Apărută în anul 2017, biografia „Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea şi căderea Căpitanului” scrisă de istoricul Oliver Jens Schmitt a ratat o dezbatere necesară în categoria intelectualilor de condiţie mijlocie, în parte şi din vina autorului care, într-un interviu ulterior, a expus păreri şi acuze vădit exagerate la adresa Bisericii Ortodoxe Române, trădând anumite prejudecăţi care, în ochii multora, au aruncat în derizoriu importanţa muncii sale de arhivă şi exclusivitatea unor puncte de vedere dovedite fără rest în cuprinsul cărţii sale. Scandalul public iscat de acele declaraţii a ocazionat un răspuns oportun emis de domnul Dan Dungaciu, cel care este una dintre minţile cele mai sclipitoare ale societăţii noastre (de ale cărui convingeri geopolitice, exprimate public, însă ne delimităm).
În urma acelei controverse, compromis fiind publicului larg prin atitudinea sa vădit părtinitoare, istoricul Oliver Jens Schmitt a rămas izolat în poziţia de client al unor cercuri intelectuale fără mare credibilitate în rândul nostru. Ceea ce este un mare păcat întrucât biografia Căpitanului rămâne una dintre importantele cărţi de istorie apărute la noi, aspect sesizat şi de domnul profesor Andrei Marga, cel care a publicat în urmă cu două săptămâni în Cotidianul.ro un articol recenzie pe care îl preluăm în extras. În final vom adăuga consideraţiile noastre referitor la cele expuse în pagina de Năzuinţe despre ordinea în care considerăm că ar trebui iniţiate procedurile de canonizare a sfinţilor secolului trecut.
Oliver J. Schmitt: „statul profund“ al anilor treizeci
(…) Avem acum pe standuri, în traducere, o nouă monografie istorică de mare pondere: cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” (2016, Humanitas, București, 2019). Profesorul vienez abordează un moment de convulsii adânci din istoria României și produce o cotitură istoriografică.
Nu este nevoie de multe cuvinte pentru a evidenția importanța temei. Vrem-nu vrem, Corneliu Zelea-Codreanu a ajuns la un moment dat vârful de raliere al politicii și vieții intelectuale din România. Între altele, liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea și “a oscilat între violență și resemnare” (p.225). Inspiratorul său, A. C. Cuza, a fost cel care relansat aberația “opoziției” dintre Iisus Hristos și Vechiul Testament și a fost socotit “mentorul antisemitismului european”(p.281). Această aberație, pe care nimeni cu oarecare greutate nu o mai frecventase de secole în Europa, a fost și platforma de gândire a lui Corneliu Zelea-Codreanu.
Oliver J. Schmitt împărtășește opinia că doar Corneliu Zelea-Codreanu l-a egalat pe Hitler în „gândirea lui monomană a catastrofei” și că Legiunea „a fost probabil cea mai interesantă și cu cele mai multe fețe dintre toate mișcările fasciste” (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1969, p. 225-226). El adaugă evaluarea sa: “Cu o carieră axată pe propria țară, Codreanu face parte dintre politicienii de opoziție cu cel mai mare succes în istoria recentă a Europei. …. El a fost singurul conducător european al studenților care a reușit să mobilizeze, grație mișcării sale, o țară întreagă, și anume nu dintr-o poziție de extremă stângă, ci de extremă dreaptă” (p.336). Efectele acțiunii lui nu au fost oarecari, în context și mai târziu.
Monografierea realizată de Oliver J. Schmitt stă pe o documentare practic exhaustivă în arhive românești și străine, pe buna cunoaștere a istoriei Europei și pe stăpânirea procedeelor istoriografiei actuale. În vreme ce istoriografia de la noi – dominată mai nou de scrierea propagandistică a istoriei, de cea liricoidă, și chiar de cea comercială – nimerește greu istoria istorie, în volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” se află cu totul altceva, Anume, o reconstituire istorică fără resturi, care lasă să se exprime unghiuri de vedere diferite spre a capta ceea ce s-a petrecut efectiv și încadrează competent faptele în epocă, după ce aceasta este bine cunoscută.
În tema Corneliu Zelea-Codreanu, Oliver J. Schmitt are incontestabil întâietatea în a da o scriere bazată pe parcurgerea arhivelor. El observă că, până în zilele noastre, “afirmațiile științifice privind Legiunea pornesc de la surse documentare extrem de limitate. Cercetarea internațională face apel mai ales la lucrarea lui Armin Heinen, fără a recurge la materialele de arhivă. Dar și cercetătorii români, care nu sunt nevoiți să depășescă bariera lingvistică, au tendința de a lucra cu materiale tipărite, evitând mai curând arhivele” (p.366). Evantaiul surselor și explorării sale este larg, încât Oliver J. Schmitt poate să remarce: “Codreanu apare astăzi atât de retras și premodern tocmai pentru că este cunoscut doar din imagini statice – fotografii și representări idolatre realizate de adepții săi” (p.226). Alte surse au fost distruse, dar trebuie încercată recompunerea datelor pe cât posibil din materialele păstrate. Oliver J. Schmitt își ia pe umeri această aspirație și o convertește într-o reușită ce se cuvine salutată din capul locului.
Rămâne istoricilor de profesie să examineze volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” în optica lor specifică. Doar că, pe cursul temei, Oliver J. Schmitt ajunge să descrie statul român al anilor treizeci, iar ceea ce el observă, cercetând in extenso ceea ce s-a petrecut, este argumentat solid. De aceea, mă refer în comentariul de față doar la tabloul statului român al anilor treizeci, plecând de la observația, pe care am făcut-o și altădată, că istoria secolului al douăzecilea ar trebui scrisă, în sfârșit, și în România. Anii treizeci, cu deosebire, ar trebui priviți mai atent, inclusiv pentru a înțelege istoria ulterioară. Nu este vorba de a face din trecut explicația, căci, în definitiv, formele mai complexe explică cele simple, nu invers. Dar, din precisa reconstituire a istoriei acelor ani de distrugere a constituționalismului democratic și încărcați de abuzuri și eșecuri este de învățat.
Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” aduce numeroase argumente pentru ideea că statul democratic prevăzut în Constituția României din 1923 a fost dublat în fapt, tot mai mult pe măsura înaintării în timp, de un “stat profund”. Prima și hotărâtoarea caracteristică a României timpului era, de altfel, “slăbiciunea instituțiilor statului, care nu puteau rezista presiunilor regelui” (p.127). Labil civic și moral și gata să instrumenteze orice în interes personal, acesta nu a putut fi păstrat în limitele Constituției. Iar de aici nu avea ce să urmeze decât desfigurarea democrației, manipularea organizată a cetățenilor, conflictualizarea societății. S-a putut astfel ajunge la ceea ce Constantin Argetoianu semnala în epocă: “singurul lucru organizat în România e jaful și șperțul” (p.128). Restul s-a transferat arbitrarului și abuzului.
Oliver J. Schmitt constată grava răsturnare din organizarea și funcționarea țării în anii treizeci. El observă că “România era guvernată … de un stat profund a cărui expresie (desigur nu exclusivă) era camarila. Serviciile secrete, armata, oamenii de afaceri importanți, lojile masonice, intelectuali ambițioși, aveau mai multă influență decât Parlamentul și instituțiile prevăzute de Constituție…. Statul profund era, din punct de vedere mental, în mare măsură ancorat în epoca de dinainte de 1914; era elitist și se limita la un cerc de bărbați aflați în competiție, care se cunoșteau bine personal…. În acest fel, puterea esthablishment-ului nationalist-conservator trebuie să dobândească o nouă bază de masă, fără a se schimba în mod substantial” (p.338-339). Înainte de orice, acest “stat profund” a slăbit România.
Pe acest fundal, al unei “boli politice și morale”, pe care “boala economică” a acelor ani a intensificat-o, și al unui stat paralel, s-au produs ascensiunea și declinul lui Corneliu Zelea-Codreanu. Fapt este că “în România interbelică, serviciile de informații, care supravegheau întreaga viață socială importantă din punct de vedere politic, reprezentau, probabil, cea mai eficientă componentă a administrației. Statul era autoritar, un stat al poliției și informatorilor, orice politician trebuia să ia în calcul acest domeniu din umbră” (p.252). Oliver J. Schmitt avansează la fiecare pas probe ale acestei descrieri. Cartea sa este, într-un fel, romanul impecabil, dar care rămâne mereu sub controlul factual, al statului dublat.
Și atunci și mai târziu, mulți s-au drapat cu meritul de a se fi opus alunecării spre dreapta extremă. Destui mimau democrația, dar efectiv făceau invers. Faptele lor spun cu totul altceva decât sprijinirea democrației. Bunăoară, “când Armand Călinescu combătea Legiunea fascistă, el nu apăra democrația, ci dictatura regelui. Ideologia lui nu aducea nimic nou, ci prelua elemente de recuzită ale acelui legionarism care pătrunsese adânc în porii societății românești – atât de adânc, încât gândirea și limbajul legionar impregnau chiar și concepția despre lume a adeversarilor politici” (p.306). Câți nu s-au dat democrați, dar nu erau în stare să gândească decât în termenii zilei, adică ai sprijinirii dictaturii? Eventual, al unei noi dictaturi!
Camarila a avut cu deosebire un rol distrugător. Oliver J. Schmitt o spune răspicat: “camarila nu poate fi obiect de bârfă pentru cercetare, ci, ca fenomen politic, trebuie privită împreună cu efectul ei destabilizator asupra statului și societății”. Ea a fost servită de “serviciile secrete care pătrundeau până în vasele capilare ale elitelor” (p.128). Aici, în aceste organizări, erau “cei care ani de zile au subminat instituțiile și statul constituțional, au deturnat finanțele statului, mai ales bugetul militar, au dezbinat partidele, sprijinindu-i la un moment dat pe sub mână, pe radicalii de drepta” (p.129). Aici se aflau aceia care “au lăsat țara fără apărare și prin faptul că n-au susținut nici un fel de valori politice, au ignorat starea jalnică a maselor largi ale populației și au creat, prin oportunism, cinism și corupție, o atmosferă care nu putea decât să-i îndârjească pe cei care credeau în reguli” (p.129).
Neavând vreo analiză economică și politică și cultivând un moralism străin de considerente de drept, Legiunea s-a aruncat în pretenții tăioase și zgomotoase, dar goale. În interior, Legiunea se proclamase “ <școală a omului drept>, nu doar o organizație de luptă” (p.258) – o școală având ca temă formarea “Omului Nou”. “Legionarii erau convinși că trebuie să intre în lupta credinței împotriva puterilor infernului”(p.270) spre “mântuirea” neamului. În exterior, “Codreanu își definea poziția având ca idee de bază respingerea explicită a Uniunii Sovietice“(p.268). În optica sa, “doar asocierea cu Italia și Germania ar fi putut proteja țara de amenințarea Uniunii Sovietice staliniste” (p.233). Locul examinării lucide și al soluțiilor mature l-a luat, în interior și în exterior, obsesia.
