În perspectiva zilei de 24 ianuarie când sărbătorim „Unirea Principatelor” consider potrivită publicarea unui set de trei articole pe tema moldovenismului. Primele două articole reprezintă părţile unui studiu istoric despre împrejurările politice, economice, culturale şi sociale din Moldova în deceniile ce au urmat acestui eveniment.

Studiul publicat în volumul Archiva Moldaviae are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie” sau despre dizolvarea Consiliului local Iaşi de către Guvern, dar rămâne o lectură specializată şi inaccesibilă celor străini de aceste chestiuni.

Am scris în mod repetat pe acest blog faptul că suntem datori să configurăm un moldovenism românesc consistent, întemeiat pe baze istorice, care să deschidă perspectivele reunificării teritoriilor moldoveneşti şi integrarea acestora în forme de organizare statală românească, proiectate să funcţioneze federativ. Consider că atât moldovenismul sovietic cât şi cel european sunt dăunătoare intereselor naţiunii române şi că suntem prizonierii unor formule explicative ficţionale, complet nerealiste, despre modalitatea în care am putea obţine reunificarea naţiunii şi teritoriilor istorice.

Partea a doua a studiului poate fi citită aici iar memoriul vizând Moldova Mare aici.



„Valahii ne-au înşelat”.
Chestiunea compensaţiilor laşului în acţiunea politică moldovenească după unire (1862-1874) (I)

În ultimul studiu care se referă tangenţial la chestiunea compensaţiilor, Gh. Iacob afirma ca „este dificil de stabilit ce şi cât a primit oraşul Iaşi în urma cererilor din primii ani, după pierderea statutului de capitală”, menţionând numai legea votată în aprilie 1880, mai exact prima ei formă, privind cedarea unui număr de nouă moşii dimprejurul Iaşilor[1]. Aşadar, de la apariţia cărţii lui N. A. Bogdan[2], în urmă cu un secol, istoricii nu au mai aprofundat problema compensaţiilor, mai exact natura litigiilor şi realitatea disputelor post-unire dintre valahi şi moldoveni. Subiectul a fost trecut fie pe lista subiectelor disruptive pentru coeziunea naţională şi confortul memoriei colective, fie a intrat automat în unghiul mort al istoriografiei din cauza grilei de lectură naţionaliste, apoi naţional-comuniste a istoriei. Cu alte cuvinte, ignorarea temei nu ţine atât de curiozitatea ştiinţifică ingenuă, cât de încurajarea amneziei colective despre subiecte care nu figurează între favoritele discursului academic şi politic românesc, în acest context, nu putem să nu remarcăm cum subiectul compensaţiilor şi, în general, problemele Moldovei după unire au fost „securizate” prin amplasarea unui adevărat câmp minat de stereotipuri ideologice[3] care au reuşit să ţină la distanţă istoricii şi apetitul pentru dezbatere, în ciuda apariţiei unor studii curajoase şi remarcabile cu adevărat sub raport ştiinţific, scrise în scopul de a le deconstrui[4].

Un asemenea demers nu a avut ecou istoriografie[5], întrucât universităţile româ­neşti, deşi au orgoliul reprezentativităţii regionale (Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara), concurează toate, de fapt, pe terenul cultivării unei memorii istorice centraliste, în care conceptul de „naţional” îl înlocuieşte complet pe cel de „regional”. Prin urmare, canonul istoriografie nu concepe posibilitatea existenţei unei istorii a Moldovei după 1859-1862 în cadrul României[6], deşi problemele şi parti­cularităţile ei rămân menţionate distinct, precum nu există monografii ale Transilvaniei ori ale Banatului referitoare la perioada ulterioară anului 1918[7].

De ce este importantă în sine problema compensaţiilor? Cu toate că legea din 1880-1882[8] s-a soldat cu unul dintre cele mai mari transferuri de bunuri pe care statul român l-a făcut în favoarea unei autorităţi locale, acest litigiu moldo-valah nu a beneficiat de o abordare coerentă şi unitară, iar informaţiile încă rămân incomplete şi superficial prezentate[9]. Datele se regăsesc împrăştiate în mii de pagini de dezbateri parlamentare şi de consiliu local, interpelări, acte normative guvernamentale survenite într-un interval de aproximativ patru decenii. Paradoxal, istoricii nu au fost atenţi ori interesaţi să consemneze etapizarea dosarului ori finalitatea lui, iar din punct de vedere conceptual se observă mari confuzii – atât în epocă, cât şi acum – asupra ideii de compensaţie, mai exact ce a însemnat în termeni juridici, politici, economici şi istorici.

Scoase din zona triumfalismului şi denaturării, neînţelegerile pe tema compensaţiilor ne oferă o imagine crudă a realităţilor post-unire, în special inca­pacitatea statului şi a elitei politice de a gestiona echitabil pentru Moldova succesul de la 1859. Dosarul aduce la lumină legăminte încălcate între moldoveni şi valahi, o nesfârşită serie de promisiuni neonorate, dezastrul economic pentru Iaşi, motive care au constituit sursele întemeiate ale nemulţumirilor şi naşterea unui tip de acţiune politică pe care astăzi am numi-o regionalistă. Chestiunea a fost escamotată de discursul unionist din secolul al XIX-lea şi, cum menţionam anterior, intens discreditată de istoriografia naţional-comunistă, dornică să păstreze autoritatea fară fisură şi operaţionalitatea politică a conceptelor din secolul al XIX-lea peste care regimul comunist şi-a grefat ideologia. Această situaţie obligă orice istoric să reia de la zero interpretarea dezbaterilor din Cameră şi Senat, adeseori trecute cu vederea sau, pur şi simplu, răstălmăcite. Nu ai cum să descrii realitatea acelor vremuri fară o relectură, cu citate extinse, care să evite diferitele decupaje „istoriografice” ale dezbaterilor parlamentare. O perspectivă corectă trebuie să pună în drepturi relevanţa de neocolit a conflic­tului existent între o agendă a intereselor moldoveneşti, regionalistă, şi o agendă centralistă, susţinută puternic în majoritate de munteni şi olteni. Ca proble­matică, ele premerg dezbaterile parlamentare interbelice dintre ardeleni şi regăţeni, prin punerea în discuţie a unei specificităţi moldoveneşti, a necesităţii descentralizării, dublată de militantismul pentru o arhitectură a administraţiei în care să se regăsească reprezentată viziunea moldovenilor asupra funcţionării şi balanţei de putere în stat.

Pe ce argumente putem susţine existenţa unui regionalism moldovenesc în epocă? Aşa cum, în perioada la care ne referim, nu avem partide propriu-zis instituţionalizate, cu denumire, statut, program (Partidul Naţional Liberal se constituie „oficial” în 1875, Partidul Conservator la 1880), dar vorbim de liberali şi conservatori, nu avem nici o denumire propriu-zisă a centraliştilor şi regionaliştilor, deşi ei funcţionează şi operează ca atare în contextul proble­melor apărute după unire în cazul Moldovei. Prin urmare, în afara clasicelor diferenţe folosite de istoriografie ca modele explicative în epocă între liberali şi conservatori, burghezie şi moşierime[10], între republicani şi monarhişti, între adepţii dinastiei străine ori ai celei pământene, este extrem de utilă, pentru veridicitatea şi coerenţa istoriografică, introducerea unei distincţii evidente şi perfect funcţionale: aceea dintre regionalişti şi centralişti.

În primul rând, în dezbaterile şi voturile Camerelor, în problemele reven­dicate de moldoveni după 1862 – transferul Curţii de Casaţie la Iaşi, o paletă mai largă de compensaţii, dar şi insistenţa pentru descentralizare – opţiunile ideologice stânga/dreapta, radicali/ moderaţi, republicani/monarhişti se reconfigurează, separându-se noi majorităţi din punctul de vedere pro sau anti-Moldova[11]. Dacă, sub raport discursiv, centralismul rămâne ermetic, egal şi perfect coerent cu sine însuşi pe întreaga perioadă, regionalismul este reactiv şi configurabil în funcţie de evoluţia, situaţia, planurile centrului şi efectele centralizării. Unii dintre conservatori şi liberali îşi părăsesc colegii şi poziţiile tradiţionale, militând ori votând alături de adversarii lor politici în cazul special al revendicărilor Moldovei. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii dintre munteni votează alături de moldoveni în chestiunea Curţii de Casaţie în 1862, 1866 şi 1867, tocmai plecând de la principiul descentralizării[12] şi având o înţelegere a intereselor regionale. Apoi, în funcţie de agenda şi nevoia susţinerii intereselor moldoveneşti, foşti lideri unionişti-centralişti rigizi, precum Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Gr. M. Sturdza, îşi reinventează identitatea politică. Kogălniceanu tranşează la 1862 rămânerea Curţii de Casaţie la Bucureşti, acuzând în Adunare „separatismul” proiectului, pentru ca, la 1867, să fie mai coerent în susţinerea transferării Curţii la Iaşi decât cei pe care-i acuza la 1862 de „separatism”. Alături de Kogălniceanu, Epureanu şi Sturdza sunt şi alţii[13], ceea ce ne spune că identitatea politică a aşa-numiţilor „separatişti” se transformă treptat după 1862, dar mai ales după 1866, întâlnindu-se cu foşti centralişti-unionişti dezamăgiţi de funcţionarea unirii pe terenul de luptă împotriva Bucureştiului/ Valahiei/centrului şi al revendicării descentralizării. Uneori, ca să dăm doar un exemplu, expresia regionalistă o regăsim evidenţiată în tensiunile electorale dintre „roşii” munteni şi liberal-moderaţii moldoveni: „Roşilor spune-le că soarta ţării nu atârnă de alegerile din Craiova. Să ştie că astă dată Moldova [1869 – n.n., M.C.] are să trimită 70 de deputaţi care nu vor mai permite ca gloatele din Bucureşti să ocârmuiască 33 de judeţe ale României”, îi transmitea M. Kogălniceanu[14] unui prefect din Olt. Pentru Kogălniceanu, radicalii erau „noroiul din Bucureşti”, care voiau să domine Parlamentul. Inevitabil, urmare acestei înfruntări, radicalii îl etichetau pe „omul de la 2 mai” moldovean separatist[15], un calificativ în logică iacobină şi complet neadevărat. Ceea ce ne deschide ochii asupra abuzului şi uşurinţei cu care istoriografia a preluat verbiajul radicalilor, roşii munteni, şi descendenţilor lor, folosind termenul până la 1900 (sau chiar mai târziu) în accepţiunea utilizării dinainte de 1859.

Deşi diabolizat, conceptul de „separatism” după unire, dar în special după 1866, trebuie evaluat în primul rând ca o formă de reacţie regionalistă. Paul Michelson sesizează un aspect care poate fi considerat cheia de interpretare a nesfârşitelor acuze de separatism, atunci când interesele regionale ale Moldovei erau puse în discuţie:

Din păcate, sperietoarea separatistă – care nu era foarte reală şi nici foarte puternică – a fost utilizată de centralişti ca să extindă puterile regimului de la Bucureşti şi să înăbuşe legitimitatea preocupărilor regionale şi expresia lor. Aceasta a rămas un topic pe termen lung în România şi o nenorocire în cultura ei politică[16].

A. D. Xenopol evidenţia aceeaşi transformare a mişcării politice şi o propunea ca o metodă de chestionare, direcţie însă nedezvoltată de istoriografie. Potrivit lui, „separatismul” trăise o perioadă de tranziţie după 1862 şi îşi jucase ultima carte la 3/15 aprilie 1866, dar după aceea rămâne „un vlăstar înfrăţit, acela al revendicărilor moldovene şi mai ales ieşene, care va avea o mult mai trainică putere de viaţă, ca unul ce este întemeiat pe fapte netăgăduite ce lovesc simţimântul dreptăţei altoit pe jignirea intereselor”. Însuşi Xenopol, în activitatea sa revendicativă pentru Iaşi şi Moldova, se plasa pe o platformă regionalistă, tributară însă marjei de libertate reduse a vremurilor sale[17].

În cultura politică valahă, centralistă, care încet-încet devine canon naţional, acuza de „separatism” a fost utilizată nedrept, inadecvat şi acuzator, desemnând acţiunile, mişcările ori pe oamenii politici moldoveni care au îndrăznit să se atingă şi să ridice problema intereselor regionale. Un instrument de construire a acestei versiuni a istoriei a fost şi încă este etichetarea sancţionatorie[18].

Stigmatul politic a fost preluat şi dezvoltat de vocabularul istoriografie contemporan[19], care îi plasează pe revendicatorii compensaţiilor în registrul derizoriu. Cererile pentru strămutarea la Iaşi a Curţii de Casaţie sunt considerate „răbufniri de orgolii” ale moldovenilor[20]. Dintr-o perspectivă teleologică a unirii, purtătorii discursului nu sunt doar stigmatizaţi, ci „invalidaţi” istoric, excluşi din categoria interlocutorilor credibili pentru posteritate după metodele propagandisticii politice. „Depăşiţi de ritmul derulării evenimentelor”, ei se făceau vinovaţi de „afişarea unor atitudini refractare”; „adversarii progresului n-au încetat să insinueze tot soiul de preziceri dintre cele mai sumbre în legătură cu soarta capitalei «sacrificate»”[21]. De cealaltă parte, unioniştilor/centraliştilor li se rezervă atribuţii exclusiv pozitive: sunt înţelepţi, lucizi, progresişti, realişti, de „bună credinţă”[22]. Stereotipizarea ideologică prin intermediul caricaturizării ori abordării apologetice este explicabilă, dar nu scuzabilă. Într-un stat unde proiectul unirii românilor a fost ridicat de la statutul unui construct politic al elitelor din secolul al XLX-lea la rangul unui „vis secular” care începea cu Mihai Viteazul, nu au fost agreate întrebări raţionale precum: ce fel de unire/ uniri am avut, cât de viabile au fost, ce probleme de dezvoltare au generat, cine au fost perdanţii şi câştigătorii[23]?

Cum vom vedea, subiectul este abordat cu o crispare imposibil de disimulat. Compensaţiile au fost recunoscute şi tratate, în sine, ca nişte reparaţii. Mai exact, o plată a unor daune ale unui proces în care o parte a fost dezavantajată, „sacrificată” pentru binele altei părţi. Sigur, ar fi de dorit să spunem – aşa cum afirmau centraliştii – că sacrificiul Iaşului în special s-a făcut în interesul tuturor, dar moldovenii (regionalişti) din epocă au fost de altă părere[24] şi nu putem să le ştergem vocea ori să le ignorăm acţiunile numai pentru ca posteri­tatea să creadă că funcţionalitatea unirii şi a noului stat rămân nechestionabile. Prin urmare şi semnificaţia compensaţiilor diferă pentru regionalişti şi centralişti. În timp ce regionaliştii le-au interpretat ca „o datorie contractată de stat, un drept câştigat de oraş”, o „tranzacţie între comuna Iaşi şi stat”, centraliştii au dorit să le califice drept „donaţie” în sensul de „dar”, tocmai pentru a nu sugera că Valahia ar recunoaşte implicit existenţa unei culpe faţă de Moldova privind rezultatele inechitabile ale unirii. Remarcăm, aşadar, cât de inconfortabil din punct de vedere psihologic era pentru observatorii vremii acest dosar de nego­ciere dintre moldoveni-munteni/regionalişti-centralişti. Cazul pune în discuţie sinceritatea sentimentelor reciproce, în care „fraţii” îşi fac reproşuri parcă ilustrând un proverb popular – „frate-frate, dar brânza-i pe bani!” Se constata, foarte tăios, că proclamarea principiului unirii nu era suficientă, ci el mai trebuia „introdus în inimile oamenilor, ca să prindă rădăcină”[25], ţinându-se cont că interesul patriotic nu trebuia să jignească interesul material, iar unirea între fraţi se dorea pusă pe un „tărâm de echitate”. Este dosarul în care se acuza „înşelătoria” sistematică a muntenilor, lipsa lor de cuvânt în raport cu promi­siunile făcute succesiv, în diferite momente cruciale, constatându-se, după cum spune A. D. Xenopol, „o adâncă jignire asupra modului cum se înţelese a se aduce unirea la îndeplinire”[26]. Compensaţiile sunt, prin urmare, o oglindă retrovi­zoare a unirii deposedate de mitologie patriotică. În termenii unui regionalist al vremurilor, dilema unirii moldo-valahe era următoarea: „Oare principiul de consolidare a naţiunei române putea-va să cuprindă în sine destrucţiunea unei societăţi române [Iaşii – n.n., M.C.]”[27]?

Un detaliu, aparent minor, este legat de conotaţia locală sau regională atribuită compensaţiilor. Sunt ele relaţionate exclusiv cu oraşul Iaşi, un caz particular, local şi izolat, cum par să înţeleagă centraliştii, sau declinul fostei capitale este doar cel mai vizibil aspect al unor probleme structurale cu care începea să se confrunte Moldova în ansamblu (spre deosebire de Muntenia)? Răspunsul implică o analiză economică pe care istoriografia nu o poate realiza în acest moment[28]. Tehnic vorbind, discuţiile au fost axate pe fosta capitală, dar măsurile nu erau propuse exclusiv de ieşeni, ci susţinute de deputaţi din toată Moldova. Panait Cazimir era deputat ales în Dorohoi în 1862, când deschidea seria revendicărilor moldovenilor, cerând stabilirea Curţii de Casaţie la Iaşi. De-a lungul timpului, o serie de deputaţi, aleşi în diferite circumscripţii, militau pentru compensaţiile Iaşului, prin aceasta ei subînţelegând revendicările Moldovei.

La fel de important: care erau categoriile politice ce revendică compen­saţiile? Şi ce tip de compensaţii erau avute în vedere de fiecare? Fracţionistul Nicolae Ionescu cerea, în primul rând, fonduri pentru înfiinţarea unei instituţii de credit pentru susţinerea comercianţilor români împotriva concurenţei evreieşti; Titu Maiorescu şi Mihail Kogălniceanu vedeau compensaţiile şi sub aspectul transformării Iaşului într-o cetate intelectuală, culturală şi ştiinţifică, un Oxford românesc; Gh. Mârzescu şi Panait Cazimir cereau compensaţii „morale”, cu mare încărcătură politică, precum a fost Curtea de Casaţie. Niciunul dintre aceştia nu uita să treacă în rândul priorităţilor calea ferată. Aşadar, compen­saţiile adecvate difereau în viziunea celor întrebaţi.

În această primă parte a studiului ne vom rezuma la prezentarea discuţiilor politice parlamentare care au configurat problema compensaţiilor în perioada 1862-1874, monopolizate de chestiunea Curţii de Casaţie în 1862, 1866-1867, urmând ca în a doua parte a articolului (rezervată numărului următor al revistei „Archiva Moldaviae”) să prezentăm detaliile şi impedimentele apărute în dosarul compensaţiilor, care se încheie la începutul secolului XX.

*        *        *

La finalul anului 1861, deputaţii moldoveni îi cereau lui Al. I. Cuza, cu prilejul ultimei întruniri la Iaşi, să ia măsuri pentru apărarea intereselor locale ale Moldovei[29]. Entuziasmul unirii se estompase puternic, iar notabilităţile ieşene, funcţionărimea şi cercurile comercianţilor, parcă trezite „din o lungă aiurare”[30], înţelegeau că urmau să se confrunte cu o situaţie fără precedent, impredictibilă prin efecte: transferul structurilor de putere şi pierderea instituţiilor. „Văduvită de domnie”, capitala Moldovei era obligată să accepte perspectiva periferializării. După Convenţia de la Paris, Curtea de Casaţie trebuia să aibă reşedinţa la Focşani, iar când moldovenii au văzut că intenţia era să fie stabilită la Bucureşti, au început să strângă semnături pentru instalarea ei la Iaşi, potrivit ziarului „Viitorul”[31]. De ce s-au focalizat moldovenii pe Curte, ce reprezenta instituţia şi care erau raţiunile confruntării pe localizarea ei? Controversele în jurul transferului se înscriu în contextul construcţiei dificile a României în conformitate cu principiul naţiunii indivizibile ce respingea descentralizarea şi federalismul. Pentru regionalişti, amplasarea ei în Iaşi ar fi „păzit o reciprocitate reală şi o relaţie între Moldoveni şi Munteni pe un principiu de egalitate” cu Bucureştiul, care avea Guvernul, Domnul şi Adunarea. Iaşul să fie vizitat de munteni, să „se înveţe a se cunoaşte unii pre alţii în ţările lor. O reciprocitate de comunicaţie ca aceasta ar fi avut un avantaj şi moral şi material pentru ambele ţări”[32]. Centraliştii nu credeau că mai trebuia să existe „moldoveni” şi „munteni”, ci doar „români”, iar Curtea reprezenta garanţia unităţii statale; acceptarea plasării la Iaşi însemna recunoaşterea a două capitale, deci „dualismul în corpul naţiunii” şi existenţa unei rivalităţi politice între Bucureşti şi Iaşi, Moldova şi Valahia. Unirea nu se manifesta numai prin localizarea teritorială a instituţiilor, ci prin concentrarea instituţiilor autorităţii politice, a puterii[33].

Înaintea instalării Curţii de Casaţie la Bucureşti, Panait Cazimir propunea, în 28 februarie 1862[34], alături de nouă deputaţi moldoveni, stabilirea sediului la Iaşi drept „o compensaţie” pentru pierderile suferite de acest oraş, iniţiativă reluată şi de Dimitrie G. Văsescu la 9 martie[35]. Dezbaterile din Cameră din 14 martie relevă o sciziune profundă de viziune între deputaţii moldoveni. O parte a grupului politic de la nord de Milcov solicita dovezile unor cedări ale valahilor, ca o demonstraţie de înţelegere şi apreciere a sacrificiilor Iaşului, în timp ce o altă parte, minoritară dar mai influentă – Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Gr. M. Sturdza -, susţinea o centralizare completă la Bucureşti. De altfel, nu numai grupul moldovenilor era profund dezbinat; argumentele contrare îi separau în tabere adverse şi pe munteni. Raportul delegaţilor secţiunilor referitor la propunerea lui Panait Cazimir pentru aşezarea Curţii de Casaţie la Iaşi era citit de Mihail Kogălniceanu. Secţiunea I lăsa Guvernului şi Adunării dreptul să decidă, secţiunea II se pronunţa în favoarea Iaşului, secţiunea III respingea propunerea, dar o înlocuia cu o contrapropunere, un plan de compensaţii gândit de M. Kogălniceanu, susţinut de Manolache Costache Epureanu, C. A. Cottescu şi Mihail Marghiloman[36]; secţiunea IV cerea să se consulte Guvernul mai întâi, iar secţiunea V a lăsat decizia la iniţiativa Executivului. Prin urmare, situaţia părea în această fază legislativă relativ echilibrată, urmând ca amplasarea Curţii de Casaţie să se decidă în Adunare.

