Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.
Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:
„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”
În primul rând, de ce este utilizat canonul acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost osândiți.
Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor, după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta pentru că nu există o condamnare.
Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului, cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.
Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în Creta.
Însă apar alte probleme în interpretarea canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin „public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior sau chiar mireni, după cum insinuează IPS Ierotheos Vlachos?
Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.
Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. Însă această afirmație nu are nici un temei patristic.
Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicat și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.
Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune hotărârile, dar încă nu au reușit.
Pentru unii este frapantă această afirmație, drept pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică. Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică, atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic. Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.
Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.
Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o îndatorire.
Menționez că străduința de a scoate din Biserică ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În cartea Epistole și alte texte, editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă instanță.
Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.
Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.
Mulţumim pentru lămuriri şi explicaţii!
Este posibil să fie interpretată greșit expresia Protopr. Teodor Zisis „îngrădire de erezie, nu de Biserică” în sensul că ne-am separa prin asta de erezia nouă a ecumenismului. Din explicațiile Sfinției Sale rezultă că este vizată îngrădirea de persoane, nu de credința lor greșită: „…pentru a clarifica noțiunea de îngrădire, și în special care este persoana sau care sunt persoanele de care se îngrădește cineva, care este pericolul, dușmanul pentru respingerea căruia se ridică zidul, pentru a se împiedica înaintarea și răspândirea acestuia. Ce rezultă din textul canonului? Se îngrădește cineva de Biserică sau de erezie, de episcopi adevărați sau de pseudoepiscopi?”. Bineînțeles că motivul îl contituie erezia, dar ne separăm deocamdată de persoană prin ruperea comuniunii, ca o sancționare.
Din cele ce am văzut cu ochii mei, confirm și eu că există creștini care merg la preoți nepomenitori „care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic [în Biserică – nota mea]?”
Excelent ați punctat mai departe: „Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică. Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică, atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic. Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.”
Tragedia este că nu se înțelege așa cum ați explicat sfinția voastră și cum au încercat și alții să arate- desigur cu alte cuvinte – unor nepomenitori.
Cu acceptul administratorului, poate voi posta și unele fragmente de comentarii conținând exemple din astfel de nedumeriri ale celor care merg la preoți care au întrerupt pomenirea.
Da, aceasta este o problemă delicată, duhovnicească. Eu o văd ca ținând de înfierbântarea sângelui, de un cuget trupesc, care nu este în Duhul lui Dumnezeu.
Sunt absolut binevenite orice exemplificări și punctări pe marginea acestui subiect. Probabil mulți îl vor lua ca un atac din partea mea sau ca o trădare a cauzei, pe când pt mine este o îngrijorare duhovnicească.
Pentru dumneavoastra căsătoria mixtă facuta si in catedrala mitopolitana din iasi si celelalte biserici nu este o schimbare a dogmelor.
Dar taina botezului nu este o schimbare prin aceptarea prin mirungere sau botez prin turnare sau stropire.Sau pentru dumneavoastra botezul si căsătoria nu au treaba cu dogmele biserici.
Cand spune crezul ,,mărturisesc un botez” dumneavoastra nu vedeti o problema sau o schimbare a credintei dupa sinodul din creta.
Aceste taine săvârșite in biserica nu combat crezul.Dar cred ca veti incepe de tot felul de explicații teologice arhiconice,deoarece nu vedeti o schimbare în biserica.
Pentru dumneavoastra biserica este aceasta noua cu aceste noi inovații făcute de preoți pro ecumenisti.Sigur veti gasi o explicație si aici.
Eu vă înțeleg indignarea față de cele pe care le spuneți că se văd practicate în Biserică și chiar implementate la noi. Însă reacția nu este una înțeleaptă, nu este un răspuns potrivit la cele discutate în comentariile pe care le vizați.
Am spus cu totul altceva, anume că la nivelul întregii Biserici, deciziile din Creta nu au fost adoptate pentru că unii nu au semnat și alții nu au participat. Așadar doctrina rămâne neatinsă, doar cretanii se situează în disensiune cu practica Bisericii. Desigur, ei fac sminteală și dau impresia că ei au devenit normativi, dar nu e cazul să cădem în plasa lor.
Nu indignarea, înfurierea și împotrivirea oarbă sunt soluția. În felul acesta ni-i ridicăm în cap și pe cei nevinovați (credincioși și clerici) și ne autoizolăm în pagubă. Trebuie înțelepciune pentru a reacționa corect la această harababură din Creta, nu întunecarea minții. Critica noastră trebuie să-i țintească doar pe cei vinovați, nu pe toți la grămadă, pentru că ne discredităm, dovedim că nu suntem în stare să aducem ordine, ci un bucluc mai mare. Căutați să înțelegeți bine situația și apoi adoptați o poziție sănătoasă, nu păguboasă!
Cu iertare!
Cel mai bun articol in legatura cu asta de pe toate siteurile si de pe youtube.o intrebare am daca mergem la preoti nepomenitori si acestia numai slujesc in biserici ci in spatii amenajate ei mai au taine mai au har in continuare chiar daca spatiu ala nu se aseamana cu o biserica??
Mulți de Andrei. Am adăugat un 1 pt deosebire.
Altarul separat în cazuri din acestea nu este schismă și nu e lipsit de har, conform canonului 31 apostolic. Din lipsă de ceva mai bun și în condițiile actuale, este bine să existe astfel de spații. Cel mai important este duhul care însuflețește fiecare slujbă, după umila mea părere. Deci ar trebui ca spațiul să fie amenajat cât de cât, să te poți ruga.
Au schimbat tainele, botezul prin turnare stropire si primirea prin mirungere in biserică,apoi căsătoria mixtă s.m.d,dar nu o vedeti ca nu va interesează.Nu episcopul accepta aceste noi inovații în tainele bisericii.
Este destul de greu în practică să slujească împreună clerici pomenitori și nepomenitori. Dar în discuție este participarea la slujbă unii la alții și mai ales situația mirenilor de a merge sau nu la slujbele unde este pomenit ierarhul.
Se deturnează prea mult atenția pe comuniune de pe credință/erezie și de pe protest pe îngrădire.
Comuniunea se face în Hristos, în Biserică, nu pe credința co-slujitorilor. De aceea nu mă molipsesc și nici nu mă fac părtaș la credința particulară a celor din biserică decât dacă ei sunt excomunicați (nu sunt din Biserică).
Rog reformulați pt claritate partea aceasta: „Se deturnează prea mult atenția pe comuniune de pe credință/erezie (…)”
Problema de după Sinodul din Creta nu este comuniunea bisericească, ci introducerea ereziei ecumeniste. Toată atenția ar trebui canalizată pe combaterea ei, nu să știm cu cine suntem sau nu în comuniune. Întreruperea pomenirii nu vizează atât de mult delimitarea de episcop, cât îndreptarea credinței, eliminarea ereziei. Așadar toată lucrarea ar trebui să se canalizeze spre dezicerea de hotărârile din Creta, pe când foarte mulți se concentrează cu cine să aibă comuniune sau nu, lăsând deoparte esențialul. Acest lucru arată limpede că acțiunea ratează scopul. Pe când ierarhia oficială și-a atins ținta izolând ideologic pe nepomenitori ca pe niște fanatici, Sinodul rămânând în picioare, fără o respingere eficientă.
Pentru relevanță, în situația din Ucraina este importantă comuniunea pentru că acolo există o condamnare expresă. În cazul Creta nu există și nu ar trebui pus accentul pe comuniune. Dimpotrivă, ar trebui scris mereu și țintit pe greșelile semnate, dar tocmai acest lucru nu se face. În felul acest nu iese în evidență faptul că Sinodul este cu problemă și, astfel, rămâne necombătut. Textele lui oricum sunt întortocheate și foarte mulți oameni rămân cu impresia că nu sunt chiar atât de rele.
Un alt aspect este că întreruperea comuniunii conform canonului 15 ar trebui țintită asupra celor care au introdus public erezia pentru a-i scoate în evidență și a determina restul Bisericii să se păzească de ei și de ecumenism. Pe când majoritatea nepomenitorilor rup comuniunea cu toți credincioșii, ca și cum ei ar fi problematici. Ce vor înțelege ei? Că niște unii se rup de ei fără să înțeleagă de ce, fără să simtă o vină și învinuire. Rezultă un haos total. În schimb, ar fi trebuit să fim alături prin comuniune de credincioșii și preoții care nu sunt ecumeniști și să ne dezicem doar de episcopi și de preoții vădit ecumeniști. Asta ar arăta țintit unde este rana și ar vădi-o.
Peste toate trebuie adăugat faptul că acțiunea nefundamentată canonic (ruperea comuniunii cu aproape toți) atrage disprețul oamenilor informați, dar și al celor neinformați.
Acum sper că este mai lămurit.
Da, am înțeles.
Sunt întru totul de acord cu punctul de vedere al sfinției voastre.
Am ajuns să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor…
EXEMPLIFICĂRI ȘI PUNCTĂRI PE MARGINEA SUBIECTULUI
NOTĂ: atât părerile unor creștini nepomenitori, cât și contraargumentările (făcute doar la unele opinii) altora temători de schisme, le-am editat puțin pt a asigura o fluență în citire, păstrând însă ideea de bază, dar și pt. a trece sub tăcere autorii, particularitățile de adresare sau altceva atunci când a fost cazul.
Doamne ajută să se înțeleagă că dorim binele, nicidecum trădarea cauzei!
1. „Pana la sinodul din Creta era prezent ecumenismul in viata bisericeasca cu aportul ierarhilor. Atunci ierarhii erau singuri raspunzatori de acele intalniri ecumeniste. După Creta, ecumenismul a intrat in viata bisericeasca ca si erezie. Din cel moment, este absolut necesara ingradirea de aceasta erezie si oprirea pomenirii ierahilor semnatari ai sinodului cretan. Pai daca am oprit pomenirea ierarhilor, cum sa mai fim in comuniune cu preotii care nu au intrerupt-o? Nu are sens. IPS Iustinian Chira spunea: “Nu ii mai pomeniti pe episcopii eretici ca intrati in duhul lor”… Preotul care pomeneste pe episcopul eretic este in duhul lui. Chiar daca spune ca nu este.”
Contraargumentare: O să fiu succint: ne facem noi Sinod? Există oare bază canonică pt afirmațiile acestea nevinovate? Ceea ce a spus IPS Chira are sens de îndemn pt cei curajoși (ca preoții nepomenitori cunoscuți, da!) de a întrerupe pomenirea.
2. “Sincer, eu nu vad cui ar fi de folos ca un părinte care a întrerupt pomenirea sa slujească cu unul care încă nu a facut-o si sa se si împărtășească din acelasi Sfant Potir, în condițiile în care la Sfânta Liturghie a fost pomenit episcopul locului (care nu mărturisește împotriva ecumenismului, Creta, etc). Nici preotul nepomenitor nu va fi întărit prin aceasta conslujire, nici cel care pomenește nu va fi ajutat să înțeleagă importanta intreruperii pomenirii.”
Contraargumentare: “Cui ar fi de folos? Uitați cui: întregului corp sănătos, mărturisitor sau mai neștiutor al Bisericii. Format din cei curajoși, jertfelnici, vrednici de laudă, care au întrerupt deja pomenirea, dar și celor la fel mărturisitori care încă nu au întrerupt-o și, deasemenea, restului păstoriților neștiutori dar nu rău intenționați care, văzând LUPTA ÎMPOTRIVA EREZIEI ECUMENISTE dusă întru frățietate de către mulți (mai curajoși sau mai temători) se vor alătura și ei luptei pt Adevăr.
