Luni, 15 mai 2023, a fost comemorat pentru întâia oară în istoria ONU ceea ce palestinienii denumesc „Marea Catastrofă” (Nakba) a genocidului şi epurării etnice pe care au suferit-o din partea evreilor care au constituit statul Israel. Evenimentul a fost organizat ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. A/RES/77/23 din 31.11.2022.
Poporul palestinian comemorează 75 de ani de la Nakba – „Catastrofa” – evenimentele violente și expulzarea în masă a palestinienilor odată cu înființarea statului Israel în 1948. Nakba marchează distrugerea a peste 500 de sate palestiniene, uciderea a peste 10.000 de palestinieni și strămutarea forțată a altor 750.000 care și-au pierdut casele, pământurile și mijloacele de trai.
Încă de la înființare, Israelul a aplicat o politică de strămutare în masă a palestinienilor – aşadar o Nakba în continuă desfășurare – prin confiscarea pământurilor lor și evacuarea forțată din casele și satele lor în scopul de a coloniza pe evreii israelieni în toată țara.
Autoritățile israeliene au impus interdicţii privind comemorarea Nakba, în special odată cu adoptarea Legii Nakba din 2011, restrângând dreptul palestinienilor de a povesti și de a comemora istoria lor și de a vorbi despre o Nakba în curs de desfăşurare, necontenită de 75 de ani. Atunci când palestinienii comemorează Nakba (catastrofa) pe 15 mai, ei nu își amintesc doar un eveniment istoric violent care a dus în trecut la smulgerea a peste 750.000 de palestinieni din patria lor ci, ceea ce ei numesc „o Nakba în curs de desfășurare” care încă generează suferință, distrugerea caselor și pierderea de vieți.
Ei trăiesc acest lucru în continuarea anexării israeliene a pământului lor și a atacurilor lansate în mod repetat împotriva caselor lor din Gaza şi o recunosc în multitudinea de încălcări ale drepturilor omului, atât din interiorul Israelului, cât și în „teritoriile ocupate” și Fâșia Gaza.
Războiul din Palestina din 1948, care a dus la crearea statului israelian, a lăsat societatea palestiniană fără lideri, dezorganizată și împrăștiată. Astăzi, peste 60% din numărul estimat la nivel global de 14,3 milioane de palestinieni sunt strămutați iar restul se află în teritoriile ocupate, Fâșia Gaza și Israel, unde au fost supuși discriminării și incidentelor repetate de violență interetnică.
Violența s-a intensificat mai cu seamă de la revenirea la putere la sfârșitul anului 2022 a lui Benjamin Netanyahu într-o alianță cu facțiuni extremiste religioase-naționaliste israeliene și politicieni ultra-naționaliști. Anterior, în 2021, 313 palestinieni, inclusiv 71 de minori, au fost uciși în Fâșia Gaza și Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est) de forțele de securitate israeliene. Un record de 204 palestinieni au fost uciși în 2022, fiind cel mai mortal an pentru palestinienii din Cisiordania, din anul 2005. În 2023, 96 de palestinieni au fost uciși în primele patru luni ale anului 2023 iar politica statului evreu continuă neabătut.
Toate acestea au fost documentate și recunoscute ca atare de mai multe organizații internaționale pentru drepturile omului, inclusiv Amnesty International și Human Rights Watch.
Pe lângă arestările pe scară largă ale palestinienilor de la lansarea sa, Israelul a luat și măsuri punitive împotriva societății civile palestiniene. Ea a desemnat ca organizații teroriste șase organizații palestiniene de frunte care susţin eforturilor internaţionale de a cere socoteală Israelului – inclusiv prin plângeri depuse la Curtea Penală Internațională.
Puțini occidentali știu despre Deir Yassin, Nakba sau evenimentele din jurul constituirii statului Israel, pe care istoricul israelian Ilan Pappe le-a calificat drept epurare etnică. Studiind împrejurările care au condus la formarea Israelului, Pappe a documentat că între 1947 și 1949, peste 500 de sate palestiniene au fost distruse în mod intenţionat, civilii palestinieni au fost masacrați și aproximativ un milion de bărbați, femei și copii au fost expulzați din casele lor sub amenințarea armelor.
