Gânduri despre Corneliu Zelea Codreanu

Pagina de Facebook Caută Mântuirea a fost blocată astăzi urmare a rememorării naşterii lui Corneliu Zelea Codreanu, acum 123 ani, la 13 septembrie 1899. Mesajul publicat era compus dintr-un fragment din cartea Pentru legionari şi trei mărturii despre Căpitan aparţinând lui Emil Cioran, Părintelui Justin Pîrvu şi lui Mircea Eliade. Postarea respectivă nu a avut vreme să adune decât 130 reacţii până să fie înlăturată din spaţiul digital.

În acelaşi timp, pe Youtube, pe popularul canal Zaiafet este postat un videoclip de mare întindere care reia calea bătătorită a naraţiunii mainstream despre Corneliu Zelea Codreanu, care numără câteva zeci de mii de vizualizări şi reacţii. Clipul în sine reprezintă un exemplu de manual al conceptului de cadraj narativ (frame control), o formă de interpretare a factologiei ce e orientată exclusiv către îndreptăţirea, către justificarea unei concluzii preconcepute.

Întreaga conversaţie publică despre Corneliu Zelea Codreanu se poartă exclusiv în acest sens, al validării, al formulării aserţiunilor dominante, dinspre concluzie spre premisă. Acesta este motivul pentru care nici măcar atunci când survin materiale documentare cu noutăţi semnificative, conversaţia nu se reîmprospătează, întrucât nu se acceptă premisele care nu corespund concluziilor consacrate politic.

Este şi cazul cărţii Corneliu Zelea Codreanu: ascensiunea si căderea „Căpitanului” – Oliver Jean Schmitt care stă la baza clipului Zaiafet şi despre care am scris în urmă cu câţiva ani, care deşi afirmă aceeaşi teză politică, cuprinde nenumărate detalii biografice care susţin concluzia concurentă (dar minoritară aici pe blog) potrivit căreia Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să fie primul dintre cei canonizaţi din rândul Sfinţilor Închisorilor (năzuinţa nr. 16).

Mesajul care a fost cenzurat de Facebook, pe care îl redau complet în cele ce urmează, conţine în fragmentul iniţial din Pentru legionari unul dintre cele trei texte care au contribuit decisiv la scoaterea mea de pe calea bătătorită a naraţiunii dominante (de tip Zaiafet) în care se află cei mai mulţi dintre românii de bună credinţă, dar superficiali.

La 13 septembrie 1899 se năștea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare

„Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată  răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune.” (Corneliu Codreanu – Pentru Legionari)

Astăzi se împlinesc 123 de ani de la nașterea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Bravul român care s-a ridicat din umilințele poporului românesc și cu încredere și determinare a organizat românii cinstiți și asupriți din toate categoriile sociale, înființând Legiunea Arhanghelul Mihail.

Aveți câteva mărturii despre Căpitan din partea unor mari personalități din istoria noastră recentă.

Emil Cioran: „Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sunt valabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria. (…) Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Într-o nație de slugi el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câtiva ani, România a cunoscut o palpitatie tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Și aceasta în Balcani !”

Părintele Iustin Pârvu: „Despre Corneliu Zelea Codreanu și Legiunea Arhanghelul Mihail, istoricii noștri mai vechi sau unii mai noi au avut grijă să denatureze adevărul. Au fãcut-o cu un scop: generațiile care le-au urmat (sau vor urma) să nu știe adevărata istorie a românilor. Nu s-a scris „fără ură și părtinire”, așa cum ar trebui să o facă adevărații istorici. Corneliu Zelea Codreanu a fost încă din timpul vieții sale o legendă, iar moartea sa, care a fost o jertfă – „cea mai scumpă dintre nunți”, cum spunea cântecul legionar, a făcut ca proiectarea sa mitică să capete o deosebită profunzime. Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară au fost însă și o realitate care aparține istoriei românilor. N-o putem neglija și trebuie să o înțelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat într-un panteon al mitologiei românești, unde trebuia demult să-și afle locul”.