3-4. “Cred că e important să adăugăm și faptul că, dacă am presupune o coslujire între un nepomenitor și un pomenitor, comuniunea liturgică și împărtășirea din același Sfânt Potir pot fi posibile fără a se pomeni episcopul locului. Condiția pentru un (unui) nepomenitor [fie că este gazdă, fie că este invitat să conslujească cu un preot pomenitor mărturisitor – n.m.] este aceeași în cazul unei presupuse invitații: aceea de a nu pomeni ierarhul! Este o acrivie necesară în BOR. Acest lucru îl susține și pr. Zisis.”
5. „A fost lămurită problema prin Rezoluția de la Botoșani din 2017, punctul 10: ,,Respingem cu tărie acuzația că, prin întreruperea pomenirii ierarhilor părtași ai ecumenismului și ai adunării din Creta, am comis un act schismatic sau o revoltă contra arhiereilor Bisericii noastre. Suntem în comuniune cu Bisericile locale și cu episcopii care resping public ecumenismul și adunarea din Creta, cu preoții și credincioșii acestora, precum și cu preoții și credincioșii care au întrerupt comuniunea cu episcopii care le acceptă, rămânem în Biserica Ortodoxă Universală, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, neavând intenția de a ne separa de ea, de a adera la organizații eretice sau schismatice, de a intra sub ascultarea altor episcopi decât cei ai locului”.”
Contraargumentare: (…) găsesc că este insuficientă formularea. Acolo trebuia să-și găsească adăugarea cuvenită și câteva cuvinte de genul celor scrise cu litere mari (am scris astfel pt claritatea ideii): “Suntem în comuniune cu Bisericile locale și cu episcopii care resping public ecumenismul și adunarea din Creta, cu preoții și credincioșii acestora, precum și cu preoții și credincioșii care au întrerupt comuniunea cu episcopii care le acceptă, DAR ȘI CU CEI DIN B.O.R CARE AU MĂRTURISIRE ANTIECUMENISTĂ, rămânem în Biserica Ortodoxă Universală, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, neavând intenția de a ne separa de ea, de a adera la organizații eretice sau schismatice, de a intra sub ascultarea altor episcopi decât cei ai locului”.
Și logica teologică este următoarea: am comuniune cu, de exemplu, Biserica Bulgariei (bifând astfel prima parte din pct 10 al Rezoluției in cauză) dar refuz comuniunea cu cei cu care Biserica Bulgariei se află încă în comuniune… Cum vine asta?”
6. „Nu cred că este același lucru. Una este iconomia aplicată de unele Biserici Locale [ca a Bulgariei] și alta este comuniunea în cheia amintită mai devreme. Ce preot bulgar slujește cu preot pomenitor român după Creta? Poate unul ecumenist!”
Contraargumentări: 1.Dacă fac așa [preotii bulgari care nu ar accepta in prezent ca sa conslujeasca cu preoti romani – n.m] , apoi să ne spună baza canonică!… Care-i Sinodul care a anatemizat recent vreun ierarh sau preot din BOR? În realitate, bulgarii refuză să conslujească din râvnă. Poți refuza din această râvnă un preot pomenitor român pe care nici nu-l cunoști și întâmplat pe acolo la vreun pelerinaj. Dar, în țară, când vrem să luptăm intern împotriva ereziei din BOR, este bine să strângem rândurile cu toți mărturisitorii. Și este canonic.
2.Din pacate in Bulgaria mai sunt si exceptii. Chiar episcopul Tulcii a fost de curand (după sinodul cretan) în Bulgaria si a fost primit foarte bine de către bulgari. Chiar a slujit cu ei. Episcopul Tulcii e premiant la capitolul ecumenism.
7. „Dacă în BOR comuniunea liturgică dintre pomenitori și nepomenitori este aproape imposibilă, de ce am insista asupra acestui aspect inexistent în Patriarhia Română, prezentat de noi ca ipotetic? Să spunem că ar fi posibil. Dacă ar fi așa, v-ați întreba: dacă părintele nepomenitor X are comuniune cu părintele mărturisitor și pomenitor Y și participă la o Sfântă Liturghie unde se pomenește numele episcopului semnatar in Creta, de ce nu am merge și noi mirenii la astfel de slujbe? Iar apoi: ce sens mai are îngrădirea de erezie și participarea la slujbele nepomenitorilor când există comuniune și coslujire și pomenire de pseudoierarhi? Urmarea: diluarea până la dispariție a nepomenirii și a îngrădirii de erezie! Nu credeți că este un scenariu posibil?”
Contraargumentare: Nu insistăm, dovadă că despre așa ceva nu s-a prea discutat. A nu vb deloc despre cele delicate nu este după Adevăr. Scrieți că: “dacă părintele nepomenitor X are comuniune cu părintele mărturisitor și pomenitor Y și participă la o Sfântă Liturghie unde se pomenește numele episcopului semnatar in Creta, de ce nu am merge și noi la astfel de slujbe?” Cei care au conștiință acrivică, care au conștiința gravității ereziei, vor căuta să meargă mereu la preot NEpomenitor. Dar, atunci când preotul nepomenitor nu este pe aproape, de ce să nu se meargă și la cel pomenitor cu marturisire antiecumenistă, eventual ca să-l și îndemne spre lăudata NEPOMENIRE? Ce este greșit, ANTICANONIC aici?
Diluare se poate produce numai la cei necatehizați și slabi în credință. Permanent preotul mărturisitor (fie po- fie nepomenitor) explică “ce și cum” avansează FRONTUL LUPTEI FRĂȚEȘTI ANTIECUMENISTE. În plus, necăutând cu COMUNIUNEA cu cei mărturisitori, ajungem în situația unei nedorite autoizolări și stagnări, dacă nu diminuări, a celor care ar trebui să ni se alăture… Precum cam este în prezent. Ba, mai mult, cu durere scriu, (eu așa văd) că nici măcar toți preoții nepomenitori moderați nu sunt umăr lângă umăr. (…)”
S-a pierdut pe parcurs din vedere ceea ce dă (și CÂT dă) voie Canonul 15 al Sinodului I-II.
Dă dreptul la vrednica de lauda întrerupere a pomenirii și atât. Cum f bine explica și avertiza Gheronda Gavriil din Sf Munte ca nu cumva să se treacă și la altceva.
Acum, dacă se intră în chichițe de genul acesta care ne depășesc pe toți (în sensul – cum o fi după Dumnezeu?) precum: părintele cutare pomenește pe ierarh la Proscomidie, dar nu la ectenii cu voce tare; sau invers, că nu am înțeles bine…
Alta chichiță este chiar ceea ce discutăm noi: (ne)comuniunea cu cei marturisitori dar încă pomenitori… ȘI TOT AȘA… mai multe altele.
Unde sunt scrise acestea în Canoane?
În loc ca lucrurile să le lăsăm mai simple, la limita a ce spune canonul și atât. Să ne unim forțele toți cei care realizează gravitatea ereziei și să luptăm împreună.
8. „(…) cred ca aplicarea iconomiei pt noi nepomenitorii trebuie facuta doar intr-un singur sens: de la ei (pomenitorii) catre noi, si nu si invers. Adica ii primim intre noi pe cei care din anumite motive nu au intrerupt pomenirea pt ai incuraja in lupta si a pastra comuniunea cu ei, dar nu mergem si noi la ei. Cine a facut pasul nepomenirii nu trebuie sa mai dea inapoi, sau risca sa piarda Harul capatat atunci. Tocmai aici e capcana ecumenismului: daca ei vin la noi si respecta regulile noastre ca gazde, atunci trebuie sa mergem si noi la ei si sa le respectam regulile lor ca gazde. Asa se incepe ecumenismul, aplicand iconomia in ambele sensuri. Noi cei ingraditi ar trebui sa aplicam iconomia doar pt ceilalti, iar pt noi sa aplicam acrivia, pt a nu lasa portiță inselarii in inimile noastre.
9. “Acum sa nu facem și noi ca Patr. Teoctist care a “rezolvat el ” problema filioque. Când vin papii la noi spun ca noi și când merg ortodocșii la ei spun ca ei….”
10. „Ecumenismul e o boala contagioasă, cred eu. Prin ingradire noi ne ferim de această boală. Am plecat din parohii tocmai pentru a nu fi “murdariti” cumva de aceasta. Nu stiu daca mă exprim corect, dar asa văd eu lucrurile. Nu îi consideram eretici pe cei din biserici dar nici nu ne putem intoarce între ei. Atunci toata strădania noastră va fi în zadar.”
11. „Dar noi ca oameni cam uitam un aspect important. Acela că suntem influențați și de anumite duhuri daca nu ne acoperă Harul lui Dumnezeu. Un om care sta mult timp într-o tutungerie unde se fumează, acel om va mirosi a fum de țigară chiar daca nu a fumat. Fumul nu se vede pe el dar miroase… Așa și unii oameni daca stau prea mult într un loc (unde se propovăduiește ecumenismul) și cum era cu acea descoperire postată în care pr. Efrem Katunakiotul spune că ecumenismul e stăpânit de duhuri necurate, aceste duhuri îl influențează pe om daca sta prea mult în jurul lor, in mijlocul lor și începe să miroasă și el asemenea și de aceea este foarte riscant și nu multi sunt întăriți duhovnicește că să facă față acestora și cad, devenind la rândul lor ecumeniști (chiar daca nu convinși) ci învinși de duhurile răutății. Molipsiți că de o boala contagioasa ca de un fum (duh).”
Oarece contraargumentare la pct 9-11 de mai sus: De vreme ce acceptăm adevărul acestei afirmații – axiomă: “Comuniunea cu Biserica este afirmată prin recunoașterea Împărtășaniei în Potir”, vă invit să soluționăm paradoxul: susținem că suntem în Biserică, în comuniune cu Biserica, dar nu acceptăm să ne împărtășim nici măcar din Potirul unui preot mărturisitor pomenitor…
12. „Acceptam sa ne impartasim din acelasi potir, dar nu oricum si oriunde, ci in cadrul unei slujbe fara pomenirea pseudoierarhilor semnatari la Creta.”
Contraargumentare: Am înțeles și din ac. postare, dar și din cele anterioare că, practic, unii dintre noi acceptăm o comuniune limitată. La ce limitată? La varianta pe care am menționat-o într-o altă postare ref la subiect: O variantă este atunci când un preot pomenitor mărturisitor vine/este invitat ca să conslujească la biserica/paraclisul unde slujește un părinte nepomenitor. Atunci nu se va pomeni ierarhul deoarece gazdă este părintele nepomenitor și ne vom împărtăși cu acela. În plus, faptul că părintele nepomenitor acceptă la împărtășire mireni si monahi care se împărtășesc și la pomenitori, avem și astfel o comuniune indirectă. Greșesc în concluzia de mai sus?
13. “Nu acceptăm să ne împărtășim din același Potir cu preot pomenitor mărturisitor nu pentru că lipsește sau refuzăm comuniunea euharistică, ci pentru că se pomenește numele pseudo-ierarhului, iar noi, îngrădiți fiind, nu vrem să ne facem părtași prin participare la “Ospăț” de această întinare (Sf Teodor Studitul). Nu Sfânta Euharistie e problema, nu realizarea comuniunii, ci participarea la Sfânta Euharistie și comuniunea realizată pe fondul îngrădirii de erezie. Acestea sunt rațiuni pastorale eficiente care nu sunt contrazise de Tradiția canonică și patristică a Bisericii. Încă odată, reamintesc că sunt forme pastorale diferite și diverse paliere ale mărturisirii. Unii aplică iconomia până aproape de diluarea nepomenirii, alții pedalează mai tare pe acrivie. Noi ne găsim pe calea aceasta, nu alta, a mărturisirii, verificată și “funcțională”. Este și aceasta o acrivie, aspră pentru noi, blândă pentru alții, străină altora care au întrerupt cu totul comuniunea cu Biserica. Deci, dacă îngrădirea noastră funcționează în parametrii normali și ne ferește de excese și insuficiențe, de ce să ieșim din hotarele acestei mărturisiri și să preluăm elemente străine de mărturisirea noastră și să ne expunem fără sens unor pericole vizibile?!