Legiunea a mobilizat un sprijin masiv din societatea românească a vremii și resurse considerabile, inclusiv financiare. Numai distrugerea de către Căpitan a arhivei, spre a nu cădea în mâna adversarilor săi, privează posteritatea sa de cunoașterea exactă a listei donatorilor. Lui i s-au alăturat mulți și dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai timpului. Oliver J. Schmitt lasă să se sesizeze cât de ramificată era susținerea Legiunii și care au fost oscilațiile actorilor politici și culturali principali de atunci. Tabloul pe care îl oferă volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, pe baza arhivelor, este în multe privințe nou și obligă la reconsiderări.
Prin Căpitan, avem, iarăși, în istoria României ascensiunea politică a unora care nu sunt fruntașii profesionali și culturali ai generațiilor lor. Din nivelul absolvirii liceului și al studiilor sale, ne dăm seama că și Corneliu Zelea Codreanu intră în categoria inșilor cu pregătire lacunară, despre care vorbeau, în alte împrejurări, Stendhal și Thomas Mann, care au acuzat punerea destinelor țărilor în mâinile pripășiților. Precum Mussolini și Hitler, “Codreanu se distanța explicit de orice program concret” (p.240) – în ce-l privește din motive religioase: el voia să pună în lucru un plan împotriva Satanei” (p.113). “Codreanu nu era un teoretician: îi ataca pe Lenin și pe Troțki fără să fi citit vreodată un rând scris de aceștia. Nici nu considera că e necesar așa ceva” (p.88). El își prelua universul de idei din tezaurul mai curând folcloric. Altceva nu intra în sfera lui de interes.
Anii treizeci au fost dominați de scăzuta prețuire a vieții omului în Europa, iar actorii României acelei vremi nu s-au lăsat deloc mai prejos. Nu competiția ci lovitura forma miezul politicii. Folosirea instituțiilor statului pentru înlăturarea rivalilor și recursul la asasinat ca mijloc politic păreau în firea lucrurilor. Și Legiunea și statul nu ezitau să caute anihilarea fizică a preopinentului. Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.
Închisoarea era concepută tot mai mult ca exterminare a deținutului, după procese neduse până la capăt. De pildă, “acțiunile ministrului de interne erau bine ticluite. Codreanu trebuie istovit în izolare, nu numai psihic, ci și fizic. Într-adevăr, vechea tuberculoză i-a reapărut” (p.300). Pe lângă atrocitățile comise de membrii ai Legiunii, aruncarea de vie într-un crematoriu a șefei femeilor legionare, omorârea prin sugrumare a Căpitanului ilustrează și ele mentalitatea orientată spre lichidarea fizică.
Mereu bazată pe fapte, argumentativă și cu imaginea vie a întregului, analiza din volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului ” ajunge să tematizeze orientarea culturală a celor care ajung la decizii. Cu o documentare lărgită, Oliver Jens Schmitt aduce în relief un fapt prea puțin examinat: “elitele României Mari erau marcate de fobii, se vedeau amenințate din toate părțile și cunoșteau un sigur limbaj, cel al forței statului, și un singur model de organizare statală, cel al centralismului francez, care trebuiau să aducă și țină laolaltă o țară eterogenă, cu sau fără voia ei. De aceea, în perioada interbelică, aproape fiecare guvern a făcut apel la legea marțială: la granița cu Uniunea Sovietică, în Basarabia, ea era aproape permanentă, dar și în alte părți ale țării era instituită pentru manipularea alegerilor” (p.20). În țară se instalase, în orice caz, o “atmosferă de violență structurală din partea statului și a sistemului social și de violență fizică fățișă” (p.21) din partea unor grupuri. Iar această orientare a avut efectele ei nefaste, căci desfigurarea democrației se plătește mai scump decât orice. (…)
Vă îndemnăm la o lectură integrală a articolului publicat pe situl Cotidianul.ro
Nota utzu: Domnul profesor emite în două rânduri consideraţii despre care cred că îi reprezintă convingerile dar care au şi natură defensivă, pentru a se pune la adăpost de eventuale acuzaţii precum sunt cele care se vântură de regulă prin spaţiul public de la noi. Aşadar, domnul profesor reţine în formulări brutale şi neînsoţite de precizări totuşi necesare, chiar de la începutul articolului, faptul că „liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea” şi, mai departe, că „Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.” Însă, atât articolul său dar mai ales cuprinsul cărţii recenzate, lămuresc destul de limpede, iar acolo unde nu o face expres cartea o evidenţiază prin contrast, împrejurările concrete şi complete în care s-au produs aceste evenimente, care au devenit un loc comun în propaganda anti-legionară, dar care schimbă datele morale în mod esenţial.
În afara acestor rezerve însă, ceea ce găsesc că este foarte valoros în această carte este demonstraţia amplă a două chestiuni esenţiale, care în termeni actuali s-ar rezuma la caracterul ofensiv-terorist al statului şi al elitelor acelor vremuri şi, în al doilea rând, la decuplarea imaginii Căpitanului de imaginea Mişcării Legionare ca organizaţie socială, culturală şi politică. Dacă despre caracterul terorist al statului profund/paralel se face discuţie şi în articolul recenzie de mai sus, cu privire la chestiunea diferenţierii între persoana Căpitanului şi Mişcare, avem practic un început de drum, în răspăr cu poza istorică anterioară, care insista să-l confunde în mod obligatoriu şi sub ameninţarea unor sancţiuni exprese pe Corneliu Zelea Codreanu cu mişcarea pe care a fondat-o. În susţinerea acestei opinii, amintesc scandalul public iscat de aprecierile ziaristului Ion Cristoiu în emisiunea Eugeniei Vodă cu privire la moralitatea Căpitanului şi acuzele atunci formulate. Odată cu publicarea acestei cărţi, această confuzie obligatorie devine caducă, autorul fiind nevoit să constate că Mişcarea Legionară a avut un parcurs propriu care nu poate fi suprapus peste evoluţia personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu.