Lipsa informaţiilor certe despre Nakba se justifică parțial faptului că narațiunea oficială despre 1948 și despre crearea Israelului s-a bazat pe mai multe ficțiuni şi falsificări – inclusiv ideea că teritoriul palestinian era neocupat, nelocuit, dar şi din cauza capacității Israelului de a-și propaga versiunea naraţiunii sale istorice în mass-media internaţională.
***
În acest sumbru context, ignorând rezoluţia Adunării Generale a ONU, Parlamentul României a celebrat astăzi printr-o şedinţă solemnă a Camerelor reunite 75 de ani de la constituirea statului Israel. Muţenia parlamentarilor noştri cu privire la caracterul terorist al politicii israeliene, la genocidul continuu şi la crimele împotriva umanităţii la care sunt supuşi palestinienii reprezintă (încă) o ruşine pentru Parlamentul României şi abandonarea tradiţiei diplomaţiei româneşti de a încerca medierea şi încetarea războiului dus împotriva palestinienilor.
România are o mare problemă cu modalitatea în care se face curea de transmisie a intereselor evreieşti, atât cu privire la chestiunile de politică externă cât, mai ales, în privinţa celor de politică internă. Dominaţia evreiască este deosebit de supărătoare şi de împovărătoare, întemeindu-se pe o cavalcadă de neadevăruri şi nedreptăţiri, menite să cimenteze caracterul privilegiat şi disproporţionat al interesului evreiesc asupra poporului român.
Este păcat, dar totuşi de înţeles sub aspect juridic, că atât de puţine voci româneşti mai îndrăznesc să denunţe această veritabilă vrăjmăşie ce se manifestă împotriva noastră.
Astăzi, Nakba este a voastră
Aceasta nu este o poveste despre numere. Desigur, cifrele sunt foarte relevante, dar nu și acum. Este vorba despre a vă imagina în poziția altora și apoi, odată ce ați făcut asta, să cereți dreptate, responsabilitate și compensare pentru o atrocitate incredibilă. Este vorba despre Nakba – Catastrofa poporului palestinian însă, de data aceasta, este a voastră.
Imaginați-vă că, în câteva zile, uneori ore, întreaga voastră lume este răsturnată. Nu mai aveți o casă, bunuri sau bani, cu excepția a ceea ce ați reușit să băgați în grabă în buzunare înainte de a fugi pentru a vă salva viețile. Milițiile sioniste înarmate vă invadează orașul sau vă dau foc satului și nu aveți încotro, așa că fugiți.
Ați auzit că în satele și orașele învecinate, aceste miliții au măcelărit sute de oameni, le-au jefuit casele și au revendicat pământul ca fiind al lor. Deir Yassin, unde au fost uciși peste 100 de oameni nevinovați, este doar unul dintre aceste masacre documentate. Asta vă îngrozește până în oase, așa că fugiți și luați copiii, cheile casei și poate niște poze și documente personale.
Vă alăturați grupurilor altor oameni îngroziți care merg spre un viitor necunoscut, sperând că acest coșmar se va încheia în câteva zile. Nici în visele voastre cele mai groaznice nu v-ați imaginat că nu o să vă mai vedeți casele niciodată. Că nu contează dacă v-ați lăsat ușa de la intrare descuiată sau hainele încă atârnate pe firul pentru uscat rufe. Dar, altcineva, un străin, vă va fi luat în curând locul.
Acest lucru este doar temporar, vă spuneți singuri. Această situație nu este sustenabilă, spuneți, pentru că nimeni nu are dreptul să vă ia locuința și proprietatea, cu atât mai puțin patria. Dacă cineva ar îndrăzni, există o lume care crede în justiție, drepturi și umanitate care nu i-ar permite. Cel puțin asta ați crezut atunci.
Dar aceasta nu este povestea voastră și ar trebui să fiți recunoscători pentru asta. Aceasta este povestea Nakba – Catastrofa palestiniană și este cât se poate de reală. Potrivit estimărilor oficiale ale ONU, cel puțin 750.000 de femei, bărbați și copii, sau peste 50% din populația palestiniană a Palestinei istorice, a fost strămutată forțat, expulzată și curățată etnic în decurs de câteva luni, pentru a nu se mai întoarce niciodată la casele oamenilor ei.
Speranțele de întoarcere s-au transformat, în cele din urmă, în vise spulberate și o viață întreagă de exil în taberele de refugiați din Cisiordania, Fâșia Gaza și Iordania, sau, pentru cei exilați mai aproape de granița de nord a Palestinei, în taberele de refugiați mizerabile din Siria și Liban.