Neînțelegerea cred că apare ca urmare a acceptării comuniunii cu orice preț, în speță acela al renunțării la nepomenire de dragul comuniunii. Ceea ce pare o “fractură de logică” este de fapt o aplicare a acestei iconomii la modul de existență al unuia îngrădit de erezie. Știu că este importantă comuniunea, dar totodată știu că și îngrădirea de erezie e importantă. Iar modul de aplicare al îngrădirii nu afectează comuniunea cu pomenitorul mărturisitor, ci numai o limitează la starea celui îngrădit de erezie. Acest lucru îl poate ajuta și pe pomenitor să înțeleagă gravitatea situației după Creta.”
14. „Ce importanta mai are comuniunea euharistica, dacă nu se realizează comuniunea în adevăr? Hristos a spus sa ne închinăm în duh și în adevăr.”
15. „Da așa este. Mai întâi Adevărul. Altfel devenim că ecumeniștii, comuniune si nivelarea Adevărului.”
Contraargumentare la pct 13-15 de mai sus:
Cred că este CRUCIALĂ acceptarea COMUNIUNII măcar într-o accepțiune limitată a termenului; limitată în sensul că fiecare părinte care s-a îngrădit are dreptul său de preot cu adevărat curajos mărturisitor la o abordare pastorală proprie – da, neinterzisă canonic sau de tradiții – de a proceda concret potrivit particularităților de loc, timp, comunitate a mirenilor păstoriți etc.
De ce am percepția asta?
Pentru că fără acceptarea comuniunii euharistice de niciun fel, nu cred că putem vorbi de ACEEAȘI BISERICĂ oricât am răsuci cuvintele… Mie asta mi se pare evident.
Mai mult – și pentru că altfel… simt că ne-am autoexclude, autoizola cu mare risc de alunecare spre schismă.
În plus, în pofida optimismului unora, constat, în urma acestor abordări prea particulare a Părinților care s-au îngrădit de erezia ecumenismului (laudă încă o dată sfințiilor lor!) un regres al “mișcării nepomenitorilor”, nicidecum un progres.
Domnul să ne lumineze ca să nu greșim niciunul!
Completarea altui creștin:
Chiar daca ne-am ingradit de erezie, comuniunea nu poate fi facuta doar cu sufletul sau doar cu vorbele, ci se face bisericesc si canonic, adica slujire impreuna, deci sunt de opinie ca normal ar fi sa se poata sluji impreuna pomenitorul cu cuget ortodox antiecumenist cu nepomenitorul indiferent ca se pomeneste episcopul in biserica pomenitorului. (…) deci nu se poate altfel decat daca ar sluji numai nepomenitorii cu nepomenitorii, iar pomenitorii cu cuget antiecumenist ar fi dati la o parte doar pt ca nu au renuntat la pomenire inca, iar noi nepomenitorii am risca sa cadem in schisma pt că ne rupem de orice comuniune cu intreaga Biserica; pt ca noi cei ingraditi nu suntem toata Biserica, ci impreuna si cu ceilalti parinti marturisitori si luptatori suntem Una Biserica pastratoare de Adevar.
Inca nu am ajuns in pustie ca sa ne ingradim definitiv de toti si sa tinem adevarul, acea perioada este pt cand vor fi umplute TOATE Bisericile de erezie si numai de ecumenisti eretici, asa ne spun Sfintii, nu eu. Am vrea cu totii bineinteles ca toti sa se ingradeasca si sa intrerupa pomenirea, dar daca nu este posibil inca acest lucru caci Domnul îi va pregati pe fiecare dintre cei alesi, nici nu ne putem delimita acum cu totul de aceia care inca in Biserica pomenesc din obligatie, nu din dorinta, dar marturisesc drept cu multe riscuri, totul pt Hristos.
Iar comuniunea stim cu totii ca inseamna co-slujire. Pe de alta parte, da, exista riscul sa cazi inapoi la cei pomenitori si sa renunti la ingradirea cu nepomenitorii, insa eu cred ca ne asumam riscuri fel si fel in toata lupta asta cu erezia, iar acesta n-ar trebui privit ca pe un risc zic eu, ci ca pe o obligatie crestineasca de a ne tine uniti de cei marturisitori chiar daca pomenesc si de a-i ajuta si pe ceilalti parinti sa inainteze impreuna cu noi in lupta antiecumenista.
Si sa nu uitam ca intreruperea pomenirii nu este obligatorie, cat timp in Biserica inca se mai afla macar unu-doi preoti/ierarhi cu cuget ortodox marturisitor (…).
16. „Si cum vedeti aceasta comuniune? Cum ar trebui să decurgă aceasta conslujire? Ati merge sa va împărtășiti în acea biserica? Ce va oprește acum sa mergeți? Ati avea mai multa incredere daca ar fi preotul nepomenitor acolo? Mă gândesc că poate nu inteleg eu ce doriti sa spuneti exact despre aceasta comuniune.”
17. „(…) Iconomia acceptată la unison este aceea ca la coslujire (pomenitor – nepomenitor) să nu fie pomenit pseudo-ierarhul și să fie acceptă formula “arhiereii ortodocși”. Acest principiu are fundament patristic și a fost aplicat de-a lungul timpului în Biserică. Este cunoscut exemplul Părintelui Iustin Pârvu care, atunci când slujea în Sfântul Munte, la Colciu, alături de Părintele Dionisie Ignat, era nepomenitor. Iar Părintele Dionisie nu făcea compromisul de a sluji cu părinții din Vatoped, decât dacă nu se pomenea ierarhul.(…)”
Contraargumentare: La astfel de iconomie ma refeream pt binele si al B.O.R. (…) caci astfel de iconomie au facut si altii in istorie care au continuat pomenirea, dar luptau puternic impotriva ereziei, dar tocmai pt ca in Biserica se mai aflau unu-doi ierarhi cu cuget ortodox. Cum este si la noi acum, inca mai sunt preoti/ierarhi cu cuget antiecumenist.
Calea cea dreapta este intreruperea comuniunii cu cei cu cuget eretic, insa mai cred si ca Dumnezeu îi pregateste la timpul potrivit pe toti cei alesi luptatori ai Lui din interiorul Bisericii, iar eu spuneam ca pe aceia care pt binele oamenilor inca mai pomenesc ca sa ii pregateasca pt ce urmeaza, dar predica public si sunt antiecumenisti; nu putem avea comuniune cu ei doar prin vorbe, ca stiam ca, co-slujirea inseamna comuniunea bisericeasca. Ca altfel ne-am delimita de intreaga Biserica, poate s-ar ajunge la schisma, si nici nu i-am ajuta pe pomenitorii luptatori sa ni se alature noua in lupta prin ingradire.
18. „Sunt din 2016 pe această cale și evoluție există, credeți-mă. Faptul că noi stăm în echilibru, întăresc pe cei indeciși și șovăitori că aceasta este calea. Sunt monahi și mireni care reacționează pozitiv, agreând și acceptând adevărul. Acest imbold că nu se mișcă, că nu ies lucrurile așa cum am vrea este și pentru necredința noastră. Numai Dumnezeu are puterea de a schimba ceva. Referitor la BORu ei nu au acceptat cele semnate la Creta și sunt în faza în care eram și noi înainte de Creta. Suntem toți dezamăgiți de lipsa de reacție a celor care se declarau anti papa, anti potir comun, care acum acceptă cele întâmplate zilele acestea ca ceva normal.”
19. „Totuși, nu înțeleg de ce ar trebui redefinită lupta prin “revalorificarea poziției celor care se împotrivesc ecumenismului”? [cum a scris adminul acestui blog – n.m.] Noi am ales calea îngrădirii care ne definește, și pe care vrem să o urmăm. Ce îi oprește pe părinții amintiți să mărturisească împotriva ecumenismului? Suntem noi, cei care am întrerupt pomenirea o piedică pentru definirea unei singure atitudini de mărturisire? Trebuie să fie un singur punct de vedere? De ce ar trebui să fie o “nivelare” a mărturisirii prin acceptarea unui punct de vedere comun?”
Contraargumentare: Stângăciile și greșelile celor care nu au întrerupt (încă) pomenirea, dar și stângăciile și erorile (chiar dacă neintenționate) ale celor care au întrerupt-o deja, ne-au adus pe TOȚI în situația curentă descrisă relativ bine în (anumite) comentarii. Întrebările delicate, după cum rezultă din comentarii, sunt ACUM din registrul: Vrem să întindem mâna celuilalt mărturisitor, pomenitor ori ba? Chiar o întindem? (aluzie la percepția multora cu: “să colaborăm, dar, preferabil, fără împărtășire din Potir…”) Oare acceptăm, din partea cealaltă, chemarea la strângerea rândurilor împotriva cumplitei erezii? Și tot așa. Fiecare, în fcț. de unde ne aflăm, putem să răspundem pozitiv la una din aceste întrebări și să acționăm în consecință. “De ce ar trebui să fie o “nivelare” a mărturisirii prin acceptarea unui punct de vedere comun?” Nu NIVELARE, ci REUNIRE cu acceptarea particularităților de moment ale celuilalt, cu acceptarea realității că este nevoie să fim mai mulți luptători, de ambele categorii, numai antiecumeniști să fie! Fiind în aceeași Biserică, asta ni se cere în mod firesc. Este chiar o platitudine ceea ce am scris.
Nu acceptarea unui punct de vedere COMUN ÎN TOATE amănuntele. Asta este imposibil, da. Ci doar, acceptarea poziției (poate doar temporare) a celuilalt frate care vede ȘI EL monstrul ereziei, fără a mai despica măcar de acum înainte firul în patru. Ce scrie Can. 15 al Sin. I-II? Este f lapidar!
Deci, pt că NU scrie ce și cum să procedăm DUPĂ îngradire, atunci nici noi să nu mai insistăm pe detalii și chichițe, cum am mai scris. Să le trecem cu vederea, să ne îngăduim nițel mai mult unii pe alții ca să biruim Fiara care vrea să ne biruie pe toți, mărturisitori de un fel sau altul, dimpreună cu toți cei nevinovați.
20. “Biserica este acolo unde “Adevarul” este intreg. Canonul 15 este foarte clar. Cand episcopul propovaduieste cu “capul descoperit o erezie, acelui episcop trebuie sa-i intrerupi pomenirea la slujbe.Trebuie sa te ingradesti de erezie pentru a nu te imbolnavi si tu de erezie.”
21. „În clipa de față, îngradirea de erezie e cea mai necesară, atat a creștinilor cat şi a Preoților. Aşa cum spune Sf Paisie Aghioritul: ,,acum totul e clar, ori cu Hristos ,ori cu antihrist . (…) noi care ne aflam aici, am ales îngradirea de erezie. Suntem împreună cu toții, pt că avem acelasi gănd şi am ales acelasi drum. Am ales Duhovnicul X pt că suntem toți în același duh (de ingradire de erezie), nu ne compromitem cu duhovnici care nu au cuget eretic dar sunt pomenitori, eu pe acestia îi numesc nehotarăți .(…) Hristos nu ne vrea singuri, stie că e f greu în aceste vremuri apocaliptice, de aceea ne-a adunat din toate părțile-locurile, sub cupola dragostei Lui pt a fi împreună. Această comunitate de crestini, nu e din meritul nostru, ci e Mila si dragostea Lui Hristos. De aceea avem datoria ca această comunitate de crestini îngradită de erezie să o păzim ca pe o cetate, de orice rău. Dumnezeu sa ne ajute.”