Mircea Eliade: „Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să țin seama de neamul meu.”

Niciodată nu mai citisem un astfel de text politic, scris spre finalul unui mandat de parlamentar: Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Niciun alt text citit vreodată nu a produs mai multă luminare şi ordine în mintea mea decât această scurtă propoziţie, întărită de următoarele: Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere şi de cea din final: Pentru aceasta purtăm toată  răspunderea.

Consider că în linia acestui mesaj s-a aşezat întregul torent al sfinţilor din închisori, principalul izvor de credinţă din care se hrăneşte ortodoxia românească de astăzi. Cu toţii s-au aşezat în aceeaşi ascultare, confirmând prin vieţuirea lor nu autoritatea politică a celui ce a iniţiat o mişcare socială de renaştere naţională, cât mai ales autoritatea sa spirituală, căci „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7,18).

O explicaţie despre poamele rele atribuite lui Corneliu Zelea Codreanu eu am găsit-o în urma lecturii „întâmplătoare” a celui de-al doilea text decisiv:

„Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii, nici pe acela al libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile atât autoritatea, cât şi libertatea. Dragostea e împăcarea între cele două principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între ele şi deasupra lor, cuprinzându-le în tot ce au ele mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele. Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict.”

Dincolo de superioritatea morală a unei astfel de viziuni, de estetica sa spirituală, acest text de doctrină legionară m-a contrariat şi m-a îndepărtat de toate iniţiativele care sunt etichetate astăzi ca fiind legionare sau neo-legionare, precum şi de apologeţii săi politici. Multă vreme filosofia politică a făcut caz de distincţia între principiul libertăţii şi principiul autorităţii. Corneliu Zelea Codreanu (şi legionarii săi) şi-au propus calea dragostei ca factor de echilibru, dar e un ideal atât de înalt încât doar cei care au trecut prin iadul temniţelor comuniste l-au atins cu adevărat. Restul legionarilor s-au pierdut pe drum deşi formal reuşiseră să producă acel tip de mişcare socială de emancipare la care ar trebui să sperăm şi noi.

Însă despre „dragoste” s-a vorbit cu aşa de mare uşurătate încât pentru un creştin ortodox nu este deloc de mirare că expresia politică a Mişcării Legionare a fost jalonată de greşelile care  ne sunt astăzi puse împotrivă. Pentru credincioşii ortodocşi „dragostea” nu este un concept doctrinar oarecare, ci vârful virtuţilor omeneşti, destinaţia unor nevoinţe greu de înţeles de mintea omului modern, şi cu atât mai mult nu poate fi un principiu organizatoric de mase care să rezolve eterna tensiune lumească între autoritate şi libertate.

Este neîndoielnic un principiu corect, dovedit ca atare de Sfinţii Închisorilor şi de părinţi precum părintele Justin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dimitrie Bejan şi mulţi alţii, dar este corect exclusiv în cazul unor suflete râvnitoare ca ale acestora.

Chemarea spre desăvârşire este adresată fiecăruia, dar proclamând principiul dragostei ca vector diriguitor al Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu a tras asupra mişcării întreaga greutate a neîmplinirilor duhovniceşti şi toată tina manifestărilor lor concrete. Nu doar în acest paragraf este formulată această viziune doctrinară ci ea se regăseşte în multe alte texte. Pe de altă parte, este foarte greu de crezut că orice altă abordare ar fi putut produce acele diamante de credinţă şi de caracter care au rezultat, totuşi, dintr-o activitate civică şi politică.

Reflectând asupra acestor gânduri am reluat lectura Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab care m-au condus spre un alt factor de echilibru organizatoric între principiul autorităţii şi cel al libertăţii, respectiv principiul slujirii, pe care l-am recunoscut sub forma specifică a unui model românesc de acţiune socială şi pe care l-am intitulat smeritism (Năzuinţa nr.13). Îmi spune gândul că anume slujirea trebuie să înlocuiască astăzi principiul dragostei şi trebuie să reprezinte continuarea năzuinţelor românilor care, în trecut, şi-au trăit idealurile social-civice şi politice în cadrul Mişcării Legionare.

