Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.
Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II
Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.
Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.
Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.
În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.
Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare
Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.
Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).
De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.
Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:
CANONUL 13 Sinod I-II
Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.
CANONUL 14 Sinod I-II
Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.
CANONUL 15 sin. I-II
Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie
Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.
Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.
Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.
În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.
Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului
Sinodul care a emis aceste canoane s-a întrunit pentru a contracara linia schismatică a studiților, care luase amploare în acele vremuri. Era un fenomen perpetuat și amplificat de cel puțin 100 de ani, dinainte de Sinodul VII Ecumenic. Eroarea lor consta în reacția pripită de a întrerupe pomenirea episcopilor pe motive morale și administrative, nu dogmatice.
Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.
Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.
În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.
Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul
Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.
Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.
Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.
Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.
Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.
Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.
Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.
Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.
Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi
Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.
Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.
Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.
Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.
https://ortodoxlogos.ro/wp-content/uploads/2021/06/Studiul-teologic-ortodox-despre-Canonul-15-al-lui-Gheron-Sava-Lavriotul-la-Sinaxa-de-la-Negresti-Oas-19-mai-2018.pdf
Nu intru în amănunte, dar viziunea propusă de monahul Sava șchioapătă într-un punct sensibil: obligativitatea întreruperii pomenirii ca acțiune de contracarare a ereziilor. Adevărata contracarare constă în combaterea lor dogmatică, apoi în condamnarea sinodală pentru că Biserica funcționează după o ierarhie și reguli clare, nu prin reacții individuale ale clericilor și credincioșilor. În cazul în care ierarhia este paralizată chiar ea de erezie, atunci este binecuvântată și lăudată oprirea pomenirii de către clericii vigilenți pentru a acționa ca un sistem imunitar și să fie scoasă erezia din trupul Bisericii de jos după ce a trecut de bariera clerului superior.
Un punct elocvent: traducerea comentariului liturgic despre pomenirea episcopului este inexactă. O traducere fidelă sună așa „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el părtaș la credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Așadar preotul este părtaș ȘI EL la credința arhiereului, arătând prin aceasta că nu săvârșește o slujbă inventată de el pe o credință a lui personală. Acel „și el” arată că e părtaș împreună cu cineva la credința arhiereului. Nu poate fi decât cu însuși arhiereul părtaș la credința care nu e a lui personală, ci primită de la Biserică, după cum reiese din restul explicației. Adică cel ce pomenește se articulează pe credința și pe Tainele pe care episcopul le are în cadrul întregii ierarhii, a Bisericii. Este și el succesor, o verigă în lanțul din care face parte arhiereul. Deci prin pomenire ne facem părtași la întregul lanț, nu doar la o verigă. Drept urmare, după cum am detaliat în articol, prin oprirea pomenirii demascăm și problematizăm asupra ierarhului ca verigă slabă.
Dincolo de nuanțele teologice, am vrut doar să subliniez aici traducerea slabă în românește pentru ca să iasă pasența. Nu știu cum sună textul în neo-greacă al studiului, nu-l am la îndemână, dar pare să fie la fel alterat. Și nu ar fi prima dată, din ce am observat eu.
Iertați părinte, a-ți ales un subiect veșnic actual , ” întreruperea pomenirii ce este ? si de ce se face ? . Uni părinți afirma că este îngrădirea de erezie . Pai dacă îl mustrăm pe episcop, daca e de ajuns atât , DA atunci putem petrece liniștiți cu erezia lui , chiar daca el nu revine , nu se dezice de ea ! Dolce par niente . Odata ce afirmați existența ereziei la sinodul din Creta , care presupune îngrădirea de cei ce o acceptă si ,condamnarea ei ,cum sa mai spunem că putem sa fie împreună cu ei ! Ar mai fi multe de spus !
Mustrarea prin întreruperea pomenirii nu înseamnă a petrece liniștiți cu erezia episcopului, ci că trebuie făcut ceva neapărat pentru a ieși din acest impas (din ruptura opririi comuniunii). Importantă este și greutatea celor care fac acest demers, ca să fie luați în seamă.
Existența ereziei în Creta nu presupune îngrădirea de ea pentru că nu există acceptare sau impunere a ei deocamdată la nivel liturgic. Doar un Sinod Ecumenic sau Panortodox poate impune o schimbare de dogmă sau dacă Sinodul BOR ar fi rupt comuniunea cu cei care critică Sinodul din Colimbari. Dar el nu are puterea de a schimba Crezul, ci numai un Sinod Ecumenic, după cum am zis.