Iar în legătură cu această evoluţie, cartea oferă o imagine suficient de bine documentată şi de interes pentru noi mai ales din punct de vedere al vieţii sale duhovniceşti, evoluţie strâns legată de prigoana la care a fost supus de „statul profund” pe care îl denunţă profesorul Andrei Marga. Descoperim aşadar un Corneliu Zelea Codreanu retras, care se izolează în rugăciune, care se retrage repetat singur în munţi pentru perioade îndelungate care ar ruşina pe mulţi dintre monahii zilelor noastre, conştient de răspunderea imensă pe care o avea faţă de membrii mişcării sale, cutremurat de limitările capacităţilor organizaţionale din acele vremuri dar mai ales de neputinţele omeneşti ale celor din preajma sa.
Faptul că Oliver Jens Schmitt este complet lipsit de sensibilitate duhovnicească îl face să descrie în termeni dispreţuitori sau, în orice caz, depreciativi elemente de mare importanţă religioasă pe care le caracterizează ca fiind accese mistice, regim alimentar drastic, resemnare şi auto-recluziune, abandon şi decuplare, fără să înţeleagă că împreună cu celelalte date pe care le furnizează, lasă să se întrevadă o trăire a credinţei la o profunzime care este absolut incompatibilă cu suma descrierilor acuzatoare, mult prezumţioase, care totuşi nu lipsesc din cartea sa.
De pildă, este invocată şi în recenzia de mai sus dar şi în carte, „obsesia” Căpitanului pentru anumite opţiuni geopolitice, cumva ca sugestie pentru prezumtiva trăsătură fanatică a personalităţii sale, dar respectiva obsesie este absurdă şi de neînţeles dacă o privim prin lentila trăirii mistice pe care istoricul o documentează atent, dorind să ne arate că prestigiul personal este efectul unor simple idolatrizări postume şi a contagiunii psihologice de masă. Iar absurditatea se justifică fără a mai cerceta scrierile care ne-au rămas de la el despre aceste subiecte geopolitice, care oricum infirmă prin luciditate cu care au fost cercetate astfel de caracterizări. Dacă ar fi să primim concluziile autorului am fi conduşi către ideea unor personalităţi duble/multiple ale Căpitanului, către ideea unor tulburări de personalitate sau instabilităţi psihice, opinie care se elimină de la sine.
Acrivia cu care istoricul documentează elemente despre care crede că ştirbesc imaginea de conducător mitologic a Căpitanului, pe care îşi propune să o combată, încercând să arate că acesta a fost un simplu om (slab), un lider fără consistenţă, care finalmente a scăpat din mână evoluţia organizaţiei sale, de fapt confirmă, în opinia mea, existenţa unei vieţi de sfinţenie care se reclamă a fi cercetată de Biserică cu instrumentele şi pentru folos proprii, făcând abstracţie de mizele politice, de împrăştieri în analize politice, evoluţii şi consecinţe culturale şi alte astfel de lucruri fără importanţă.
În acest context, insist că este oportun ca, atunci când vom primi de la Domnul vigoarea necesară acestui demers, analiza dosarelor de canonizare a sfinţilor secolului trecut să înceapă de la Corneliu Zelea Codreanu. Nu doar prioritatea cronologică recomandă această ordine, cât mai ales existenţa unei linii de filiaţie morală şi spirituală de netăgăduit între Căpitan şi mucenicii care s-au format în contact cu năzuinţele sale.
În susţinere, fac trimitere la o comparaţie fără putere de convingere dar care ar putea fi utilă pentru a înţelege de ce insist cu privire la această ordine de prioritate la canonizare: mă refer la filiaţia spirituală indirectă existentă între Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe de o parte, iar în oglindă, între Corneliu Zelea Codreanu şi Valeriu Gafencu (cel recunoscut fără rezerve drept Sfântul Închisorilor).
Nu am în vedere doar circumstanţele personale pentru fiecare dintre aceşti sfinţi, cât mai ales înrâurirea vieţii unora asupra celorlalţi. Este rezonabil să presupunem că în lipsa sfinţeniei ascendenţilor (Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi cel pe care eu îl consider Sfântul Mare Mucenic Corneliu) cei care le-au urmat ar fi avut un alt parcurs duhovnicesc. Şi Sfântul Neagoe Basarab şi Valeriu Gafencu sunt sfinţi isihaşti, foarte apropiaţi în datele lor personale, dar consider că aceeaşi apropiere poate fi regăsită şi în trăsăturile ascendenţilor, ale căror similitudini de personalitate şi caracter sunt pe alocuri surprinzătoare.
Aşa cum lipsă de înţelepciune este să desconsiderăm Vieţile Sfinţilor în evoluţia noastră duhovnicească, îmi pare rezonabil să cred că exemplul vieţilor celor doi înaintaşi a fost determinant pentru sfinţenia celor ce le-au urmat, cu atât mai mult cu cât întreaga lor personalitate s-a format în halo-ul primilor. Or, sfinţenia se atinge prin sforţarea tuturor puterilor sufleteşti, la a căror dezvoltare niciun element nu este de prisos. Cum oare ar fi putut ignora cel ce a urcat pe tron în anul 1512 domnia de jumătate de veac a domnitorului plecat la ceruri în anul 1504? Cum am putea ignora influenţa Căpitanului asupra evoluţiei spirituale a celui ce s-a maturizat în Frăţiile de Cruce?
Deşi nu există stipulat un criteriu cronologic la stabilirea ordinii în care se deschid şi se primesc în analiză dosarele de canonizare, consider că la aceasta îndeamnă simpla cuviinţă şi evlavie a credinciosului de rând. Însă dincolo de toate cele scrise mai sus, nădăjduim ca Domnul să le rânduiască pe toate după înţelepciunea Sa, la vreme potrivită.