În final, al treilea text decisiv pentru ieşirea mea din matricea naraţiunii istorice dominante despre Corneliu Zelea Codreanu este reprezentat de scrisoarea pe care acesta i-a adresat-o lui Nicolae Iorga, scrisoare care a condus la condamnarea sa pentru ultraj, când a şi fost asasinat. În rândul tuturor munţilor de rele produse de justiţia românească, consider că mai mare decât orice altă nedreptate judiciară vreodată comisă, stă condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu pentru această scrisoare.

În ochii mei, acest moment reprezintă reperul absolut al trădării funcţiei sale sociale de către justiţia românească, păcatul său istoric cel mai apăsător. Nici dosarul Loviturii de stat din 1989, nici dosarele Mineriadelor, nici dosarul Plandemiei şi nici condamnările Tribunalului Poporului, nu comportă greutatea spirituală a curviei comise atunci faţă de neamul românesc.

Pe cale de consecinţă, nu consider că se vor putea purta vreodată discuţii substanţiale despre reforma justiţiei în România în lipsa înţelegerii profunde a modului în care justiţia îşi ratează ciclic menirea şi serviciul datorat poporului român. Această monstruozitate judiciară este una cu reproducere consecventă şi consider că trebuie asumată şi ispăşită atât la nivel politic cât şi judiciar, şi reactualizată în veac.

Textul scrisorii către Nicolae Iorga este sugestiv şi sub raportul diferitelor tipuri de naţionalism, care doar aparent sunt din acelaşi aluat, deşi întrebuinţează aceleaşi cuvinte şi idei, căci despre jidani au vorbit şi Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu.

Îndrăznesc să cred că patriarhul naţionalismului românesc, cum este considerat Nicolae Iorga, întemeietor de şcoală istoriografică şi savant de geniu (etalonul elitist al profesionalismului ştiinţific), parlamentar şi prim-ministru, un foarte curajos rostitor de adevăruri sociale, culturale, economice şi politice, greu răspuns va avea de dat la vremea „clipei covârşitoare” despre care face menţiune Sfântul Mucenic Corneliu Zelea Codreanu în textul iniţial.

Lectura consistentă, cu inimă deschisă şi cu loialitate faţă de neam, precum şi intrarea într-o dispoziţie de acţiune, alăturare, unire şi înfrăţire cu cei de un gând, este singura cale de ieşire din confuzia morală a momentului, în aşteptarea unor rostitori de adevăruri mai ales de felul Mucenicului Corneliu Zelea Codreanu, şi nu doar a celor cu înzestrări părute sau reale precum ale lui Nicolae Iorga.     

Lectura consistentă despre istoria noastră însă ar trebui începută de aici:

”Pentru profesorul Iorga

Comerţul legionar de la Obor şi de la Lazăr

Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La cel dintâi s-a prezentat comisarul Şef Furducescu, de la Circ. a 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de al doilea, comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.

Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii de astăzi ne spuneau:

Nu aşa veţi rezolva problema evreiască.

Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei!

Iată, ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă ce am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem?

Vine profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe români.

Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.

Niciodată nici un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi bună cuvinţă.

De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.

Între bliduri(adică la restaurantele noastre)facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare.

Ei bine, nu mai pot!

Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:

Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.

Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.).

Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale.

N-am nimic. D-ta ai totul.

Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii:eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!

Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat în contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre.

Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.

Nu veţi întâmpina nici dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci nici măcar o opunere.

Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi”.

Scrisoarea a fost semnată de Corneliu Zelea Codreanu la data de 26 martie 1938.

Text publicat mai întâi pe platforma Telegra.ph