La 1862, Kogălniceanu se manifesta ca un centralist rigid şi încrezător în beneficiile unirii. Centralismul fară rezerve urma să fie taxat de adversarii săi ieşeni, cum era Theodor Codrescu, ce a reţinut şi pus la dispoziţia posterităţii celebra frază rostită de Kogălniceanu în decembrie 1863 „că mai bucuros ar fi să vadă crescând iarbă pe uliţele Iaşilor, decât să consimtă la strămutarea Curţei de Casaţie la Iaşi”[37]. O povară de imagine, pe care, ani de zile, în campaniile electorale ulterioare, Kogălniceanu va încerca să o repare în ochii ieşenilor. La alegerile din primăvara lui 1869, promitea într-o telegramă adresată primarului de Iaşi, Ioan Antoniadi: „Mă voi sili ca, sub administraţiunea me, să nu crească iarbă pe stradele Iaşilor, căci atunci aru creşte şi în casa mea părintească”[38]. În spatele propunerii amplasării Curţii de Casaţie la Iaşi, Kogălniceanu credea că se aflau doar foşti separatişti lipsiţi de viziune, agăţaţi de frustrări pentru a-şi asigura continuitatea politică. Mai târziu, cum vom vedea – după adâncirea crizei Iaşului şi experienţa guvernării din timpul lui Al. I. Cuza, a epurării moldovenilor din aparatul central la 11 februarie 1866, dar şi a blocajului politic întâmpinat în două rânduri la validarea mandatului de deputat -, entuziasmul faţă de responsabilitatea politică valahă i se temperează, preluând chiar ideea mutării Curţii de Casaţie la Iaşi.

La 1862, propunerile compensatorii avansate de Kogălniceanu în Adunare se refereau la următoarele aspecte:

1. Menţinerea şi dezvoltarea şcoalelor superioare şi inferioare din Iaşi, şi îndeosebi dezvoltarea Universităţii; 2. întemeierea Iaşilor ca antreprozit liber de mărfuri; 3. înjumătăţirea impozitului fonciar până la o nouă evaluaţiune a imo­bilelor; 4. Desfiinţarea accizelui pe vin pământean şi a contribuţiuneai pusă pe acest articol în folosul statului. Asemenea desfiinţarea harabagilecului [harabagilâc – n.n., M.C.], care este una din cele mai mari împiedicări puse comerciului şi libertăţii comunicaţiunelor; 5. Stimularea lucrărilor publice din Iaşi şi îndeosebi isprăvirea catedralei şi a cazarmei de la Copou; 6. Completarea liniilor de şosele ce sînt încă (în) pregătire între Iaşi şi Botoşeni, asemenea şi între Iaşi şi Roman, precum şi construcţiunea şoselei până la Sculeni; 7. Curăţirea Prutului pînă la Ţuţora spre a se face navigabil pentru vase atît cu vapor, cît şi cu văluri; 8. Aşezarea unei Camere de Comerciu şi promulgarea legei cambiale; 9. în sfârşit, grabnica construcţiune a unei căi ferate[39].

În opoziţie cu Mihail Kogălniceanu, câţiva reprezentanţi moldoveni puneau în evidenţă efectele negative ale centralizării. Dimitrie G. Văsescu, delegat al minorităţii delegaţilor pe legea din 1862, dezvolta argumentele unei platforme administrative descentralizatoare, arătând că „separatiştii” rămăseseră o partidă care profita de situaţia existentă, găsind argumente în decăderea Iaşilor, a decepţiilor „care uşor se pot naşte din jignirea intereselor materiale”. Potrivit lui, ieşenii mai aveau „amorul propriu şi nobila ambiţiune de a avea în sânul lor Curtea de Casaţiune ca cel mai suprem tribunal judecătoresc” până la înfiinţarea căilor ferate care să lege Iaşul de Bucureşti. În ordine cronologică, Văsescu era primul care enunţa un set de argumente ce vor fi reluate şi dezvoltate în anii următori. Un prim argument moldovenesc era acela că principiul unirii nu cerea ca instituţia Curţii de Casaţie să fie „numai decât în Bucureşti”; aşezarea la Iaşi ar fi fost un „mijloc de consolidare a unirii, în vreme ce respingerea propunerii susţinute de mai bine de 2/3 din deputaţii Moldovei” ar fi „sămânţa dezbinării zvârlite pe pământul unirii”. Apoi, din punctul de vedere al echilibrului puterilor în stat, ideea înfiinţării la Bucureşti, sub supravegherea Guvernului, era incom­patibilă cu independenţa instituţiei şi aceste chestiuni ţineau de onorabilitate, ştiinţa şi independenţa membrilor; o altă obiecţie se referea la existenţa unei opinii publice puternice la Iaşi, întrucât aceasta a mers chiar înaintea Bucureştilor[40].

El introducea în dezbaterea parlamentară şi un exemplu menţionat frecvent în ideile moldovenilor despre descentralizare, acela al Italiei, unde Curtea de Casaţie fusese oferită drept compensaţie oraşului Torino, după ce, prin unirea Piemontului cu Lombardia, instituţia ajunsese un timp la Milano. Alt exemplu era Belgia, care avusese o vreme Curtea la Anvers pentru „înflorirea acestui oraş” şi numai după îmbunătăţiri a fost dusă le Bruxelles. Cu alte cuvinte, alte state civilizate care „au vărsat sângele lor pentru unire nu au făcut aceasta din motive de separatism”[41].

Mai târziu, se înmulţeau exemplele din spaţiul european unde descentralizarea funcţiona benefic. Când capitala Imperiului Rus a fost mutată la Petersburg, Moscova şi-a păstrat o parte a statutului rămânând locul încoronărilor; în Prusia, acelaşi exemplu: Berlinul era capitală, iar la Konigsberg se făceau încoronările în avantajul comerţului şi industriei; Saxonia avea reşedinţa administrativă la Dresda, dar „a doua capitală”, cea comercială şi industrială, era la Leipzig; Uniunea dintre Suedia şi Norvegia avea capitala la Stockholm, dar Kristiania [Oslo], capitala Norvegiei, nu rămăsese „în ruinare”[42] etc. Kogălniceanu alegea la 1862 să-l combată pe Văsescu:

Deşi am lucrat pentru unire şi ţin a se consolida, dar am cerut totdeauna şi cer ca Moldova şi Iaşul mai ales, care a făcut sacrifice pentru această Unire, să nu rămână în părăsire. Dar n-am socotit că instituirea Curţii de Casaţiune ar fi mijlocul cel mai nemerit de a asigura prosperitatea oraşului. De aceea noi am zis numai că trebuie a plăti un tribut sentimentelor unioniste şi patriotice ale ieşenilor prin măsurile ce am arătat[43].

Era perioada în care Kogălniceanu era convins că stabilirea Curţii de Casaţie la Iaşi nu ar alina suferinţele „fostei capitale a Moldovei, ci ar satisface interesele avocaţilor care vor să-şi pledeze procesele la doi paşi de casă, iar nu la 28 de poşte şi ajută pe alţii care vor să-şi facă trebuşoarele”[44].

Panait Cazimir, iniţiatorul amendamentului, consemna schimbarea bruscă a atmosferei „frăţeşti” din şedinţa Camerei. Susţinea că „persoana sa a fost sfâşiată în toate modurile”, iar misiunea îi era foarte grea, întrucât avea în faţă un parti pris[45]. În mândria sa de „sincer unionist” în care se considera lovit, el indica exemple prin care alte state au ales să-şi consolideze unirea, precum Italia. Cazimir aprecia contra-propunerile lui Kogălniceanu „nişte mijloace evazive”, iar „lucrările foarte anevoie de realizat”. Credea că liniile ferate nu se puteau face decât în trei-patru ani, iar navigabilitatea pe Prut era şi mai greu de estimat; în plus, din înfiinţarea antrepozitului, „Iaşul nu poate trece un profit din cauza poziţiei sale; tribunalele comerciale – nu pot fi de folos, dacă comerţul s-ar stinge cu totul”.

Tensiunea acestor discuţii era marcată de o ostilitate aproape fizică. Cazimir devoala o campanie de intimidare a cărei ţintă devenise. După o clasică acuzaţie că era „un separatist ascuns”, el respingea ideea că a luat parte la vreun „act anti-naţional” şi acuza existenţa „unei apostrofări curioase”[46], aceea că, în diverse întâlniri informale, muntenii afirmau că la Iaşi era „cuibul separatiştilor, că sunt buni de împuşcat”[47]. Informaţia era preţioasă, pentru că prefigura, în viziunea valahilor, regimul violenţei legitime pe care statul era îndreptăţit să o utilizeze împotriva celor etichetaţi drept „separatişti”. Pe de altă parte, observăm nu doar că însăşi descentralizarea era condamnată în termeni etici, ca imorală şi nedemnă în raport cu unirea şi considerată o formă de separatism ascuns, dar şi că unioniştii iacobini valahi semantizau abuziv unionismul, suprapunându-l centralismului[48]. Dimpotrivă, descentralizatorii moldoveni, precum Cazimir, priveau Curtea de Casaţie la Iaşi ca o formă de întărire a unirii, ca un sprijin moral acordat ei prin satisfacerea intereselor locale, ale Iaşului. „Un om ce vine în toată curăţenia cugetului său – arăta P. Cazimir – să facă o propunere nevinovată, ce poate fi mărturisită de toate inimile bine simţite, de toate duhurile bine cugetate, nu este un trădător de patrie”. Ca să-şi dovedească buna credinţă, Cazimir citea o depeşă, primită din partea Consiliului local Iaşi, subscrisă de 790 de ieşeni[49]. Deputatul lua apărarea celor care au subscris depeşa, acuzaţi de centralişti că erau „nişte avocaţei fără nici o opinie publică”; el apelează la

[…] stânga, la acea parte din Cameră înfocată pentru liberalismul ce reprezintă totdeauna în parlament elementul ultraliberal […] să depărteze preocupaţiunea ce are că această propunere ar slăbi causa naţională sau ar jigni importanţa politică din afară a Statului Român; căci nu este vorba decât de a da un ajutor moral şi material pentru consolidarea unirii[50].

Societatea ieşeană era profund divizată. Unionişti „vechi”, nesatisfăcuţi de rigiditatea şi optica Bucureştiului (Costache Rolla, Theodor Codrescu), se coalizaseră cu foşti „separatişti”, pe o platformă descentralizatoare, precursoare a unor forme de regionalism. Fluiditatea şi fragmentarea opţiunilor societăţii ieşene era exprimată şi în Adunare. Kogălniceanu, de exemplu, punea la îndoială faptul că semnatarii depeşei amintite de Cazimir ar fi reprezentanţii adevăraţi ai comunei şi susţinea că printre semnatari ar fi un fost „secretar de-al lui Vogoride când se persecutau unioniştii”[51]. Kogălniceanu arăta că a primit şi el o altă depeşă de la Iaşi, semnată de mai multe persoane onorabile, foşti consilieri municipali, foşti deputaţi, foşti directori de ministere, profesori etc, care cereau apărarea intereselor materiale ale laşului, dar nu prin intermediul Curţii de Casaţie, „căci aceasta nu interesează decât pe avocaţi, ca să poată pleda la doi paşi de casele lor”. Pretindea că nu acuzase niciodată pe nimeni de separatism şi avea depeşe despre dezordini iscate în Iaşi „sub inspiraţia preşedin­telui Municipalităţii [Teodor Burada – n.n., M.C.[52]], că s-a luat portretele lui Kogălniceanu şi Panu ca să se ardă în efigie. Eu am în Iaşi femeia şi copil şi mă tem pentru dânşii”. În final, Kogălniceanu pleda pentru stabilirea curţii la Bucureşti, unde trebuiau „centralizate toate corpurile mari ale statului”, iar laşului să i se facă îmbunătăţirile materiale de care are trebuinţă[53].

Disputa moldovenilor – să-i spunem, cu rezervele de rigoare, o dezbatere avant la lettre între regionalişti şi centralişti – era întreruptă de intervenţiile a doi munteni, care, lesne de înţeles, susţineau varianta unui centralism fară compromisuri. Prim-ministrul Barbu Catargiu anunţa interesul de a acorda Iaşului ceea ce-i trebuie, dar amintea motivul pe care Guvernul nu-l luase în considerare în privinţa amplasării curţii: oraşul se afla într-o „margine extremă”, greu accesibilă pentru cei din extremitatea cealaltă a ţării, Oltenia. Într-o logică exclusivă de partizanat politic, Catargiu le atrăgea atenţia unioniştilor că „grupa separatiştilor” urmărea „răcirea între noi”, prin lansarea unei dezbateri despre amplasarea Curţii de Casaţie la Iaşi. În discuţie intervenea tăios şi principele G. Ştirbei, respingând ideea compensaţiilor după modelul italian, fiindcă, spunea el, Italia nu avea un centru pentru că nu „avea o capitală”. „Deputaţii care au subscris propunerea – acuza Ştirbei – vor să aibă două capitale: Iaşii şi Bucureştii”. Întrebându-se ce-i lipsea statului ca să fie o Românie „tare”, el credea că tocmai „centralizarea puterilor, care face puterea unui Stat”, şi avertiza că totul putea eşua în separatism:

Dacă o veţi transporta la Iaşi, departe de puterea executivă, la umbra inamovibilităţii sale, mă tem că Curtea noastră de Casaţiune să nu se crează acolo departe o putere necunoscută, mai mare, să nu devia Parlamentul lui Ludovic XTV, care refuza de-a recunoaşte autoritatea, şi mi-e frică, d-lor, să nu ajungă acolo încât să poată veni un Ludovic XIV şi să o dea afară cu biciuşca.

El îl acuza pe Cazimir că, prin depeşe telegrafice, „a excitat spiritele în Iaşi, a vrut să exerseze o presiune asupra acestei Adunări”[54].

După scurtele, dar provocatoarele atacuri muntene, moldovenii se dezlănţuiau printr-o serie de intervenţii ce urmăreau să demonteze discursul centralist ce distorsiona realitatea solicitărilor prin identificarea peste tot a intrigilor sepa­ratiştilor. De pildă, viitorul locotenent domnesc de la 1866, care va contribui ulterior la reprimarea mişcării separatiste de la 3/15 aprilie, Lascăr Catargiu, spunea că subscrisese pentru instalarea Curţii la Iaşi, iar muntenii n-ar mai fi stat la îndoială dacă „ar fi văzut stăruinţele tuturor respectabililor cetăţeni din Iaşi la pornirea spre Bucureşti”. De asemenea, el protesta împotriva credinţei lui Kogălniceanu că propunerile ar „avea alte scopuri ascunse” şi că nici secretarul lui Vogoridi, nici evreii nu l-au determinat să o subscrie[55].

Iaşi – o nouă Vendee la orizont

Ceea ce nu acceptau sau nu înţelegeau muntenii, din raţiuni diverse, era reformularea agendei şi a loialităţilor patriotice ale foştilor separatişti moldoveni dinainte de 1859, pe măsura reconfigurării identităţii lor politice şi adaptarea modalităţilor de acţiune la realitatea unui stat unificat. Ataşamentul separatiş­tilor faţă de un stat la apariţia căruia se împotriviseră era suspect in perpetuum, dar e cert că ei nu rămăseseră încremeniţi în „proiectul” dinainte de 1859 şi căutau nişte formule de acomodare. Cu trecerea vremii, au găsit, paradoxal, puncte comune de vedere cu dezamăgirile foştilor unionişti deranjaţi de centralismul fără rest şi iacobinismul majorităţii muntenilor. Pentru munteni era comod şi util politic să eticheteze această nouă solidaritate în jurul intereselor moldoveneşti ca pe o etapă mai rafinată a conjuraţiilor separatiste. Ei profitau de semantizarea termenului de „separatist” prin aceea de insurgent/trădător/ anti-naţional, pe care mulţi moldoveni au încercat, fară succes, să o deconstruiască în deceniile următoare. Relevant era cum Dimitrie Văsescu combătea acuza:

Chiar separatiştii, după împlinirea Unirii, sunt unionişti, căci cred că ceea ce s-a făcut ar fi nenorocire de a jigni cât de puţin. […] Un separatist a zis „am lucrat contra Unirii, dar acum de vreme că s-a făcut trebuie s-o susţinem, căci acum, lucrând contra ei, lucrăm contra intereselor noastre comune”. Şi în fine nu ştiupentru ce aruncăm atâtea vorbe rele asupra separatiştilor; dacă au susţinut un principiu opozit nouă, ei poate l-au susţinut cu aceeaşi convicţiune ca şi noi că fac bine patriei lor. Prin urmare, resping toate invectivele ce se aruncă asupra unei părţi din compatrioţii noştri. Eu nu văd în propunere decât un spirit de fraternitate, de simpatie[56].

Totodată, el ataca raţionamentul potrivit căruia prin amplasarea Curţii de Casaţie la Iaşi „s-ar vătăma unirea, nu doar interesele ieşenilor”. Oamenii de stat din Adunare nu erau datori doar să declare un principiu – observa extraordinar Văsescu -, ci trebuiau să ştie „a-1 introduce în inimile oamenilor, ca să prindă rădăcină”. Acest proces, de câştigare a inimilor moldovenilor, părea într-un impas major şi greu de rezolvat.

La rândul său, principele Gr. M. Sturdza, deşi nu subscrisese la proiectul stabilirii Curţii de Casaţie la Iaşi, protesta împotriva etichetării ca „separatişti” a celor 23 de deputaţi moldoveni (din 28 semnatari ai legii). Jignit în patriotismul moldovenesc, afirma că nu exista

[…] nici un cuvânt pentru a considera pe deputaţii de dincolo de Milcov ca separatişti, ca federalişti, şi oraşul Iaşi ca o Vendee contra căreia ar trebui să trimitem tunurile noastre […]. Dar, dacă în adevăr s-ar ivi vreodată un partid separatist, o Vendee, fie aici, fie dincolo de Milcov, nu cred că va fi unul din noi care să nu fie gata a se pune în fruntea coloanelor care vor merge a înăbuşi chiar în sânge orice încercare de separatism[57].

Din acest punct de vedere, centraliştii moldoveni şi munteni păreau să fie de acord.

Ceea ce observăm în dezbaterile deputaţilor centralişti era schimbarea completă a atitudinii reverenţe faţă de Iaşi, „leagăn al unirii”. Potrivit iacobinis­mului muntenesc, fosta capitală căpătase tuşele groase ale unui oraş cu potenţial turbulent, „cuib de separatişti”, ce revendica avantaje şi concesii cu supramăsură, corupt pe deasupra de interesele evreieşti, prin urmare incapabil să găzduiască instituţii esenţiale ale statului naţional. Era doar începutul unei suprapuneri de reprezentări negative peste blazonul unionist, în cea mai mare parte fabricate de centraliştii munteni, dar propagate şi de moldoveni. Iaşul devenise pentru munteni o bătaie de cap, o comunitate contestatară, pe care nu reuşeau să o convingă să treacă la „calea cea bună”, să o pacifice, fiindcă ridica obiecţii neaşteptate, blocând realizarea rapidă şi facilă a luminosului stat unitar şi centralizat. Dar tocmai acţiunea de centralizare se făcea vinovată de periferializarea Iaşului. Prin plecarea la Bucureşti a celor mai înstăriţi şi energici moldoveni, se lăsa liber câmpul de acţiune dinamicei şi întreprinzătoarei comunităţi evreieşti, care, în contextul unui oraş văduvit de instituţii, putere şi finanţe, căpăta brusc o relevanţă neaşteptată[58].

Anastasie Panu, care nu subscrisese petiţiei moldovenilor, confirma inte­resul opiniei publice din Iaşi, dovedit printr-o depeşă primită personal: „Ieşănii blastămă ora în care te-au ales mandatariu, ei jură a nu te mai alege, fiindcă ai combătut instalarea Curţii de Casaţiune aice”[59]. Într-un discurs ale cărui argumente vor fi deseori invocate în demonstraţia muntenilor/ centralistilor, în anii 1866 si 1867, împotriva mutării la Iaşi a Curţii, el susţinea că amplasarea la Bucureşti ar însemna să lucreze „lesne” cu Guvernul. Panu acuza corupţia din Iaşi:

Curtea de Casaţiune trebuie să fie la Bucureşti, şi convicţiunea mea se întăreşte cu atât mai mult când mă report cu cugetarea la toate scandalurile urmate în diferitele noastre trebunaluri din Iaşi, când mă report cu cugetarea la indivizii aceia care vindea şi cumpăra dreptatea în coridorile palatului administrativ, cum vor sta acum la scara palatului aşteptând pentru ca se profite de nemernicia lor.

Pe de altă parte, Panu se oprea asupra „presimţirilor” rele pe care unii le aveau prin „pierderea Moldovei în Unire”.

De unde vin dar aceste triste presimţiri? Cea mai mare parte din perspectiva sistemului de centralisare administrativă ce presumă că va resulta din această unificare, dânşii cred că toate se vor sacrifica unui asemine sistem, că interesele particulare precum cele opşteşti departe de a se afla în siguranţă, deplinătate, înlesnire şi grăbire spre îndestularea lor, nu vor întâmpina decât întârziere, piedici, complicaţiuni, incertitudine şi scumpete în urmărirea soluţiunelor; ei se pare vor fi siliţi a veni la Bucureşti pentru cea mai mică treabă, că interesele şi drepturile lor sunt compromise dacă nu pot să le apere de aproape. Dânşii văd în această perspectivă ruină prin cheltuieli şi strămutare, ruină prin depărtarea centrului administraţiunei. De aici apoi pierderea tuturor drepturilor pentru Moldova, pierderea tuturor avantajielor pentru moldoveni[60].

El cerea ca viitoarea administraţie să fie propice tuturor drepturilor şi intereselor legitime, sistemul de centralizare să nu aibă nimic speculativ şi să fie cu totul practic, iar „puterea centripedă” să fie cumpănită cu „puterea care va sta departe de centru”, astfel încât „nici o individualitate particulară sau colectivă din societatea română nu va pătimi, nici de atrofie prin depărtarea sa de centru care este dătător de viaţă şi de impulsie; nici de parazisim prin absorbire”[61].

În discuţiile finale, dinaintea votului, I. C. Brătianu se declara de acord cu propunerea lui M. Kogălniceanu, care „cuprindea lucruri mult mai interesante pentru Moldova, decât înfiinţarea Curţii de Casaţiune la Iaşi”. Se supunea la vot secret propunerea lui Cazimir, fiind respinsă cu 52 bile albe şi 35 negre[62]. Ieşenii, supăraţi, ardeau în public portretele lui Kogălniceanu şi Panu şi îi înştiinţau telegrafic că nu îi vor mai alege niciodată deputaţi[63].

Etapa parlamentară din martie 1862 a discuţiilor despre compensaţii a fost doar un început al numeroaselor iniţiative, memorii, petiţii ce vizau planuri de redresare a situaţiei fostei capitale. Se instituia şi o comisie în 1863 la sugestia prim-ministrului M. Kogălniceanu[64], dar în realitate, observă A. D. Xenopol, „nu se făcea nimic”, iar legile pentru îmbunătăţirea Iaşului „se înfundă în saltarele Camerei”[65]. Cu excepţia Legii contribuţiei financiare din 31 martie din 1862 privind înjumătăţirea impozitului agricol pentru Iaşi la 2%, faţă de 4% (art. 4)[66], restul iniţiativelor rămâneau fără concretizare.

Rezumând perioada 1862-1866, putem spune că interesele moldoveneşti erau afectate de o criză economică şi socială care lovea cu forţa unui război. Tranzacţiile comerciale se diminuaseră în Iaşi cu 70% în 1862 faţă de 1861, iar valoarea imobilelor căzuse drastic între 1860 şi 1862, de la 6.000 la 1.700 de galbeni[67], arată un memoriu al comercianţilor şi meseriaşilor. Argumente asemănătoare, în funcţie de experienţele fiecăruia, erau aduse în dezbaterile parlamentare. În 1867, Nicu Catargiu estima că preţul moşiilor scăzuse la jumătate; valoarea caselor proprietarilor se redusese de la 5.000 la 1.000 de galbeni, în timp ce negoţul şi chiria prăvăliilor se prăbuşiseră la o treime din valoarea de dinainte de unire[68]. Kogălniceanu vorbea de o decadenţă a proprietă­ţilor cu neputinţă a se calcula:

Case din Iaşi care făceau odată zece mii galbeni astăzi [1867 – n.n., M.C.] abia fac două mii. Proprietăţile imobile din giurul Iaşilor care făceau 30.000 galbeni au scăzut la a patra parte, la 7 mii, şi venitul lor asemenea a scăzut în proporţiune[69].