Sunt bine-venite informațiile istorice despre condițiile politice și sociale din interbelic pentru a ne face o imagine mai corectă despre acele vremuri. Bineînțeles, în special despre legionari și Căpitan.
Cât privește canonizarea și considerarea lui Codreanu ca sfânt, asta îmi vine greu să accept în acest moment. Poate și din puținele informații pe care le am despre personalitatea lui. Parte și pentru că argumentele din articol nu mă conving pentru că nu ating exigențele mele cu privire la sfințenie/canonizare.
Imaginea pe care mi-am făcut-o despre el este a unui conducător providențial politic și social. Un bun român, chiar și un bun creștin, dar nu la un nivel de sfințenie. Din memoriile scrise în ultima perioadă de detenție desprind un suflet nobil, dedicat, dar mai puțin avizat și implicat în trăirea credinței, mai ales într-un mod autentic ortodox. Rugăciunile către Anton de Padova și aprecierile pe marginea Noului Testament (în special Epistolele Apostolului Pavel) mie îmi par cam superficiale, fără o înțelegere în duh, fără a fi sub înrâurirea credinței autentice.
Merită explorat mai mult subiectul, dar deocamdată asta simt. Pe lângă faptul că și alții au simțit să stea deoparte de Mișcarea Legionară, cum ar fi Mircea Vulcănescu, deși simpatizant.
un criminal precum codreanu e un bun crestin? wow. conducator providential? wow. mda, am uitat ca biserica a fost bot in bot cu legionarii si sunt numerosi membri ai ei antisemiti si xenofobi.
Vă rog eu frumos, nu mai bateți câmpii!
Dimpotrivă, Biserica s-a dezis de legionari prin Patriarhul Miron, care era și prim-ministru. Iar Codreanu chiar nu a fost de acord cu asasinatele.
Ideea de bază este că mișcarea legionară trebuie studiată mai serios. Chiar și Cristoiu și-a manifestat aprecierea după ce a cercetat fenomenul. Nici eu nu cunoac multe, dar atitudinea apreciativă a p. Iustin smerită chiar ar trebui să pună pe oricine pe gânduri.
Acuzați pe ortodocși de îndoctrinare, dar dați dovadă de o îndoctrinare crasă și surdă. Nu merge așa, nu ajungem nicăieri. Probabil doar la compromiterea oricărui demers bun și atât.
nu s-a dezis deloc, doar a indemnat la liniste dupa asasinarea lui I.G. Duca. Cu juma de gura. Iar tovarasul Iustin e supus si el greselii, sa nu uitam ca a colaborat foarte bine cu securitatea si l-a durut undeva de demolarea bisericilor din Bucuresti, printre altele. eu n-am acuzat pe nimeni de indoctrinare, plus ca nu toti ortodocsii falsifica istoria si vor sa reabiliteze criminali antisemiti.
Eu m-am referit la Părintele Iustin Pârvu, care nu a fost deloc tovarăș.
Nu putem face pe Codreanu legionar antisemit. Doar și-a apărat țara și atât. La ce represiuni crunte au suferit legionarii, merită mai multă înțelegere. Dacă ar fi să fim echidistanți, mai întâi ar trebui condamnați cei care au acționat împotriva lor.
Tocmai o cercetare mai atentă a istoriei îmi doresc și eu. Modul cum a fost ucis CZC a fost drept?
Nu sunt legionar și nici pro pt că am altă structură ca monah. Doar atât: nu e drept să fie lovite o mișcare și o persoană ce au fost corecte în esența lor. Cel puțin din ce cunosc, nu merg până acolo încât să-l privesc pe Codreanu ca sfânt. Cu toate că au existat legionari chiar sfinți, cum ar fi Valeriu Gafencu, Ianolide, pr. Calciu…
@ana
Nu întâmplător am preluat articolul domnului profesor Marga ci tocmai pentru că scoate în evidenţă cele două chestiuni despre care am făcut menţiune în notă. Multă vreme am trăit cu imaginea perioadei interbelice ca timp mitic, acea perioadă de creştere economică şi de înflorire culturală, în care totuşi s-au manifestat şi nişte „fanatici”. Ei bine, „statul profund” înfierat în recenzia domnului Marga de fapt a fost cu mult mai mult de atât, a fost un stat realmente criminal, în sensul propriu al cuvântului, care şi-a propus şi în practică şi la nivel de principiu exterminarea fizică şi morală a unei categorii de cetăţeni (dintre cei cu convingeri naţionaliste). Lucrul acesta reiese fără tăgadă din această carte şi este o chestiune care, totuşi, nu poate fi ignorată sau desfiinţată ca fiind ceva fără relevanţă. Or această relevanţă încă aşteaptă să fie luată în discuţie, iar această carte este un bun început întrucât confirmă, uneori indirect, multe dintre apărările difuzate de memorialistica legionară. De la acest fond de conflict social vin mai apoi comuniştii cu regimul lor de exterminare totală a legionarilor şi a familiilor acestora, obiectiv care este în mare parte o prelungire a preocupărilor tradiţional represive ale autorităţilor anterioare. Legionarii au rămas „fanatici” în ochii tuturor tocmai pentru că nu s-au plecat, moralmente, acestor încercări de ştergere a lor de pe faţa pământului. Dar Mişcarea Legionară a avut, cel puţin la început, un obiectiv de natură politică şi abia ulterior, sub prigoană, s-au retras spre dimensiunea mistică, aceia care au avut trăirea necesară. Ceilalţi, restul, au eşuat într-o dreptate lumească, în legea talionului, în apostazie, trădare, unii au încercat şi uneori au reuşit răzbunări împotriva celor care, în ochii lor, se făceau vinovaţi de crime de neiertat. Iar aici nu facem doar o numărătoare a morţilor ci trebuie cumva să ne apropiem cu înţelegerea de mediul aparte de represiune care a fost destinat legionarilor, represiune la care mulţi au achiesat implicit (cum e cazul lui Iuliu Maniu), iar alţii nu au fost capabili să o înţeleagă în toate implicaţiile sale (cum cred că este cazul lui Mircea Vulcănescu). ML a fost o iniţiativă care a căutat răspuns unor probleme sociale care erau resimţite ca atare în acele vremuri şi pe care noi încercăm acum să le relativizăm, să le încărcăm de alte semnificaţii. Ţinta mea nu este să repun în discuţie dinamica represivă din perioada interbelică, nu am nicio miză în acest sens. Sunt surse de documentare destule din care fiecare îşi poate forma o opinie proprie, iar opinia mea nu este totuşi atât de departe de cea mainstream.
