. În locul fondurilor, oraşului Iaşi i se ofereau la schimb moşii şi proprietăţi urbane, care urmau să fie vândute agricultorilor români, ca un mijloc de „întărire a elementului autohton” în faţa celui străin, evreiesc. Dintr-o soluţie de împăcare moldo-valahă, compensaţiile căpătau astfel o conotaţie antisemită şi xenofobă. Maniera de legiferare a Guver­nului era în logica unui centralism care cerea aleşilor ieşeni „să plece capul” şi să accepte ce li se oferă. Cea mai supărătoare formă de comportament centralist a fost considerată creşterea intempestivă a impozitului funciar din prima zi a acordării compensaţiilor, fără ca acestea să fi produs beneficii.

În acest context, survenea un act fără precedent în istoria administrativă a României moderne: Consiliul comunal din Iaşi respingea legea compensaţiilor. Plecând de la condiţiile impuse şi resursele infime rezultate din exploatarea proprietăţilor cedate laşului, consilierii au refuzat să accepte „darul” de la Bucureşti. Actul a fost interpretat ca o „formă revoluţionară”, un gest de „rebe­liune împotriva legilor ţării”, o formă de lez-naţiune, atrăgând represaliile Minis­terului de Interne, condus de C. A. Rosetti, care a dizolvat forul ieşean.

Ulterior, în scopul depăşirii incidentului, Guvernul suplimenta compen­saţiile, adăugând alte moşii, legea din 1880 punându-se în aplicare în perioada 1882-1893. Pe parcursul unui deceniu, contribuţia acestor proprietăţi la rezol­varea nevoilor edilitare ale oraşului se dovedea foarte modestă. Compensaţiile deveneau, de fapt, o corvoadă. Din cauza complicaţiilor birocratice şi lipsei de cerere, Primăria nu reuşea să vândă loturi de pământ agricultorilor din Iaşi. Eşecul legii liberalilor de la 1880 era evident: Iaşul rămânea falit, iar ideea creării unei pături dezvoltate de agricultori români în jurul oraşului se dovedise o utopie.

Eşecul legii de la 1880 avea să fie recunoscut de stat în 1893, într-un context favorabil Moldovei. După o lungă perioadă, funcţiile cheie în stat erau reprezentate de moldoveni, de orientare conservatoare. Mai pragmatici, mai realişti – şi fiindcă situaţia bugetară le-a permis-o – aceştia au reuşit, după 27 de ani de promisiuni, să pună la dispoziţia Iaşului fonduri în schimbul răscum­părării moşiilor oferite anterior de stat. Era foarte târziu, de aceea oficialii epocii au evitat să le mai menţioneze drept „compensaţii”. Dintr-o problemă politică, compensaţiile deveneau rapid o chestiune contabilă. Iaşul pierduse o generaţie, traversase trei decenii de stagnare şi se afundase într-o stare de depresie colectivă şi atmosferă provincială. Compensaţiile au fost o „poliţă” de recunoştinţă naţională impropriu plătită şi tardiv pusă în practică, departe de a surmonta periferializarea adusă de unire.


Pentru referinţe bibliografice şi note de subsol lămuritoare vă îndemn să parcurgeţi studiul domnului Mihai Chiper – Dr., cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română -Filiala Iaşi, aflat la paginile 145-185:

Archiva-Moldaviae_XI-2019

Volumul XI/2019 poate fi descărcat de pe situl oficial al revistei sau de pe blogul nostru.

Translate page >>
4
0
Scrie-ne, vrem să ştim părerea ta!x