Foto: NewsBomb

Deși au existat în istoria Bisericii nouă (9) Sinoade care își merită statutul de Ecumenice, doar 7 dintre ele sunt recunoscute ca atare, ultimele două, din vremea Sf. Fotie și a Sf. Grigorie Palama, fiind privite ca având o importanță mai mică. Dacă ar fi să-l considerăm ultimul pe cel de-al șaptelea Sinod, cel din Niceea (787), care a condamnat pe iconoclaști și a dogmatizat închinarea icoanelor, în primele sale ședințe au avut loc dezbateri importante referitoare la modul primirii ereticilor, cu referințe la situații anterioare. Concluzii foarte importante pot fi trase din aceste discuții cu privire la statutul ereticilor și al slujbelor săvârșite de ei.

Procesele verbale ale Sinodului au fost traduse de Diacon Ioan I. Ică jr. în cartea Canonul Ortodoxiei: Sinodul VII Ecumenic, vol. I: Definind dogmatic icoanele, Editura Deisis, Sibiu, 2020. Referințele principale vor fi făcute la acest volum.

Îndeosebi în Sesiunea I a Sinodului, dar și în a II-a a fost luată în discuție situația unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Trei dintre ei s-au lepădat de eroarea lor, iar alți șapte se făceau vinovați și de persecuții asupra celor drept-slăvitori prin care au împiedicat întrunirea Sinodului cu un an mai înainte, adică în 786. Toți aceștia, în urma unor cercetări amănunțite a tradiției bisericești, au fost iertați de acuzațiile aduse și și-au reluat scaunele lor episcopale. Monahii studiți, în frunte cu egumenul Sava, au insistat cel mai mult ca ei să fie primiți ca simpli credincioși și scoși din rangul clerical, însă hotărârea finală a fost să fie lăsați în treapta lor. Se pare că existau pe atunci două tabere între ortodocși, unii mai rigoriști, alții mai moderați. Dintre primii au fost studiții, care și-au continuat linia prin Sf. Teodor Studitul și urmașii săi, iar ceilalți au fost reprezentați cu intermitență pe parcursul unui secol (între 784-886) de Patriarhii Tarasie, Nichifor, Metodie și Fotie.

Punctele fierbinți care ne interesează sunt acestea:

– Patriarhul Tarasie acceptă să fie ales pe scaun cu condiția să se întrunească un Sinod Ecumenic care să cerceteze erezia iconoclastă ce domnea în Patriarhia de Constantinopol;
– Episcopii iconoclaști care se pocăiesc sunt reprimiți prin renunțarea la greșeala lor dogmatică;
– în urma unei cercetări ample, se ajunge la concluzia că primirea nu necesită hirotonia lor din nou;
– reiese limpede ideea că nu este normal ca păstorii Bisericii să fie eretici, dar s-a înstăpânit obiceiul unei iconomii în vremuri de tulburare, când sunt acceptate succesiunea prin episcopi eretici. Limita stabilită este aceea că nu sunt primite nicidecum hirotoniile și Tainele celor condamnați sinodal sau în cazul când există episcopi ortodocși, dar sunt preferați cei rătăciți.

La Sinod au fost prezenți reprezentanți ai tuturor Bisericilor Locale, adică cele cinci Patriarhii.

Există mărturia Sf. Tarasie înainte de a fi ales Patriarh despre dezbinarea din sânul Bisericii produsă de iconoclasm: „Văd și privesc Biserica zidită pe temelia, care e stânca Hristos Dumnezeul nostru, sfâșiată acum și ruptă și pe noi grăind acum una, altă dată alta, iar pe creștinii din răsărit care au aceeași credință cu noi vorbind altfel și conglăsuind cu cei din apus, iar pe noi întristați de toți aceia și anatematizați în fiecare zi de toți” (pag. 239). Așadar iconoclasmul a produs o dezbinare în interiorul Bisericii, Constantinopolul fiind despărțit în concepții de Roma și de celelalte Patriarhii. Deci nu a cuprins toată Biserica. Disensiunea era la dimensiuni importante, fiind la mijloc și anatematizări, care nu este clar dacă reprezintă excomunicări clare sau doar învinuiri fără o rupere a comuniunii. În limba greacă anatema înseamnă și blestem, ca atunci când Apostolul Petru a început să se blesteme/anatematizeze că nu-L cunoaște pe Hristos. Cert este că toți au aceeași credință la general care îi unește, dar nu în particular, fiind dezbinați și în primejdie de ruptură definitivă.

Trei episcopi sunt primiți prin mărturisirea ortodoxă și renunțarea la dogmele iconoclaste.

În privința altor șapte, apar discuții aprofundate, cerute în special de monahii conduși de egumenul Sava al Studionului. Acești monahi caută scoaterea lor din rang, dar până la urmă nu se ajunge la această decizie.