Însă, mai departe, şi alte cărţi, dar mai ales aceasta, fac o distincţie clară între Mişcarea Legionară şi omul care a fost Corneliu Zelea Codreanu. Înţeleg că există riscul să par un cinic nesimţit pentru mulţi dintre cei ce se vor nimeri în acest colţ de internet şi care, ca dvs, consideră că Zelea Codreanu a fost un criminal în primul rând (nu a fost!), iar în subsidiar, că prin activitatea sa (pentru care există răspundere morală) a determinat, postum, crimele holocaustului din România (foarte spre extrem de discutabil). Ceea ce eu îndrăznesc să susţin este că dacă mutăm atenţia de pe păcatele legionarilor pe cele ale „statului profund” şi de pe Mişcarea Legionară pe omul Corneliu Zelea Codreanu, s-ar putea să ajungem la o cu totul altă discuţie decât cea care este purtată astăzi. Din păcate însă acesta nu este un subiect liber, nu te poţi exprima oricum, tocmai de aceea a fost nevoie să vină un elveţian/austriac să studieze subiectul acesta istoric şi să se pronunţe revendicând autoritatea documentaristului de arhivă, chestiune care pe mine mă irită destul de mult şi pe care o resimt (oarecum) ca pe o umilinţă.
zelea codreanu a fost un exaltat mediocru. daca nu era ucis nu si-ar fi amintit nimeni de el. iar istoria nu poate fi falsificata, a fost un criminal, nicio treaba cu crestinismul. ciudata preferinta unora de a-i declara crestini pe toti tampitii antisemiti si xenofobi. uneori am impresia ca e o campanie din interior de a denigra biserica. altfel, e greu de explicat curentul asta de a sustine ca sunt crestini fel si fel de personaje care, dimpotriva, sunt la polul opus.
Că a fost un exaltat spune şi domnul Schmitt şi pledează insistent pentru asta în termeni şi ton cvasi-insultătoare, că a fost mediocru o menţionează în clar domnul Andrei Marga în articolul de mai sus. Că a fost criminal poate fi adevărat dacă prin asta înţelegem că a făcut ucidere, o ucidere în legitimă apărare pentru care ştim că s-a pocăit îndelung, ani de zile.
Mai departe: ceea ce înţelegem noi astăzi prin antisemit şi xenofob nu este acelaşi lucru cu înţelesul din interbelic, deşi termenii existau. Este un exemplu folosit de criticii de artă, al tabloului care înfăţişează un lan de grâu cu nişte păsări care îşi iau zborul din el, pe care îl privim câteva momente, după care aflăm că acesta este ultimul tablou pe care l-a pictat Van Gogh chiar înainte de a se sinucide şi suntem surprinşi de efectul pe care această informaţie îl are asupra modului în care noi percepem acea operă de artă. Eu nu ştiu sigur câţi dintre noi pot face efortul de a se extrage din cunoaşterea pe care o avem astăzi despre ceea ce înseamnă antisemitism/xenofobie şi să intrăm cu duhul în înţelegerea vieţii din acele timpuri. Nu este vorba despre idolatrizare şi absolutizare aici, ci despre un efort de simţire care să nu fie totuşi unul pătimaş. De asta scriam mai sus că nu oricine este chemat să se pronunţe cu autoritate pe aceste chestiuni, nici măcar când opinia exprimată este cea pe care o susţineţi dvs atât de categoric.
Apoi, despre campania din interior de a denigra Biserica, aceasta nu se poate întâmpla acolo unde există bună credinţă, pentru că un creştin sau altul este supus greşelii, cum spuneam că este posibil să fie cazul meu, dar Biserica, exprimându-se în condiţii de libertate, în duh şi adevăr, este infailibilă. Asta a făcut să avem între cei canonizaţi mulţi sfinţi despre care mă tem că nu ar fi trecut filtrul dvs, aşa cum îl înţeleg eu din comentariile dvs de mai sus. Iertaţi-mă!
relativizarea crimelor si a antisemitismului si glorificarea unor criminali nu va duce niciodata la nimic bun. inseamna doar ca oamenii nu invata nimic din istorie si repeta la infinit greseli. nu degeaba romanii sunt in continuare antisemiti, fiecare gaseste o scuza pentru asta. din pacate, oamenii bisericii in loc sa se uite in prezent si in viitor nascocesc fel si fel de istorii fanteziste despre personaje dubioase din trecut. e o reteta foarte buna pentru a-i pierde pe credinciosi sau pentru a-i sminti cu idei false.