În concordanţă cu aceste opinii, şi Panait Cazimir estima scăderea valorii proprietăţilor la 1/3 din valoarea lor dinainte de unire, însă în contextul discu­ţiilor politice din 1867 despre strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi se observa deja un alt trend: „[…] cei care îşi vând casele pun o condiţiune în contract, că dacă se va transfera curtea de casaţie la Iaşi să i se dea atât mai mult”. Aşadar, piaţa dădea semne de revenire numai la zvonul că unele instituţii centrale vor fi transferate în fosta capitală[70].

Criza economică confirma cele mai negre profeţii ale foştilor separatişti şi, nu e de mirare că, în aceste ape agitate, funcţionalitatea unirii era pusă la îndoială. Istoriografia oferă întâietate explicaţiilor externe (privind acţiunile anti-unioniste ruseşti[71]) şi dorinţelor de domnie (înfumurate sau veleitariste alelui N. Rosetti-Roznovanu) pentru a descrie cauzele dezvoltării şi virulenţei sepa­ratismului manifestat la 3/15 aprilie 1866, dar e greu de crezut că planurile care dinamitau unirea ar mai fi avut un mediu propice de dezvoltare în condiţiile unei evoluţii economice mulţumitoare şi a unei relaţii satisfăcătoare cu Bucureştiul. De fapt, primii care făceau gesturi de respingere erau muntenii[72], care declanşau un val de persecuţii în aparatul de stat în contextul detronării lui Al. I. Cuza. Odată cu 11 februarie 1866, pe lângă faptul că îşi pierduse domnitorul, Moldova se vedea aproape exclusă din administraţia de la Bucureşti: „februariştii” declanşau o epurare feroce a moldovenilor – consideraţi cu precădere „oameni ai vechiului regim” -, estimată la peste 90% din numărul celor introduşi în aparatul de stat de guvernul Barbu Catargiu la începutul anului 1862. La Ministerul Lucrărilor Publice, din 20 de moldoveni, mai rămăsese unul singur! O parte dintre moldovenii epuraţi, lipsiţi de mijloace băneşti, s-au întors pe jos la Iaşi, „întinzând mâna şi cerşind”[73].

Începută la Bucureşti, epurarea moldovenilor a fost continuată cu posturi în care până atunci nici nu încăpuse în discuţie că ar fi putut călca picior de muntean. Temător de o rupere a unirii, Bucureştiul a muntenizat în acest interval posturile de comandă ale armatei (unde, urmare a acestui tăvălug, proporţia ofiţerilor moldoveni în poziţiile superioare a rămas, în tot secolul al XIX-lea, net inferioară faţă de cei proveniţi din Muntenia şi Oltenia[74]), magistraţii unor instanţe judecătoreşti, reţeaua de prefecţi din Moldova[75] – chiar la Iaşi a fost numit la prefectură munteanul Ştefan Golescu[76]. Loialitatea moldovenilor faţă de proiectul unionist nu doar că era pusă la modul general sub semnul întrebării, dar devenise un pretext concret de persecuţie politică. Nu era prin urmare de mirare naşterea impresiei unei mişcări de „anexare” forţate, şi nici faptul că prin Iaşi apăreau proclamaţii în care se arăta că „moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit [.. .]”[77].

Nu vom insista aici asupra evenimentelor separatiste de la 3/15 aprilie[78]şi a implicaţiilor represiunii. Autorităţile şi unioniştii centralişti au preferat să învinovăţească intrigile şi banii ruseşti[79] ori ambiţiile de domnie ale lui N. Rosetti-Roznovanu. Dar „pacificarea” Moldovei era o cu totul altă provocare, necesitând acţiuni convingătoare de politică economică şi compensatorie. Ca dovadă că principalul combustibil al nemulţumirilor locale ţinea strâns de eşecul economic şi centralizarea excesivă, ca niciodată până atunci, speriată de amploarea revoltei de la Iaşi, de pericolul împiedicării aducerii Principelui străin, elita politică munteană devenea conciliantă şi receptivă la doleanţele ieşenilor.

Guvernul condus de Ion Ghica s-a grăbit să facă promisiuni, prin adop­tarea unei „înalte rezoluţii”, aprobate rapid de Locotenenta Domnească la 18 aprilie 1866. Rezoluţia promitea scăderi de taxe şi bani concreţi. Ministerul Lucrărilor Publice trebuia să înscrie în buget o sumă anuală de 500.000 de lei pentru pavaje; şoselele ce porneau din Iaşi urmau să fie „desăvârşite câte se va putea mai în grabă”, la fel şi studiile privitoare la navigabilitatea Prutului. Ministerul de Război trebuia să „cedeze” Şcoala Militară, mutată de la Iaşi în Bucureşti încă din 1862, în timp ce Universitatea urma să fie completată cu facultăţile rămase în suspensie. Tot în această rezoluţie, dată de un Guvern aflat la strâmtoare, era reiterată strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi printr-un proiect de lege al Ministerului de Justiţie, iar fiecare ministru trebuia să prezinte proiecte de legi privind descentralizarea administraţiei[80].

Primul care punea în practică promisiunile era maiorul Dimitrie Leca, ministrul de Război. Nici nu avea mult teren de eschivă, întrucât localul Şcolii militare din Bucureşti tocmai arsese. Instituţia de învăţământ militar, transferată de la Iaşi în Capitală în 1862[81], constituise, pe bună dreptate, un cap de acuzare împotriva centralizării excesive în numele unirii. În referatul de justificare pe care-l înainta Guvernului, D. Leca amintea că cedarea şcolii, în scopul de a da „oarecare compensaţiuni vechei capitale a Moldovei”, urmărea să consolideze unirea prin trezirea „simpatiilor reciproce” între moldoveni şi munteni. În definitiv, Dimitrie Leca, fost şef al gărzii palatului domnesc, cu un rol esenţial în detronarea lui Cuza, vedea un fel de reciprocitate în acest aranjament: „[…] ca şi Românii de dincoace de Milcov să parvie, să cunoască, să aprecieze, şi prin urmare să simpatizeze şi mai mult cu cei de dincolo”[82].

În realitate, dincolo de declaraţiile de intenţii, îndeplinirea promisiunilor guvernului nu se făcea în paşii alerţi solicitaţi de moldoveni. O lună mai târziu, la 20 mai 1886, deputatul C. Suţu îl interpela pe prim-ministrul Lascăr Catargiu cu observaţia că nici un proiect nu fusese încă prezentat Adunării, nici măcar în Consiliul de Stat, unde era verificată legalitatea iniţiativelor. Suţu aducea în discuţie şi lucrările publice ale Moldovei rămase în paragină – şoseaua de la Galaţi la Braina şi aceea de la Iaşi la Podu-Iloaiei[83] -, obţinând asigurări de la şeful Guvernului că promisiunile Locotenenţei Domneşti erau în lucru. Se constituise o comisie pentru studierea navigabilităţii Prutului, iar o alta verifica dările ieşenilor; se prevăzuse înfiinţarea unor instituţii de învăţământ, şcoala militară urma să fie transferată (a ajuns în dezbaterea camerelor în 15 iunie 1866[84]). Însă, Catargiu admitea că transferul Curţii de Casaţie era întârziat, din cauza sănătăţii ministrului justiţiei, în timp ce investiţiile în drumurile Moldovei erau imposibile, întrucât fondurile ministerului fuseseră deja angajate pe mai mulţi ani de fostul guvern pentru lucrări în Muntenia[85].

1866: legămintele uitate

Ajungem astfel la una dintre cele mai aprige faze ale disputelor din jurul intereselor moldoveneşti: Adunarea constituantă de la 1866 în problema transferării Curţii de Casaţie la Iaşi. Ea a rămas în stadiul analizei propuse de A. D. Xenopol[86], fiind apoi complet ignorată de istorici ai dreptului constitu­ţional românesc, aşa încât nimeni nu remarcă boicotul masiv al moldovenilor la votul final[87]. De altfel, amnezia istorică este generalizată printre constituţionaliştii români, încât un istoric al dreptului conchide că disputa puternică din 1862 privind stabilirea Curţii la Bucureşti sau Iaşi a fost declanşată „din motive greu de precizat”, iar despre iniţiativa eşuată a transferării la Iaşi în 1867, se afirmă că „din fericire nu a mai fost reluată în Parlament”[88]. În rândul istoricilor, poate este explicabilă tăcerea unor autori străini[89], însă şi istoricii români[90], unii ieşeni[91], ratează complet subiectul compensaţiilor cerute de moldoveni sub forma Curţii de Casaţie în capitole dedicate unor analize „laborioase” ale dezba­terilor Constituţiei de la 1866.

Alegerile din perioada 9-17 aprilie 1866 pentru Adunarea Electivă (devenită Adunare Constituantă la 16 iunie) se desfăşurau într-o notă revanşardă a „februariştilor” faţă de „cuzişti”. Lui Kogălniceanu i se invalida mandatul obţinut la Fălciu, apoi la Galaţi. În prezentarea scrutinului din care va rezulta Adunarea constituantă, istoriografia insistă pe prevalenta conservatorilor în alegeri, pe disensiunile dintre radicali şi moderaţii munteni ori cu gruparea moldoveana condusă de Nicolae Ionescu, cunoscută sub numele de „fracţiunea liberă şi independentă”[92]. Însă cel mai semnificativ grup din punctul de vedere al relevanţei lui simbolice nu a fost unul partinic, liberal sau conservator, ci unul regionalist. Reprezentanţii de la nord de Milcov au funcţionat în logica unui bloc regionalist, fără a fi marcat dezbaterile propriu-zise legate de conţinutul principiilor constituţionale, ci condiţionând votarea actului fundamental de satisfacerea doleanţei lor: transferul Curţii de Casaţie la Iaşi.

De fapt, negocierile tensionate dintre blocul moldovenilor şi munteni se desfăşurau în sediul Primăriei din Bucureşti, cu o zi înainte de debutul şedin­ţelor Adunării. Ideea unei întruniri informale a deputaţilor din Moldova şi Valahia, patronată şi de centralistul Nicolae Ionescu, apăruse ca urmare a nevoii moldovenilor de a primi garanţii de respectare a promisiunilor Locotenentei Domneşti din 18/30 aprilie. Iniţial, planul era ca întâlnirea să aibă pe „teren neutru” la Focşani, într-o biserică, „dară când am sosit la Focşani – afirmă Gheorghe Mârzescu -, am strigat cu toţii: Aidem la Bucuresci! Căci toţi erăm plini de încredere că fraţii noştri din Bucuresci vor ţine seama de durerile Moldovei şi vor îndeplini toate legitimile ei cerinţi şi dorinţi”[93].

La Bucureşti, în seara de 27 aprilie/9 mai 1866, cea mai mare parte a aleşilor moldoveni şi 50 de deputaţi munteni[94] se întruneau în sala Primăriei, la şedinţa prezidată de primarul Capitalei, Dimitrie Brătianu, fiind de faţă şi miniştri, precum C. A. Rosetti şi Dimitrie Ghica. În rememorările ulterioare, Gheorghe Mârzescu arata că muntenii erau foarte îngrijoraţi de atitudinea şi intenţiile moldovenilor privind comportamentul la dezbaterile Constituţiei. Se încingea o discuţie „mare şi lungă”, la care lua cuvântul şi Mârzescu, la imboldul lui C. A. Rosetti. Moldovenii condiţionau începerea dezbaterilor Constituţiei de îndeplinirea angajamentelor asumate de Locotenenţa Domnească în 18 aprilie. Un an mai târziu, Mârzescu[95] amintea:

La sfârşitul şedinţei, toţi deputaţii constituantei de dincoa de Milcov, care stăteau adunaţi ţinând această şedinţă pregătitoare pentru şedinţa de la 29 aprilie, mi-au zis, mai toţi, că noi Moldovenii să nu ne îndoim, că promisiunile date de locote­nenţa domnească au să fie realisate, să ne liniştim pentru că toţi ni le vor vota.

Pentru a pecetlui „legământul”, Dimitrie Brătianu propunea moldovenilor, în numele muntenilor, un proces-verbal:

„Voiţi D-voastră deputaţi Moldoveni să se facă un proces-verbal prin care noi să ne legăm ca toate dorinţele acestea legale şi drepte recunoscute de Locotenenţa Princiară şi Miniştri, să vi le acordăm?”

Mârzescu a dat următorul răspuns:

Sunt contra unui asemenea proces-verbal, pentru că deputaţii Moldoveni nu voesc să stea la târg, pentru că oricine ar zice că deputaţii Moldoveni, când s-au găsit în faţa cestiunilor celor mari naţionale, s-au luat la târg cu deputaţii munteni. Vă credem pe cuvânt, am zis d-lui Brătianu[96].

Încurajaţi de asigurările muntenilor, moldovenii telegrafiau alegătorilor din colegiile unde fuseseră aleşi „cum că dorinţele cerute de Moldova, acordate de către Locotenenţa princiară, au să fie realizate pentru că deputaţii Consti­tuantei au luat angajamentul de a le vota”[97].

„Legământul de la Primărie”, invocat ulterior pe larg de Mârzescu ca un pact de onoare moldo-valah, s-a dovedit o amăgire.

Grupul moldovenilor sesizase că muntenii erau dispuşi să promită orice, dată fiind urgenţa politică a votării legii fundamentale, care să instaureze monarhia constituţională sub principe străin. În opinia liderului Gheorghe Mârzescu, venise vremea ca muntenii să depăşească „frumoasa şi pompoasa expresiune de leagănul unirii” şi să „plătească poliţa care au dat-o la adresa laşului şi a districtelor de peste Milcov”[98].

Cu asemenea promisiuni, lucrările Constituantei au decurs cu tensiunile binecunoscute (despre menţinerea Senatului, prerogativele Domnitorului, condiţia juridică a comunităţii evreieşti, sistemul electoral) până în 28 iunie, spre finalul lucrărilor, la dezbaterea articolului 104 din proiect, care stipula următoarele: „Pentru întregul stat român este o singură Curte de Casaţiune”. Gheorghe Mârzescu – în numele a 28 de deputaţi”, în majoritate moldoveni, cărora li se alătură şi unii munteni obligaţi de conştiinţă să-şi respecte cuvântul de onoare dat la Primărie în 27 aprilie – introducea un amendament care provoca blocarea dezbaterilor: „Până la statornicirea căilor ferate, reşedinţa Curţii de Casaţiune va fi la Iaşi”.

Previzibil, se ridicau un potop de argumente împotrivă, din partea grupului muntean, dar şi celui oltean, la care se alăturau şi unii moldoveni centralişti. Vociferările procedurale ale lui C. Boerescu îl provoca pe Mârzescu să citească jurnalul Guvernului în privinţa strămutării Curţii la Iaşi şi să facă apel la membrii Locotenenţei Domneşti, dar şi la cei 50 de deputaţi munteni prezenţi la întâlnirea de la primăria Capitalei din 27 aprilie. Unele argumente împotrivă erau pertinente din punct de vedere juridic – un asemenea amendament trebuia să figureze într-o lege, nicidecum în Constituţie (G. Ştirbei, N. Brăiloiu); altele invocau precedentul din 1862, când ieşeni precum Anastasie Panu şi Mihail Kogălniceanu se opuseseră transferării curţii (însă ei nu se mai aflau în rândul deputaţilor şi vom vedea că şi-au schimbat părerea ulterior). Alţi deputaţi (C. Boerescu, N. Racoviţă) aminteau inconvenientul real pe care l-ar fi suportat oltenii, nevoiţi să străbată distanţa până în celălalt capăt al ţării[99].

Dar acest potop de argumente cântăreau prea puţin în faţa mizei pe care moldovenii o vedeau în actul transferului Curţii de Casaţie. Nu era una prepon­derent materială, fiindcă grupul iniţiator era conştient de impactul economic restrâns al unei asemenea măsuri; nu era nici o miză judiciară propriu-zisă. Ceea ce transpare din discuţiile aprinse era interesul moldovenilor de a readuce dezbaterea pe terenul idealismului dezinteresat pe care se bazase iniţiativa unirii. Erau fraţii munteni în stare să cedeze ceva de la ei, împotriva logicii, calculelor personale, doar din pur sentimentalism patriotic, aşa cum sacrifi­caseră moldovenii? Dacă nu din calculul cinic al majorităţii muntene, cel puţin din pricina convingerilor administrative centraliste, de care şi unii deputaţi de la nord de Milcov erau pătrunşi, cauza intereselor moldoveneşti părea pecetluită. Muntenii nu-şi vor ţine cuvântul de onoare dat la 27 aprilie, iar iacobinismul ideilor valahe, în cheia căruia erau citite revendicările, nu lăsa loc de interpretare: cine nu admitea centralizarea era împotriva unirii Principatelor şi se plasa pe tărâmul „partidului separatist”. Constantin Boerescu susţinea că strămutarea Curţii de Casaţie prezenta „inconveniente din punctul de vedere al unităţii naţionale”[100].

Unitatea nu poate fi reprezentată decât prin unitatea de Capitală, prin unitatea guvernamentală, prin unitatea Adunărilor, prin unitatea puterii judecătoreşti. Toate aceste unităţi trebuie să fie concentrate într-un singur punct. Capitala nu poate fi în mai multe părţi; nu poate fi în acelaşi timp şi la Bucureşti şi la Iaşi şi la Craiova; trebuie neapărat să fie numai la un loc. Asemenea şi puterea executivă nu poate fi ambulantă, nu poate transporta când la Bucureşti, când la Iaşi, când la Craiova; stabilitatea ei reprezintă stabilitatea unităţii naţionale. Tot astfel este şi pentru Curtea de Casaţiune care reprezintă unitatea puterii judecătoreşti. Ea nu poate fi depărtată din centrul unităţii politice, tot aşa după cum nu pot fi depărtate celelalte puteri[101].

Preşedintele Adunării, ieşeanul Emanoil Costache Epureanu, făcea apel la Mârzescu să-şi retragă amendamentul pe Constituţie, pentru a nu fi supus la vot şi interpretat ca un act de rea-voinţă a majorităţii Adunării împotriva Moldovei. Mârzescu refuza şi astfel apărea un impas major. Fiecare tabără politică îşi făcea calculele. Moldovenii îi condiţionau pe munteni cu votul final pe Constituţie, care ar fi creat nu doar o problemă de imagine, ci şi posibile complicaţii externe. Pârghia de presiune a moldovenilor a fost depăşită printr-o stratagemă, iar varianta de ieşire din blocaj propusă a fost următoarea: mai întâi, să continue votarea articolelor Constituţiei, în al doilea rând să se voteze legea Curţii de Casaţie, urmând ca moldovenii să asigure cvorumul la votul final pe Constituţie. Aşadar, se înaintau două propuneri concurente. Prima, susţinută de R. Ionescu, N. Blaremberg, Chr. Tell şi C. Cantacuzino: „îndată după votarea Constituţiunei pe articole, Adunarea ia în dezbatere de urgenţă proiectul de lege ce este dat de guvern, pentru transferarea Curţii de Casaţiune la Iaşi”. Altă propunere, semnată de C. Boerescu, N. Racoviţă, L. Pădurea, A. Sihleanu şi N. Costacopol, era împotriva strămutării. Guvernul, prin prim-ministrul Lascăr Catargiu, declara că susţinea propunerea lui R. Ionescu şi înclina astfel balanţa pentru satisfacerea cererii moldovenilor. Se supunea la vot, acceptându-se propunerea lui Ionescu, votată ca un angajament şi pentru deblocarea dezbaterilor pe articolele Consti­tuţiei[102]. Numai prin menţinerea speranţei moldovenilor că transferul Curţii va fi posibil printr-o lege s-a putut continua deliberarea referitoare la prevederile proiectului de Constituţie.

Pe ordinea de zi din 29 iunie 1866 era introdus proiectul de lege privind strămutarea Curţii la Iaşi, cu un articol unic: „Înalta Curte de Casaţiune şi de Justiţie se va strămuta şi va fi aşezată în oraşul Iaşi”. C. Boerescu, deputat de Cahul, propunea un amendament, de fapt o contrapropunere munteană, centralistă, împotriva proiectului Guvernului: „Art. I. Se va trece în bugetul Statului pe fiecare an, şi pentru zece ani, câte un milion lei destinat la îmbu­nătăţirea oraşului Iaşi şi la canalizarea Prutului”. Alături de C. Boerescu mai semnau G. Argiropol, C. N. Brăiloiu, N. Lahovari, A. T. Zissu, C. Românescu, A. Pascal, D. Polizu, A. Ştirbei, A. Sihleanu, Şt. Fălcoianu. Era o primă formă a cunoscutei legi a compensaţiilor, lansată de majoritatea centralistă, în contra unei variante moldoveneşti, care viza, de fapt, obţinerea Curţii de Casaţie. Istoriografia vorbeşte de legea compensaţiei ca despre un gest patriotic al deputaţilor în semn de recunoştinţă faţă de sacrificiile Iaşului şi Moldovei. În realitate, deputaţii moldoveni înţelegeau destul de limpede că, într-o perioadă de strâmtorare financiară enormă a statului, o promisiune în bani de la buget era fără acoperire. Timpul le-a dat dreptate şi se poate spune că au gândit limpede, fiindcă banii promişi nu au fost acordaţi vreodată. Liderul grupului moldo­venilor, Gheorghe Mârzescu, nici nu se arăta impresionant de avansarea acestor promisiuni financiare, şi îşi susţinea imperturbabil amendamentul, cu observaţia că această strămutare să fie valabilă doar „până la facerea căilor ferate”[103]. Legea, în versiunea lui Mârzescu, era trimisă în secţiuni pentru raportul final şi votul în plen.

Sesizând curentul format, acela de respectare a înţelegerii de la Primărie din 27 aprilie, o serie de munteni începeau un război psihologic în scopul relati­vizării cuvântului de onoare dat moldovenilor. La reluarea lucrărilor, principele Dimitrie Ghica amintea că a participat la şedinţa de la Primărie, fară să stea până la sfârşit, însă afirma că existau colegi care au luat parte şi, deşi nu erau de acord cu varianta curţii transferate la Iaşi, se simţeau angajaţi de promisiunea făcută atunci[104]. El pleda pe faţă pentru nerespectarea angajamentului moral din 27 aprilie de la Primăria Bucureştiului. Calcula până şi avantajul material pe care l-ar avea Iaşul, aproximativ un milion de lei anual (aşa se explică şi suma avansată de Boerescu drept compensaţie), sumă de care era convins, „deşi suntem săraci, vom şti să găsim în tesaurul public pentru a o destina prin buget la înflorirea Iaşilor”. Ghica solicita patetic moldovenilor să nu-i acuze pe munteni de indiferenţă la suferinţele Moldovei, întrucât muntenii făcuseră „sacrificii”, ajutând populaţia de dincolo de Milcov cu 2 milioane de lei în timpul foametei din 1865, prin acte de caritate: „Am suit, domnilor, copilele noastre pe scenă [în scop filantropic – n.n., M.C.] să cânte ca să se adune câteva mii de galbeni pentru uşurarea acelor nenorociri”[105]. La rândul său, Nicolae Blaremberg recunoaşte că a simţit „răceala” moldovenilor, pentru că muntenii tindeau să-şi încalce angajamentul, de aici şi dilema: „Să ne întoarcem, d-lor, numai cu cugetarea la acele minute unde existenţa noastră ca naţiune, unde tot viitorul nostru atârna de un da sau nu al Moldovei şi cu mâna pe conştiinţă să întrebăm de am fi putut să-i refuzăm ceva?”[106]

Cel care pleda înfocat pentru încălcarea „legământului de la Primărie” era chiar susţinătorul noilor promisiuni de compensaţie, C. Boerescu. Legea strămu­tării la Iaşi – credea Boerescu – era condamnată de cei care o susţineau fiindcă „trunchia principiul unirei reprezentat prin capitala Bucureşti”. El pretindea căobligaţiile luate de G. Mârzescu faţă de ieşeni, sau cele ale Locotenentei Domneşti după evenimentele separatiste de la 3/15 aprilie, nu se susţineau, fiindcă „angajamentele, transacţiunile, pe care le poate face guvernul în momente de criză, nu au absolut cea mai mică importanţă politică” în faţa Adunării, care ar trebui să fie liberă în deciziile sale. Cu alte cuvinte, Adunarea nu trebuia să ia în seamă raţiunile de stat pe care le-a avut în vedere Guvernul. Făcându-se apărătorul centralizării, deputatul de Cahul recurgea la comparaţii forţate şi sarcastice, vorbind despre „desmădularea unităţii naţionale”, cum ar fi mutarea Senatului la Iaşi, Adunarea la Bucureşti sau Ministerul de Interne la Iaşi. „Toate puterile Statului trebuiesc concentrate într-un loc”, iar unde e altfel (Italia) acolo erau motive locale care în România nu se regăseau.