Contraargumentare: (…) sesizez ca nu se vrea ori nu se poate intelege, si aici nu treb sa tinem partea nimanui , ci doar sa ne gandim ca daca am intrat in lupta pt Adevar atunci sa intelegem bine lucrurile si sa nu privim dintr-un singur unghi precum sectarii; caci nu spunem ca nu e necesara ingradirea, ci este necesara si importanta in aceste vremuri, tine de constiinta celui care Il marturiseste la slujbe pe Hristos. Insa a nu ne compromite cu duhovnici care nu au cuget eretic, sunt pomenitori antiecumenisti, e clar o incercare de cadere in schisma si chiar in sectarism. (…)
Hristos nu ne vrea singuri spuneti, pai atunci de ce am refuza COMUNIUNEA care inseamna prin fapte, nu doar prin comunicare, slujirea impreuna cu toti de acelasi cuget antiecumenist care pomenesc sau nu? Daca ne ingradim in acest fel, riscam sa cadem in schisma. Ne-am ingradit da, suntem impliniti de acest lucru; insa cu ceilalti cu cuget de al nostru ce facem? Dumnezeu are pregatit planul pt fiecare Preot pt cand sa iasa la marturisit prin intreruperea pomenirii; El isi stie pe alesii Lui, deci sunt sigur ca vor mai iesi pe parcurs, insa daca noi intoarcem spatele acum, ca… nicio slujire nimic, doar noi intre noi, atunci ii indepartam si pe ei totodata.
22. „(…) Eu personal ii privesc ca pe fratii mei si ii respect pe acei Preoti care nu au cuget eretic, dar pomenesc ierarhii (eretici). Cu atât mai mult respect si mă bucur pt acei Preoti care nu au fost caterisiți pt mărturisirea credinței si slujesc în parohiile lor, fără cuget eretic si nici nu pomenesc ierarhii (eretici). Dintre acestia sunt f putini. (…) Depinde de fiecare ce vrea, depinde de fiecare ce fel vrea să se ingrădeasca de erezie. Eu care am ales această îngradire de erezie, am ales Duhovnicul si fratii care ne potrivim in acelasi cuget si acelasi drum. Mi-a dat HRISTOS ceea ce aveam nevoie. Nu judec pe nimeni, mai ales pe Preoti si ierarhi. Dar dragii mei frati isi surioare în HRISTOS, e vremea mărturisirii! Cât mai stau asa? Tot aud ca mai sunt ierarhi si Preoti care nu au cuget eretic. Unde sunt? Acum cu venirea acestui Papă eretic fals si viclean, Păstorii de suflete care le pasă, trebuiau sa iasă la mărturisit, pt a trezi poporul din somnolență. Asa cum spunea Parintele X.,oare nu este si aceasta un fel de lepadare, această tăcere? Nu era bine si normal să se alăture acestor duhovnici care au fost caterisiți pt mărturisirea credinței? Eu îi numesc nehotarăti. Acum cu venirea acestui Papă eretic, Păstorii de suflete trebuiau sa iasă la mărturisit. În rest sunt vorbe.”
23. “(…) am cerut un cuvânt de invatatura unui părinte nepomenitor la al cărui cuvânt țin mult… Mi- a spus clar ca odată ce ne-am îngrădit de erezie, nu mai mergem la slujbe cu preoți pomenitori, ai ierarhului eretic. Nici noi și nici părintele nepomenitor. Clar!!! Când ne-am îngrădit de erezie, am făcut niște sacrificii: am renunțat la duhovnicul pe care îl aveam, am renunțat la cântările de la Sfânta Liturghie, făcute de corale renumite poate, am ajuns rar la o Sfânta Liturghie sau la un Sfânt Maslu… Suntem catalogați de ai noștri și de prieteni, sectari și altele. Cei care umbla și colo si colo, nu înțeleg aceste sacrificii ale noastre și vin acum sa ne tulbure doar, doar facem și noi ca ei și atunci, cred ei, au constiința împăcată. Împăcată cu faptul ca ei vad realitatea, înțeleg bine totul, dar nu se pot rupe de anumite lucruri, ca să facă pasul făcut de noi. (…) Nu vreau sa supăr pe nimeni, dar dacă Îl iubiți pe Hristos, îngrăditi-va frați și surori și voi, și nu mai mergeți și colo și colo, pentru ca nu e bine pentru sufletul vostru.”
24. „Cine garantează că un preot pomenitor îsi mentine atitudinea antiecumenista? Unii pot sa mimeze antiecumenismul. Una dacă vine acesta la noi şi alta e să pretindă să mergem noi la el.”
25. „(…) chiar nu se intelege? comunicare exista, dar cu limită. Noi am ales un duhovnic si un drum cu totii. Acela de ingradire de erezie (asa cum au facut si Sfintii). Ceea ce nu se înțelege, este ca noi nu avem nicio vină față de cei care privesc alfel lucrurile sau asupra celor care nu merg cu noi pe acelasi drum. Acum traim alte vremuri, iar aceste vremuri ne-a adus aici ,,în catacombe”. Alegerea e a fiecaruia,după dragostea fata de Hristos, trăirea si conștiința lui in parte. (…) Eu cred că Parintele nepomenitor este printre putinii care merge pe un drum echilibrat. Noi trebuie să stăm in ascultare de duhovnic, uniți în dragostea Lui Hristos, pt ca vremurile sunt grele. Să încercăm să privim cu atentie, câtă Milă a avut Hristos cu noi de ne-a adunat aici. (…)”
26. „(…) ma iertati, dar eu cred ca dezbaterea acestui subiect este o mare ispită, o “falsă problema”. Parintele nepomenitor ne-a demonstrat pana acum ca putem avea incredere in sfintia sa, ca urmează calea echilibrată a mărturisirii, asa cum au procedat in trecut si Sfinții Părinți. “Ocazie” de cazut in schisma a fost, alti frati cu care am pornit pe acest drum au cazut, insa parintele avut grijă de fiecare dintre noi, cu rabdare si dragoste, sa nu ne pierdem. Nu cred ca este de competența noastră, a mirenilor, sa dezbatem un astfel de subiect. Sunt convinsă că Dumnezeu, cu mila Sa, il va lumina pe părintele astfel încât să ne îndrume in continuare pe drumul cel bun. Drumul de urmat într-o astfel de problema il arată Dumnezeu pastorilor, ca ei ca aiba grija de turmă. Noi, turma, sa sporim rugaciunile. Dumnezeu sa ne miluiasca pe toți!”
27. „Trebuie să arătăm că cei îngrădiți de erezie nu acceptă pomenirea pseudoierarhului nici măcar de dragul comuniunii care poate fi mincinoasă. Iar dacă nu ar fi mincinoasă nu l-ar ajuta pe preotul neîngrădit să înțeleagă importanța întreruperii pomenirii și s-ar adânci și mai tare în pomenire având girul unui preot coslujitor, nepomenitor. Pe cine ar ajuta asta? Comuniunea poate fi nu numai liturgică, ci și duhovnicească. Să nu uităm de ce spune Sf Teodor Studitul cu binecuvântarea mesei și psalmodierea, dar nu coslujirea!”
28. „Cei ce merg la preotii pomenitori si la cei nepomenitori vor sa slujeasca la doi domni. Adica lui Dumnezeu si lui mamona. Nu poti sluji la doi domni… Cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos. Nehotararea este de la diavol. Sa nu mai iscodim. Iscodirea sau prinderea in cuvant o faceau si carturarii si fariseii.”
29. „Subiectul e foarte sensibil, de aceea sunt atât de “aprinse spiritele”. (…) Dintr-o dată apare o idee care zdruncină din temelie buna așezare a lucrurilor. Una este să schimbi o cărămidă și alta e să umbli la temelie (…)”
30. „(…) preotii pomenitori antiecumenisti trebuie sa aibe curajul de a invita pe parintii nepomenitori si sa slujeasca impreuna in parohiile lor (bineanteles atunci sa nu se pomeneasca, deoarece numai asa pot prinde curaj sa marturiseasca). Nicidecum ca parintele nepomenitor sa pomeneasca atunci cand este invitat; atunci care sunt pasii spre ingradire ? Sa revenim la pomenire ? Da, se revine la pomenire, dar doar atunci cand ierarhul se pocaieste public de caderea in erezie, dar dupa cum vedem slabe sanse. Deci curajul trebuie sa vina din partea preotilor pomenitori”
31. „Sunt niște vremuri foarte grele. Care mai vrea să întrerupă pomenirea, să îi ajute Dumnezeu să o facă. Nu mai e loc de conslujire, de discutat, de analizat…lucrurile sunt foarte clare.
32. (…) Lucrurile sunt clare, așezate, verificate. Acum se pune problema dacă vrem sau nu să mergem pe calea asta….”
33. „(…) să încercăm să vedem problema și din alt punct de vedere. Sa presupunem că ar fi un părinte antiecumenist și mărturisitor din episcopia X și l-ar invita pe părintele nepomenitor să slujească împreună cu condiția să pomenească episcopul. Atunci de ce a mai întrerupt pomenirea părintele și pentru ce a mai făcut atâtea sacrificii? Și acest lucru este valabil pentru toți părinții care nu pomenesc. Mă iertați, dar eu nu cred, cel puțin în acest moment, sa dea Dumnezeu să mă înșel, că există vreun părinte care pomenește și care ar risca sa participe la o slujbă împreună cu noi. Pentru că ar risca sa fie caterisit dacă ar sluji cu oricare din părinții nepomenitori.(…) Deci cred că deschiderea trebuie sa vina de la preoții care pomenesc”
Contraargumentare: aici nu este discutia despre scopul ingradirii care este unul important bineinteles, sau care ar fi rostul sa slujesti dupa ce ai intrerupt pomenirea, ci era vorba despre reala semnificatie a comuniunii, care inseamna slujire impreuna. Si cum cei din Biserica intreaga sunt si ei in comuniune cu luptatorii si sunt si ei antiecumenisti marturisitori, atunci eram ca fratii din Biserica care se aliau în comuniune intr-adevar, nu doar prin vorbe; si slujeau [așa] cum s-a realizat comuniunea si in istorie – tot prin slujire.
34. „Cred că s-a explicat foarte clar în ce condiții se poate sluji împreună. Credeti că există vreun preot [pomenitor] care ar accepta sa slujească împreună cu oricare dintre părinții nepomenitori știind că riscă caterisirea? Chiar și cu condiția ca părintele nepomenitor sa accepte pomenirea la acea slujbă. Și cui i-ar fi de folos acest lucru? Cred că ar fi păgubitor pentru ambii părinți…. Nu cred că părintele pomenitor s-ar folosi cu ceva din aceasta împreună-slujire, ci doar l-ar odihni in starea in care se află.”
35. „(…) comuniunea cu ierarhii, preotii si mirenii antiecumenisti, pomenitori ai ierarhilor ecumenisti (cel putin, semnatari la Creta) se creeaza in Duh si Adevăr, având deopotriva, și unii si altii duh antiecumenist si fiind totodata cu adevarat crestini, caci asa rugatori sunt bineplacuti Tatalui! Despre rugaciunea in Duh si Adevar se talcuieste de catre Sfintii Parinti in frunte cu Sf. Ap.Pavel.”