Chiar și Națiunile Unite, când și-au dat seama de amploarea catastrofei care a avut loc, nu a crezut că va dura mult sau 75 de ani. Au creat UNRWA, Agenția Națiunilor Unite pentru Ajutorare și Lucrări, pentru a face față consecințelor creației Israelului asupra rămășițelor a ceea ce a fost odată Palestina. Agenția a fost menită să ofere asistență de urgență palestinienilor strămutați prin violență până când va putea fi găsită o soluție permanentă. De atunci, mandatul său a fost reînnoit în mod repetat din motive evidente.
Pentru cei care au fost exilați, este greu de spus când și-au dat seama, în cele din urmă, că nu se vor întoarce niciodată acasă. Speranța este o sabie cu două tăișuri, deoarece îi motivează pe oameni să continue să lupte pentru scopurile lor, în acest caz, cererea legitimă de a se întoarce la casele lor. Cu toate acestea, reversul este dezamăgirea și disperarea care vin atunci când, an de an, această cerere este ignorată, calomniată și respinsă de puterile care sunt, în primul rând de Israel, autorul și menținătorul atrocității și, în al doilea rând, de către puternicii săi aliați globali în frunte cu Statele Unite.
Rezultatul este că acești oameni, care au avut vieți productive și pline de sens la fel ca oricine altcineva, au fost atât de crunt dezrădăcinați și deposedați fără nicio vină a lor și nu cer altceva decât dreptul lor legitim de întoarcere. Acesta este un drept consacrat în dreptul internațional și în special în Rezoluția 194 a Adunării Generale a ONU, care afirmă clar: „Refugiații care doresc să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii lor ar trebui să li se permită să facă acest lucru cât mai curând posibil”.
Acestea sunt cuvinte frumoase, care, după orice standard, ar trebui să fie obligatorii. Cu toate acestea, pentru oricine a lâncezit în tabăra Biqa’a din Iordania, în tabăra Shati’ din Fâșia Gaza sau în tabăra Yarmouk din Siria, această rezoluție nu este altceva, până acum, decât cerneală inutilă pe hârtie.
Palestinienii au și nu vor renunța niciodată la dreptul lor inalienabil de a se întoarce la casele lor. Timpul a dovedit, totuși, că aceasta este doar o parte a ecuației. Este în sarcina comunității internaționale să susțină standardele pe care pretinde că le susține. Are o obligație etică, legală și morală de a se asigura că dreptatea este realizată pentru refugiații Palestinei și că Israelul, creatorul acestei catastrofe, este tras la răspundere pentru trecutul său întunecat și crimele împotriva poporului nativ de pe acest pământ.
Acum, gândiți-vă la această poveste, nu din prisma palestinienilor, un popor străin despre care poate nu știți prea multe. Gândiți-vă la această poveste ca și cum ar fi a voastră: casa voastră a fost furată, pământul vostru a fost dat altora, rudele voastre masacrate și strămutate, iar vouă v-au fost negate sistematic identitatea și dreptatea timp de 75 de ani.
Puteți să o vedeți?
https://solidaritateromaniapalestinaorg.wordpress.com/2023/05/28/astazi-nakba-este-a-voastra/
Greva foamei în masă a deținuților administrativi palestinieni în închisorile israeliene săptămâna viitoare
S-a ajuns la un punct critic; Deținuții administrativi palestinieni care sunt reținuți fără să existe o acuzație sau un proces, potrivit politicii israeliene de detenție administrativă (ne-judiciară), au decis să intre într-o grevă a foamei în masă. Decişi să înfrunte sistemul opresiv, deţinuţii palestinieni se angajează să-și folosească propriile corpuri ca mijloc de a cere dreptate. Greva foamei care va începe duminică, 18 iunie 2023, exemplifică persistența lor de a aduce lumină asupra încălcărilor grave ale drepturilor omului sub regimul de ocupație.