Şi dacă s-a mutat Curtea de Casaţie de la Turin la Milan, cauza e că însăşi capitala acestui regat este ambulantă de vreme ce – graţie cerului – capitala României e fixă. Acolo unde e capitala, acolo unde este guvernul, acolo trebuie să fie şi justiţia[107].

El ataca şi principiul descentralizării, invocat de susţinătorii strămutării Curţii la Iaşi; cea comunală, judeţeană ar fi fost binevenită, însă descentralizarea politică ar fi sacrificat România, întrucât interesele locale ale Iaşului ar fi intrat în opoziţie cu interesele generale ale ţării[108]. Ca să fie mai convingător, Boerescu invoca şi opinia de la 1862 a unui moldovean, Anastasie Panu, cum că mutarea Curţii ar fi de inspiraţie separatistă[109], precum şi teama antisemiţilor, temători că urma, „mulţumită jidanilor, justiţia să se vândă pe coridoarele tribunalelor”, ei fiind şi singurii câştigători materiali.

„Fiecare om promite după speranţele sale şi ţine după putinţa sa”

Răspunsul moldovenilor la incitarea încălcării angajamentelor îl oferea Vasile Pogor. Mai întâi se adresa lui Dimitrie Ghica – pentru declaraţia că „altfel a lucrat ca ministru şi altfel este dator să lucreze ca deputat” -, precum şi lui C. Boerescu, care afirmase că de „angajamente nu trebuie să se ţină seamă” , amintind un proverb: „Fiecare om promite după speranţele sale şi ţine după putinţa sa”. Pogor invoca îndemnul lui C. A. Rosetti, dat la un banchet al deputaţilor, că „Moldovenii au venit 10 ani la noi, să mergem şi noi la dânşii, şi România va fi [se referă probabil la întrunirea de la Primărie – n.n., M.C.]”. Reprezentantul moldovean arăta că perspectiva centralistă era insuficientă pentru funcţionarea unirii:

Experienţa v-a arătat că, cu sistemul d-lui Panu şi a celorlalţi domni, unirea nu a fost făcută. Nu, d-lor, căci la cea dintâi ocaziune s-a ivit o revoluţiune (Muscălească, Moruzi) şi d. ministru Catargiu v-a declarat-o. Iaşul a sacrificat tronul său, ministerul său, Iaşul a sacrificat totul, şi D-voastră dând reprezentaţiuni la teatru în favoarea ieşenilor [aluzie la declaraţia lui D. Ghica – n.n. M.C.], credeţi că cu aceasta sunt compensaţi şi numai au nimic de zis? […] Cestiunea, d-lor, este dacă voiţi să aveţi o Românie. Dacă voiţi să aveţi, atunci faceţi sacrificiu, şi veţi şti că sacrificiile nu se raţionează, sacrificiile se fac la necesităţi momentane, pentru că sunt lucruri, d-lor, care trebuie să provină din inimă, dar nu din spirit (raţiune).

Apelul său era următorul: „Vă rog nu raţionaţi sacrificiile; sacrificiile se fac din inimă, lăsând raţiunea deoparte”. Pogor se declara insultat şi de opinia lui C. Boerescu că o Curte de Casaţie la Iaşi va cădea prin corupţia evreilor: „Eu sunt membru de curte acolo şi defiez pe oricine să arate ceva prin care să-mi dovedească că m-am corupt de Evrei”[110].

O spargere a solidarităţii moldovenilor, de altfel previzibilă, o marchează intervenţia lui Nicolae Ionescu, deputat de Fălciu. El îl ironiza pe Pogor pentru „sentimentalism” şi propunea discutarea angajamentelor de la Primărie, de încălcarea cărora, aprecia el, fiind ameninţată stabilitatea ministerială. Mai întâi, Ionescu spune că, la prima discuţie despre Curtea de Casaţie din 1862, ar fi fost cercetate motivaţiile demersurilor, iar în spatele depeşelor telegrafice de la Iaşi era un favorit la Curte, interesat să o aibă îndeaproape. Ionescu pretindea că oraşe precum Bârlad, Bacău, Focşani, dar şi Galaţi s-ar întrista, în cazul în care Curtea ar fi dusă într-un oraş ce „din nefericire încetează de a fi un oraş româ­nesc”, în schimb, el avansa propriul proiect de compensaţie: „recolonizarea împrejurimilor cu o populaţie rurală” prin concesionarea moşiilor statului, înfiinţarea de instituţii de învăţământ, şcoli profesionale pentru recâştigarea româ­nismului oraşului. Figurile de stil la care recurgea Ionescu erau melodramatice: Iaşul e o „politie văduvă de scaunul domniei Moldovei, văduvă neconsolabilă” şi considera strămutarea o „amăgire”, fără efecte practice economice[111].

Gheorghe Mârzescu ridica mănuşa aruncată şi nu lăsa fără răspuns afir­maţiile lui Ionescu, în ceea ce părea să fie o reeditare a schismei moldovenilor din 1862. Aprecia că discursul colegului său ţinea de „arta dramatică”, fiind plin de „străluciri oratorice” menite să „răpească votul unei Adunări”. Tot de la Mârzescu mai aflăm un aspect foarte interesant legat de mobilizarea anti-moldo-venească. Cu o zi înainte, fusese răspândită în Adunare o broşură împotriva mutării Curţii, ale cărei argumente se regăsiseră în cuvântările lui D. Ghica, C. Boerescu şi N. Ionescu. (Chiar în ziua în care Mârzescu depusese amenda­mentul, ceea ce ne demonstrează că blocarea iniţiativei era din timp pregătită.) Era un prilej pentru deputatul moldovean de a acuza dezinteresul bucureştenilor faţă de ceea ce se întâmpla peste Milcov: „Ieşenii zic ce fel de unire e aceasta? Noi neîncetat ne ducem la Bucureşti, dar nu vedem şi pe Bucureşteni că se interesează şi dânşii de districtele de dincoace de Milcov”. El combătea etichetele utilizate de Ionescu şi Boerescu, acelea că Iaşul ar fi un „târg depravat şi plin de viciuri”:

[…] domnilor, orice târg este plin de viciuri şi depravat, şi dacă am admite că numai Iaşiul ar fi plin de viciuri şi depravat, apoi tocmai pentru acest cuvânt ar trebui ca să primiţi strămutarea Curţei de Casaţiuni în Iaşi pentru ca înalta Curte de Casaţiune prin justiţia ei practicând virtutea are să se ridice deasupra tuturor viţiurilor.

Demontează, de asemenea, argumentul „vicierii” celor ce stau în Iaşi:

[…] mă minunez cum aceste cuvinte au putut să iasă din gura d-lui Ionescu, căci d-lui locuieşte în Iaşi de un timp foarte îndelungat şi dimpreună cu dumnealui şi alţi onoraţi domni deputaţi precum Tacu, Pogor, Lateş, fără ca până în prezent să fie molipsiţi de acele viţiuri, Pentru ce, deci D. Ionescu se socoate numai pe D-lui aşa tare de caracter şi nu socoate o asemenea tărie şi în onor membri de la Curtea de Casaţiune?

Sistematic, Mârzescu combate şi actualitatea discursurilor susţinute de Panu şi Kogălniceanu în 1862. Cel puţin în chestiunea Curţii – arăta Mârzescu -cei doi ar fi avut de declarat altceva în 1866, fiindcă au observat că au fost întâmpinaţi cu ostilitate şi blam de către ieşeni, iar dorinţa strămutării era o dorinţă populară şi puternică peste Milcov.

Un nou incident avea loc înainte de închiderea discuţiei şi supunerea la vot a amendamentului depus de Gheorghe Mârzescu. Preşedinte Adunării, Manolache Costache Epureanu, refuza să introducă în amendamentul privind strămutarea la Iaşi a Curţii şi propunerile compensatorii ale lui C. Boerescu sau A. Lupaşcu[112], urmând ca acestea să fie trimise în legi separate pentru a fi discutate în secţiuni. Boerescu se inflama, considerând că era o forţare de mână din partea moldo­venilor şi regionaliştilor: ori totul, ori nimic.

Surveneau, în cascadă, o serie de discuţii aprinse. C. Suţu, deputat de Neamţ, considera că introducerea în proiect a propunerii lui Boerescu ar fi dus la căderea la vot a ambelor propuneri. Sugera să se voteze mai întâi amen­damentul lui Mârzescu, în al doilea rând articolele Constituţiei, propunerea lui Boerescu să fie trimisă la secţiuni, adică să urmeze un traseu legislativ complet, în timp ce varianta lui Mârzescu să se adopte odată cu votul final pe Constituţie, în context, Manolache Costache Epureanu amintea şi de existenţa amendamen­tului lui N. Lahovari – Curte de Casaţie la Bucureşti şi compensaţii anuale de 1 milion de lei pentru Iaşi de la buget -, care a fost depus după închiderea şedinţei anterioare şi nu fusese citit în Adunare, prin urmare nu putea fi pus pe ordinea de zi. Apoi, Epureanu refuza să supună la vot varianta lui Boerescu, întrucât îl considera o contrapropunere, nu un amendament propriu-zis, deci, procedural vorbind, trebuia să treacă prin secţiuni[113].

Situaţia, din perspectiva munteană, era sintetizată de Dimitrie Ghica astfel: cea mai mare parte a Adunării ar fi votat împotriva legii Guvernului de strămutare a Curţii la Iaşi. Totodată, o mare parte a Adunării dorea îmbunătăţiri la Iaşi, dar C. Suţu şi M. C. Epureanu puneau în contradicţie dorinţa de a ajuta Iaşul cu legea guvernului, fiindcă la supunerea la vot ar fi căzut amândouă, deci Iaşul nu s-ar fi ales cu nimic. Ghica propunea ca amendamentul cu com­pensările să fie votat mai întâi, apoi să fie supus la vot fiecare aliniat în parte, urmând ca unele să fie respinse[114].

În condiţiile menţionate, Mârzescu îi acuză pe iniţiatorii amendamentelor că vor „să-i îmbrobodească ochii”, ca ieşenii să uite de Curte, în timp ce Manolache Costache Epureanu îi atenţionează:

[…] oricum veţi întoarce, oricum veţi suci, nu puteţi găsi un mijloc legal ca să legaţi acest amendament [compensaţii materiale – n.n., M.C.] de proiectul guver­nului. Tot însă ce puteţi face în legitimă preocupare de a da o satisfacţiune Iaşului este ca, după votarea proiectului, să vie din D-nii deputaţi să facă o propunere de urgenţă.

În final, după discuţii de procedură, se supunea la vot amendamentul lui Boerescu, care obţinea 58 (sau 59) de voturi „pentru” şi 39 „împotrivă”[115], apoi se trecea la votarea proiectului de Constituţie. Astfel rămânea în istoria legislativă a Adunării proiectul legii compensaţiilor pentru Iaşi cu următorul conţinut: „Art. unic. Se va trece în bugetul Statului pe fiecare an, şi pentru zece ani, câte un milion lei, destinat la îmbunătăţirea uraşului Iaşi, şi la canalizarea Prutului”.

În urma votului, nouă deputaţi din Moldova (G. Mârzescu, C. Cristodulo Cerchez, G. I. Racoviţă, Ştefan Rosetti, S. Mavrogheni, D. Tacu, T. Lateş, L. A. Ciurea, V. Pogor) îşi înaintau demisiile: „[…] subscrişii, deputaţi ai mai multor judeţe de dincolo de Milcov, neputând mai mult a şedea pe bancele de deputaţi, vă rugăm, d-le preşedinte, să binevoiţi a supune la cunoştiinţa Adunării demisiunea nostră”. La şedinţa de pe 1 iulie, încă un deputat, C. Suţu, li se alătură prin demisie. De asemenea, Dimitrie Beldiman (ales la Mihăileşti) declara că se „asocia demisiei”[116]. Gestul demisionarilor, motivat public prin cuvintele umi­litoare referitoare la ieşeni, aplaudate în Adunare, avea oarecare ecou printre colegi. Moldovenii erau invitaţi să renunţe la demisie, iar Dimitrie Ghica propunea votarea unei adrese către oraşul Iaşi, în care să se declare că Adunarea, „departe de a împărtăşi solidaritatea cu vreo expresie a unui orator [N. Ionescu – n.n., M.C.] care ar putea fi supărătoare pentru ieşeni [referitoare la moralitatea ieşenilor – n.n., M.C.], nu a încetat sau nu încetează de a păstra acelui oraş toate solicitudinea şi recunoştinţa pentru sacrificiile ce a făcut în favoarea unirii”[117].

Până şi această formulă de dezvinovăţire era respinsă, dar formal Adunarea îşi exprima în final „sentimentele de stimă şi afecţiune” părţii de dincolo de Milcov pentru actele patriotice dovedite[118]. Ulterior, în şedinţa din 4 iulie[119], demisionam se arătau neînduplecaţi, reiterând că iniţiativa lor urmărise „consolidarea unirii”. De menţionat, ca fapt divers, că în următoarele zile votării Constituţiei gruparea moldovenească suferea o demobilizare rapidă. Manolache Costache Epureanu îşi pierdea poziţia de preşedinte al Camerei la 6 iulie, odată cu dizolvarea ei, iar moldoveanul Lascăr Catargiu, iniţiatorul transferului Curţii de Casaţie, pleca neaşteptat de la şefia Guvernului (13 iulie), întrucât izbucnise o criză inexpli­cabilă de încredere cu Ion Brătianu[120].

Compensaţiile în bani erau o fata morgana în care politicienii nu credeau, dar prin această manevră se spera la încetarea, măcar temporară, a revendicărilor moldoveneşti. Reacţia Guvernului Lascăr Catargiu, iniţiatorul transferului, la votul Adunării avea loc în 3 iulie şi se rezumă la un mesaj adresat lui Carol I de a nu sancţiona legea votată în Adunare. Luând în vedere jurnalul Guvernului de la 18 aprilie privind dispoziţiile luate pentru a veni în ajutorul Iaşilor şi a judeţelor dimprejur; observând „o mare diferenţă” între proiectul votat de Adunare şi acela prezentat de Guvern; văzând că una din îmbunătăţirile propuse a fost respinsă (Curtea de Casaţie la Iaşi) şi a adoptat alte două măsuri (1 milion de lei, plus canalizarea Prutului), care „în starea de strâmtoare în care se află astăzi finanţele ţării sunt cele mai puţin eficace”, guvernul afirma că va retrimite proiectul Adunării, măsură care era acceptată de domn[121].

Rezultatul: o constituţie valahă

Despre Constituţia de la 1866, „Monitorul Oficial” consemnează că a fost votată la 29 iunie „în unanimitate”, referindu-se prin acest termen numai la numărul celor prezenţi: 91 de deputaţi[122]. Lipseau nu mai puţin de 53 de deputaţi dintr-un total de 144 aleşi validaţi în acel moment. Cine au fost cei care au boicotat? Nu se păstrează o statistică oficială nominală, dar Mihail Kogălniceanu susţinea, un an mai târziu, fără a fi contrazis, că legea fundamentală a fost votată de numai şapte moldoveni[123] (şi 84 de valahi) în urma respingerii transferării Curţii de Casaţie la Iaşi.

Cât de apropiată de adevăr e aserţiunea că la 1866 a fost votată, de fapt, o „constituţie valahă”? Afirmaţia lui Kogălniceanu, care nu a fost prezent la dezbaterile Constituţiei, este dublată de o observaţie a lui Nicolae Ionescu.

Atunci când, pe 4 iulie 1866, după demisia celor zece deputaţi moldoveni, s-a trecut la dezbaterea legii electorale, erau prezenţi în sală numai 81 de deputaţi. C. Boerescu propunea un vot rapid, articol cu articol, însă N. Ionescu acuza „precipitarea” şi insista pentru o discuţie generală asupra legii, conform regulamentului. Se supunea la vot închiderea discuţiei şi trecerea la dezbaterea articolelor, dar Ionescu protesta din toate puterile, întrucât „zece deputaţi din Moldova s-au dus; nu au mai rămas decât şapte. Noi nu putem lua asupra noastră răspunderea unui vot cu precipitare!” O voce din sală obiecta într-o logică unionist-centralistă: „Nu mai sunt deputaţi moldoveni şi munteni”, la care Ionescu replica: „O parte însemnată din România nu e reprezentată aci şi o lege ca aceasta nu voi să se voteze cu precipitare”. Insistenţele aveau efect şi majoritatea munteană ceda, trecându-se la discuţia generală125. Aşadar, fară dubiu, Legea electorală de la 1866 a fost votată de numai şapte moldoveni. Dar era posibil ca acelaşi număr să fi fost şi la votul final pe Constituţie, cum susţinea Kogălniceanu?

Alegerile din perioada 9-17 aprilie 1866 fuseseră organizate pe baza legii electorale din 1864, conform căreia Adunarea era formată din 160 de locuri 126; 75 din Moldova (incluzând şi 12 locuri din judeţele din sudul Basarabiei) şi 85 din Valahia 127. Ocuparea efectivă a tuturor locurilor nu a fost însă posibilă, întrucât unii candidaţi au fost aleşi în mai multe circumscripţii (Nicolae Ionescu, Christian Tell, Gheorghe Mârzescu) unde trebuiau organizate noi alegeri. Unii dintre aleşi nu au mai făcut cerere de validare a mandatului, alţii nu au fost validaţi de plenul Adunării elective, cum a fost cazul lui M. Kogălniceanu.
Numărul maxim al mandatelor validate a fost de 144, în timpul dezbaterilor Constituţiei.                                

Faptul că prezenţa moldovenilor era considerată un principiu de legitimitate a Adunării constituante, conform hotărârilor Convenţiei de la Paris, o observăm din modul în care preşedintele Manolache Costache Epureanu făcea prezenţa la 1 mai 1866, cu prilejul proiectului de răspuns la mesajul Locotenentei Domneşti, cuprinzând proclamarea lui Carol I ca domnitor: „Adunarea era completă, atât întrunită din ambele Adunări surori Moldova şi Valahia, precum şi separate”. Din Moldova (incluzând şi judeţele din sudul Basarabiei) erau prezenţi 39 deputaţi din cei 58 validaţi până atunci, deci peste majoritatea
de 30, iar din Valahia erau 77 de deputaţi prezenţi128 din 85. Aşadar, un total de 116 deputaţi.     

*

Pe parcursul dezbaterilor Constituţiei, prezenţa înregistrată la şedinţe a fost constant dezamăgitoare, având în vedere importanţa şi mizele momentului. Numărul total al deputaţilor socotiţi validaţi, cu drept de vot, a variat într-un mod inexplicabil, ceea ce ne spune că modul în care se făcea prezenţa era o problemă. Dezbaterile Constituţiei au început pe 16 iunie cu o Adunare alcătuită din 121 de deputaţi (numai 78 prezenţi!), pe 17 iunie erau înregistraţi 139 de deputaţi (106 prezenţi), 18 iunie – 144 de deputaţi (108 prezenţi), în 21 iunie -142 de deputaţi (34 absenţi), în 22 iunie – 143 de deputaţi (38 absenţi), în 23 iunie – 143 de deputaţi (34 absenţi), după care numărul lor se stabilizează la 144′29. Şedinţa din 26 iunie începuse cu 99 de deputaţi[124], cea din 27 iunie cu 104 deputaţi[125], cea din 28 iunie (când Mârzescu propusese amendamentul transferului Curţii de Casaţie) cu 102 deputaţi[126], iar în 29 iunie erau prezenţi 103 deputaţi[127]

Absenteismul reprezentanţilor Moldovei a fost o problemă adusă în discuţia Adunării ca un aspect care slăbea legitimitatea actului fundamental. Deşi dezbaterea propriu-zisă a proiectului de Constituţie avea să înceapă abia în 16 iunie, N. Blaremberg observa numărul imens de vacantări de mandate şi cereri de concediu din Moldova, 30-40 de absenţi pe şedinţă, existând riscul ca votul să fie dat fară concursul moldovenilor. O nouă dare de seamă de la 17 mai realizată de preşedintele Adunării, Manolache Costache Epureanu, indica 19 mandate vacante în Moldova şi numai 7 în Valahia[128].

Ce trebuie să reţinem? Deputaţii din sudul Milcovului aveau o prezenţă exemplară la şedinţele Adunării. Ştim că 77 de deputaţi valahi erau prezenţi la 1 mai, la 17 mai erau vacante 7 mandate din 85 cuvenite Valahiei, iar după alegerile parţiale din 24-26 mai, 29-30 mai, 4 iunie[129], aceste locuri au fost ocupate. Mai mult, în decursul alegerilor generale şi parţiale, valahii au candidat pentru mandate cuvenite Moldovei. O parte a circumscripţiilor din sudul Basarabiei au fost câştigate de aceştia – Alexandru Plagino era ales la Ismail, Aristide Pascal la Bolgrad, iar Constantin Boerescu la Cahul. În plus, Ştefan Golescu era ales la Tecuci, Constantin Haralambie la Bacău şi Ion Bălăceanu la Roman. Aşadar, 91 de deputaţi erau valahi, toţi având mandatele validate în momentul votării Constituţiei. La începutul şedinţei furtunoase din 29 iunie, la apelul nominal erau prezenţi 103 deputaţi. Dintre cei 41 de absenţi, doar 10 erau valahi[130], prin urmare avem o prezenţă certă la începutul şedinţei de 81 de valahi, cu trei mai puţin decât cei 84 estimaţi de Kogălniceanu. Dezbaterile au durat întreaga zi, încheindu-se în jurul orei 19.00, răstimp în care au fost mari fluctuaţii atât de prezenţă efectivă, cât şi de participare la vot, dacă luăm în considerare fie şi numai boicotul moldovenilor. Cu o foarte mică diferenţă, de numai trei deputaţi, pe care nu-i regăsim scriptic, dar îi putem pune pe seama schimbărilor obişnuite de prezenţă, rezultă că aserţiunea lui Mihai Kogălniceanu, confirmată ulterior şi de Nicolae Ionescu, se susţine aritmetic şi exprimă neîndo­ielnic un boicot politic regionalist, aspect trecut sub tăcere de istoriografie.