Contraargumentare: ierarhii/preotii antiecumenisti si marturisitori din BOR, oare nu mai sunt frati cu noi in Adevar doar pt ca inca nu au intrerupt pomenirea? În sensul ca ii apreciem pe acestia, insa ii tinem la distanta de slujire (comuniune), dar sustinem ca ne aflam in Biserica si ca acolo la ei inca mai e har. Oare, nu sunt si ei frati in adevar cu noi, chiar dacă nu au intrerupt pomenirea, dar sunt marturisitori in adevar si care o vor intrerupe unii când vor veni erezii si mai grave? Mai sunt fratii nostri? Si daca da, de ce atunci nu acceptam comuniune prin slujire cu ei ca sa ne aliem Bisericii intregi? Si daca nu, de ce?
36. „Cred că această neînțelegere cu împreună-slujirea dintre un preot pomenitor și unul nepomenitor este o problema falsa în acest moment. Dacă am fi înțeles ce semnifică pomenirea numelui episcopului la Sf. Liturghie, și de ce a fost nevoie sa se întrerupă pomenirea, am fi înțeles și de ce împreună-slujirea este posibilă doar în condițiile în care numele episcopului nu este pomenit.”
37. „Părerea părintelui Eftimie [vezi linkul https://theodosie.ro/2019/05/23/oprirea-pomenirii-de-la-luare-de-atitudine-la-oprirea-comuniunii-cu-pliroma-bisericii/ ], o respectăm, la fel ca și pe sfinția sa! Însă nu putem fi de acord cu ea. Sfântul Marcu Evghenicul vorbește de “oarecare comuniune” care nu implică neapărat comuniunea liturgică. De aici confuzia apărută între noi!”
38. “(…) Consider diplomatia ca fiind inspirata de duhurile rautatii, anume ca disimuleaza intelegere , toleranta si compasiune, dar gandeste opusul. Multa vorbire este tot din zona amintita. La Bunul Dumnezeu nu se vine cu plologhie ci, ce este da, da! Iar ce este nu, nu! Ce este in plus…. Se pierde esenta. Ne-am ingradit, cu durere, de ierarhii ecumenisti si implicit de pomenitorii , impreuna-cugetatorii si coslujitorii acestora, asumandu-ne corvoada izolarii, ostracizarii, judecarii, caterisirii, hulirii, etc. legitimi fiind noi, ci nu cei ramasi intre ziduri, iar unii cer renuntarea la toata jertfa de pana acum, propunandu-ne, nu sa intoarcem si celalalt obraz, ci sa intoarcem spatele Lui Hristos, care ne-a purtat de grija si ne poarta, iar unora, curati cu totul, le-a impletit si cununi de marturisitori!”
Contraargumentare: am înțeles pozițiile (cu toate cele: hotărârea, temerile firești de tot felul, suspiciunea față de unul care vede diferit etc) unor frați și surori nepomenitori. În continuare ne rămâne tuturor și rugăciunea unora pt alții, chiar dacă deocamdată nu putem fi de acord unul cu altul.
Atâta timp cât cineva în viață (oricine ar fi el!) nu poate spune precum Sf Siluan că vorbea numai ce-i dădea Duhul să spună… apoi se înțelege că niciunul din noi nu putem fi siguri de cele pe care le susținem. De aceea am ridicat în mod onest o problemă importantă; de fapt, aceasta a fost sesizată și ridicată de către preoți mărturisitori cunoscuți.
DOAMNE AJUTA LA TOT BINELE DUPĂ VOIA TA CEA SFÂNTĂ!
Nu pot face o recenzie a punctelor care mi se par greșite în întreruperea pomenirii, după unele sugestii, pentru că sunt o sumedenie de detalii și nici nu le cunosc pe toate. Mă mulțumesc să cunosc aspectele canonice, fără a combate toate devierile. Totuși am reușit să fac unele adăugiri la punctele de mai sus, sper eu că folositoare:
1.
Da, Sinodul din Creta este o piatră de hotar. Până atunci nu era posibilă întreruperea pomenirii decât cu argumentări suplimentare foarte anevoioase. Ierarhii ecumeniști aveau și afirmări ale Ortodoxiei ca singură credință mântuitoare și că ereticii sunt în afara Bisericii și, deci, era foarte greu de dovedit că susțineau cu capul descoperit erezia, adică sistematic și fără rușine.
5.
Eu le-am spus și personal că punctul 10 de la Botoșani (2017) conține un dublu standard: comuniune cu episcopii care păstrează comuniunea cu semnatarii în Creta (2 din cele 4 Biserici), dar lipsa comuniunii cu preoții (mărturisitori antiecumeniști din țară) care păstrează comuniunea.
6.
Păi, și preoții antiecumeniști din țară fac iconomie, nu doar cei din afară. Dovedesc asta tocmai prin faptul că se opun și critică în public sau în particular ecumenismul.
7.
Astăzi nu se pune problema comuniunii dintre pomenitori și nepomenitori pentru că majoritatea nepomenitorilor s-au opus cu vehemență și i-au îndepărtat pe ceilalți antiecumeniști pomenitori. Nu neg că ar fi și preoți care fug de nepomenitori din frică, dar trebuie să ne ținem de canoane, nu de impresiile și duhurile noastre, de multe ori răutăcioase.
Este vorba de un duh răutăcios și schismatic. Ținta propusă este desprinderea de ecumeniști ca o palmă, ca un puritanism. Totul pornește, cum bine s-a arătat pe MartOr, de la atoniții care provin din medii zelotiste și au influențat mișcarea de nepomenire prin Monahul Sava. Majoritatea a păstrat duhul esfigmenist propagat prin atoniți: necesitatea întreruperii comuniunii, adică ruperea de Biserică. Pe când sensul autentic este acela de a lupta pentru restabilirea dreptei credințe printr-un Sinod. Până atunci putem folosi întreruperea pomenirii ca mijloc mai puternic de protest.8. Acrivia este prost înțeleasă. Acrivia nu înseamnă rigiditate, ci dragoste de adevăr, neabatere de la linia canoanelor. Ori canoanele nu impun oprirea comuniunii cu un ortodox cu gândire eretică. Acrivia devine zelotism, fanatism necanonic, după propriul gând.
11.
Un aspect important: ne contaminăm cu „fumul” ecumenismului din predici ecumeniste, nu din pomenirea episcopului. Altfel nici Hristos nu ar fi în Potir. Așadar să nu mergem la propovăduitorii ecumenismului. Simplu. Teoria contaminării prin pomenire nu are nici o bază, este o absurditate. Singura explicație poate fi ura față de episcopi: să nu-i mai auzim numele. Aceasta nu mai este ortodoxie, ci ură pătimașă.
13.
Practic avem de-a face cu legiferarea opririi pomenirii de la sine, nu după canoane. Reamintesc că nu există canoane (nici 15 I-II) care să impună oprirea pomenirii. Este luat ca reper Sf. Teodor Studitul. Dar nu poate un singur Părinte să fie reper absolut, mai ales în contrast cu ceilalți Sfinți și cu legile statornicite ale Bisericii. Menționez că tocmai canoanele 13-15 au fost date contra curentului inițiat de Sf. Teodor Studitul. Sinodul din 859 a fost întrerupt și reluat în 861 tocmai din cauza violenței studiților. Nu am vrut să intru prea mult în aceste aspecte, dar câteva detalii se găsesc în articolul Ruptura dintre ortodocși și catolici vindecată temporar de Sf. Fotie. Deci este foarte ciudat cum unii nepomenitori se bazează pe Sf. Teodor și pe canonul 15, deși ele sunt contrare explicit. Măcar să declare sus și tare că ei urmează linia studită și atât (condamnată de Sf. Fotie prin canoanele 13-15 I-II).
17.
Cei trei ierarhi greci din anii 70 care au rupt comuniune cu Atenagora s-au mai împărtășit cu Sinodul lor, în care ceilalți ierarhi încă îl pomeneau (cel puțin în partea de Norda Greciei)?
18.
La Botoșani 2017 au declarat că nu acceptă comuniunea cu Biserica Rusă, ci doar cu vlădica Longhin.
19.
La Botoșani mai mulți părinți (P. Macarie, P. Eftimie și eu) am propus să procedeze fiecare cum crede, dar să conlucrăm. Cei care nu au acceptat asta și care în continuare nu o acceptă sunt tocmai cei din grupul Botoșani, dar evident că și de la Mestecăniș. Tocmai duhul acesta de izolare și condamnare nu mi se pare ortodox. Tocmai accentul pe îngrădire, nu pe vădirea ecumenismului și Sinodului din Creta ca erezie mi se pare straniu. MSC declară că vrea să canalizeze totul pe mărturisirea anti-Creta, dar tocmai asta nu face, ci tot îngrădire peste îngrădire.
21.
Sectarism clar.
22.
Sf. Apostol Iacov spune foarte bine: faptele ne arată credința, nu vorbele. A zice că iubește pe mărturisitorii pomenitori, dar nu ai comuniune cu ei este același lucru cu a spune o vorbă bună celui în nevoie materială, dar fără să-l ajuți, adică dispreț. Sau nu este limpede că ruperea comuniunii este cea mai puternică distanțare, nicidecum dragoste și înțelegere? Ce folos din acest iubirism penibil?
23.
E clar o atitudine sentimentală și îngustă. Nu încap argumente și seriozitate. Ținta este întreruperea pomenirii, indiferent dacă este susținută de canoane sau nu, iar restul nu mai contează. Important este ce spune preotul nepomenitor, nu dacă el respectă tradiția Bisericii Ortodoxe.asa cum au facut si Sfintii
24.
Care Sfinți Părinți au procedat așa? În afară de Sf. Teodor Studitul, despre care s-a spus.
30.
Da, este un minus faptul că preoții pomenitori nu au curajul să slujească cu nepomenitorii (nu neapărat în condițiile de nepomenire absolută). Iar cei care au curajul acesta sunt repede sancționați de superiorii lor ierarhici.
33.
Un preot care a întrerupt pomenirea nu poate pomeni un episcopul cretan la slujbe nicidecum. Ar putea fi găsită o formulă de conslujire cu preoții pomenitori, dar mai întâi să fie dorit acest lucru. Adică mai întâi mirenii să nu fie împiedicați să meargă la preoții pomenitori ortodocși; aceasta este miza cea mai mare.
35.
E de râs dacă nu ar fi de plâns. Să vorbești de comuniune în duh și adevăr, dar să refuzi participarea la slujbă tu, ca mirean. E chiar amăgire de sine jalnică.
36.
Chiar așa, tocmai pentru că nu este înțeleasă pomenirea numelui episcopului la slujbe apar dihoniile acestea. Nu presupune acceptarea credinței lui personale, ci a Bisericii pe care o reprezintă. Și evident că nu a fost schimbată credința Bisericii prin Sinodul din Creta pt că nu a fost panortodox. Iar întreruperea pomenirii nu este îngrădire de opiniile eretice ale episcopului, ci semnalare a faptului că acela nu păstrează credința Bisericii și, astfel, nu corespunde cu menirea pe care o are ca ierarh.
Doamne, ajută! Vă rog mult să-mi dați/arătați sursa acestui citat al IPS Iustinian Chira: “Nu ii mai pomeniti pe episcopii eretici ca intrati in duhul lor”. L-am găsit la câțiva nepomenitori agresivi, într-o formă mai lungă (+nu mai mergeți la biserică, stați acasă și plângeți). Personal, nu am găsit nicăieri acest citat, nici în înregistrările cu ÎPS, nici în articole.