Cred că discutăm totuși despre lucruri diferite și insist să nu ne îndepărtăm prea mult de la obiectul discuției noastre. Vorbim despre o faptă de ucidere în legitimă apărare pentru care Corneliu Zelea Codreanu a fost judecat și achitat. Atât. În privința antisemitismului nu sugerăm relativizari de niciun fel ci, în comentariul meu, atrag atenția că de fapt comitem un anacronism, o eroare de gândire care, din păcate, tutelează dezbarerile despre viața politică din interbelic. Din nou, cartea aceasta ne ajută foarte mult (chiar dacă nu urmărește asta) să scăpăm de acest anacronism.
atat? ca Mihai Stelescu n-o fi fost ucis din ordinul lui? s-au trezit studentii la teologie sa-l ucida miseleste din proprie initiativa. sau asasinarea lui duca, sigur, controla cu mana de fier organizatia, dar n-a stiut. puteti sa spuneti cum vreti, tot relativizare e si incercare de spalare a imaginii unor ucigasi sinistri. imi pare dar n-aveti nicio legatura cu crestinismul, raspanditi numai erezii si fel si fel de fake news. iar eu am lucruri mai bune de facut decat sa-mi pierd timpul cu un site al propagandei ruse. pacat ca sunt fraieri care pleaca urechea la astfel de ineptii.
Cu siguranță cunoașteți mult mai multe decât mine despre acest subiect de vreme ce vă exprimați atât de sigur, chiar și acolo unde alții care au respirat praful arhivelor nu au formulat astfel de concluzii. Totodată cred că pt dvs orice nu este în același duh necruțător de care dați dovadă este relativizare. Nu încerc să spăl imaginea unor ucigași siniștri, nu mă interesează acest lucru, dar înțeleg de ce gândiți astfel. Dacă nu ați fi atât de pătimașă poate ați înțelege și punctul meu de vedere (dacă tot am dialogat) și nu mi-ați mai face procese de intenție. Și da, vorbim despre un anacronism pe care dvs cred că îl faceți, doar că vă e mai comod să vă supărați și să plecați izbind ușa în loc să vă verificați. Mai departe, NU răspândim erezii! Resping acuzația în modul cel mai vehement cu putință și vă cer să vă susțineți punctul de vedere dacă doriți să mai conversăm, aici sau la articolele unde ați identificat atare „erezii”. În rest, de acuzele pt fakenews și propagandă rusească mă apăr prin aceea că atât mă duce mintea. Dar că sper că puținii cititori câți ajung aici (câteva sute) înțeleg că-s bine intenționat și că îmi asum ceea ce fac/scriu în nume propriu. Iertați-mă, vă rog. Doamne, ajută!
@Ierom.Lavrentie
Părinte, argumentele din articol nu au acest scop de a convinge prin putere proprie cu privire la sfinţenia lui Corneliu Zelea Codreanu. Înainte de toate, deşi sunt mulţi cei care îl consideră sfânt, deşi există icoane şi rugăciuni ce-i sunt adresate, totuşi, din câte cunosc, niciunul dintre părinţii înduhovniciţi pe care i-am avut până recent printre noi nu au spus asta. Poate că într-o împrejurare sau alta, au fost şi părintele Justin, părintele Arsenie Papacioc, părintele Calciu şi alţi sfinţi, care să fi exprimat direct sau indirect astfel de gânduri, dar eu nu ştiu să o fi făcut niciunul cu putere, cu convingere, cu caracter de principiu. În acest context nu pot veni eu să fiu cel care decretează sfinţenia lui Corneliu Zelea Codreanu şi să fac din asta o misiune aparte în viaţă.
Dar ceea ce spun este că de la nivelul acesta de jos unde mă aflu, şi intelectual şi sufleteşte, atât cât am avut discernământ, putere şi inimă să cercetez, l-am găsit a fi mare sfânt. Acum nu ştiu care este părerea părinţilor noştri care au trecut prin închisorile comuniste, nu ştiu nici dacă au considerat că acest martir nu a fost mucenic, dacă erau convinşi că nu este un sfânt. Nu ştiu dacă s-au abţinut să spună astfel de lucruri ca să nu smintească, să nu pună în pericol sau sub ameninţare Biserica, dacă au găsit folos să vorbească despre asta doar ucenicilor şi aşa mai departe.
Dar toate acestea, la care adaug şi umila mea convingere că este vorba despre un mare mucenic, pledează (din punctul meu de vedere) ca acest caz să fie discutat în Biserică înaintea celorlalte dosare de canonizare (când va îngădui Domnul să se întâmple aceasta). Ideea aceasta o exprim nu de pe poziţii de autoritate, nu pentru că am citit o carte şi gata, evrika, am găsit dovada, ci pentru că realmente asta simt cu convingere. Nu este vorba despre o concluzie admirativă, precum este cea a lui Ion Cristoiu sau a altora care, impresionaţi de rectitudinea morală a eroului, să îi fi recunoscut merite aparte pe care să le confunde mai apoi cu sfinţenia. Nu, nu este cazul. Dar citind şi însemnările de Jilava despre care amintiţi şi restul cărţilor câte mi-au mai trecut prin mână, nu pot să nu constat că acest om s-a maturizat şi a trăit într-un mediu profund nedrept, sub prigoană şi calomnie continue, sub trădări şi umilinţe neîncetate, răstimp în care şi-a păstrat o trăire şi o dedicare pe care eu nu le pot înţelege altfel decât ca manifestări ale sfinţeniei. Sunt multe criterii după care Biserica judecă sfinţenia cuiva şi sunt convins că acestea se regăsesc şi în cazul lui Corneliu Zelea Codreanu şi confirmă convingerea şi evlavia mea pentru acest mare sfânt, pe care mi le exprim ca mădular al Bisericii, nu în calitate de blogger.