Ofensiva din 1867

Anul 1866 era pierdut. În contextul în care Guvernul retrimisese Adunării proiectul mutării Curţii de Casaţie în formula de la 18 aprilie 1866, o nouă conjunctură favorabilă pentru campania moldovenească se ivea la începutul anului 1867. Majoritatea politică din Adunare era instabilă, prin urmare şi susţinerea pentru Guvern era precară, iar la votarea bugetului pe anul 1867 moldovenii au văzut în aceasta o oportunitate politică de negociere. Teama deputaţilor de la nord de Milcov era că sesiunea parlamentară se va încheia fără repunerea problemei Curţii pe ordinea de zi a Camerei. Faţă de 1866, în rândul moldovenilor aveau loc schimbări notabile. Printre solicitanţii transferării Curţii de Casaţie apărea însuşi Mihail Kogălniceanu, adversar al ideii la 1862, ca şi Anastase Fătu, dar şi conservatorii Manolache Costache Epureanu ori Gr. M. Sturdza. În rândul muntenilor, printre susţinători se va afla surprinzător I. C. Brătianu, lider al liberal-radicalilor munteni. Ce căutau nişte centralişti fără cusur alături de N. Ceaur Aslan, Nicolae Rosetti-Roznovanu, până nu demult acuzaţi de „separatism” şi chiar cercetaţi penal pentru implicarea în eveni­mentele de la 3/15 aprilie 1866? Această alianţă împotriva logicii era unul dintre compromisurile aşa-numitei înţelegeri de la „Concordia” din februarie 1867. Coaliţia cuprindea liberalii radicali, fracţioniştii şi liberalii moderaţi din jurul lui M. Kogălniceanu[131], care grupa şi pe cei consideraţi foşti „separatişti”, în fapt reconvertiţi în susţinători ai intereselor Moldovei. Pentru păstrarea majorităţii din Cameră şi a stabilităţii guvernării de orientare liberală, centraliştii din tabăra lui I. C. Brătianu au fost nevoiţi să deschidă calea concesiilor faţă de revendicările moldovenilor[132]. Cu tabăra pro-regionalistă astfel întărită, la 4 februarie 1867, odată cu raportul comitetului delegaţilor de secţiuni asupra proiectului de lege formulat de Guvern pentru transferarea Curţii de Casaţie la Iaşi, preşedintele Adunării, Lascăr Catargiu, anunţa o nouă propunere depusă la birou de un număr de 28 de deputaţi[133], pentru dezbaterea de urgenţă refe­ritoare la acelaşi proiect.

Reluarea iniţiativei moldovenilor era întâmpinată cu aceleaşi argumente de o majoritate munteană ostilă proiectului, la care se adăuga, mult mai bine explicată, chestiunea „defavorizării oltenilor”. De pildă, liberalul Al. Sihleanu se pronunţă ab initio împotriva dezbaterii de urgenţă a legii guvernului şi solicita luarea în considerare alături de iniţiativa ieşenilor şi cererea oltenilor, care urmăreau abandonarea proiectului[134].

Inventarea unei „probleme a Olteniei”, ca o contrapondere la „problema Moldovei”, reprezintă, de altfel, principala noutate în geopolitica internă a perioadei 1862-1867. Gr. M. Sturdza, fost opozant al proiectului moldovenesc în 1862, explica urgenţa prin persistenţa partidelor „condamnabile de sepa­ratişti”, care exploatau chestiunea „pentru a agita laşul, pentru a agita ţara”. În ideea de a potoli agitaţia oltenilor, care acuzau necontenit distanţa până la Iaşi pentru pricini de judecată, Gr. M. Sturdza oferea asigurări că transferul era doar o „concesiune momentană”, până se va realiza „descentralizarea judeţeană şi se vor face căile ferate”. În ideea de a preîntâmpina obiecţiile arhicunoscute despre „atacul la unitatea ţării”, Sturdza punea în discuţie însăşi fixaţia centralismului care nesocotea interesele regionale:

Unitatea aceea după care alergaţi nu este decât un rău; văd că în organizarea ţării căutaţi să.fie unitate, uniformitate şi forme, cum a zis D. Kogălniceanu ieri şi din toate acestea a venit ţara în acea poziţiune că, dacă ar întreba-o cineva de s-a săturat de forme şi de unitate, ar zice că s-a săturat până în gât, şi ar voi mai bine să aibă ceva dreptate şi luare aminte pentru interesele sale locale[135].

Muntenii, prin vocea conservatorului Dimitrie Ghica, rămas acelaşi opozant fervent al proiectului, acuză nu doar lipsa oportunităţii, cât „forma violentă” a presiunilor exercitate de moldoveni. Gh. Mârzescu îi răspundea că nu era „nicio violenţă” în „proclamaţiile afişate pe zidurile Iaşului şi articolele din ziare”. Şi Al. Lahovari i se alătura lui D. Ghica, respingea urgenţa şi întreba de ce proiectul s-a depus în timpul dezbaterii bugetului, prin repetarea procedeului din timpul votării Constituţiei, încercându-se forţarea unor negocieri politice[136]. Explicaţia era simplă. Potrivit lui A. Georgiu, insistenţa moldovenilor şi urgenţa propunerii era explicabilă prin faptul că legea fusese menţinută de guvern şi a fost amânată de mai multe ori. Temerea ieşenilor era că sesiunea parlamentară ordinară, programată să se închidă pe 15 februarie, se va finaliza fară discutarea doleanţei ei[137].

Făcând un scurt istoric, Gh. Mârzescu îi reamintea lui Dimitrie Ghica că a semnat, cât a fost ministru de Interne (11 februarie-10 mai 1866), sub presiunea agitaţiilor separatiste, un jurnal prin care se lega că va strămuta Curtea de Casaţie la Iaşi. „Când însă a venit ca deputat în Adunare, D-sa ştiţi ce ne-a zis? S-a exclamat, zicându-ne: «n-am putut în acele momente grave să fac criză minis­terială».” Prin urmare, îl acuza de inconsecvenţă, de „lipsă de curaj”, de faptul că una spunea în Guvern şi alta făcea în Adunare. Totodată, Mârzescu îl contra pe Lahovari şi susţinea că între votul urgenţei şi votul strămutării Curţii la Iaşi exista o strânsă legătură. „Dacă astăzi se pune la vot urgenţa şi se respinge, impli-camente se respinge şi proiectul de lege pentru strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi. Eu unul văd în respingerea urgenţei respingerea strămutării Curţii la Iaşi”[138].

Petru Grădişteanu oferea cea mai interesantă explicaţie a tacticii politice urmărite de moldoveni, mai exact o încercare de a expune opiniei publice dupli­citatea centraliştilor. În ce mod? Propunerea subscrisa provoca un vot la vedere, prin ridicare de mână, şi nu unul secret, cu bile, aşa cum ar fi fost în cazul unui traseu ordinar al legii pe la secţiuni. Prin urmare, votul se putea transforma într-un moment al adevărului, al căderii măştilor, prin expunerea publică a făţărniciei faţă de solicitările moldovenilor. În aplauzele deputaţilor munteni, Grădişteanu proiecta apoteotic, nici mai mult nici mai puţin, decât imaginea subminării de către Iaşi a statutului de capitală a Bucureştiului, dacă s-ar „intra pe calea concesiunilor”: cei care reclamau Curtea „vor cere strămutarea Curţii de Conturi, ca şi şcoala militară; apoi strămutarea ministerelor, apoi strămutarea chiar a acestei Adunări şi atunci, d-lor să ne înţelegem: prin aceasta nu facem nimic altceva decât strămutarea capitalei de la Bucureşti la Iaşi”[139]. De fapt, susţinea Grădişteanu, nu era vorba doar de Bucureşti, ci de sacrificarea intereselor României. „Pentru un mic interes al Iaşilor de a străluci prin birji şi oteluri, nu vom sacrifica noi România întreagă, şi mai cu seamă pentru totdeauna România de peste Olt”[140].

Ca şi în 1866, C. Boerescu bătea monedă mai întâi pe faptul că transferul reprezenta un interes strict local, fară consecinţe notabile în economie. Adăuga, într-o retorică bine ţintită, că nu masele cereau transferul, ci era o chestiune de partid. Masele nu aveau procese atât de importante, ca să meargă la curte. La ea ajungeau doar marii proprietari şi capitaliştii, afirma el. Prin urmare, tema avea „popularitate”, dar nu era „populară”, adică nu atingea interesele morale sau materiale ale mulţimii. Era întrerupt, când afirma că „prosperitatea Iaşului şi a Moldovei are să rezulte din alte măsuri de îmbunătăţire ce trebuie să se ia…”, de voci revoltate: „Şi care nu se vor lua niciodată!”, exprimând fidel starea de beligerantă din cameră.

Pentru a pune capăt ofensivei moldovenilor şi în scopul deblocării dezba­terilor pe buget, Al. Lahovari citea o propunere: „Proiectul de lege asupra strămutării Curţii de Casaţie să se ia în dezbatere de urgenţă imediat în prima zi după votarea bugetului anului 1867″[141]. Era un fel de reeditare a jocului politic din perioada Adunării constituante.

Un interesant punct de vedere era exprimat de I. C. Brătianu, presat să menţină majoritatea guvernamentală generată de „înţelegerea de la Concordia” şi să dea asigurări moldovenilor de tot concursul său. Brătianu era conştient că mulţi liberali radicali erau centralişti din convingere, dar cel puţin se putea oferi pe sine ca exemplu. El susţinea, nici mai mult nici mai puţin, că se pronunţa în favoarea transferului, deşi a combătut-o până atunci, atitudine pe care o considera curajoasă, întrucât, „în cea mai mare parte a ţării”, mutarea Curţii la Iaşi era o ideea nepopulară. Recunoştea însă că muntenii nu s-au ţinut de cuvânt şi dădea dreptate moldovenilor: „De câte ori s-a prezentat în Cameră cestiunea strămutării Curţei de Casaţiune la Iaşi, totdeauna s-a zis că vom luat măsuri ca să aducem balsam, cum a zis onor D. Ionescu, asupra plăgilor naţiunei şi mai cu seamă asupra părţii de dincolo de Milcov: am zis-o, dar n-am facut-o”. Cere, în final, după ce se duelează retoric cu „separatiştii” şi agenda lor şantajistă, să fie admisă „o amânare cu angajament” că sesiunea nu va fi închisă până nu se va vota da votul pe acel proiect[142].

Moldovenii, „lupii care smulg pruncii de la sânul mamei patrii”

Cu totul deplasat se arăta conservatorul centralist Gheorghe Costaforu. El compara cererea imperativă a moldovenilor cu atitudinea unor lupi, iar România cu o mamă care-şi sacrifică pruncii (instituţiile) pentru a scăpa de ei:

Poate aţi văzut un tablou unde o mumă este într-o sanie şi aruncă câte un copil, câte un copil lupilor care o urmăresc. Un tablou foarte frumos; mi se pare că scena se petrece în Rusia. Ei bine, domnilor, noi, cu Cameră, nu putem să ne punem în posiţiunea acelei femei să aruncăm câte ceva Iaşilor, şi negreşit nici Iaşii nu cred că putem să-i comparăm cu lupii[143].

Analogia şocantă, dar grăitoare pentru imaginarul centralist iacobin, a reprezentat un moment de maximă jignire pentru sentimentele moldovenilor.

Într-atât de importantă încât a pus în lumină schimbarea de convingeri a lui Mihail Kogălniceanu. Avocat fără dubiu al unirii, arhitect al centralizării, ce a mers până acolo încât a dorit o ştergere a memoriei istorice moldoveneşti legate de alegerea de la 5 ianuarie 1859, impunând sărbătorirea lui 24 ianuarie prin lege[144], se alătura solicitărilor celor pe care-i considera până de curând „sepa­ratişti”, în intervenţia sa, Kogălniceanu reamintea că se pronunţase răspicat în 1862, alături de I. C. Brătianu, împotriva transferului. Apoi, arăta că, în 1866, odată cu respingerea din nou a proiectului, numai şapte reprezentanţi ai Moldovei votaseră Constituţia[145]. Prin urmare, nici măcar pentru fostul prim-ministru transferul Curţii nu mai reprezenta „o cestiune de coterie a unor avocatei”, aşa cum susţinuse la 1862. între timp, lucrurile progresaseră:

[…] a fost discutată între avocatei şi avocaţi mari; între deputaţii de Iaşi şi între persoane, care, şi prin domiciliul şi prin poziţiunea şi prin profesiunea d-lor, sunt orăşani locuind unii în Bucureşti şi alţii în Iaşi; şi care, prin urmare, deşi au zis că chestea aceasta este populară, deşi au osândit pe deputaţii de Iaşi că au sprijinit-o pentru popularitate, îmi voi permite să le spui că şi d-lor nu fac altceva decât aleargă după o mai mare popularitate combătând strămutarea Curţii de Casaţiuni de la Bucureşti la Iaşi; căci este o mare popularitate, este de un mare interes şi moral şi material şi de tot felul, de a cere păstrarea pentru Bucureşti a Curţii de Casaţiune, mai cu seamă pentru acele persoane, care sunt şi avocaţi ai Curţii de Casaţiune[146].

Unei asemenea intervenţii îi răspundea, negreşit, câte un reprezentant oltean, susţinător necondiţionat al centralismului. În acest caz, venise rândul lui P. Cernătescu, deputat craiovean, să prorocească pericolul destrămării ţării:

[…] am încuraja orice pasiuni şi am da dreptul fiecărei cetăţi, de exemplu Focşanii, ca să ceara şi ea diferite pretinse satisfacţiuni locale atât de prejudiciabile; când am cădea în asertienea erori, noi am lăsa ca ţara noastră să nu aibă în adevăr un centru, de unde să se întindă viaţa în toate părţile ţării în părţi egale, aşa încât să nu năbuşească pe unele şi să usuce pe altele[147].

În replică, Kogălniceanu demonstra o trecere la platforma regionalistă, arătând că problema Curţii de Casaţie era pusă în discuţie nu de unul precum N. Rosetti-Roznovanu, ci era pusă în dubiu prin neîndeplinirea ei, după promisiunile neonorate făcute de Guvern şi de Domnitor etc.                                              *

Aceasta ţine spiritele de peste Milcov în o mare agitaţiune. […] Voi spune că în materie de unire, dacă toţi Românii am făcut sacrificii, apoi noi, Iaşenii, să-mi permitl D. Boerescu a-i spune că am făcut mai mult decât domnia lui; şi aceste sacrificii stau de faţă, se poţ dovedi prin împuţinarea averei fiecărui Iaşian; fiecare poate să spuia cât a costat unirea pe Iaşi[148].

La finalul discuţiei, Kogălniceanu propune, alături de unul dintre iniţiatorii proiectului de mutare a Curţii, M. Jora, un vot deschis, în condiţiile în care regulamentul prevedea două treimi din cvorum pentru stabilirea urgenţei.

Se supunea la vot amendamentul lui Al. Lahovari (vot abia după adoptarea bugetului), respins cu doar 58 bile albe şi 48 negre (necesare 71); de asemenea, era respins amendamentul lui I. C. Brătianu – vot pe Curte, înainte de cel pe buget (cu doar 20 bile albe şi 84 negre), iar în ceea ce priveşte votul pe propunerea de urgenţă rezultatul era următorul: 57 bile albe şi 54 negre, din 74 necesare[149].

Rezultatele însă nu-i dezarmau pe moldoveni, care, două săptămâni mai târziu, reveneau cu acelaşi proiect. În şedinţa din 17 februarie 1867, la Adunare erau depuse încă trei petiţii subscrise de cetăţeni de peste Milcov, care solicitau strămutarea Curţii la Iaşi[150]. Gheorghe Mârzescu încerca să repună pe ordinea de zi a dezbaterii transferul Curţii, însă după vociferările deputaţilor munteni, propunerea era respinsă şi se trecea la votarea bugetului. Kogălniceanu însuşi cerea discutarea după votarea bugetului pentru a nu se ajunge la o criză minis­terială (proiectul Curţii era al Guvernului!) şi ţara risca să rămână fără finanţele aprobate[151].

„Suntem păţiţi”

În şedinţa din 7 martie 1867, în condiţiile în care bugetul încă nu fusese votat, se înregistra o nouă agitaţie legată de introducerea pe ordinea de zi a proiectului Curţii de Casaţie. Taberele erau aceleaşi din şedinţele anterioare, dar intervenea o presiune suplimentară. Moldovenii îşi exprimau suspiciunea că, odată votat bugetul, deputaţii munteni vor pleca şi nu va mai exista cvorumul necesar discutării doleanţei lor. Se inversaseră rolurile de la Constituanta din 1866. De fapt, era vorba de un dublu şantaj. Potrivit ministrului de Interne, Dimitrie Ghica, şi adversarii strămutării se temeau că, odată dat votul pe Curtea de Casaţie, care se prefigura negativ, moldovenii supăraţi să dezerteze de la votul bugetului, aşa cum se întâmplase cu un an în urmă în Adunarea consti­tuantă, când zece deputaţi au demisionat, iar legea electorală a fost votată cu concursul a doar şapte deputaţi moldoveni. Aşadar, vorbim de o condiţionare parlamentară reciprocă pe două falii majore: interesele moldovenilor vs. munteni-olteni[152]. În vuiet şi proteste, Mârzescu explica motivul „nerăbdării”, pe care muntenii pretindeau că nu-l înţelegeau. Erau paşii traseului legislativ complet, care odată încălcat ar fi dus la amânarea cu încă un an a proiectului:

Astăzi suntem în 7 Martie, şi, dacă se va vota proiectul, el nu se aplica îndată, pentru că trebuie să treacă şi prin Senat; prin urmare, până la 15 martie, Camera având să funcţioneze, poate ca Senatul să nu aibă timp ca să-l voteze, şi atunci are să rămână până la sesiunea viitoare[153].

La promisiunile lui Dimitrie Ghica că Adunarea îşi va continua activitatea „până se va vota acest proiect de lege, dar…”, Mârzescu răspundea complet neîn­crezător: „Ştim, suntem păţiţi!” După o discuţie în contradictoriu cu Kogălniceanu, Mârzescu declara că era gata să-şi dea demisia (probabil nu de unul singur), fiindcă „nu voia să se amâne la infinit chestiunea Curţii de Casaţiune”[154].

Abia în şedinţa din 10 martie 1867, comitetul delegaţilor secţiunilor, întrunit încă din 20 ianuarie, dădea citire raportului final pe legea Guvernului. Secţiunile II, IV, V şi VI respingeau proiectul transferului Curţii; secţiunea III admitea strămutarea până se va construi calea ferată Iaşi-Bucureşti; secţiunea VII vota pentru transferul complet la Iaşi; secţia I: una din secţiunile curţii să rămână în Bucureşti, cu jurisdicţie asupra curţilor din Bucureşti şi Craiova!, şi alta să se instaleze la Iaşi pentru curţile de apel din Focşani şi Iaşi, trebuind să se întrunească o dată pe an spre a judeca în secţiuni unite.

Prin urmare, majoritatea delegaţilor găsea de cuviinţă ca instituţia să rămână în Bucureşti. Era, în schimb, avansată o nouă formulă de compensaţie, propusă de Nicu Catargiu, votată în unanimitate:

Propunem ca guvernul chiar printr-un împrumut ce se autorisă a contracta să se facă acţionar cu 15 milioane franci la compania ce ar propune a efectua în cel mai scurt timp un drum de fer ce ar lega Iaşii cu Bucureştii şi linia austriacă din Bucovina, începând lucrările reale şi serioase chiar în anul aceasta[155].

O variantă despre care nu s-a mai auzit nimic şi a rămas pierdută în isto­ricul legislativ al Adunării.

Un motiv de agitaţie în Adunare l-a constituit şi existenţa unei petiţii a lui N. Rosetti-Roznovanu, invocată frecvent ca expresie a persistenţei ideilor „separatiste”. De altfel, Rosetti-Roznovanu a şi reuşit să-şi susţină în plen petiţia, semnată de aproximativ 6.000 de cetăţeni din toate părţile Moldovei şi din toate clasele poporului, în ideea combaterii acuzelor de „nereprezentati-vitate” ale cererilor moldovenilor[156]. Roznovanu nu conferea transferului un caracter „exclusiv politic”, ori unul administrativ şi nici judiciar. El acuza sacrificarea intereselor Moldovei, iar transferul ar fi fost primit ca un gest care ducea la „înfrăţire şi compensaţiuni”. Potrivit lui, nu împinşi de interese materiale moldovenii reclamau această măsură, ci ca o satisfacţie morală, ca o dovadă că „suntem priviţi ca fraţi, ca egali, ca uniţi de voie bună, iar nu cuceriţi de nimeni şi ce e mai preţios odor pentru un Români decât onoarea sa”[157].

Un amplu discurs era susţinut de un adversar al transferării Curţii, C. D. Aricescu. În opinia lui, principalul motiv împotrivă era cel de neconstitu­ţionalitate, repovestind pe larg dezbaterile din 1862 şi 1866, cu citate amănunţite din „Monitorul Oficial”[158]. Aducea argumente împotriva mutării, cele mai importante fundate pe o viziune centralistă:

[…] logica şi experienţa ne spun că, fără un centru sau capitală, nu poate fi ţară; şi fără îndestulă putere atractivă a capitalei, iară nu poate fi unitate; puterea atractivă a capitalei consistă în locul reşedinţei autorităţilor centrale; prin urmare, strămu­tarea curţii de casaţiune la Iaşi, pe când puterea executivă şi Corpurile legiuitoare sunt în Bucureşti, este desorganisarea ţării, este desmădularea ţării, este primul pas spre separatism[159].

Trebuie să „ne ferim ca de foc d-a crea instituţiuni pentru Moldovia, distincte de instituţiunile Ţării Româneşti”, afirma Aricescu, aducând în sprijinul spuselor şi statistica proceselor de la Curtea de Casaţie: 234 de procese criminale din Moldova, 1.337 din Muntenia; procese civile din Moldova – 1.253, din Muntenia – 2.455.