Doamne ajută!
Încerc să lămuresc. Ce întrebați dvs se regăsește la pct.1 din exemplificările redate de mine relativ cronologic.
Nu vă pot da sursa acelui citat pt că nu eu l-am dat.
Am scris în preambulul exemplificărilor că voi reda părerile unor creștini nepomenitori (deci citatul apartine unui NEPOMENITOR), cât și contraargumentările, făcute doar la unele opinii, ale altor creștini, temători de schisme ca mine.
Doar contraargumentarea la pct 1 îmi aparține mie.
Am luat de bun, de adevărat citatul atribuit de un nepomenitor oarecare IPS Chira.
Înțeleg că această postare este despre întreruperea pomenirii și despre erezie şi că sunt enunţate opinii valoroase despre subiect. Cu toate acestea, ar trebui totuşi avut în vedere şi efectele de spill-over ale ecumenismului în viaţa bisericii. Spill-over în limbajul european se referă la efectul integrării europene care, deşi vizează un domeniu sectorial, produce efecte concrete şi în domenii conexe sau corelate. Cam la fel văd lucrurile şi pentru problemele noastre.
Este foarte necesar să obţinem gradul necesar de claritate atunci când vorbim despre ecumenism şi despre întreruperea pomenirii, dar fără a scăpa din vedere şi efectele nocive care se produc şi care nu pot fi denunţate direct ca erezie sau încălcare a canoanelor.
În acest sens, revin la incidentul în care Mitropolia noastră, prin vocea părintelui Sturzu s-a dezis de credincioşii care au afişat acel banner „papa=eretic”. La prima lectură a articolului din Ziarul de Iaşi mi s-a părut că ar fi vorba despre o inerţie a părintelui Sturzu, care este purtător de cuvânt, în care pur şi simplu se delimitează din reflex de ceva ce ar presupune mai multe explicaţii decât pare necesar. La a doua lectură ne dăm seama că dezicerea aceasta este mult mai gravă decât o simplă „îngrădire” a Mitropoliei de „fanatici”.
Cu cât ne îndepărtăm temporal de sinodul cretan, observăm că atenţia celor preocupaţi de combaterea ereziei trebuie să se mute spre incidente de acestea, de actualitate, care sunt indirect fructele otrăvite ale ereziei. În acest context îmi pare esenţial să fie lămurite în viitorul apropiat chestiunile ce ţin de sinodul cretan astfel încât să ajungem la zi cu provocările cărora le suntem chemaţi să răspundem. Altfel, vom rămâne într-o permanentă lipsă de sincronizare cu ceea ce se întâmplă în Biserică, fără să avem capacitatea de a repune în discuţie chestiunile de bază, rădăcina problemelor.
Comentariul lui Ioan este foarte bun ca idee de bază, este ceva ce i-am cerut şi eu repetat părintelui Lavrentie să facă, un repertoriu al ideilor, opiniilor, poziţionărilor celor implicaţi în vâltoarea evenimentelor din biserica noastră de după creta. Cred sincer că e nevoie de o platformă, de un dicţionar comun, o oglindă a reacţiilor post-cretante care să fie construit ca punte către diferitele comunităţi de credinţă, către cei care au luat atitudine sau sunt oarecum implicaţi în această înfruntare cu erezia.
Nu ştiu dacă ar trebui ca această platformă comună să fie construită aici, pe theodosie.ro, mai degrabă aş spune că nu. Dar e nevoie să existe un loc comun unde să fie descrise toate adeziunile, mai mult sau mai puţin întemeiate, a conflictelor şi dezacordurilor între persoane astfel încât cei implicaţi să fie impulsionaţi să îşi precizeze, să îşi lămurească poziţia. Nu mă refer la un repertoriu Panarion, de înfierare a greşelilor, ci la un fel de.. facebook (îngăduiţi vă rog! 🙂 ) al celor ce înfruntă ecumenismul, în care să existe posibilitatea descrierii cât mai clare a convingerilor proprii. 🙂
Ştiu că am dus în derizoriu ideea comentariului cu această referinţă spre facebook, dar avem nevoie de un teren comun de împreună sfătuire. De pildă, dacă părintele Ciprian Staicu va vedea că eu îi descriu cu bună credinţă opinia şi poziţia sfinţiei sale, cred că va fi interesat să participe şi să-mi lămurească aspectele asupra cărora eu îl descriu greşit. Acest mecanism simplu, dacă este sincer, cred că are o mare aptitudine de a scoate din împietrire dialogul şi sfătuirea necesare înfruntării ereziei. Nu e asta soluţia, dar este un instrument care se poate dovedi foarte folositor.
De aceea nu sunt neapărat de acord cu ideea lui Ioan de a anonimiza aceste argumente, de a nu indica pe cei care le-au produs pentru că nu trebuie să urmărim denunţarea persoanei acestora ci implicarea în dialog (nu în ceartă şi sminteală).
Rolul (rostul?) acestui articol ar trebui să fie înţeles ca o invitaţie la dialog nu (doar) ca o precizare a poziţiei proprii în raport de o problemă a Bisericii. Iertaţi.
Cu iertare, permiteti-mi sa va contrazic. Cu pr. Ciprian Staicu si cu cei de pe linia aceea nu se poate dialoga. Am incercat si eu si altii mult timp. E inutil, din pacate, e pierdere de timp. Ori esti de acord cu pozitia sa, ori daca nu, oricat de frumos i-ai vorbi, cu oricata deschidere de a intelege opiniile sale, dar venind cu nelamuririle pe masa si cu argumente din istoria bisericii si din Sf. Parinti nu vei primi decat blesteme, nu ti se va raspunde in cel mai bun caz sau vei fi luat la rost si facut albie de porci – poti fi numit chiar si schizofrenic. Pr. nu vrea sa aiba deschidere la dialog – vrea doar sa i se recunoasca opiniile si sa nu indraznesti sa te indoiesti cumva – repet cu vorba frumoasa si pe fondul unor nelamuriri reale, nu din dorinta de a cauta nod in papura, ci din dorinta de a intelege lucrurile mai bine.
O spun nu pentru a-l judeca, dar e bine sa stiti din experienta celor patiti.
Poate nu e bine sa publicati acest comentariu, nu stiu, dar e bine sa stiti cu cine aveti de a face in caz ca veti incerca sa aveti de a face cu el.
Da, am avut de-a face cu părintele Ciprian Staicu, dar cu mine s-a comportat exemplar. Dar am folosit exemplul sfinției sale tocmai pentru că are acestă „reputație bună”, că tactul nu este chiar cea mai înaltă virtute pe care ar avea-o părintele 🙂
Am publicat comentariul dvs tocmai pentru că este ilustrativ pentru modul în care se poate înţelege greşit sugestia cu „facebookul”. Nu este doar părintele Staicu ci, aproape oricine, din orice tabără, s-ar simţi ofensat dacă am începe să-i descriem convingerile şi probabil că ne-am încărca de blesteme.
Scopul nostru nu este să provocăm un dialog forţat ci să ne arătăm deschiderea cinstită către un astfel de dialog. Spun doar că dacă descrii sincer, după puterea proprie de înţelegere, ceea ce reprezintă poziţia părintelui Staicu, apoi ceea ce reprezintă opinia lui Mihai Silviu Chirilă, a părintelui Antim şi aşa mai departe şi, în acelaşi timp, eşti pregătit să schimbi, să-ţi corectezi prompt erorile de înţelegere când cel vizat le semnalează, atunci se creează o formă de dialog pe care se poate construi.
De pildă, dacă eu cred sincer că părintele Ciprian Staicu ţine cu echipa de fotbal Steaua, iar despre Mihai Silviu Chirilă că ar fi rapidist, iar aceste susţineri ar fi neadevărate, părintele Staicu probabil m-ar umple de blesteme precum că, de fapt, a fost din totodeauna dinamovist, dar Mihai ar putea să ne spună (după ce îi trece supărarea că ne-am avântat în astfel de supoziţii) că el a ţinut mereu cu Ceahlăul Piatra Neamţ. În timp, poate altcineva ne explică de ce a ţinut mereu cu Ştiinţa Craiova iar noi îl descriam fan al echipei Farul Constanţa. Simpla dinamică a opiniei sincere exprimată de cineva poate da naştere unei discuţii valoroase despre fenomenul „fotbalistic” de la noi. Iertaţi-mi alegoria 🙂
Sinceritatea operează ca în reclamă, ca picătura de detergent pe farfuriile de grăsime. Este suficient să înceapă cineva cu gândul bun, să nu se apere când primeşte blesteme ci să-şi păstreze mereu vigilenţa pentru adevăr şi cred că s-ar ajunge la roade bune. Nu există aşa ceva acum. Dacă ai fi un creştin oarecare ce vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat de există nepomenitori în România, practic nu ai de unde să afli ce crede fiecare facţiune în parte.
Mai e ceva. Dacă reţinem doar incidentul în care părintele Staicu a blestemat pe cineva, atunci îl legăm de această scădere, îl priponim de acea greşeală. Putem avea în vedere că s-a întâmplat, ca să nu avem aşteptări greşite, dar să lăsăm poarta larg deschisă pentru varianta cea mai bună a părintelui Staicu sau a altcuiva. La început s-ar putea să primim blesteme de la toţi, apoi doar de la unii, iar în cele din urmă s-ar putea chiar şi părintele Staicu să considere că suntem grei de cap şi că merită să-şi piardă puţin timpul cu noi ca să ne explice limpede care este poziţia sa.
Nu insist să se întâmple acest lucru pe situl acesta pentru simplul motiv că cel care descrie are o putere foarte mare asupra celor descrişi. Cred că în raport de efortul necesar pentru un astfel de demers şi în raport de importanţa subiectului, practic s-ar dezechilibra toate aspiraţiile noastre privitor la proiectul theodosie.ro iar platforma respectivă nu ar fi soluţia, ar fi doar un instrument.
Dar sunt convins că cineva, la un moment dat, va face lucrul acesta, măcar pentru a controla prin descriere fenomenul nepomenitorilor. Mi-e teamă să nu ajungem într-un material tip insectar în vreo broşură a patriarhiei sau în vreun curs de sectologie. 🙂
Asa este la inceput, se poarta bine, apoi… Doamne ajuta ca intre timp sa se fi schimbat. Dar nu insist. Doamne ajuta sa va puteti intelege si sa fie bine!
”dacă descrii sincer, după puterea proprie de înţelegere, ceea ce reprezintă poziţia părintelui Staicu, apoi ceea ce reprezintă opinia lui Mihai Silviu Chirilă, a părintelui Antim şi aşa mai departe şi, în acelaşi timp, eşti pregătit să schimbi, să-ţi corectezi prompt erorile de înţelegere când cel vizat le semnalează, atunci se creează o formă de dialog pe care se poate construi” – perfect de acord, asa am incercat si chiar in particular, in discutii private, cu intrebari care sa ma ajute sa ma lamuresc. Nu cu afirmare de opinii. Voiam sa ma lamuresc.
Eu recunosc ca mie nu mi-a iesit, dimpotriva a facut tot posibilul sa puna raca intre mine si alti parinti nepomenitori si sigur, l-am ignorat, nu era treaba mea sa fiu la mijloc in conflicte intre parinti. Recunosc, asta nu mi-a placut. In mod sigur nu sunt experimentata si in mod sigur mi-a relevat patimi si mai am de lucrat cu mine. Bineinteles ma rog pentru el.