Sunt citite mai multe scrieri cu privire la primirea ereticilor și rezultă mai multe concluzii:

1. După citirea canonului 8 al Sinodului I Ecumenic, se constată că nu este relevant pentru că nu se referă la iconoclaști, ci la eresul catarilor (pag. 248-249).

2. Deși în canonul de mai sus se spune că ereticii să fie primiți prin punerea mâinilor, aceasta nu se referă la hirotonia din nou, ci este un semn de iertare și primire a pocăinței lor.

3. După citirea canonului 2 al Sf. Atanasie către Rufin, egumenul Sava a cerut ca ereticii să fie primiți, dar nu și preoția lor. Dar hotărârea sinodală a fost să fie primiți toți acei episcopi iconoclaști pentru că nici nu au prigonit, nici nu au fost prigoniți, ci pur și simplu au crescut în acea învățătură rea.

4. La cererea egumenului Sava, s-a cercetat subiectul validității hirotoniei de la eretici. Acestea au fost găsite ca fiind valabile pentru că în trecut au fost multe situații în care au fost recunoscute astfel de hirotonii, precum a Sf. Meletie de către arieni, a lui Anatolie de către Dioscor. „Aceia care vin de la eretici trebuie primiți; dar, dacă s-a dus cineva intenționat la un eretic și a primit hirotonia, să fie neprimit.”

5. Decisivă a fost citirea epistolei 240 a Sf. Vasile către nicopolitani, în care nu acceptă pe cel ce a primit hirotonia „de la mâini profane spre desființarea credinței”.

6. În general, Biserica urmărește o mare iconomie și îngăduință, primind hirotoniile (și Tainele) ereticilor. „Dar, dacă se face o declarație sinodală și o armonie a Bisericilor pentru ortodoxie, atunci cine îndrăznește să fie hirotonit de profanii eretici va fi supus depunerii”.

Primirea înapoi a episcopilor iconoclaști este una improprie. Adică ei nu sunt primiți în Biserică din afara ei, ci în comuniune deplină din starea de acuzați și vinovați de erezie. În actele sinodale se spune: „să vină cei care anul trecut s-au opus adevărului” și să se facă anchetarea lor. Deci nu sunt tratați ca fiind în afara Bisericii, ci doar vinovați de o atitudine greșită și cercetați din postura de „episcopi învinuiți în această parte” (pag. 236) . Rătăcirea lor îi depărta de Biserică, dar încă nu i-a scos în afara ei așa cum păcatele ne rup de Hristos, iar iertarea lor la spovedanie înseamnă o unire a noastră cu Biserica de care nu ne-am despărțit definitiv.

Așadar avem în actele sinodale o cercetare minuțioasă a raportării la Tainele ereticilor, fără să se facă o deosebire, pe parcursul ei, între cei condamnați sau nu sinodal. Conștiința sinodalilor ar fi că trebuie evitați chiar și ereticii care încă nu au fost excomunicați oficial, deși se poate face o mare iconomie în această privință. Totuși linia de demarcație stabilită clar după dezbatere este condamnarea sinodală, care se referă atât la erezie/învățătură, cât mai ales nominal la persoanele eretice. În procesele verbale ale Sinodului VII se face o demarcare indubitabilă prin condamnarea nominală, adică personală a ereticilor. Dar în Sinodul din 843 de mai târziu, ereticii iconoclaști nu au mai fost primiți de Patriarhul Metodie cu tot atât de mare îngăduință pe motiv că erezia a fost deja condamnată oficial și solemn.

Îndeosebi în vremurile noastre se impune și se face o delimitare mai clară între eretici condamnați și necondamnați. În mod categoric Tainele celor dintâi sunt nevalide, dar ale celor din urmă sunt acceptabile prin iconomie și datorită presiunilor exterioare.

Desigur că se poate face o aprofundare a conceptului de eretic necondamnat. Consider personal că putem încadra în această categorie pe cei care propagă o învățătură greșită controversată și criticată serios în Biserică, deși încă necondamnată sinodal. Alte învățături minore, dar care nu au stârnit dezbateri extinse pot fi tratate cu mai multă lejeritate, deși nu sunt neglijabile.

În orice caz, delimitarea granițelor Bisericii nu se face cu rigoare în funcție de dreapta credință, ci în primul rând de continuitatea hirotoniilor. Adică trebuie păstrat un cadru ecleziastic clar, o structură văzută și abia apoi, în cadrul ei, urmărită corectitudinea credinței. Altfel există riscul unui haos de natură protestantă în care fiecare pretinde că este singurul mărturisitor, pe când ceilalți s-au abătut și au fost părăsiți de Dumnezeu și de har.

Translate page >>
1
0
Scrie-ne, vrem să ştim părerea ta!x