Ca şi în urmă cu două săptămâni, surprinzându-şi colegii, Mihail Kogălniceanu se arăta unul dintre avocaţii strămutării Curţii. Ce-i schimbase, totuşi, atât de mult convingerile din 1862? Înţelegem mai exact motivele din autocritica pe care o dezvoltă în numele generaţiei prea entuziaste de moldoveni unionişti. Fostul prim-ministru evalua condiţiile istorice ale producerii unirii şi interpreta critic, de data asta, „avântul” şi nechibzuinţa moldovenilor. El insista pe pripa şi idealismul Adunării din Moldova, care se precipita, între 1861 şi 1862, silindu-l pe Al. I. Cuza să desăvârşească unirea, domn care voia să modereze acea mişcare, avertizându-i: „[…] d-lor, înainte de a face unirea, preocupaţi-vă şi regulaţi interesele particulare ale Moldovei”, în sensul negocierii pragmatice şi clarificatoare a condiţiilor şi termenilor unirii. Deputaţii moldoveni, între care se includea Kogălniceanu alături de Petre Mavrogheni şi Anastasie Panu, au zis atunci: „La Bucureşti! Pentru că suntem siguri că vom găsi acolo fraţi, vom găsi Români care vor ţine seama de sacrificiile Moldovei. Astfel, d-lor, am venit fară a regula interesele parţiale şi locale ale Moldovei, cum ne zicea fostul Domnitor”[160]. Aşadar, greşeli şi slăbiciuni în serie, care au fost tratate de valahi ca favorabile unei „anexări” (după expresia lui Manolache Costache Epureanu[161]), în numele unor idealuri patriotice. Desigur, fostul prim-ministru al lui Al. I. Cuza, „omul de la 2 mai”, avea poliţe politice de plătit „februariştilor” şi „monstruoasei coaliţii”. Reciproca era şi ea la fel de valabilă, dar nu e cazul să insistăm aici pe invalidarea alegerii sale de la Fălciu şi Galaţi din primăvara anului 1866. Kogălniceanu mai arăta cum detronarea lui Cuza a zguduit încrederea dintre moldoveni şi munteni, întrucât prin epurările declanşate împotriva „cuziştilor”, „guvernul după 11 februarie a depărtat cu grămada pe funcţionarii Moldoveni”:

Repausatul Barbu Catargiu, întâiul ministru când s-a făcut unirea, a adus aici o mulţime de funcţionari din Moldova, şi le-a făgăduit că-i va menţine în posturile lor, pe cât timp se vor purta bine. Nu ştim cum s-a întâmplat şi pentru ce nouă zecimi din acei funcţionari moldoveni, care erau în Bucureşti în ziua de 11 februarie s-au congediat (aplause). În ministerul lucrărilor publice erau 20 moldoveni, 19 s-au dus; când s-au întors acei moldoveni înapoi, nu s-au întors cu mijloacele cu care s-au dus, nu în diligentă, sau cu subvenţiune[162], ei s-au întors întinzând mâna şi cerşind (aplause). Ei bine, D-lor, vă întreb ce trebuia să gândească, ce sentimente trebuia să aibă locuitorii de peste Milcov, când vedea funcţionari moldoveni trecând Milcovul şi cerşind cu sfanzigul, pentru ca să se poată întoarce pe la locurile lor. Rog pe D. ministru să binevoească a face statistica funcţionarilor moldoveni, câţi erau înainte de 11 februare şi câţi sunt astăzi şi va vedea dacă aceasta nu e adevărat; eu am această statistică şi sunt gata a o pune la dispoziţiunea D-lui ministru[163].

Kogălniceanu era de acord că strămutarea Curţii nu putea satisface singură nevoile fostei capitale, mizând că ele puteau fi susţinute numai prin navigabilitatea Prutului, dezvoltarea şcolilor speciale, a universităţii, construirea căilor ferate şi descentralizarea, necesităţi ratate din cauza frecventelor schimbări de guverne. De altfel, îmbunătăţirile Iaşului figurau în bugetul din 1865, redactat de Kogălniceanu, afirmă acesta, dar sumele au fost luate de succesori şi cheltuite aiurea în execuţia bugetară[164]. Cauzele decăderii Iaşului erau struc­turale, potrivit lui Kogălniceanu. Oraşul se afla într-o poziţie încât nu putea trăi decât ca un centru de guvern, având instanţele justiţiei înalte, întreţinut de întreaga Moldovă, căci nu avea nici caracter comercial, nu era străbătut de un râu important, iar Prutul, din apropiere, nu era navigabil. Cum se putea oferi o ameliorare? Cea mai bună cale era „drumul de fier”, credea Kogălniceanu,pentru care a şi dat concesiunea Salamanca[165], anulată între timp; deci, ceea ce mai rămânea de dat ar fi fost Curtea de Casaţie. Ea trebuia acordată ca un mijloc care va consolida unirea: „trebuie să alinăm deocamdată boala Iaşilor dându-le ceea ce cer şi dărâmând astfel drapelul ce ş-au luat acei separatişti”[166]. Nu credea că remediul va vindeca Iaşul bolnav, dar „trebuia să i se dea bolnavului ceea ce se cere, căutând în acelaşi timp un remediu real”.

„Prin unire toţi am pierdut”

O nouă intervenţie a lui Gheorghe Costaforu creştea temperatura dezbaterii. Deputatul se declara intrigat că „se discutau interesele Moldovei, nu ale României”, iar Iaşul punea condiţii ca unei „cetăţi asediate”, ameninţând soliditatea viitorului[167]. „Trebuie să vă preocupaţi serios – arăta Costaforu – de interesele şi ale Valachiei, şi ale Olteniei, precum şi a tuturor colţurilor depărtate ale ţării, d-voastră nu puteţi să neglijaţi aceste interese, având numai în vedere interesele Iaşului.” Luat de valul argumentelor, Costaforu ajungea la paradoxala concluzie că, prin unire, „toţi au pierdut”.

Pentru ce această rivalitate între Bucureşti şi Iaşi? Bucureştiul nu este nici al Valachiei nici al Moldovei, ci al României întregi. D-voastră veniţi şi vă acăţaţi de Bucureşti ca de o capitală egoistă, care rupe tot de la Iaşi şi pune pe Iaşi în stare de a se revolta şi a face să piară unirea; că Iaşul a fost capitala Moldovei şi făcut sacrificiuri. Aşa este! Dară pentru că a făcut sacrificiuri trebuie neîncetat să ni le impute? […] Când am făcut această unire, nu este drept să zicem că noi din Valahia am profitat şi Iaşul a pierdut. Toţi am pierdut mai mult sau mai puţin.

El relua vechi argumente privind pericolul unei cedări momentane care va deschide posibilitatea altora: Curtea de Conturi, ministerele, tezaur etc.[168].

Declarându-se supărat că moldovenii care cer transferul „au fost asemănaţi cu lupii cărora li se aruncă câte un prunc„, Kogălniceanu cerea închiderea discu­ţiei, întrucât discursul lui Costaforu „derapase pe un teren foarte periculos”[169]. Se vota închiderea discuţiei şi supunerea la vot a proiectului de lege pentru luarea în considerare a strămutării Curţii de Casaţie la Iaşi. În acel moment însă se isca o altă neînţelegere. Grupul deputaţilor din sud, prin persoana lui Petru Grădişteanu, solicita vot secret, ceea ce-l determina pe Kogălniceanu să observe că procedura era în contra precedentelor „liberale” ale iniţiatorului. Pentru deputaţii de la nord de Milcov era o datorie imperioasă un vot la vedere clarifi­cator. Nicu Catargiu recunoştea deschis că deputaţii „moldoveni sau români”erau bănuiţi că nu vor vota după cum vorbesc. Totuşi, în pofida votului secret, proiectul era acceptat (79 erau „pentru” din 62 necesare, 43 „împotrivă”, o abţinere), trecându-se astfel la faza a doua, la discuţia pe fond.

„Compensaţii şi pentru Oltenia”

Raportorul citea articolul doi al legii strămutării, care se referea numai la calea ferată: „Guvernul va contracta pentru înfiinţarea celui dintâiu drum de fier în ţara românească în lungul ţării de la Iaşi până la Ruşava [Orşova – n.n., M.C.] cu preţuri şi mijloace avantajoase [nu prin împrumut – n.n., M.C.], şi va depune Camerii proiectul de lege cât mai neîntârziat pentru aceasta”. Se depuneau diverse amendamente, în funcţie interese. C. D. Aricescu, adversar al mutării Curţii, propunea ca „în sesiunea actuală să votăm concesiunea drumului de fer de la Cernăuţi la Iaşi”. Şi mai explicit era amendamentul olteanului Gh. Magheru – de fapt o propunere de lege! -, care cerea compensaţii pentru regiunea Olteniei în contrapartidă la concesiile făcute Moldovei:

Strămutându-se Curtea de Casaţie la Iaşi, atât onor Adunare legislativă, cât şi onor guvern să ia angagiamentul ca ce dânteiu linie de fier ce se pune în lucrare după puteri şi în timp să fie neapărat ori linia de la Orşova, ori acea de la Vulcan către Bucureşti şi de aci peste Milcov, mai ales că pentru aceste lunii sunt şi proiecte de lege elaborate.

Era vorba de linia Orşova-Craiova-Bucureşti sau Vulcan-Craiova-Bucureşti-peste Milcov. Alt oltean, Andrei Prejbeanu, depunea amendamente în derâdere, respinse de Comitetul delegaţilor:

Când calea ferată de la Vârvicioara la Iaşi va fi făcută, se va transmuta Curtea de Casaţiune la Iaşi […]. Când căile ferate de la Orşova sau de la Vulcan vor fi făcute şi astfel vor lega Iaşii de Valachia mică, atunci să se dea d-lui Mârzescu Curtea de Casaţiune, fiindcă mă voi putea şi eu duce lesne la Iaşi.

Amendamentele intereselor moldoveneşti erau depuse de Gheorghe Mârzescu, susţinut de unii munteni, dar nu şi de N. Rosetti-Roznovanu: „îndată ce calea ferată va fi statornicită între Bucureşti şi Iaşi, înalta Curte de Casaţiune şi de Justiţie va fi strămutată de drept în Bucureşti”[170]. Apoi, mai era depus amendamentul colonelului Gr. Sturdza: „Strămutarea Curţii de Casaţiune se va face în vacanţa sărbătorilor de la Pasci, acest an 1867, prevăzându-se şi fondurile necesare pentru transferare”.

În calitate de ministrul de Interne, I. C. Brătianu, tăia avântul deputaţilor şi solicita răgazul ca Guvernul să facă un proiect în care să cumpănească atentposibilităţile de împrumut ale ţării – fiindcă împrumutul Oppenheim nu permitea angajarea de noi datorii din partea Guvernului român -, precum şi dispo­nibilitatea capitalurilor europene de a se angaja în lucrări publice concesionate în România.

Cel care rupea solidaritatea moldovenilor, ca şi în 1866, era fracţionistul ieşean Nicolae Ionescu. El susţinea că ministrul de Interne trebuia să ţină cont şi de petiţiile de dincolo de Olt, reluând ideile antisemite prezentate în Consti­tuantă la 1866 – Iaşul era invadat de evrei, ceea ce pentru Curtea de Casaţie ar fi fost un pericol, în condiţiile unei „atmosfere încărcate de elementul corupător”. Fracţionistul prezenta statistica proceselor judecate de la înfiinţarea Curţii până în 1867: 1.722 de pricini, cu avocat 568; 750 din Bucureşti, 349 din Craiova şi 41 din Focşani, la Iaşi doar 153. În concepţia lui, interesele fostei capitale se satisfăceau cu alte mijloace: capital pentru încurajarea comerţului naţional, întreprinderi economice, pentru a scăpa de „speculanţi străini”; colonizarea cu români, aducerea măcelarilor şi pitarilor din Bucureşti, căci acolo erau mai mulţi[171]. Într-o atmosferă de ilaritate, el mai cerea încă o anchetă parlamentară privind problemele laşului şi declara că se temea de consecinţe, de desfacerea „edificiului unirii”.

Foarte interesant era jocul politic făcut de I. C. Brătianu, acum într-o poziţie conciliantă faţă de interesele moldovenilor. El vedea transferul ca un „gaj moral”: „D-lor, vă întreb, dacă deocamdată noi nu putem face nimic pentru Iaşi decât a-i da un asemenea gagiu, să-i refuzăm şi acest gagiu?”. Îmbrăţişa deschis ideea unei colonizări cu Români în jurul Iaşilor[172], înfiinţarea unei bănci funciare, a uneia de scont şi a unei şcoli de agricultură; „Iaşii nu pot fi conciliaţi numai cu cuvântul”, trebuie să li se dea o minimă consolare. „Eu sunt Român din Muntenia şi am curagiul să cer fraţilor mei de dincolo de Milcov ca şi ei să facă sacrificii tot aşa cum a făcut Iaşul, şi nu cred că Muntenii vor refuza, vor pune vreodată în pericol Unirea, ca să nu facă acele mici sacrificii”[173]. Cu aceste concluzii se încheia prima zi, cea de 10 martie, după opt ore aprinse de discuţii, în care au fost respinse toate amendamentele, cu excepţia celui depus de Mârzescu, acceptat ca articolul 2 al proiectului[174].

Abia la 13 martie se intra în discuţia de fond a legii, care cuprindea numai două articole[175]. Dezbaterile urmau să fie structurate pe două aliniamente, nu neapărat suprapuse. Primul era reprezentat de interesele moldoveneşti şi necesitatea unor compensaţii în scopul concilierii Moldovei vs. interesele muntene/ oltene de a păstra status-quo-ul instituţional în privinţa justiţiei. Al doilea aliniament de confruntare viza arhitectura centralistă a statului, faţă de care în special moldovenii, dar şi unii deputaţi munteni, dezvoltau o critică consistentă, şi grupul celor care vedeau în centralizare o formă de desăvârşire şi garantare a unirii. Poziţiile diametral opuse erau: 1. Interese moldoveneşti/ descentralizare/compensaţii/Curte de Casaţie la Iaşi ca o formă de funcţionare mai echitabilă a unirii; 2. Interese munteneşti-olteneşti/centralizare/Curte de Casaţie la Bucureşti ca formă de garantare a unirii şi înlăturare a aşa-numitului element perturbator, „separatist”. Fireşte, au existat munteni care au susţinut satisfacerea cererilor moldovenilor şi au criticat centralismul sugrumător de la Bucureşti, precum au fost şi moldoveni care au îmbrăţişat complet doctrina centrului, cerând în schimb alte forme de compensaţii decât Curtea de Casaţie.

Memoria inimii

Primii care deschideau dezbaterea pe fondul legii erau susţinătorii transfe­rului. Analizând contextul ciocnirilor din jurul mutării Curţii de Casaţie, pe care o considera o „dreaptă reparaţiune”, conservatorul Manolache Costache Epureanu observa că Moldova, „în starea de văduvie a unui guvern central şi în lipsă de alte îmbunătăţiri, nu a putut să se bucure nici de binefacerile, nici de prezenţa autorităţii foarte îndepărtate a guvernului de la Bucureşti”. Apoi, reformele administrative şi judiciare au provocat „o mare mefienţă”; pe când Valachia s-a familiarizat mai uşor, Moldova se simţea „mai mult anexată ţării româneşti”[176]. Manolache Costache Epureanu îşi schimbase complet atitudinea faţă de 1862, când subscrisese la propunerile compensatorii ale lui Mihail Kogălniceanu. Atunci, la 1862, Epureanu se afla pe terenul unei concepţii centraliste idealizate, considerând că instabilitatea politică şi dificultăţile politice din Principate erau generate de sistemul federativ al Convenţiei de la Paris. Ca şi în cazul altor moldoveni, după experienţele de la Bucureşti, entuziasmul centralist i se demolise[177], jucând de la şefia Adunării constituante în favoarea mutării Curţii de Casaţie la Iaşi.

Plecând de la efectele dureroase ale pierderii instituţiilor şi statalităţii, deputatul muntean Nicolae Blaremberg considera că Moldova avea tot dreptul la „menajamente”:

Dacă Moldova s-a uitat pe sine […] s-a părăsit nouă fără rezervă, nu este un motiv să o tratăm mai rău decât acele ţări [Italia – n.n., M.C.] care au avut grija de a stipula mai dinainte condiţiile contractului. […] Dovediţi în sfârşit că aveţi aceea ce un poet numea cu atât cuvânt: memoria inimei[178].

Blaremberg combătea concepţia centralismului dur care monopoliza concepţia administrativă a celor care se opuneau transferului, atât timp cât, sub un regim constituţional, bazat pe despărţirea puterilor în stat, nu ar fi adus atingere unităţii guvernamentale; necesitatea centralizării se referea la puterea executivă şi cea legislativă, dar nu la justiţie. El invoca şi o tradiţie istorică a descentralizării, amintind de statutul Craiovei şi „României mici” în cadrul Ţării Româneşti, de „menajamentele” lui Radu Negru, legendarul descălecător al Valahiei, şi ale succesorilor lui, care recunoscuseră o anumită autonomie: „Mai multe veacuri, partea de dincolo de Olt a păstrat administraţiunea sa separată şi autonomia: Banul şi Divanul”[179]. Îndemnul său către colegi era de a face pentru Iaşi ceea ce a făcut Italia pentru Torino, oferindu-i Curtea de Casaţie, după ce, prin unirea Piemontului cu Lombardia, instituţia ajunsese, scurt timp, la Milano.

Deputatul A. Georgiu, profesor de economie, punea sub semnul întrebării viabilitatea modelului politic centralist, fiindcă nu „putea da toate condiţiile de vitalitate necesare dezvoltării viitoare”. El făcea distincţia între o „centralizare naturală”, venită prin atracţia pe care populaţia o resimte faţă de abundenţă, valoare, „uşurinţa vieţii” şi „centralizaţiunea excesivă”, al cărei ideal „excentric şi periculos îl găsim în concentrarea forţată a tuturor autorităţilor într-un singur punct, în capitala ţării”. Prin transferul Curţii de Casaţie nu s-ar fi slăbit „unitatea politică a patriei”, ci s-ar „asvârli din organizarea socială acele idei greşite care şi-au avut raţiunea de a fi numai în administraţiunea lui Ludovic al XIV, sistem care avea de scop de a concentra totul într-un singur punct, pentru ca astfel să-şi exerciteze cu mai multă uşurinţă influenţa opresivă şi destructoare”. Chiar principiul diviziunii puterilor consacrate de constituţie nu se opunea transferării. Curtea de Casaţie trebuia să funcţioneze într-un mod cu totul independent de minister[180]. Un alt beneficiu ar fi acela că s-ar fi introdus în Iaşi o populaţie flotantă, care ar fi sporit numărul populaţiei române în detrimentul celei israelite şi ar fi pus în circulaţie cel puţin 7 milioane de lei.

Grădişteanu: „Am fost prea gracioşi cu Moldova”

Dintr-o perspectivă diametral opusă pleda Petru Grădişteanu. În interpre­tarea centralistă, strămutarea Curţii, într-un oraş diferit de acela în care îşi avea reşedinţa Guvernul şi Ministerul Justiţiei, însemna că ministrul de Justiţie nu se putea pune în „comunitate de idei cu procurorul general de pe lângă Curte”; ministrul era silit să penduleze neîncetat de la Bucureşti la Iaşi pentru o înţelegere prealabilă şi „să piardă luni întregi în corespondenţe neterminale”[181]. Apoi, arăta Grădişteanu, strămutarea Curţii viola drepturile membrilor, întrucât ei erau inamovibili şi nu se puteau strămuta fară voia lor; unii, poate cei mai capabili membri – credea deputatul -, ar fi putut demisiona din acest motiv.

Grădişteanu urmărea să plaseze discuţia pe „tărâmul raţionamentului, nu al sentimentalismului”, ca şi cum cele două s-ar fi exclus reciproc în funcţionarea unui stat şi guvernarea unui popor. Statul naţional centralizat, ca deziderat al pragmatismului şi raţionalismului politic, refuza Moldovei ab initio un statut de depozitar al valorilor şi instituţiilor naţionale. Strămutarea Curţii de Casaţie -afirma Grădişteanu – compromitea nu numai unirea, dar şi Curtea „pierdea prestigiul său”, pe considerentul că un ministru nu putea fi trimis la judecată într-un oraş plin de „separatişti” şi apropiat de Rusia[182]. Ca şi cum nu ar fi fost suficiente ofense la adresa moldovenilor, el punea sub semnul întrebării existenţa unei „conştiinţe a anexării” pe care Moldova ar fi dezvoltat-o, conform lui M. C. Epureanu.

Dacă aceasta ar exista în inima Moldovei, după cum pretinde că a găsit-o D. Epureanu, ar trebui să desperăm de Moldova, pentru că nici Moldova este anexată Valachiei, nici Valachia Moldovei; între ele există o unire frăţească şi nu se poate pretinde că banii Moldovei s-au vărsat în tesaurul Valachiei pentru cuvântul foarte simplu şi mai cu seamă în aceşti din urmă ani de miserie, Moldova n-a fost în stare a face sacrificii, poate că a primit mai mult de cât a dat, Muntenia însă nu numără cu sora sa![183]

Nu mi se poate aduce aminte – susţinea Grădişteanu, fără să aducă argumente – o singură cifră din buget propusă pentru îmbunătăţirea materială a laşului şi Moldovei pe care să nu o fi acordat; am fost prea gracioşi pentru Moldova tocmai pentru că ştiam că Moldova suferă.

Un asemenea discurs, belicos pe alocuri, isca o mare nervozitate în rândul moldovenilor. M. Kogălniceanu, de pildă, considera afirmaţiile lui Grădişteanu un „rechizitoriu” contra tuturor celor care au propus strămutarea, iar C. Tacu îl ataca pe Grădişteanu după ce acesta concluzionase că starea de decadenţă a Iaşului era normală. „Oare principiul de consolidare a naţiunei române putea-va să cuprindă în sine destrucţiunea unei societăţi române? […] Iaşii dar trebuie să intereseze şi pe românii de dincoa de Milcov, pentru că este tot acea parte din care se compune România”. De asemenea, ironiza ipostaza de lupi ce încolţesc România, atribuită moldovenilor de Costaforu: „[…] nu sunt acel lup […] care ar voi să smulgă copilul din braţele mumei sale. Muma, d-lor, este România şi noi, fii aceşti mume, am dat mâna şi am venit în giurul ei tocmai ca s-o apărăm de lupii aceia care o ameninţă”[184].

„Ce suntem noi, moldovenii? Copii amăgiţi cu acadele?”

Gh. Mârzescu, care luase cuvântul de atâtea ori în chestiune, ieşea din rezerva autoimpusă, acuzând că istoricul problemei, realizat de C. D. Aricescu, trecuse peste o etapă esenţială – „legământul de onoare” din 27 aprilie 1866 -, el continuând să plaseze chestiunea Curţii de Casaţiune pe „tărâmul onoarei”[185]. La votarea Constituţiei, când moldovenii au legat votul final de proiectul de lege al transferării Curţii la Iaşi, Mârzescu relatează că I. C. Brătianu, atunci ministru de Finanţe, acum ministru de Interne,

[…] se apropie de mine, mă trage deoparte şi-mi zice: „vrei să rămânem fără constituţiune; vrei să nu se voteze! Retrageţi amendamentul; căci guvernul, îţi promit, va veni cu un proiect de lege şi vom vota cu toţii Curtea de Casaţiune”. La acest apel, la această nouă asigurare, noi ne retragem amendamentul; […] Consti-tuţiunea însă se votează pe articoli, şi proiectul guvernului pentru transferarea Curţii vine pe tapet. O! atunci am uitat toate cele petrecute! Nici nu voiam să ne aducem aminte de Primărie! Atunci să fi văzut pe confraţii noştri cum se esclamau şi ne ziceau: „A! D-lor! Staţi! Să vedem ce va deveni Oltenia, ce va deveni Mehedinţii şi toate celelalte părţi depărtate ale Valahiei Mici!” Ei bine, D-lor, de ce nu aţi argumentat şi atuncea când aţi promis, în modul cum argumentaţi astăzi? Oare ce suntem noi? Suntem oare copii care să ne amăgiţi cu acadele?[186]

Mârzescu replica punctual discursului susţinut de Grădişteanu, pe care-l consideră cel mai important. În privinţa încălcării inamovibilităţii membrilor Curţii prin transferul la Iaşi, îi răspundea că membrii nu ar trebui strămutaţi nici măcar în alt loc în Bucureşti. Arăta că legăturile strânse între procurorul general de la Curtea de Casaţie şi ministrul de Justiţie erau o iluzie, fiindcă „acea inti­mitate” nu exista pentru că guvernul se schimba prea des. Se mai întreba ce au „luminile şi ideile”, cele mai multe în capitală, cu reşedinţa Curţii? Diferenţa dintre Iaşi şi Bucureşti nu era prea mare. De asemenea, lua în derâdere preocu­parea lui Grădişteanu pentru fisc, că membrii Curţii se vor pensiona şi, prin urmare, statul trebuia să plătească şi pensii şi salarii. În privinţa sacrificiilor (muntenilor şi oltenilor care ar fi prea departe de curtea stabilită la Iaşi) susţinea că trebuie crezută acea parte a ţării care oferise probe de sacrificii[187].