Ne dorim cu totii unitate intre nepomenitori, eu cel putin imi doresc. Si mi-as dori foarte tare ca pr. Macarie, pr. Lavrentie si parintii sustinuti de dl Mihai Silviu Chirila sa se inteleaga. Cu ceilalti nu mai am asteptari, am incercat destul! Dar parintii de care am pomenit chiar au capacitatea de a discuta si se pot intelege.
Doamne ajuta sa nu ajungem o secta, dar asta depinde de cat de tare ne vom vindeca patimile. Daca vom considera ca doar noi stim adevarul e foarte periculos.
Apreciez duhul dvs de pace.
Datorită importanței sale, redau mai jos relatarea credibilă făcută de către un creștin din București a unei întâmplări (petrecute cu maximum un an în urmă -2018/2019 ) care prezintă interes în contextul cu (ne)pomenirea. Întâmplarea nu se referă însă la întreruperea pomenirii, ci la judecarea înainte de vreme (vorba vine…) a episcopilor necondamnați sinodal:
Întâmplarea:
„Cred ca ar trebui să ni se frangă inima de milă pt patriarh si ceilalti, adica să ne rugam pt ei, pt întoarcerea lor. Foarte usor se poate aluneca în judecată. Ferească Dumnezeu. Adică din (unele) comentarii se vede disprețul. Mă iertati. Atât de fină e ispita, încât nici nu realizăm că greșim. Să ne doară sufletul pt ei. Patriarhul este foarte bolnav [? – nota mea] după cum știți si nu se știe dacă în ultimul moment mărturisește drept si dă semnalul de alarmă și noi rămânem cu disprețul și… Să nu mă înțelegeți greșit. Noi ne străduim să ținem calea, dar să ne ajute Dumnezeu. Mai jos o sa vă spun ce a pățit o prietenă de-a mea care are cuget ortodox.
Ea încă nu a putut să ia calea îngradirii. Si i s-a spus [cineva i-a dat un sfat – nota mea] că în timpul Sf. Liturghii, la ectenia despre patriarh (“întâi pomenește Doamne pe…”) ea să spună „nevrednic este” și, de curând, după ce a spus asta, deodată a căzut din picioare si n-a mai văzut nimic, însă a auzit o voce (spunea că este a Domnului Hristos) care i-a spus: “cum iți arde sufletul pt nepoatele tale, asa să-ți ardă sufletul pt patriarh”.
Nu si-a revenit imediat.
Ce să ințeleg [de aici]? Că ea a ascultat [de sfatul neinspirat cu zicerea fie și numai în gând a lui „nevrednic este” – nota mea] ce i s-a spus și așa spunea, însă Domnul i-a arătat că greșește.
Eu i-am spus că eu, nestiind ce să spun (cand eram „între ziduri”), cand se spunea ectenia aceea, spuneam: “Doamne, iartă-l si luminează-l, ajută-l sa se dezică”.
Atunci s-a gândit că nu a placut Domnului acele cuvinte. Mi-a spus să am mare grijă că foarte ușor și pe nesimțite se poate aluneca. Am înțeles că trebuie mare grijă cum ne exprimăm si ce gândim, dragii mei. Domnul să ne ocrotească cu Darul Său.
PS: Problema care o avea legat de nepoate o știa numai Dumnezeu si nu a spus-o nimănui, nici măcar Duhovnicului. În rugăciunile ei se ruga pt ele. Trăiau de ani de zile necununate.”
Şi eu am spus „nevrednic este” la ectenie, până la sinodul din octombrie 2016 când au fost confirmate documentele din Creta. După care, timp de un an şi câteva luni nu am mai mers la biserică. Acum merg la slujbe la mine în parohie şi tot „Doamne, iartă-ne şi ne luminează” zic şi eu, dar în gând. Încerc să compensez cu mărturisirea împotriva ecumenismului acolo unde găsesc prilej, fără să mai tulbur pe cei de la slujbă. Altfel, este o experienţă destul de grea de dus, să spui „nevrednic este” într-o parohie unde până mai ieri ai fost ca acasă, iar dintr-o dată devii ultimul paria. Uluitor cum se schimbă uneori inima celui de lângă tine, frate creştin fiind.
Experiențele personale greu pot fi extinse asupra tuturor. Totuși eu remarc că e dificil să acționeze un credincios simplu în virtutea unor instincte și a unor informații precare pe subiect. Foarte ușor se strecoară sentimente pătimașe de judecare, răzvrătire, mândrie și superioritate. Acestea sunt absolut străine duhului creștin pentru care mergem la slujbe.
Este necesară o conștiință puternică, ce vine fie din cunoștințe dogmatice solide și credință trăită, fie din urmarea unor oameni care dau un ton bun, sănătos și credibil. Totul trebuie să fie constructiv, nu contestatar. Este foarte răspândită critica la adresa a orice, dar mai puțin atitudinile ziditoare, formatoare. De aceea, reacția față de Sinodul din Creta o văd ca una pozitivă, de apărare a credinței și tradiției ortodoxe, nu de blam la adresa ierarhilor. Sper să găsesc timp să alcătuiesc pe viitor câteva materiale explicative pe acest subiect.
Până atunci, iată o mostră de raportare la eretici care nu e nici ecumenistă, dar nici fanatică: https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/trebuie-sa-avem-mila-fata-de-necredinciosi-nu-ura
Îndrăznesc să vin şi eu cu „istoria” mea, pe scurt. Am încetat să mai merg la „biserica oficială” şi mi-am părăsit duhovnicul (cel care mă scosese din noroiul patimilor cu doar 7 ani înainte) la începutul anului 2017. Duhovnicul meu nu era ecumenist, era doar, în opinia mea „atotştiitoare” de atunci, „insuficient de mărturisitor”. Într-un fel de stare de „euforie mărturisitoare” fiind, am căutat să-mi găsesc alt duhovnic printre nepomenitori, frecventând, cât de des am putut, liturghiile săvârşite de aceştia în diverse părţi ale ţării. În ciuda „râvnei” mele, am colecţionat numai sminteli de prin toate locurile pe unde am ajuns. Am mers de câteva ori şi în altă ţară ortodoxă (care nu a participat la sinodul din Creta) unde totul a fost foarte frumos, dar unde un călugăr cu care am discutat problemele mai în amănunt m-a trimis înapoi la biserica şi duhovnicul pe care le părăsisem. Cu toate acestea, „râvna” a luat-o înaintea ascultării şi am tot căutat duhovnic nepomenitor şi slujbe „adevărate”.
Nici duhovnic dătător de pace nu am găsit, nici încotro să merg nu mai ştiam. Trecuse aproape un an şi inima mea era ferfeniţă de lipsa liturghiei şi a duhovnicului. M-am întors la biserică şi la duhovnicul părăsit, în urma unui imbold lăuntric brusc şi greu de stăpânit, în ziua de 24 februarie 2018 (Întâia şi a doua aflare a Capului Sf. Ioan Botezătorul). Nu am realizat, decât în timpul Sf. Liturghii, auzind cântările, că ziua respectivă era închinată celui mai mare om născut din femeie, la care mă rugasem în mod special în tot anul în care lipsisem din „biserica oficială”. Duhovnicul m-a primit ca şi cum ar fi scrutat zările aşteptându-mă să revin şi ca şi cum el ar fi greşit…
Cât despre fraţii creştini care s-au comportat ca şi cum aş fi murit, pe toată perioada plecării mele, cred că sunt de înţeles dacă mă gândesc la faptul că este bine să fugi de persoanele/evenimentele care te pot face să te clatini în credinţă.
Nădăjduiesc totuşi ca Domnul să-mi ierte greşelile, chiar şi pe cele pe care nu-mi dau seama că le-am făcut, să mă ţină în credinţa Lui cea Sfântă şi Dreaptă şi să mă smerească spre mântuire!
Iertaţi lungimea postării şi iertaţi şi dacă am smintit/tulburat pe cineva prin ceea ce am scris.
PS De consideraţi că nu este oportună „mărturisirea” mea, nu mă voi supăra dacă nu o publicaţi. Iertaţi!
Interesantă experiența dvs, ca și a adminului, dl. Vlad-Mihai.
Îmi folosesc și mie și de aceea țin să vă mulțumesc amândurora.
Undeva în capătul paginii de năzuinţe am făcut referire la o zicere a lui Ward Cunningham, anume că, pe internet, calea cea mai facilă spre adevăr este să postezi răspunsul greşit, nu să pui întrebări.
Există pericolul să fac asta doar de dragul de incita, de a provoca anumite reacţii, dar mai e şi calea sincerităţii, care presupune o anumită vulnerabilitate faţă de publicul înaintea căruia mă manifest. Cumva, încerc să urmez aceasta a doua cale, să fiu sincer în privinţa greşelilor pe care le fac, astfel încât să fiu pricină altora de a învăţa din cele greşite de mine.
Această atitudine o văd ca pe o parte componentă esenţială din ceea ce înseamnă a fi mediocru: o predispoziţie de a te lăsa criticat şi de a pune la comun/a partaja experienţe personale mai mult sau mai puţin reuşite, astfel încât să crească patrimoniul înţelepciunii colective.
În acest context, formularea dvs „ca și a adminului, dl. Vlad-Mihai” deşi este una comună pentru alte situri, aici nu este deloc potrivită. Dacă în alte părţi adminul îşi însuşeşte o anumită autoritate, inclusiv pe fondul subiectului pe care îl propune, aici la noi, folosim zicerea lui Cunningham, atitudine care este complet incompatibilă cu semnificaţia titulaturii de admin astfel cum s-a format în blogosfera ortodoxă. Aşa încât, vă sugerez fie să folosiţi apelativul utzu, aşa cum îmi spun prietenii apropiaţi, sau Vlad, aşa cum îmi spun cunoscuţii. Mai e varianta „Agache” pe care o folosea acum (foarte) mulţi ani fosta mea profesoară de matematică. Nu aş fi chiar încântat de ultima opţiune, dar având în vedere contribuţiile dvs în secţiunea de comentarii a sitului nostru, vă conced acest privilegiu 🙂 Salutări!
Întrucât începând cu ianuarie 2018 am fost (și sunt) aproape de unii creștini care s-au alăturat unui vrednic preot care s-a îngrădit după pseudo-sinodul cretan, nu pot ascunde faptul că în acest răstimp am observat fără să vreau și modul concret în care ne exprimam câte unii la adresa ierarhilor.
Astfel, am sesizat destul de multe exprimări ireverențioase la adresa ierarhilor, dar și a preoților care nu s-au despărțit de comuniunea cu episcopii lor din cauza ecumenismului pecetluit prin pseudo-sinodul cretan. Am trecut peste ele întrucât apăreau în discuții ocazionale; oricum nu eram noi chemați să elucidăm sensul diferit al unor termeni delicați.
Probabil că acele exprimări necuviincioase se întemeiau tocmai pe textul canonului 15 (“Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”) dar și pe alte texte vânturate de noi poporul și preluate din cuprinsul altor sinoade sau indicate ca aparținând unor diverși Părinți ai Bisericii.
Sincer, cred că unii dintre noi nu realizează sensul diferit purtat de către termenii “pseudo-episcop”sau „pseudo-învățător” în diferitele (con)texte. Astfel, deși canonul 15 îi bine numește pe cei care propovăduiesc erezia public şi o învață cu capul descoperit în Biserică “pseudo-episcopi” și „pseudo-învățători”, cred că o face prin raportarea contextuală la Adevărul absolut – care este numai Dumnezeu – însă, în planul acesta pământesc temporal, de „sub vremi” lor li se cuvine în continuare, mai ales din partea mirenilor, adresarea impusă de demnitatea episcopală și învățătorească în care au fost aleși și din care NU au fost scoși (încă) după rânduiala Bisericii. Una-i una și alta-i alta.