Iar condamnarea ecumenismului se poate face acum doar la nivel de combatere teologică și atitudine de mărturisire.
Așadar, la nivel liturgic, acum suntem împreună cu ierarhii, altfel, despărțirea de ei ne-ar plasa în schismă. Deocamdată nu putem decât să-i criticăm cu bărbăție și smerenie.
Altfel spus, episcopii sunt în disonanță cu Crezul Bisericii și trebuie înfruntați pt neghiobia lor; nu noi suntem în contradicție cu vreo credința oficială (schimbată) a Bisericii, ca să trebuiască să ne delimităm de ea. Noi apărăm crezul actual pentru că e neschimbat.
Iertați părinte , nu-mi permite timpul sa vă răspund la comentariile sfinției voastre , rămân momentan la prima afirmație , ” Existența ereziei la Creta ,nu presupune îngrădirea de ea ……., pentru că nu există impunerea ei ” spuneți d-voastra . Pai canonul 15 l-ll spune altceva ” cei ce se despart pe sine-si de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor , pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Parinti …….. , aceștia nu numai canonicesti certări nu sunt supusi , ingradindu-se pe sine-si despre împărtășirea numitului Episcop mai înainte de Sinodiceasca cercetare , ci si de cinstea
cea cuvenită celor drept slăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit Episcopi ci minciuni -Episcopi SI minciuno- învățători .” Pidalion -Canonul 15 l-ll pag.362 . Vezi SI Canon 9 Laodichia pag.425 .etc,etc. Pai Canonul nu îndeamnă la mustrare, ci la despărțire , cum spuneți , pentru a nu ne întina de erezia lui . Pai daca erezia lui ne întinează nu trebe sa ascultam de Sfânta Scriptură , ” De eretic dupa întâia si a doua mustrare departeaza- te…….Nu spune taci , nu spune nu-i traba ta, spune departeaza- te ! Eu nu sunt porta – vocea nimănui SI nu spun ce să facă fiecare , spun să facă toti cum ii dictează conștiința , dar grija pe cine urmează ! Mă iertați fraților !
Mă iertați , deci Canonul spune altceva ” cei ce se despart …. pentru oarecare eres osândit …… se vor învrednici de cinstea cuvenită celor drept slăvitori ….” Nu spune sa stai sa mai aștepți , spune departeaza- te , nu adoarme conștiințele ,ci le trezește , nu spune cine ești tu ,spune fa asta si asta , nu spune dormi liniștit ,spune fi treaz ,veghează , ma iertati !
Evanghelia spune multe îndemnuri de acest fel, cum ar fi că sunt unii care se fac fameni pe ei înșiși pentru împărăția cerurilor, dar nu e pt toți aceasta. La fel, fericiți făcătorii de pace, dar iarăși nu sunt toți în stare să aducă pace în sufletele altora mai înainte de a plânge și înseta pentru dreptate. Iarăși, fix ca în canon, cine va face și va învăța foarte mare se va chema în împărăția cerurilor, dar nu toți sunt datori să învețe, deși toți au obligația să împlinească legile evanghelice. Nu mai zic că cine va crede în Hristos va lua șerpi și băuturi otrăvitoare și nu se vor vătăma, însă nu e musai să facem acestea pentru mântuire, precum nici să mutăm munții.
Deci se pare că citim în mod diferit aceleași lucruri. Nu scrie nicăieri canonul că trebuie toți să se îngrădească de comuniunea cu episcopii, ci îi numește mărturisitori pe clericii ce sunt în stare să facă asta și îndeamnă indirect să fie urmați de credincioși. Nici spiritul, nici litera canonului nu spune ceea ce insinuați. Adică nu există nici un verb la imperativ sau vreo expresie care să impună întreruperea pomenirii, așa cum există, spre exemplu, pentru a nu opri pomenirea în prima parte sau pentru a nu fi certați canonic cei ce aleg să se îngrădească de episcop în limitele indicate.
Iertare, dar măcar la nivel logic să ne ținem cu picioarele pe pământ și să nu visăm interpretări închipuite.
Am scris și în articol de ce îi numește astfel, adică pt că au învățături greșite, nu pt că nu ar mai avea rangul. Deci nu rezultă vreo obligație canonică.