Numărul palestinienilor supuși detenției administrative a cunoscut o creștere bruscă și alarmantă, atingând niveluri nemaivăzute în ultimele două decenii. În prezent, există 1.083 de persoane care zac în închisorile israeliene sub această politică, cărora li se refuză dreptul de a cunoaște motivul încarcerării lor sub pretextul informațiilor “secrete”, marcând o tendință îngrijorătoare de detenție nediscriminatorie fără un proces echitabil. Printre deținuți se numără trei femei și 19 copii, ceea ce accentuează și mai mult nedreptatea și cruzimea acestei practici.
În 2022, deținuții administrativi palestinieni au luat poziție împotriva naturii absurde a tribunalelor militare israeliene și au inițiat un boicot. Acest act curajos de sfidare a urmărit să expună prejudecățile inerente și lipsa unor proceduri echitabile în cadrul acestor instanțe: procedură judiciară militară desfăşurată faţă de civili, proces fără drept la apărare și pedeapsă cu închisoarea fără formularea unei acuzații. În ciuda faptului că se confruntă cu mari provocări, unii deținuți continuă să respingă legitimitatea acestor tribunale militare, refuzând să participe la procedurile care perpetuează detenția lor nedreaptă.
Cu toate acestea, procedurile se desfășoară, iar un judecător militar confirmă sau revocă ordinul de detenție a deținutului politic, indiferent dacă acesta se prezintă sau nu. Efectuarea unei greve a foamei în masă are consecințe grave, inclusiv afecțiuni medicale grave care pun în pericol viața deținuților. În mod tragic, istoria a arătat prețul devastator pe care îl pot lua astfel de greve.
Un caz notabil este cel al lui Khader Adnan, a cărui sănătate s-a deteriorat rapid în timpul grevei foamei și, în cele din urmă, a dus la moartea sa prematură.
Deținuții înțeleg pe deplin riscurile implicate, dar sunt cârmuiţi de hotărârea lor neclintită de a confrunta politicile opresive ale statului de ocupație, în special politica de detenție administrativă, o tortură psihologică care echivalează cu o crimă de război în temeiul dreptului internațional.
Această practică de detenție opresivă a palestinienilor în închisorile israeliene nu este o chestiune izolată, ci mai degrabă un pilon al unei politici sistematice orchestrate de regimul de ocupație israelian. O astfel de politică deschide calea pentru încarcerarea arbitrară a palestinienilor fără acuzație sau proces, doar pentru simpla bănuială a unui ofițer de ocupație israelian că un anumit palestinian ar putea fi o amenințare la adresa securității sale, chiar şi dacă ar fi vorba despre o activitate universitară a sindicatului studențesc.
Deținuții administrativi palestinieni, prin scoaterea la lumină a acestui instrument opresiv al ocupației, speră să atragă atenția internaţională asupra situației dificile a poporului lor și să ceară încetarea acestei politici odioase.
Prin urmare, Addameer Prisoner Support and Human Rights Association vă îndeamnă să ajutați la ridicarea vocii deținuților administrativi și la răspândirea conștientizării cauzei lor.
Scrieți-le reprezentanților voștri și cereți guvernelor voastre respective să facă presiuni asupra autorităților israeliene pentru a interzice această politică sistematică de opresiune împotriva palestinienilor și pentru a pune capăt acestei politici abuzive.
Formulaţi cereri şi declarații și adresați-le direct principalilor factori de decizie israelieni care sunt responsabili pentru suferința a mii de familii palestiniene:
Comandamentul Central Militar Israelian – Yehuda Fuchs
Telefax: +972 2 530 5741
+972 2 530 5724
Ministrul israelian de război – Yoav Gallant
Telefon: +972 2 640 3874
E-mail: yoavg@knesset.gov.il
Biroul prim-ministrului israelian – Benjamin Netanyahu
Telefon: +972 2 640 3227
E-mail: bnetanyahu@knesset.gov.il
În noaptea de 22-23 mai 1948, la o săptămână după declararea statului Israel, satul palestinian de coastă Tantura (1.500 de locuitori) a fost atacat și ocupat de unități ale Brigăzii Alexandroni a armatei israeliene. Satul, situat la sud de Haifa, se afla în zona atribuită statului evreu prin rezoluția de împărțire a Adunării Generale a ONU.
În 1948, în urma aprobării controversate a Planului Națiunilor Unite de împărțire a Palestinei din 1947, a izbucnit un război între facțiunile arabe și evreiești, ambele revendicând dreptul la același teritoriu. Bineînțeles, satele arabe erau acolo înainte ca poporului evreu să i se spună că este pământul lor. Suntem informați că, în timp ce israelienii consideră această perioadă de lupte ca fiind Războiul de Independență, palestinienii o numesc “Nakba” (catastrofa din 1948).