Iar de la o înțelegere greșită a noțiunilor se poate ajunge lesne la judecare, la dezbinare între frați și chiar atitudini schismatice, sectare… Să nu fie!
Nu trebuie decât un pas ca să îndreptățim manifestările de defămare față de ierarhi și preoții ecumeniști, considerând că mai importantă este dreapta credință decât viața morală, cuviincioasă. Disocierea între paza minții și paza dogmelor este periculoasă. De fapt, dreapta credință vine din dispoziția de a ne păzi de amăgire. Adresarea cu dispreț și, mai ales, justificarea ei înseamnă naufragiu duhovnicesc, cultivare fățișă a patimilor. Ce folos din aceasta? De aici cred că pornesc toate devierile în ce privește modalitatea de aplicare a întreruperii pomenirii. Când intervine o patimă (disprețul, mândria, judecarea, părerea de sine, suficiența de sine, dar și altele), nu mai funcționează corect mintea și nu mai înțelege bine noimele canoanelor și duhul Ortodoxiei. De aceea sunt destul de dezamăgit că interesul multora este mai degrabă îndreptat asupra articolelor polemice și foarte puțin asupra celor duhovnicești. Asta spune ceva.
Simptomatic este că se vorbește de aplicarea canonului 15, dar el nu impune, nici nu se ocupă cu întreruperea pomenirii, ci cu neîntreruperea ei. Asta arată orbire și neatenție. Canonul 15 nu impune, ci doar cauționează întreruperea pomenirii în anumite situații.
Un alt aspect este cel remarcat de Silviu Chirilă, că în textul canonului cel ce propovăduiește o erezie este numit pseudo-episcop, dar și episcop.
Am apreciat ca deosebit de valoroase învățăturile care pot fi extrase, fie direct, fie prin analogie, din studiul tradus de către sfinția voastră (sursa indicată la final) din care am copiat aici segmentul care se referă la atitudinea, modul de gândire al Sf. Iustin Popovici:
„Dar ar trebui clarificat și că în timpurile mai recente Sfinți lăudați chiar de vechi calendariști – precum Arhimandritul Iustin Popovici – nu s-au îngrădit de ecumeniști când au înfruntat erezia.
Pentru a-l cita pe Episcopul Atanasie Ievtici [38] (pp36-37),
Ne-am informat îndeaproape despre fericitul Părinte Iustin și știm că niciodată nu a rupt comuniunea cu vreuna din Bisericile Ortodoxe sau cu un Episcop sau Patriarh, nici chiar cu Patriarhul Gherman al Serbiei (1958-1990) – după cum ‘mint fără rușine’ unii zeloți – nici chiar când Patriarhul Gherman a fost unul dintre ‘președinții CMB’ (un titlu formal și onorific fără vreo condiție obligatorie sau îndatoriri, după cum era cu adevărat participarea Bisericii Ortodoxe Sârbe la CMB). Ca un mădular liber și responsabil al Bisericii lui Hristos, Sf. Iustin a respins profetic și, când a fost necesar, a criticat în formă scrisă (scriind câteva scrisori critice Patriarhului Gherman și Sinodului, inter alia, scrisorile având de-a face cu ecumenismul occidental superficial). Dar nicidecum nu a creat vreo schismă, ci, dimpotrivă, obișnuia să spună: „Schismele sunt ușor de făcut, dar enorm de greu de vindecat” (drept aceea s-a opus ‘schismei americane’ făcută fără de minte și care se adâncea tot mai mult, cum a fost și împotriva ‘schismei macedonene’).
Mai mult, potrivit altor surse[39]
Puțini știau că, în timp ce denunța deschis învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său.”
Este dureros să observi cum apropiați de-ai tăi nu iau aminte la astfel de exemple și cum ajung să se creadă a se afla printre singurii apărători rămași în viață ai Ortodoxiei… Personal cred că într-o anume măsură chiar sunt, numai că, în același timp, se află și mergând ca pe o creastă de munte de pe care vrăjmașul se străduie să-i împingă în prăpastia schismei.
De multe ori am auzit, cu strângere de inimă, mireni nepomenitori folosind expresia „când eram între ziduri” sau asemănatoare, arătând prin acestea că s-au distanțat deja de cei rămași „între ziduri” sau exprimându-și dezaprobarea față de cei care au duhovnic pomenitor sau care mai merg și la bisericile unde slujesc clerici fără cugetare ecumenistă.
Domnul să ne lumineze!
Sursa: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2019/04/despre-fenomenul-sectar-aparut-in.html?m=1
„Sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu și cei care se află în comuniune cu ereticii.”
( Sfântul Ioan Gură de Aur, în P.G. volumul 99, coloana 1048)
Dacă aveți ceva de spus la obiect pe tema asta, e bine primită orice contribuție sau chiar contraargumentare. Mă refer la faptul că citatul pe care-l dați este inexact. Adică, de fapt, e de la Sf. Teodor Studitul, care-l parafrazează pe Sf. Ioan Gură de Aur.
Iar Sf. Ioan spune acestea în „Cuvântarea despre proorocii mincinoși și eretici”, care se găsește tradusă în cartea „Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol.1”, p. 170. Referința din PG 99 este la Scrisoarea 39 a Sf. Teodor Studitul (p. 42 din aceeași carte, unde la nota 5 se dă trimiterea exactă: PG 59, 557-558).
Cât privește textul în sine, el se referă la mesele cu ereticii, la prietenia cu ei și la nepăsarea păstorilor față de dreapta credință.
Deci nu e suficient să postați un text fără explicațiile necesare. Ce vreți să spuneți cu asta? Ce legătură are cu ne/pomenirea ierarhului? A nu da binețe cuiva (după cum cere Sf. Ioan Evanghelistul în Epistola sa a doua vers. 10-11) care vine cu o învățătură greșită este tot una sau presupune a întrerupe pomenirea? A te depărta de eventuale idei eronate dogmatic propagate de cineva în Biserică se face doar prin întreruperea comuniunii sau prin simpla dezicere și păzire de acelea? Există vreo diferență între ereticii condamnați și preoții mincinoși încă nesancționați din Biserică? Acestea cred că sunt întrebările arzătoare.
Tot invocând, la fiecare poticnire, „temeiul patristic”, apare evident că ieromonahul Lavrentie vrea să fie și cu sula-n [editat] și cu sufletu-n rai!
Păi cum dra[editat] să se condamne ecumeniștii pe ei înșiși, când ei fac sinoadele în care se presupune a avea loc (și) condamnarea?
Ieromonahule Lavrentie, ne crezi chiar așa de chiori? Ți se văd copitele despicate de sub sutană!
@Vasile Parascan
Când vă veți tempera exprimarea și, eventual, aveți ceva folositor de spus, vor găsi și comentariile dvs. dispoziție să fie aprobate intacte.
Din păcate, argumentele incorecte sunt cam mereu însoțite de exprimări deocheate.
Probabil punctul esențial pe care-l sugerați este că niciodată ierarhii ecumeniști, care sunt „la butoane”, nu se vor condamna singuri. Nu știu ce reacție sugerați la această situație, dar eu nu pot valida una de păruială. Cred că Hristos nu convinge pe nimeni cu forța, ci cu răbdarea și jertfa proprie. Nu cred că ar avea cineva credibilitate dacă ar folosi alte mijloace în numele Lui. Altfel spus, reacția corectă a clerului inferior și a poporului credincios va întoarce și pe ierarhi, altfel ei vor profitat din atitudinea noastră schismatică arătându-ne cu degetul. Deci o atitudine recalcitrantă, înfierbântată și fără argumente valide nu face decât să-i valideze pe ierarhii aceștia „demonici”, cum i-ar numi unii.
Domnule doctor, părintele a editat un pic comentariul dvs în locurile mult prea licenţioase şi vulgare, care nu vă fac cinste nici dacă aţi fi avut dreptate.
Vă rog mult să formulaţi reproşurile dvs într-un fel în care să putem purta o conversaţie folositoare nu doar interlocutorilor ci şi celor care se vor nimeri să citească.
Îi previn pe cei ce ar dori să se alăture să nu scrie în acelaşi duh pentru că este evidentă predispoziţia spre insultă şi tulburare.
De asemenea domnule doctor, vă rog să aveţi în vedere că dacă reveniţi cu acelaşi mod de adresare nu o să mai puteţi publica comentarii pe blogul nostru, deşi nu cred că o veţi resimţi ca find o mare pierdere. 🙂
Sunt sigur totuşi că puteţi purta discuţia aceasta la alt nivel. Iertaţi!
Ceea ce nu am gasit nicaieri in textul dvs este faptul ca la creta nu s a semnat doar o singura erezie, ca pe vremea Sf. Maxim, ci s a semnat ecumenismul. Adica mama tuturor ereziilor deja condamnate sinodal. Adică toate ereziile intr una singura,adica A-TOT-EREZIA cum spune Sf. Iustin Popovici.
Deci ecumenismul a fost condamnat sinodal de a lungul celor 7 Sfinte Sinoade. Biserica este acolo unde este Capul Ei, Hristos! Cei.care L au tradat a 2 a oara in creta sunt fii tatalui intunericului. Ce intelegere este intre Hristos si Veliar? Nu iti trebuie sinod sa te separi de dracu. Si plus de asta, cine sa il convoace? Minciuno ierarhii? E ca si cum am vrea sa ne îmbătăm din apă. Sa nu fim naivi si sa staruimin rugaciune. Apoi constiinta ne va da raspunsuri.
Unii spun ca este greu de înțeles, dar doar pentru cine nu vrea sa primeasca.
Probabil ați făcut aceste afirmații pe baza unor broșuri apărute pe la noi, care aduc tot felul de acuzații hazardate. Nu, în Creta a fost semnat un anumit tip de ecumenism, nu în forma grosolană a pan-ereziei. Mai exact, e vorba de abaterea ecleziologică despre existența unor Biserici nedepline, care ar fi și ele membre și părtașe la trupul lui Hristos, chiar dacă au abateri doctrinare.
Pentru cineva cu adevărat și onest interesat în acest subiect, am făcut o analiză punctuală a abaterilor dogmatice în acest articol despre greșelile din Creta. Menționez în plus că textul cretan conține o frază care spune explicit că „Bisericile și confesiunile neortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii una, sfântă, sobornicească și apostolească” (pct. 21 din documentul despre ecumenism), dar și diferite alte expresii mai ambigue care spun același lucru. Ori, această precizare face din ecumenismul parafat acolo să nu fie pan-erezie, ci doar una de nuanță ecleziologică.
Un argument în plus contra celor sugerate în comentariu este faptul că a existat o erezie nouă care cuprindea pe una veche, dar a fost necesară o condamnare sinodală, nu era privită ca fiind osândită din fașă. Monotelismul era o formă de monofizitism, dar nu a fost tratat ca erezie deja condamnată, spre exemplu.
Îmi pare rău să concluzionez că acest comentariu este o dovadă în plus a întunericului duhovnicesc al multor nepomenitori, care face ca atitudinea lor să se înscrie în zona răzvrătirii fanatice, nu a apărării dreptei credințe. Nici măcar nu știu ce s-a semnat în Creta.
Este necesară o scoatere a nepomenirii din zona aceasta obtuză și o încadrare pe o linie cu adevărat bisericească dacă se dorește să fie de folos și ziditoare, cred eu.