Nu există un îndemn pentru toți, ci o validare a celor care întrerup pomenirea. Sf. Chiril al Alexandriei, de exemplu, a avut comuniune cu Nestorie până la Sinodul III, adică până la caterisirea lui. Au existat și alte situații mai notabile de comuniune, care arată că nu este exclusă, după cum este documentat acest fapt de către Sinodul VII Ecumenic.
Nu are rost să insist mai mult cu oameni care nu sunt în stare decât să repete o mantră fără argumente și fără minimul efort de a înțelege măcar ce scriu eu. Răspund doar ca să arăt coerență, nu ca să intru în fixațiile înguste ale vreunora.
Cât despre Lin, Vlad i-a șters comentariile după cum a zis. Oricum eu nu am la ce să-l mai bag în seamă, mai ales că are același duh neperturbat de a nu auzi măcar ce scriu eu.
Spuneți:,,Iar condamnarea ecumenismului se poate face acum doar la nivel de combatere teologică și atitudine de mărturisire.
Așadar, la nivel liturgic, acum suntem împreună cu ierarhii, altfel, despărțirea de ei ne-ar plasa în schismă.”
1.Aceasta înseamnă că ați reluat comuniunea cu ereticul Teofan, sau îl pomeniți şi în acelaşi timp sunteți ,,nepomenitor,,- [ :)] termen neortodox zeflemitor- ??
2 Dacă îngrădirea de erezia ecumenista este schisma , atunci sunteți în contradicție cu canonul 15 . Cine sā vă mai înțeleagă ? Ceva, acolo în gândirea dumneavoastră nu se leagă.. aveți destule informații dar nu le analizați ortodox.
Înseamnă că aveți cel puțin gândire schismatică, adică v-ați deapărțit de BOR. ♂️ Cu astfel de teorii nu am de-a face și se vede la ce duce, din păcate, îngrădirea nechibzuită.
Eu nu sunt în comuniune cu IPS Teofan pt că am întrerupt pomenirea, dar sunt în aceeași Biserică Locală cu el. Bag de seamă că foarte mulți, pomenitori și nepomenitori, confundă întreruperea pomenirii înainte de condamnare sinodală cu despărțirea dictată de un Sinod. De aceea se ajunge aproape, dacă nu chiar la schismă.
Iertați părinte , spuneți ” nu sunt in comuniune cu IPS Teofan, dar sunt in aceeasi biserica locală cu el ” nu știu cum se poate întrerupe comuniunea , dar sa te rogi in aceeasi biserica , așa e modelul românesc ? . A tot fost invocata atitudinea si pozitia tranșantă a pr. Theodoros Zisis raportata la hotărârile sinodului , vreau sa va spun că în Salonic se procedează altfel , adică pr. T. Zisis , caterisit de BOG, slujește împreună cu un preot , SI cu fiul dansului ( tot preot ) într-o o casa , SI de regulă tine in final cuvântul de învățătură , oare greșește ?
Păi, și pr. Teodor e în aceeași Biserică Locală (a Greciei sau a Tesalonicului) cu episcopul de acolo. Chiar și la Orășeni s-a afirmat că episcop este IPS Teofan, doar că nu e pomenit la slujbe pt erezia semnată.
În plus, nu știu să fie caterisit pr. Zisis.
Deci nu e vorba de clădire, ci de instituție sau structură bisericească.
Hristos a înviat ! Iertați părinte , pr. prof. T. Zisis , la sinod era prof. de dogmatica la facultatea de Teologie din Salonic , participa la la liturghii , dar nu slujea , eventual ținea cuvinte de învățătură . A scos doua broșuri după sinod in care explică f. bine ereziile de la sinod , dar el era deja dat afara când a scris broșurile . De fapt sunt convins că le aveți , daca au ajuns SI in Ardeal unde sunt puțini părinți nepomenitori.
Ați scris că e caterisit. A fost dat afară din parohie, nu caterisit. Dar ideea rămâne că ierarhul său este episcopul Tesalonicului, chiar dacă a întrerupt pomenirea lui.
Iertați părinte , despre pe T. Zisis , a fost dat afara de la facultatea de Teologie din Salonic , SI de la biserica de unde aparținea , acum nu mai este decât la casa unde tine liturghii fiul dansului SI încă un preot nu am cerut amănunte deoarece pe mine m-au lămurit pozitia dansului din cele două carti scrise , pe sfinția voastră nu v- au lămurit ? , nu am găsit ambiguități SI răstălmăciri , dumneavoastră ați găsit ?