Așa cum Schwarz spune fără menajamente în text negru pe alb: “Sute de orașe și sate palestiniene au fost distruse în 1948. Cel puțin 750.000 de palestinieni au devenit refugiați”.
Prin ocuparea, depopularea, distrugerea ulterioară și confiscarea tuturor terenurilor sale de către Israel, soarta satului Tantura a fost similară cu cea a altor peste 400 de sate palestiniene în timpul războiului din 1948. Dar a împărtășit, de asemenea, cu aproximativ două sute dintre aceste sate, agonia suplimentară a unui masacru pe scară largă a locuitorilor săi.
Poate că cel mai înfiorător lucru din Tantura, un documentar impresionant realizat de Alon Schwarz, este râsul nervos care iese din gura unor bătrâni care se presupune că au fost complici la un masacru cu zeci de ani mai devreme. Aceștia chicotesc și rânjesc la sugestia răutății lor, fie convinși că au fost justificați, fie orbiți de propriile lor minciuni. Este o reacție brutal de umană, care este profund tulburătoare de asimilat. Războiul permite raționalizarea răului. Iar banalitatea care urmează adesea pare a fi un act de negare. Pe măsură ce Schwarz și colaboratorii săi prezintă dovezile eradicării satului palestinian Tantura de către soldații Brigazii Alexandroni, toate acestea devin foarte clare.
Unul dintre aceste sate a fost Tantura, iar ceea ce s-a întâmplat după război este punctul central al narațiunii. Sunt intervievați mai mulți foști soldați ai Brigazii (inclusiv cei care au fost prezenți la Tantura), precum și ultimii locuitori ai satului în viață. Un interlocutor central pe tot parcursul filmului este istoricul Teddy Katz, care a scris o teză în 1998, în timp ce preda la Universitatea din Haifa, în care susținea că Brigada Alexandroni a ucis sute de săteni palestinieni după ce aceștia s-au predat. Katz a fost imediat dat în judecată pentru calomnie de către veteranii Alexandroni și, în cele din urmă, și-a retras lucrarea. La scurt timp după aceea, a încercat să își retragă declarația, dar judecătorul Drora Pilpel a respins cererea.
Tantura revizuiește și reia dovezile lui Katz: numeroase interviuri înregistrate atât cu soldați, cât și cu supraviețuitori ai evenimentului în cauză. Deseori, amintirile “neclare” din prezent contrazic ceea ce auzim în înregistrări. Ceea ce este amintit ca fiind victime de război este vorbit pe bandă, în mai multe cazuri, ca o execuție mai mult decât planificată. Se vorbește despre săparea unei gropi comune și despre faptul că nu se iau prizonieri. Adesea, cei intervievați pot fi auziți spunându-i lui Katz să “ignore ultima parte”, aparent conștienți de ceea ce trebuie să ascundă. Judecătoarea Pilpel ascultă casetele în fața camerei pentru Schwarz, concluzionând că, dacă ar fi ascultat aceste casete până la capăt cu douăzeci de ani mai devreme, Katz ar fi putut foarte bine să câștige în instanță.
Un context mai larg este dat de mușamalizarea deportării a sute de mii de palestinieni din casele lor. Echipele de filmare ale MGM au fost aduse de către liderii israelieni pentru a filma exodul, imaginile fiind apoi montate pentru a sugera o plecare pașnică și de bunăvoie.
Sunt evidențiate, de asemenea, directivele lui David Ben-Guriont, primul prim-ministru al Israelului, care susțineau acest lucru.
Din punct de vedere estetic și dramatic, Tantura este o lucrare destul de simplă, iar acest lucru este de apreciat. Ne sunt prezentate faptele așa cum le văd realizatorii. Schwarz și colaboratorii săi îl recunosc pe Katz și complicațiile cuvântului său, lăsându-ne în același timp să auzim mărturisirile de la soldații înșiși. Dictonul spune: ” Cei care nu cunosc istoria sunt condamnați să o repete”.
Tantura a avut premiera în cadrul Festivalului de Film Sundance 2022.
Traducere și subtitrare: Ionel Trandafir
12 noiembrie 2023