Ultima intervenţie relevantă înainte de vot o avea I. C. Brătianu. Liderul liberalilor radicali pleda pentru achitarea datoriilor de onoare:

Oare nu s-ar fi putut ca Moldova, când s-a făcut această unire, nu se putea ca ea să pună oarecare condiţiuni? Şi dacă ar fi pus acele condiţiuni, oare noi le-am fi refuzat? Nu le-am fi refuzat, sunt sigur; s-au văzut uniri cu asemenea condiţiuni; […] Am fi primit dar şi noi condiţiunile ce ni le-ar fi pus Moldova; negreşit nu condiţiuni ca în timpii feudali, ci condiţiuni posibile azi, spre exemplu, transferarea Curţii de Casaţiune la Iaşi, aşezarea universităţilor ţării acolo. Negreşit că am fi primit. Dar Moldova nu a pus nici o condiţiune. Ea a cedat tot; a zis: la Bucureşti să fie centrul tuturor autorităţilor care au atribuţiuni generale. După ce însă, nu numai că a văzut, căci ea de la început a văzut sacrificiile sale, dară după ce a simţit lipsa guvernului central de la Iaşi şi paguba care rezulta din aceasta pentru Iaşi şi pentru judeţele din prejur, vine şi ne zice: noi v-am dat tot; daţi-ne acuma Curtea de Casaţiune. Ei bine, domnilor, când ni se face această cerere, trebuie oare să răspundem ca d. Costaforu, că tocmai azi, când începem să ne organizăm, începem această organisare prin distrugerea Statului român şi nu putem primi aceasta?

Brătianu mai ţinea să respingă ideea anexării Moldovei vehiculată de Manolache Costache, argumentând că totul a început prin faptul că Muntenia a ales domnul propus de moldoveni, ei au ales Bucureştiul etc. „Moldova a primit de bună voie ca Bucureştii trebuie să fie capitala ţării; astăzi ea cere curtea de casaţiune ca un gaj moral, până i se vor da alte îmbunătăţiri; socotesc dar că nu trebuie să măsurăm cu compasul această cerere să o acordăm.” Votul final consemna unica victorie a moldovenilor în chestiunea Curţii de Casaţie: din 127 de votanţi, 75 erau „pentru” şi 52 „contra”, majoritatea fiind de 64. Adunarea adopta astfel proiectul de lege[188], dar succesul, salutat de presa şi societatea ieşeană, a fost rapid întors în Senat, dominat de conservatori centralişti, aflaţi în opoziţie cu coaliţia guvernamentală de orientare liberală ce dăduse satisfacţie moldovenilor.

După două săptămâni, în şedinţa din 30 martie 1867, senatorii luau în discuţie[189] raportul comitetului delegaţilor de secţiuni asupra proiectului de lege votat în Cameră. Raportorul Constantin Brăiloiu, adversarul pe faţă al inte­reselor moldoveneşti, arăta că secţiunile, în unanimitate, au respins proiectul. Pe ce considerente se întemeiase respingerea? însuşi Brăiloiu susţinea că, în absenţa unei expuneri de motive, care, inexplicabil, nu însoţise proiectul de lege, senatorii au lecturat dezbaterile Camerei din „Monitorul Oficial”, după care au tras cu totul alte concluzii decât colegii deputaţi. Mai exact, senatorii au selectat din discursuri numai argumentele care serveau respingerii proiectului, deşi o parte a celor care le rostiseră au votat în favoarea transferului. Astfel, ei au reţinut că Guvernul, prin vocea lui I. C. Brătianu, ministrul de Interne, dar şi a altor oratori, considera de fapt că e o „adevărată iluzie” pentru compensarea Iaşilor, dar o propuneau ca o măsură politică şi raţiune de stat. Secţiunile au văzut o „adevărată perturbaţiune pentru aclministraţia justiţiei şi nu puteau admite ca raţiune de Stat o măsură care este diametralmente opusă intereselor sociale, prin urmare, intereselor Statului”. În raportul citit de Brăiloiu se afirma că proiectul va „afecta unitatea politică a ţării, va desmădula guvernul nostru” şi că „[…] a vorbi astăzi de Moldoveni şi Munteni, de Iaşi şi Bucureşti ca de grupe rivale, ar fi, d-lor, a deschide calea separatismului sau cel puţin a federalismului”. „A transporta reşedinţa ei în altă localitate, din Iaşi fie oricare alt oraş, ar fi a o ucide, a o desbrăca de autoritatea ei, a falsifica instituţiunea şi a o face cu totul inutilă. Depărtată de centrul guvernului ea pierde puterea de direcţiune.”[190]

Faţă de un raport atât de radical, care zădărnicea munca de convingere desfăşurată în Cameră, moldovenii au reacţionat furibund, mai ales după ce Ministrul de Justiţie ad-interim, Constantin Al. Kretzulescu, prim-ministru totodată, a confirmat susţinerea guvernului pentru proiect. Kretzulescu considera transferul o chestiune politică, „de fraternitate între moldoveni şi munteni”, pledând în faţa muntenilor ca, printr-o „probă de frăţie”, să se facă sacrificiul ce-l cereau moldovenii. Dr. Grigore Vârnav (Roman) demonta raportul lui Brăiloiu din punctul de vedere regionalist şi al descentralizării[191], în timp ce Panait Balş (Tecuci) cataloga sistemul centralist ca modelul de organizare a „monarhiilor absolute”. Arăta că ideile lui Brăiloiu în privinţa Italiei erau greşite, provenind din secolul al XVIII-lea, întrucât „după proclamarea princi­piului naţionalităţilor consecuenţa imediată a acestui principiu este cea mai complectă descentralizare, fiecare localitate, fiecare parte are dreptul a avea vitalitatea sa, are dreptul a juca un rol politic, şi Iaşul, are mai mult drept decât toate”; dacă „Curtea de Casaţie e cheia unirii, apoi cu drept cuvânt să dăm această cheie în mâna celui care a făcut unirea”. Îi acuza pe cetăţenii din Oltenia, din Turnu Severin că dădeau dovadă de interese materiale meschine când estimau câte drumuri trebuie să facă la Iaşi[192]. Nicolae Rosetti-Bălănescu (Fălciu) îl acuza pe Brăiloiu de muşamalizarea incidentelor din secţiunea a III-a. Acolo a fost o majoritate de 5 la 4, care a respins transferul Curţii şi a reco­mandat facerea „cu preferinţă a liniei ferate”, însă şi o minoritate formată din Mitropolitul Moldovei şi Episcopul Dunării de Jos, Nicolae Lahovari şi Nicolae Rosetti. Argumentul lor era că, nefiind una dintre puterile statului, Curtea de Casaţie nu era nevoie să stea alături de acestea, mai ales că în Constituţie nu era prevăzut locul de reşedinţă.

I. C. Brătianu relua pledoaria în favoarea strămutării Curţii, combătându-l punct cu punct pe Constantin Brăiloiu: „Unirea adevărată este numai aceea la facerea căreia concură toţi şi numai acea unire are viaţă lungă, este simţită şi apreciată de toţi”. In opoziţie cu Brăiloiu, care aprecia revendicarea una exclusivă a Iaşului, Brătianu o considera o doleanţă a întregii Moldove, căreia, în mod surprinzător, îi recunoştea un statut superior Valachiei sub raportul dezvoltării în momentul unirii:

Cine dintre noi de dincoace de Milcov a vizitat Moldova a văzut că Moldovenii sunt mult mai înaintaţi în agricultură. Intereselor materiale sunt mult mai dezvoltate decât dincoace de Milcov. Acolo toţi proprietarii, afară de puţine excepţiuni, îşi cultivă singuri proprietăţile, ei le exploatează, ei fac comerciu. Fiecare om cu puţină inteligenţă în Moldova este agricultor, este industriaş şi această activitate a producţiunei face onoare părţii de dincolo de Milcov. […] Dar noi [muntenii – n.n., M.C.] a căror viaţă materială şi ale căror interese sunt mai puţin complicate decât ale fraţilor de peste Milcov trebuie să înţelegem că noi am suferit mai puţin decât dânşii [prin secetă şi mutarea administraţiei la Bucureşti -n.n., M.C.].

Ministrul de Interne apără promisiunile Locotenentei Domneşti şi ale Guvernului făcute Iaşului: „[…] a fost foarte prudent guvernul, a bine meritat de la patrie căci cu această promisiune [a Curţii de Casaţie – n.n., M.C], cu acest act a făcut să înceteze un resbel fratricid care compromitea unirea şi pe care trebuia să-l evităm”[193].

În contextul discuţiilor despre compensaţiile cerute de Moldova, Panait Cazimir (Dorohoi), iniţiatorul legii transferului Curţii la 1862, lansa o foarte interesantă discuţie despre starea finanţelor şi datoriile Moldovei şi Valahiei la unire, mai exact raporturile financiare dintre moldoveni şi valahi. El menţiona imputările aduse Moldovei, acuzate la Bucureşti că ar fi „avut finanţele căzute”, deci o datorie mare, care a fost preluată la bugetul comun, mijloc prin care a fost salvată de la faliment de valahi[194]. Cazimir admitea că, din cauza unei rele administraţii financiare, Moldova avusese o datorie temporară de „câteva milioane”, dar acele sume se puteau acoperi rapid printr-un buget bine echi­librat, însă, pe de altă parte, arăta Cazimir, Valahia a adus o datorie consolidată, structurală, anuală de 9 milioane de lei, reprezentând „fondul de pensii”, plătite direct din bugetul public. „Cu drept cuvânt pot zice că finanţele de dincoa de Milcov, la epoca unirii, au avut o datorie consolidată de 100 de milioane, şi prin urmare finanţele Moldovei nu au fost îngreunate de datorii, ci putem mai bine zice că acele ale Valahiei”[195]. Apoi, Cazimir prezenta un calcul potrivit căruia transferarea ar fi adus la Iaşi 4 milioane de lei anual, pentru că numai bugetul curţii era de 1,2 milioane.

În urma deselor şi tăioaselor intervenţii ale aleşilor olteni, printre moldoveni se generase o adevărată fobie în legătură cu pretenţiile Olteniei fie la patri­moniul de onoare al unirii, fie, după caz, la masa ei credală. Iar Cazimir era unul dintre cei mai radicali în această privinţă, contrapunând interesele legitime ale Moldovei, cu cele „egoiste” ale Olteniei:

Nu vă îngrijiţi de Dorohoeni care fac 35 de poşte de şapte ori pe fiecare an şi vă îngrijiţi numai de acei justiţiabili de peste Olt, care poate să aibă sau nu vreun proces la curtea de casaţiune. Deră de noi care sdrobim ciolanele prin gloduri ca să venim aci pentru cel mai mic interes. Soarta noastră nu vă interesează câtuşi de puţin oare? Şi când venim să vă cerem ceva foarte inocent, d-voastră ne răspundeţi că sentimentele d-v. de echitate pentru cetăţenii de peste Olt nu vă permite a ne acorda cererea noastră. Dară oare, d-lor, nu trebuie să aveţi aceleaşi sentimente deechitate şi pentru fraţii de dincolo de Milcov? Care nu au în tot cursul anului alt mijloc de comunicaţie decât căruţa pe roate şi drumurile cele rele, când confraţii de peste Olt până la Turnu au Dunărea la dispoziţia d-lor, mijloc comod de comunicaţie[196].

La votul final din Camera superioară, legea strămutării Curţii de Casaţie suferea o severă înfrângere: doar 19 voturi „pentru” şi 33 „împotrivă”. În semn de protest, senatorii moldoveni conveneau să-şi depună demisiile, iar în următoarea şedinţă trei dintre ei o şi făceau – Panait Balş, N. Ceaur Aslan şi Panait Cazimir -, reveniţi însă în plen ca urmare a rugăminţilor colegilor[197]. Dar nu acest final, într-un fel previzibil, era relevant. Ca şi la 1866, după ce a fost trântită legea transferului Curţii, s-au propus, în următoarea şedinţă a Senatului, alte tipuri de compensaţii pentru Moldova. Un astfel de proiect punea în sarcina guvernului să ia măsuri sau prin tratative cu o companie să avizeze „chiar în acel an”:

1. Facerea a 17 kilometri drum de fer american de la Iaşi la Prut. 2. Înfiinţarea la Iaşi a unui întreposit liber de manufacturi, şi chiar privilegiul de porto-franco pe termen de 10 ani. 3. O cale ferată de la Mihăileni la Iaşi, şi apoi treptat la Bucureşti. 4. Construirea şoselei de la Iaşi la Sculeni.

Senatorii conveneau ca propunerile pentru Moldova să fie trecute prin secţiuni „cu prioritate”, chiar prin activitate în timpul duminicii, fiindcă sesiunea se apropia de sfârşit[198]. Fireşte, proiectul avea să rămână şi el ferecat în sertarele arhivei Senatului.

De unde această grabă subită şi celeritate inexplicabilă pentru starea transporturilor din Moldova? Explicaţia era că muntenii, constituiţi într-o majo­ritate conservatoare în Senat, voiau să preîntâmpine alte discuţii tensionate cu moldovenii despre priorităţile investiţiilor în căi ferate. În timp ce moldovenii ceruseră insistent o legătură de cale ferată între Iaşi şi Bucureşti, muntenii îşi îndreptau interesul cu precădere pentru legătura Bucureştiului cu Giurgiu. În aceeaşi şedinţă, la Senat pe ordinea de zi se afla chestiunea concesionării căii ferate Bucureşti-Giurgiu către John Staniforth şi John Trevor Barkley[199], la care era raportor Alexandru Orăescu, senator de Ilfov, chiar unul dintre iniţiatorii noilor propuneri de compensaţii pentru Moldova. Referitor la linia Bucureşti-Giurgiu, lucrurile erau avansate în privinţa convenţiei adiţionale, autorităţile negociind cu concesionarii încă din 1865. Era un proiect în stadiul detaliilor tehnice, pentru care era interesat inclusiv guvernul turc, gata să finanţeze partea din dreapta Dunării.

Observând stadiul avansat al proiectului Bucureşti-Giurgiu, silinţa senato­rilor munteni în a-l vedea semnat, moldoveanul Panait Cazimir riposta în plen:

Găsindu-mă încă în frigurile emoţiunei ce am avut eri cu ocasiunea discuţiunei transferării Curţei de Casaţie la Iaşi, astăzi în faţa acestui proiect vă mărturisesc că mă găsesc în o poziţie foarte nesatisfăcătoare. Acest proiect tratează de înfiinţarea şi aprobarea unei căi ferate într-o parte a României unde pentru mine înfăţişează un prea mic interes pentru interesul general al României[200] şi apoi este acordat în nişte condiţii foarte grele. Voi face o întrebare, d-lor, dacă avem bani, şi dacă avem o cât de mică sumă disponibilă în bugetul Statului, această sumă trebuie să o punem alături cu altele şi să facem căile de comunicaţie între Iaşi şi Bucureşti. […] Această linie, domnilor, trebuie să fie preocuparea noastră cea dintâiu fiindcă este interesul cel mai vital pentru existenţa şi prosperitatea ţării noastre; dar când nu avem parale suntem datori a întreba; putem să încuviinţăm şi să satisfacem nişte trebuinţe aşa de secundare, fără să ne gândim mai întâi că avem trebuinţă de făcut lucrările cele mari cu care am putea satisface mari interese?

Cazimir acuză contractul de „condiţii oneroase”, mult mai scump decât în alte ţări din Europa”. Proiectul era însă votat rapid, fară dezbateri, cu 41 de voturi „pentru” şi numai 3 „împotrivă”[201].

Unde sunt cele 10 milioane?

După respingerea proiectului transferului în Senat în primăvara lui 1867, Anton I. Arion, ministru al Justiţiei în Guvernul Ştefan Golescu, dominat de radicali, încerca să-l reactiveze[202], însă se lovea de aceeaşi majoritate conser­vatoare la care se raliaseră şi fracţioniştii. Ministrul arăta că Guvernul, încercând să fie consecvent cu sine însuşi, găsea o obligaţie să readucă proiectul în dezbaterea Camerelor legiuitoare exact în forma aprobată de Adunare în 1867[203]. Se ajungea chiar în etapa dezbaterilor în secţiuni, unde proiectul a fost adoptat cu 5 voturi „pentru” şi 2 „împotrivă” – constatându-se, printre altele, că „nestrămutarea Curţii a dat moldovenilor motiv de a acuza de ingratitudine şi de egoism pe fraţii lor de dincoace de Milcov”[204] -, iar legea era trimisă pentru a fi adoptată. Ministrul Arion însă intra în conflict puternic cu Senatul, fiindcă refuza să pună în aplicare o decizie a Curţii de Casaţie şi nu se sfia să susţină necesitatea reformării instituţiei, care „nu se mai ridica la înălţimea misiunii sale”. Senatul dădea un vot de blam la 12 februarie 1868 ministrului Arion şi întreaga iniţiativă era zădărnicită[205].

După pierderea definitivă a transferului Curţii de Casaţie, mişcarea politică şi opinia publică moldovenească se reorientau, presând pentru respectarea acordării compensaţiei anuale de 1 milion de lei, promise prin votul Adunării din 29 iunie 1866. Miza o constituia introducerea acestor cheltuieli în buget, dar acţiunile nu aveau continuitate şi predictibilitate, fie din cauza schimbării frecvente a guvernelor, a alegerilor repetate şi a modificării majorităţilor politice din Camere, fie din cauză că iniţiatorii nu se înţelegeau asupra obiec­tivelor şi domeniilor care trebuiau sprijinite financiar.

Abia la 15/27 mai 1868, Senatul adopta votul Adunării din iunie 1866, specificând în proiect destinaţia banilor, anume ca „în tesaurul public să se dea, în curgere de 12 ani, câte un milion de lei vechi în favoarea municipalităţii din Iaşi, spre a înfiinţa o casă de credit în interesul îndemânărei cu bani a comer­cianţilor şi industriaşilor români”[206]. Prin urmare, teoretic, suma datorată de stat urma să crească de la 10 la 12 milioane de lei vechi. Fără vreo concretizare, întrucât bugetul se stabilea în Camera inferioară.

Problema compensaţiilor reapărea, la 12/24 decembrie 1868, pe agenda Camerei, la discuţia proiectului de buget pe anul 1869[207], când se constatau tensiuni între reprezentanţii Iaşului, în frunte cu Anastase Fătu, şi guvernul de coaliţie, condus de Dimitrie Ghica, Fătu se vedea pus în postura să-l interpeleze pe prim-ministrul Dimitrie Ghica despre soarta milionului acordat Iaşului în 1866, care, nici de această dată, nu se regăsea în proiectul de buget. Prim-ministrul îl expedia pe fracţionist, rugându-l să deschidă discuţia când se va vota bugetul Ministerului Lucrărilor Publice, la care Al. Georgiu, din grupul moldovenilor, îi replica:

[…] când vorbim, cu ocaziunea bugetelor, despre o dorinţă, despre aplicarea unei legi, ni se răspunde că perdem timpul şi să facem interpelaţiuni; şi acum când interpelăm pe d. ministru ni se zice că această observaţiune să o facem la bugete.

Totuşi, lui Fătu i se permitea să citească un amendament la buget[208], care relua proiectul votat la Senat în 15/27 mai, privind înscrierea unui milion de lei în buget, iar propunerea era trimisă comisiei bugetare.

Discuţii despre compensaţii erau purtate şi în şedinţele Senatului la 3/15 ianuarie 1869, când era prezentată telegrama mai multor cetăţeni din Iaşi, printre care primarul Ioan Antoniadi şi câţiva consilieri. În mesaj se solicita introducerea în buget a milionului votat în Adunarea constituantă[209]. Ce căuta o asemenea cerere la Senat – obiecta Christian Tell -, dacă bugetul intra în atri­buţiile Camerei inferioare? Adresantul era corect, întrucât în Camera superioară se votase, la 15/27 mai 1868, rezoluţia referitoare la îmbunătăţirile Iaşului, „inspirată de spiritul de compătimire, insuflate de suferinţele acelui oraş întristat”. Nicolae Ionescu atrăgea atenţia asupra riscurilor de a nu mai fi respectată această rezoluţie, întrucât poziţia guvernului condus de Dimitrie Ghica nu era favorabilă[210]. Iată-l, aşadar, pe N. Ionescu, marele avocat al compensaţiilor financiare, pus în postura de a fi ignorat, amânat şi plimbat de la un decident la altul, repetând experienţa umilitoare a moldovenilor care ceruseră Curtea de Casaţie. Prezent la dezbatere, Dimitrie Ghica îi arăta lui N. Ionescu că intervenise în Adunare pentru respectarea promisiunii acordării sumei de 1 milion de lei Iaşului, dar deputaţii nu căzuseră de acord asupra utilizării: unii voiau ca sumele să fie acordate refacerii edificiilor, alţii pentru înfiinţarea unei bănci. Afară de aceasta, în Adunare a mai venit şi a treia propunere: ca suma să fie trecută ca anuitate la construcţia căilor ferate, lucrarea urmând să se termine nu în doi ani, ci într-unul, cu o finanţare adecvată. Aşadar, spunea D. Ghica, guvernul „nu s-a demeritat” faţă de ieşeni. În fapt, Ghica speculase viziunile diferite ale moldovenilor. Nicolae Ionescu, de exemplu, pleda pentru înfiinţarea unei instituţii de credit, convins fiind că banii ar fi ajuns la „speculatorii de lucrări publice”, în majoritate evrei, dacă s-ar fi urmărit refacerea clădirilor (cum era cazarma din Copou, începută pe timpul lui Kogălniceanu). Dincolo de concepţia lui Ionescu, el sesiza că deputaţii şi guvernul nu respectau cererile cuprinse în petiţia Iaşului şi nici votul Senatului[211].

O dispută între moldoveni despre compensaţii

Două săptămâni mai târziu, la 14/26 ianuarie 1869, Nicolae Ionescu venea cu noi interpelări adresate prim-ministrului Dimitrie Ghica (în calitate de ministru ad-interim al Lucrărilor Publice) şi ministrului de Interne, Mihail Kogălniceanu[212]. Senatorul atrăgea atenţia că bugetul nu respecta rezoluţia Senatului din 15/27 mai (pentru instituţia de credit), iar Camera alocase o sumă mai mică decât cea promisă de un milion de lei, banii urmând să ajungă la întreţinerea grădinilor, a uliţelor ori repararea zidurilor publice din Iaşi, pentru a pune fosta capitală pe picior de egalitate cu Bucureştiul. Considera că aceste cheltuieli erau încropite şi prost direcţionate. Ionescu se lansa într-un adevărat rechizitoriu la adresa lui Kogălniceanu, exprimând rivalitatea politică dintre cei doi. Interpelarea prezintă tematica dezbaterilor electorale din Iaşi în 1866, perioadă în care „omul de la 2 mai” se reinventase ca luptător pentru obţinerea compensaţiilor.

Lui Kogălniceanu i se reproşa nerespectarea promisiunilor făcute moldo­venilor sub forma unui „mandat imperativ” din 14/26 aprilie 1866, program răspândit în campania electorală, când obţinuse la Iaşi doar şapte voturi[213]:

Mă oblig a ţine seamă de trebuinţele morale şi materiale ale Moldovei, voi stărui dară din toate puterile mele a apăra de cheltuielile cerute de Administraţia centrală, de serviciile publice comune ambelor principate, veniturile Moldovei să se întrebuinţeze numai în Moldova.