Iertați părinte , ați afirmat despre Sf. Chiril al Alexandriei SI Nestorie , pentru mine personal nu sunt concludente aceste exemple , deoarece atunci nu exista 15 l-ll . Pr. Theodoros nu mai face parte din B.O.G, nu mai este în nici o structură , nu am întrebat despre caterisire , dar se poate rezolva .
Iertați părinte , din cauza vitezei , m-am exprimat așa cum nu trebuia , rectific , chiar daca d-voastră ați înțeles ce am vrut sa spun , / bineînțeles că pr. T. Zisis este în B.O G . , deoarece nu dansul a participat la Creta sau a acceptat erezii , ci cei ce le-au promovat SI acceptat , SI aceștia doar mistic . Oricum d-voastră nu profitați de scăpări pentru a mă ataca , nu că stă în obicei . Hristos a înviat!$
Exemplul Sf. Chiril nu este unic și în vremea lui exista aceeași ordine canonică și liturgică; de aceea eate elocvent și pt noi astăzi. În plus, exista canonul 31 apostolic, similar cu 15 I-II.
Pr. Teodor Zisis vorbește despre Taine valide sau nevalide în broșura sa, nu de părtășie la erezie. Într-un discurs a afirmat în grecește că nu a studiat f bine subiectul părtășiei la erezie, ci se limitează la validitatea sau nu a Tainelor ecumeniștilor, pe care le conaideră lucrătoare. Ce-i drept, nu mai știu ce a spus între timp de atunci (cam din 2019). Este logica și a Sf. Teodor Studitul, doar că el considera nevalide Tainele ereticilor necondamnați, după cum am arătat în articol.
Legat de Sf. Teodor Studitul, ce vreau să zic este că nu e corect să ia fiecare de la el doar ce-i convine, pt că atunci nu mai preia de la el învățătura repsectivă.
Iertați părinte , dar m-ati dus tot la perioade în care nu a fost condamnata cat de cat clar erezia , de ce spun asta ,canonul 31 apostolic , se referă la separarea episcopului , nu a laicilor si preoților , iar tâlcuirea canonului făcută probabil mai târziu ne trimite în final tot la 15 l- ll , eu nu am altceva mai clar si să știți că cele două canoane nu sunt similare , chiar pr. T . Zisis in cartea „îngrădirea nu este schisma – lămuriri datorate” sa nu mai spun că , capitolul 2 are titlul ” De ce a fost creat canonul 15 l – ll , daca a -ti fi mai aproape v-as da un e exemplar cadou , la fel cum le -am primit si eu . Deci 31 apostolic te trimite 600 de ani înainte tot la 15 l- ll , bineînțeles de la tâlcuire . Hristos a înviat!3
Hristos a înviat! Iertați părinte , am uitat de a doua carte ” Reaua ascultare si sfântă neascultare ” ,SI spune : ” pseudosinodul eretic SI catastrofal de la Colimbari a dezmințit in totalitate numele de Sinod Mare SI Sfânt ,fiindcă a denaturat dogme fundamentale ale Bisericii , a desconsiderat Tradiția Sinodala ai Patristică , a conferit caracter nevinovat unor erezii vechi si noi , a anulat până si cuvântul „erezie ” si sub pretextul , sub haina unui asa- zis sinod ortodox a reușit să împlinească ceea ce diavolul caută întotdeauna : sa insele turma credincioșilor SI multi „pastori ” , conducand-o spre cea mai rea si periculoasă erezie a tuturor timpurilor , panerezia ecumenismului inspirat de diavol ” citat din „Reaua ascultare si sfântă neascultare ” Pr.. Theodoros Zisis .
Da, evident că o știu pt că eu am tradus-o. A fost scrisă înainte de Sinodul din Creta.
În rest, nu știu ce aș mai avea de zis.
Am scris greșit că suntem în comuniune la nivel liturgic cu ierarhii. Am vrut să zic la nivel canonic, adică suntem din aceeași Biserică Locală. Liturgic, unii am întrerupt pomenirea pentru a-i mustra.
În rest, Vlad a hotărât să-ți cenzureze comentariile din motive știute, dar văd că nu înțelegi asta.