Este deci menirea Bisericii ca sesizată fiind de evlavia populară să cerceteze aceste cazuri de sfinţenie şi să hotărască dacă trebuie să existe canonizare. Iar cercetarea trebuie să pornească de aici, să facă lumină în izvoare, să consulte arhive, să cerceteze duhul în care au fost scrise literatura legionară/anti-legionară care vorbeşte despre Sfântul Mucenic Corneliu, să verifice o ipoteză sau alta şi aşa mai departe. Pentru asta pledez eu, pentru ca Biserica să-şi asume libertatea să cerceteze aceste lucruri pentru care mulţi, printre care şi eu prăpăditul, dăm mărturie cu sinceritate. Nu simt că este bine să se înceapă din altă parte, de la alte nume, şi nici nu simt că tăcerea şi atitudinea aceasta de delimitare faţă de Sfântul Mucenic Corneliu este una sănătoasă, duhovnicească (atât cât pot eu judeca asta).
Noi nici măcar nu avem putere sufletească să întrebăm, ca Biserică, unde sunt ascunse rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Corneliu, ca să îi facem o pomenire la mormântul acestuia cum se cuvine unui om oarecare, nu zic unui erou. Cumva ne-am convins singuri că nu se cade să discutăm acest subiect, că deh, totuşi nu a ţinut conferinţe intelectualiste în interbelic în care să vorbească despre creştinismul autentic, în timp ce Sterie Ciumetti şi alţii erau schingiuţi şi omorâţi prin văgăune pentru neam, ţară şi Biserică. Nu fac aici discuţia unei competiţii între sfinţenia lui Corneliu faţă de cea a lui Mircea Vulcănescu, de ale cărui scrieri mult m-am folosit şi care are dreptate în cele referitoare la mişcare, faţă de care de asemenea am mare evlavie. Dar nu putem invoca aceste scrieri pentru a ne ascunde după deget şi a căuta să nu primim înţelegerea vieţuirii şi martirizării acestui Sfânt. Din nou, meritul acestei cărţi este că face o distincţie clară între Mişcare şi Căpitan. Mişcarea nu a fost una a oamenilor sfinţi, poate doar cea eliberată din Zarcă în 1964, dar nici acolo nu vorbim în termeni absoluţi. Însă atât cât am putut eu cerceta şi căuta să intru cu înţelegerea în duhul lucrurilor, dar mărturie că este Mare Sfânt. Nu pot veni cu argumente că uite cum vorbeşte despre un gardian sau altul, despre judecătorul de instrucţie sau cei de la temniţă, fiind mai mult decât evident pentru toată lumea că se urmărea exterminarea lui fizică, pentru că o astfel de discuţie va aluneca în derizoriu.
Acestea trebuie cercetate de Biserică, de oameni evlavioşi şi credincioşi care, îndrumaţi de Duhul Sfânt, să ajungă la o hotărâre. M-aş bucura mult să greşesc în această convingere, iar Biserica să găsească că, deşi a fost un mare erou al neamului românesc, totuşi nu este vorba despre sfinţenie, să spună şi să hotărască aceasta în condiţii de libertate interioară (că exterioară nu cred că mai apucăm până în veac) fără duhul acesta de.. minciună în care, sper să-mi fie iertat, pare că ne refugiem ca să nu primim adevăruri inconfortabile, care să ne oblige la altă atitudine. De asta cred că dacă s-ar începe analiza cu Sfântul Mare Mucenic Corneliu, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că nu este vorba despre sfinţenie, tot cred că ar avea folos şi că celelalte dosare de canonizare ale sfinţilor se vor aşeza cu limpezime. Cine ştie când vor fi toate acestea!
Nu știu care este procedura detaliată cu privire la canonizarea cuiva, dar nu cred că se poate alcătui o comisie care să dezbată acest subiect și să se pronunțe pozitiv sau negativ. Ci mai degrabă cred că, atunci când cineva se impune în evlavia poporului ca om sfânt, este declarat ca atare în urma unei cercetări prealabile. Adică mi se pare absurd să se pronunțe un verdict de negare a sfințeniei cuiva sau să se facă un proces de cercetare a posibililor sfinți.
S-ar putea institui o sărbătoare în care să fie pomeniți cei din temnițele comuniste la general, cei cu viață sfântă dintre ei, fără a fi nominalizați. Pentru că au fost cu siguranță mulți. Pe de altă parte, există deja Duminica tuturor Sfinților români.
Încă nu pare să existe o presiune bună pentru canonizarea lui CZC.
Pentru mine, sfințenia este ceva de dincolo, de la Dumnezeu, luminos, mai mult decât a îndura necazurile. Părintele Arseni (acuzatul ZEK) face vorbire undeva (probabil că în cartea Noi mărturii, care se găsește mai greu) despre transformarea credinței în suflet. Există oameni morali, zice el, până la jertfă, dar fără credință; există alții care să îndure foarte multe nedreptăți și greutăți sau care să manifeste credință exterioară, dar puțini care să fie pătrunși și transfigurați măcar într-o măsură de harul lui Dumnezeu. Din cât am cunoscut eu despre Codreanu, nu am văzut ceva care să mă convingă că ar fi trecut de acest prag (deși nu pot spune că nu ar exista).
Subiectul acesta este atât de dureros încât îmi este foarte greu să nu simt revoltă când văd atitudinea lașă pe care o are biserica noastră națională, în răspăr cu cea a altor biserici ortodoxe. Și totuși, toate acestea sunt îngăduite de Dumnezeu, pentru motive care scapă umilei mele înțelegeri. Tocmai m-am închinat duminica trecută, la o mănăstire, la moaște ale unor Sfinți de la Aiud. Miroseau a har atât de intens frumos încât mi-au înseninat toată ziua! Noi, plebea, îi iubim pe Sfinții Închisorilor, legionari sau nu și, așa cum spunea Sf. Gheorghe Calciu, îi apărăm când dușmanii se luptă cu ei chiar și dincolo de moarte.