Mai precis, îşi asumase:

[…] ca după exemplul ce a dat Italia în privinţa Turinului să se înscrie munici­palitatea de Iaşi ca creditoare a Statului român cu o rentă anuală de cel puţin două milioane, şi care bani anual să se întrebuinţeze în lucrări publice şi aşezăminte de binefaceri în Iaşi, astfel încât dările comunale să se poată scădea în chip simţitor[214].

Kogălniceanu răspundea colegului că obţinuse doar 1 milion de lei; ştim că nu participase la votul Adunării constituante din 29 iunie 1866, când a avut de câştig de cauză contra-propunerea munteană, prin urmare se referea la acti­vitatea de când era ministru de Interne.

Alte promisiuni menţionate ca neonorate în interpelare se refereau la navi­gaţia Prutului, statutul de oraş porto-franc pentru Iaşi, completarea universităţii cu toate cele patru facultăţi, înfiinţarea unor şcoli speciale, adică a Şcolii Militare [readuse în 1866 – n.n., M.C], a unei şcoli de agricultură. O măsură pe care recunoştea că nu a putut-o realiza era plata bonurilor rurale şi dobânzilor lor într-o sucursală în Iaşi, care să funcţioneze pentru toate proprietăţile rurale de la nord de Milcov. În schimb, îşi reafirma obligaţia de „a stărui ca catedrala Moldovei şi casarma de la Copou să înceteze de a fi ruine, şi că orice lucrări publice vor fi a se face în Bucureşti pe contul statului să se facă asemenea şi în Iaşi”. Într-un stil care trăda demagogia în cele mai respingătoare forme ale sale, Ionescu îi reproşa până şi eşecul transferării Curţii de Casaţie – „Mă oblig a stărui ca curtea de Casaţiune să se strămute în Iaşi. Aceasta este o dorinţă a Iaşului unanimă, în împrejurările actuale şi trebuie ţinut seama de această dorinţă generală” -, lege la care fracţionistul se opusese din toate puterile, contribuind la spargerea coerenţei blocului moldovean. Kogălniceanu îi răspundea că „era drum de fier!”[215], dar observăm, în context, că abandonase viziunea centralistă încă din 1866. Motivul de coliziune între cei doi viza, de fapt, destinaţia banilor pentru compensaţii. Ionescu ţinea la respectarea votului Senatului din 15/27 mai, privind finanţarea unei case de credit menţionate şi de comisia instituită de Kogălniceanu la sfârşitul anului 1863, cu care să fie ajutaţi împroprietăriţii de pe moşiile din jurul Iaşului, în vederea alcătuirii unei solide populaţii agricole. În locul casei de credit, Kogălniceanu prin influenţa sa politică era acuzat că deturnase în Cameră destinaţia banilor votată în Senat către reparaţiile clădirilor, „deşi era de notorietate publică că, în Iaşi, toate întreprinderile de reparaţiuni sunt în mâna jidanilor”[216].

Kogălniceanu confirma, din postura de decident, că nu s-au găsit bani pentru Iaşi la buget în dreptul legii milionului votat de Adunarea constituantă. Aminteşte însă şi de acţiunile necoordonate ale responsabililor ieşeni. În urmă cu două zile, avusese o discuţie cu primarul din Iaşi, Ioan Antoniadi, care îl rugase să înscrie în bugetul Statului milionul promis de constituantă.

Însă când era să vină capitolul acela la care era să se facă acea propunere de mine ca ministru de Interne, s-a înfăţoşat o propunere a onorabilului d. Fătu [coleg la fracţiunea liberă şi independentă cu Ionescu – n.n., M.C], prin care cerea ca să se dea un milion pentru crearea unei instituţiuni de credit, conform votului Senatului nu conform votului constituantei, vot al Senatului pe care eu nici nu-l cunosc, căci nu am fost pe atunci nici ministru nici senator, şi, prin urmare, îmi era foarte permis a nu cunoaşte cele petrecute în Senat, precum îi este permis şi onorabilului D. Ionescu a nu cunoaşte amănuntele ce s-a propus în această privinţă în Cameră, în momentul dar ce a venit această propunere s-a rădicat o furtună. Onorabilul D. Lahovari s-a sculat şi a făcut proces Iaşului şi Moldovei, zicând cum că socoate că este nu al D-sale, nu al Camerei, ci al ţării întregi, căci s-a dat drumul de fer, şi prin urmare oraşul Iaşi nu mai poate pretinde nimic, de vreme ce în loc de un milion s-a dat 20 de milioane. Atunci, eu, sculându-mă, am protestat şi am declarat cum că, dacă Camera primeşte teoria onorabilului D. Lahovari, eu, ca ministru din partea de peste Milcov personal, nu pot un moment a mai sta pe acele bănci[217].

Totuşi, punctual, fără nicio legătură cu legea compensaţiilor votată în Adunarea constituantă, Kogălniceanu obţinuse scriptic alocări bugetare pentru lucrări de întreţinere la cazarma din Copou, catedrală, palatul administrativ, cişmele, grădini publice, în valoare de 1 milion, cât şi un milion pentru demararea lucrărilor la Hala Centrală. Lucrările la hală beneficiau de finanţarea aşa-numitului împrumut Godillot, un credit în valoare de 15 milioane de lei luat de primăria Capitalei[218], din care şi Craiova primise un milion. Un alt milion de lei fusese obţinut, după negocieri cu deputaţii olteni pentru renunţarea la proiectul Curţii de Casaţie, pentru garantarea anuităţii concesiunii Offenheim (construcţia căii ferate Vereşti-Botoşani, Roman-Leţcani şi Paşcani-Iaşi) ca Iaşul să „aibă cu un an mai înainte drumul de fer”[219].

Perspectiva lui Ionescu era diferită. Milionul pentru calea ferată nu revenise exclusiv Iaşului, fusese dat să-l folosească ţara întreagă; iar milionul acordat Iaşului nu era pentru casa de credit, aşa cum votase Senatul. În opinia lui Ionescu, fosta capitală nu avea nevoie de un spaţiu comercial precum o hală, pentru că acolo nu vindeau românii, ci evreii. Iaşul avea trebuinţă de o instituţie de credit ca să sprijine producţia agricolă a românilor. Totodată, el insista pentru utilizarea termenului de „compensaţii”. Prezent la discuţia celor doi, prim-ministrul P. Ghica îi lua apărarea colegului Kogălniceanu, răspunzând că propunerea lui A. Fătu, tovarăş în fracţiunea liberă şi independentă, trebuia să vină cu o lege pentru înfiinţarea instituţiei de credit din Iaşi, ceea ce n-a făcut, deci proiectul nu „avea cap şi picioare”, ci a fost aruncat ca un amendament atunci când s-a discutat proiectul bugetului lucrărilor publice, ceea ce era insu­ficient. De fapt, spunea el, Guvernul a dat 3 milioane Iaşului[220]. Kogălniceanu se declară şi el împotriva dreptului municipalităţii din Iaşi de a înfiinţa aşezăminte de credit, după ideea lui Ionescu. Nu intra în atribuţiile comunelor să dea credite. În final, moţiunea lui Ionescu este respinsă, prin vot[221].

Cum se apăra Dimitrie Ghica? În varianta bugetului, făcută de D. Donici, care era moldovean de origine, nu era trecut milionul votat de Adunare. Deşi cunoştea strâmtorarea bugetului, D. Ghica a insistat pentru ca deputaţii să înscrie un milion la Lucrări Publice, fară însă să o facă prin intermediul unei legi[222].

Noi iluzii în perioada 1871-1874

Guvernele de nuanţă liberală din perioada 1866-1871 lăsaseră deficite bugetare apăsătoare pentru finanţele publice. Venirea la putere a conservatorilor în primăvara anului 1871 prin Guvernul Lascăr Catargiu, care a readus raţionalitatea financiară în prim-plan, s-a tradus prin amânarea multor anga­jamente. Aceasta ar fi cea mai valabilă explicaţie de ce proiectul legii compensaţiei pentru Iaşi era tergiversat din 1871, când Carol I trimitea legea spre dezbatere Camerei Deputaţilor[223], până la sfârşitul anului 1873, când cheltu­ielile bugetului se echilibrau[224]. Pe agenda Adunării Deputaţilor, în şedinţa din 12 decembrie, ajungea un raport al comitetului delegaţilor secţiunilor[225], bazat pe votul acordat la 29 iunie 1866, care hotărâse acordarea sumei de un milion de lei vechi timp de zece ani spre a fi întrebuinţată la „îmbunătăţirea şi înflorirea oraşului”. Principala preocupare a fost de a se găsi modalitatea de plată a acestei „alocaţiuni” din partea guvernului către oraşul Iaşi şi, în al doilea rând, de a specifica îmbunătăţirile ce trebuiau făcute, conform dorinţelor exprimate în Cameră şi Senat. Mai întâi, preciza raportorul G. Exarhu, comitetul admisese, în principiu, ca suma totală de zece milioane lei vechi, sau 3.703.703 lei noi, votaţi de Adunare, să rămână ca un „fond inalienabil” sub administraţia municipalităţii din Iaşi, cu ale cărui dobânzi să se facă îmbunătăţirile. Important de subliniat este că problema compensaţiilor începea să fie reconsiderată juridic. Compen­saţiile nu mai erau nişte sume de bani discutate în interiorul cheltuielilor bugetare, în sensul unor simple alocări pentru ameliorarea unei situaţii punctuale privind situaţia economică jalnică a Iaşului, ci erau restabilite juridic la nivelul unei politici de stat. Mai exact, se admitea faptul că, din ziua votului, 29 iunie 1866, această „donaţie” se constituise „într-un drept câştigat pentru municipiul Iaşi şi, după o justă regulă, ar trebui astăzi guvernul să plătească oraşului Iaşi deodată zece milioane, pentru timpul cât plata milionului anual a stat în întâr­ziere, plus dobânzile legale de la votare până astăzi”. Fiindcă statul nu dispunea de fonduri, deputaţii din comitetul delegaţiilor propuneau ca „aceste zece milioane să se plătească de stat în timp de cinci ani, cu începere de la 1 ianuarie 1874, înscriindu-se în buget, pe fiecare an, o sumă de 740.740 lei, sumă egală cu două milioane vechi”, care să fie vărsaţi direct în fondurile municipalităţii ieşene, în patru rate anuale, la începutul fiecărui trimestru (art. 2). Potrivit art. 3, dobânzile fondului trebuiau să ajute la lucrări de salubritate publică şi canalizarea cursului apelor Bahlui şi Calcaina, precum şi la înfiinţarea şi întreţi­nerea „unui institut industrial dinpreună cu un museu industrial alipit de el”[226].

Cum au ajuns secţiunile Adunării la concluziile privind întrebuinţarea banilor? Se constatase, în urma studierii proiectului de lege propus de guvern, că proiectele pavărilor, iluminarea oraşului cu gaz aeriform, canalizarea străzilor, aducerea apei şi îngrijirea clădirilor publice se regăseau deja în diferite măsuri votate de municipalitate şi aveau alocate fonduri din veniturile oraşului, fiind în curs de executare. Însă, problemele mari de sănătate ale populaţiei erau puse pe seama efectelor provocate de revărsările incontrolabile ale apelor celor două râuri, Bahlui şi Calcaina. În ceea ce priveşte ideea unui institut industrial, se vede influenţa naţionalismului economic promovat de fracţionistul Nicolae Ionescu, raportorul secţiunii IV.

Cunoaşteţi că mica noastră industrie materială, în Moldova mai cu seamă, se găseşte într-o stare dezastruoasă şi mai toată în mâna unei populaţiuni străine, populaţiune care, din causa rapacităţii sale proverbiale, cu drept cuvânt au devenit antipatică Moldovei întregi. Oraşul Iaşi mai ales este bântuit de această plagă.

În concepţia iniţiatorilor, prin Institutul industrial s-ar fi dat înlesniri industriaşilor români să lupte într-un mod mai egal cu concurenţii lor, evreii, prin dobândirea unei instrucţiuni teoretice şi practice pe care nu aveau unde să o capete în ţară. Apoi, prin înfiinţarea muzeului, se dorea prezentarea elevilor şi industriaşilor a „operelor cele mai perfecţionate ale industrielor naţionale şi străine”[227].

Propunerea valahă: „Compensaţii oraşului Bucureşti”

Deschiderea discuţiei pe proiect a fost furtunoasă şi din nou jignitoare pentru moldoveni. De la început, C. Văleanu se declara împotriva legii, din cauza situaţiei bugetului ţării, aflat încă pe un deficit enorm, la care se adăugau deficitele comunelor urbane şi ale consiliilor judeţene. El susţinea că, de fapt, cel dintâi oraş care avea nevoie de subvenţii era Bucureştiul „pentru că are datorie ţara întreagă să-i vină în ajutor şi să-i facă îmbunătăţiri”, mai ales că i se luau bani prin diferite taxe. Prin urmare, Văleanu propunea un amendament la legea referitoare la Iaşi, anume la titlu să se adauge „şi oraşului Bucureşti”[228], adică să se adauge articolul nr. 4: „Să se dea şi comunei Bucureşti câte un milion lei pe an în curs de 5 ani, pentru îmbunătăţiri şi ajutor resurselor sale bugetare, jumătate pentru resursele bugetare, până ce se vor îmbunătăţi veniturile sale, şi jumătate pentru îmbunătăţiri”. Amendamentul mai are semnat de C. N. Brăiloiu, B. Vlădoianu, C. Racoviţă, S. Zianu, N. Dobre[229]. În conse­cinţă, deputaţii din sud considerau că Bucureştiul, deşi obţinuse totul din punct de vedere instituţional şi economic în urma unirii, fusese dezavantajat în egală măsură cu fosta capitală a Moldovei.

Pus într-o situaţie complet neaşteptată, ministrul Finanţelor, ieşeanul Petre Mavrogheni, reamintea că proiectul de lege trebuia să precizeze numai destinaţia banilor şi forma îmbunătăţirilor, nicidecum să fie amendat, adică să fie pusă în discuţie oportunitatea fondurilor cuvenite laşului şi nici condiţionarea de banii care trebuie daţi Bucureştiului. Mavrogheni arăta că milioanele votate de Constituantă erau „o datorie deja contractată de Stat” şi, totodată, „un drept câştigat pentru acea comună”. Problema ministrului Finanţelor, un priceput administrator, era modalitatea concretă de plată, cuprinsă în art. 2 al legii. Din considerente de prudenţă bugetară, Mavrogheni voia să păstreze în lege doar destinaţia banilor, nu şi reglementarea plăţii lor, anume în ce cuantum – două milioane pe an, timp de 5 ani, începând de la 1 ianuarie 1874. În consecinţă, cerea suprimarea art. 2, până când Guvernul, împreună cu comisia financiară şi bugetară, „găsea mijloacele de a satisface această cerinţă în mod real”. G. Mânu îl contrazicea, spunând că art. 2 nu se putea suprima complet, fiindcă totul ar fi rămas în starea dinainte, ci trebuia scoasă doar precizarea „cu începere de la 1 ianuarie 1874″. Tot Mânu ne lămureşte şi ceea ce înţelegeau iniţiatorii prin acordarea compensaţiilor: comuna Iaşi nu putea dispune decât de dobânda acelor bani, fără să se poată atinge de fond. Fiindcă statul nu putea da toţi banii deodată, de dobânda cărora să profite comuna, Mânu propunea un alt aranjament financiar. „Statul, în loc de a se împrumuta de 12 şi 14% (dobânda de pe pieţele financiare externe – n.n., M.C.), să plătească comunei o dobândă de 10%”[230].

La rândul său, deputatul G. Brătianu ataca pretenţia ministrului ieşean Mavrogheni de a lăsa comisiunii bugetare dreptul de avizare a mijloacelor cu care să se plătească această sumă, temperându-i pe moldoveni în privinţa rapidităţii cu care trebuiau făcute plăţile. Cât priveşte intervalul de plată, G. Brătianu credea că „zece ani nu este mult, şi ieşenii să fie mulţumiţi cu concesiunea ce le facem, căci este un sacrificiu din partea noastră a face cheltuieli de îmbunătăţiri de lux, pe când alte cheltuieli de îmbunătăţiri generale vor trebui să ne preocupe mai mult”. Mai anunţă că propune un amendament ca banii să se consacre numai pentru o şcoală de meserii.

Devenea destul de evident că, oricâte presiuni ar fi făcut moldovenii, pentru a obţine resurse bugetare în chestiunea compensaţiilor, în baza votului din 29 iunie 1866, acestea erau zădărnicite de piedicile legislative puse de munteni. Impasul financiar necesita o altă abordare, care venea de la Mihail Kogălniceanu. El aducea în discuţie o formă de plată a compensaţiilor „în natură”, în proprietăţi şi nu în bani, adică „să se dea comunei Iaşi din locurile acele multe care sunt împrejur şi care astăzi nu produc nimic”. Şeful Guver­nului, Lascăr Catargiu, prelua şi susţinea ideea lui Kogălniceanu, „ca să se dea nişte petice de moşii care au rămas îmbunătăţite şi nu mai au azi mai nici un venit. Cu modul acesta s-ar împăca toată lumea: şi votul constituantei şi comuna Iaşi”[231]. Ideea trebuie reţinută, fiind de fapt „compromisul” la care se va ajunge abia în anii 1880-1882, dar părea încă insuficient configurată în dezbaterea din 1873. În urma observaţiilor făcute de Mânu şi Mavrogheni, comisia a modificat art. 2 în modul următor: „Modul de lichidare a sus zisei datorii se va regula în anul viitor 1874 prin o anume lege care se va prezenta de guvern în sesiunea aceasta, cu scop de a fixa definitiv căile şi mijloacele financiare”.

Înaintea votului final, Kogălniceanu concluziona că unii deputaţi au adus discuţia pe tărâmul politic.

Chestiunea politică D-lor, cestiunea unirei, toate acestea sunt sfârşite, şi de mult sfârşite. Astăzi, oraşul Iaşi nu mai este fostul Iaşi, este oraşul X, este un oraş ca toate celelalte oraşe din ţară, şi cu toate acestea de îndată ce cineva zice Iaşi, cum ar zice orice alt oraş, de îndată în acestea se vede stafia aceea a separatismului care nu se mai află nicăieri. Oraşul Piteşti, Brăila, Zimnicea, Ruşii-de-Vede au voia toată să-şi spună durerile lor, Iaşul nu are acesta voie, şi decum deschide gura să zică ceva, numai de auzi: „A! Separatism!”

Kogălniceanu punea, de asemenea, atitudinea faţă de Iaşi în opoziţie cu tratamentul preferenţial arătat Bucureştiului.

Când a fost vorba de canalisarea râului Dâmboviţa din Bucureşti, ştiu că nu s-a ridicat nici unul contra acestei lucrări folositoare. Ei bine, pentru ce aţi refuza acum laşului, către care sunteţi deja angajaţi prin votul constituantei, de a canalisa apşoara care infecta aşa de rău o mare parte a acestui oraş?!

El pleda şi pentru un aşezământ de învăţământ industrial, pentru repararea Mitropoliei, pentru care, la 1828, chiar „împăratul Rusiei dăduse clopotele”. Al. Catargiu propunea şi el un amendament preluat şi votat de Adunare: ca din dobânda capitalului să se întrebuinţeze o sumă pentru construirea cazarmei din Copou. În final, proiectul era aprobat la limită cu 47 de voturi „pentru” (majoritatea absolută era de 41) şi 34 împotrivă[232]. În Senat, proiectul era votat (şi blocat) la 26 ianuarie 1874[233].

Ne oprim aici, urmând ca partea a doua a articolului, referitoare la o perioadă cel puţin la fel de agitată şi plină de dispute – dizolvarea consiliului local Iaşi de către Guvern pentru că a respins compensaţiile propuse de Bucureşti (un număr de moşii din jurul Iaşului); eşecul total al formei de compensare impuse de la centru; în final, răscumpărarea de către stat a moşiilor oferite drept compensaţie -, să apară în numărul următor al revistei.

Scurte concluzii preliminare

Problema compensaţiilor Iaşului generează, în perioada 1862-1874, o discuţie deseori tensionată politic despre poziţia şi relaţia post-unire a Moldovei cu Valahia. Dezbaterile politice referitoare la transferarea Curţii de Casaţie la Iaşi din 1862, 1866 şi 1867 configurează existenţa unei viziuni regionaliste propriu-zise, care chestiona critic organizarea statului unificat centralizat.

Noul curent s-a născut din reacţia unor unionişti dezamăgiţi de iacobi­nismul majorităţii valahilor, care gândeau unirea în termenii unei centralizări administrative, nu a unui parteneriat de egalitate între moldoveni şi munteni, într-un mod aproape natural, unioniştii regionalişti, intraţi în conflict cu centraliştii, s-au raliat poziţiei foştilor separatişti, aflaţi într-o etapă de adaptare a exprimării lor politice la realitatea unui stat unificat.

Pentru munteni era comod şi util politic să eticheteze această nouă solidaritate în jurul intereselor moldoveneşti ca pe o etapă mai rafinată a conjuraţiilor separatiste. Ataşamentul separatiştilor faţă de un stat la apariţia căruia se împotriviseră era suspect in perpetuum, dar este evident că ei nu rămăseseră încremeniţi în „proiectul” dinainte de 1859 şi căutau nişte formule de acomodare.

Se observă o diferenţă evidentă în rândul revendicatorilor compensaţiilor pentru Iaşi. Centraliştii cereau fonduri şi măsuri legislative speciale pentru relansarea fostei capitale a Moldovei, în timp ce regionaliştii urmăreau obţinerea Curţii de Casaţie ca o formă de echitate a unirii şi reciprocitate reală între moldoveni şi munteni, care ar fi condus la consolidarea unirii. În viziunea regionaliştilor, care percepeau în centralizare o formă insidioasă de anexare, Curtea de Casaţie restabilea un echilibru al balanţei de putere simbolică în stat între Moldova şi Valahia. De cealaltă parte, centraliştii înţelegeau prin unire contopirea moldovenilor şi muntenilor într-o naţiune indivizibilă etnic şi depo­zitarea instituţiilor într-o singură locaţie.

Foşti unionişti-centralişti fără cusur (M. Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu) deveneau susţinători ai descentralizării şi ai transferării Curţii de Casaţie în urma experienţelor politice avute la Bucureşti, precum epurarea moldovenilor din aparatul de stat după detronarea lui Al. I. Cuza şi a unui şir nesfârşit de promisiuni nerespectate.

Compensaţiile în bani, „cele 10 milioane” (câte 1 milion pe timp de zece ani), votate în timpul dezbaterilor Constituţiei în iunie 1866, sunt o variantă impusă de centraliştii munteni. Promisiunile financiare au funcţionat ca o strategie de tergiversare, banii nefiind acordaţi efectiv vreodată. Prin urmare, se remarcă o încălcare sistematică a promisiunilor politice din partea părţii valahe, făcute fie prin intermediul Locotenentei Domneşti la 18 aprilie 1866, în cadrul întâlnirii de la Primăria Bucureştiului, din 27 aprilie 1866, fie prin formule diferite de legi adoptate în cele două camere ale Parlamentului.


Pentru referinţe bibliografice şi note de subsol lămuritoare vă îndemn să parcurgeţi studiul domnului Mihai Chiper – Dr., cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română -Filiala Iaşi, aflat la paginile 113-175:

Archiva-Moldaviae_X-2018

Volumul X/2018 poate fi descărcat de pe situl oficial al revistei sau de pe blogul nostru.

Translate page >>