În ședința recentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (27 martie 2025), printre altele, s-a luat act cu „cu speranță și binecuvântare de dorința unor comunități ortodoxe române din Ucraina de revenire la Biserica Ortodoxă Română”. Această încurajare a etnicilor români din Bucovina de peste graniță de a pleca din jurisdicția Bisericii Ucrainene marchează trecerea de la îndemn la materializare. Totuși auspiciile nu sunt clare nici formal, nici sub raport canonic.
Sinodul BOR a mai emis și anul trecut luări de poziție pe această temă de două ori, în primăvară, când a fost susținută constituirea unei structuri religioase românești pe teritoriul Ucrainei, iar în toamnă anunța „cu regret” că statul vecin nu a aprobat înființarea acestei organizații. Contextul este dat de prigonirea ortodocșilor aflați în componența Bisericii Ucrainene canonice de sub conducerea Mitropolitului Onufrie de către statul ucrainean. În felul acesta, s-ar oferi chipurile o soluție pentru etnicii români de a face parte dintr-o structură agreată de puterea politică.
Încă tocmai acest context face ca demersurile acestea să fie mai puțin creștinești și mai mult manevre politice. În locul unui sprijin clar și fățiș, fără ascunzișuri, Patriarhia noastră dorește să înființeze o structură bisericească ce ar submina unitatea ortodocșilor ucraineni și ar șubrezi curajul lor în fața prigonirilor.
Biserica Ucraineană canonică este măcinată cel puțin din 2019 de o altă „Biserică” înființată samavolnic și prin intervenții geo-politice, despre care am mai scris. Aceasta din urmă a apelat la tot felul de atacuri și acaparări prin forță a lăcașelor de cult ale celei dintâi și multe alte persecuții asupra ierarhilor și credincioșilor. Doar acest simplu fapt arată că nu este întemeiată pe dragostea și credința în Hristos, ci pe deziderate ce nu țin de credință. Chiar și acapararea recentă a unor biserici din Cernăuți întărește ideea că este vorba de o persecuție a credinței, nu de o confruntare simplu intra-bisericească. În acest context tulbure intervine și Patriarhia Română, sporind confuzia și conflictul prin manevrele sale cu tentă politică, și nu bisericească.
Din dezbaterile de zilele trecute din Ucraina, reiese că Secretarul nostru de stat pe probleme de religie, Ciprian Olinici, a avut recent întâlniri cu reprezentantul omog din statul vecin, V. Elenski. Doar acest simplu fapt, care nu este la prima ocurență, indică faptul că inițiativele preoților din Cernăuți de a părăsi Biserica Ucraineană nu sunt chiar străine de influențe și jocuri politice. Iar acestea nu par a fi deloc curate dacă avem în vedere că oficialii ucraineni au călcat legea și credința în picioare în ultimii ani prin persecuțiile pe care le-au întreprins.
O poziție statornică și mărturisitoare manifestă Mitropolitul Longhin pe această temă, făcând diferența cuvenită între dragostea de neam și apărarea credinței și între bunăstarea pământească și fuga de cruce:
Cu toate că teritoriul din Bucovina de dincolo de graniță a aparținut bisericește românilor și ar fi o reparație să fie trecut înapoi în componența Patriarhiei noastre, acest subiect ar trebui discutat și analizat teologic, nu prin politica faptului împlinit și nici prin încurajarea trădării de credință. Este acceptabilă apelarea la ajutorul puterii politice, însă nu a uneia persecutoare și nu prin încălcarea normelor canonice, ci pentru respectarea lor.
Nu în ultimul rând, înainte de a-și atrage credincioși din alte spații, Patriarhia noastră ar trebui să păstreze curată dreapta credință mântuitoare ca să poată oferi o lege mântuitoare, nu să alimenteze aspirații pământești, oricât ar fi ele de nobile sau, dimpotrivă, de vătămătoare sufletește.
Disputele isihaste purtate de Sf. Grigorie Palama împotriva lui Varlaam, apoi cu Akindin și cu Nichifor Gregora au dogmatizat diferența esențială și definitorie pentru Ortodoxie între harul dumnezeiesc și trăirile omenești. Lumina necreată a Duhului Sfânt este nematerială și ridică și mintea, inima și duhul rugătorilor din planul firii căzute dincolo de limitele păcatului, dar și mai presus de trup și de trăirile sufletești naturale.
Dincolo de definițiile teologice dogmatice, această controversă a conturat adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, care este o trăirea dată de Duhul Sfânt, o lumină nematerială ce umple sufletul de bucuria și pacea negrăită a lui Hristos. Aceasta este confundată de mulți și redusă la liniștea formală a minții, la sentimentalisme, la bucuria cugetării, la sensibilitatea inteligenței sau la diferite alte stări omenești. Iar Diferența dintre acestea este mare și esențială.
Practic, isihasmul specific Ortodoxiei s-a confruntat cu scolastica apuseană în persoana lui Varlaam și cu umanismul bizantin ce rezona cu cel din urmă. Deși diferența aceasta între experiența duhovnicească ascetică și cea morală nu se limitează doar la sfera intelectuală, ea în acest punct s-a concentrat în vremea Sf. Grigorie Palama. Dar esența stă în a dobândi harul necreat și a-l diferenția de orice gând omenesc, chiar și bun dacă ar fi, de pe orice palier. Abia cei care se nevoiesc suficient și dobândesc gustul harului pot înțelege voia lui Dumnezeu și nu mai sunt bătuți de orice vânt al învățăturilor lumești.
În practica ascetică, mereu nevoitorii s-au lovit de bariera înșelării și a confundării harului cu diferite alte lumini ale minții. Textul de mai jos, din viața Sfântului Siluan, descrie în modul cel mai clar pragul ultim în fața simțirii autentice și neînșelate a harului. Am ales acest pasaj pentru că mi se pare cel mai expresiv, dar învățături similare se găsesc și la alți autori neptici, dintre care amintesc pe Starețul Vasile de la Poiana Mărului. El face diferența între diferitele călduri care se resimt în inimă în timpul practicării rugăciunii, dar care nu sunt harice, deși sunt bune și firești. Bineînțeles că există și altele care sunt chiar demonice și vătămătoare.
Lucru de căpetenie este că rugăciunea trebuie însuflețită mereu de pocăință, de smerenie și de credința curată în Dumnezeu. Practicile ascetice și diferitele metode sunt foarte bune și indicate, dar fără a face din ele un scop, ci doar mijloace ajutătoare.
Întunericul despuierii
Dumnezeu fiind Lumină în care nu e întuneric, El Se arată mereu în Lumină şi ca Lumină. Cu toate acestea, în săvârşirea rugăciunii sub forma ei isihastă, sufletul rugătorului întâlneşte un întuneric deosebit, a cărui descriere va fi la fel de contradictorie şi paradoxală ca şi cea a altor aspecte ale experienţei creştine. Această contradicţie vine, pe de o parte, din natura acestei experienţe, iar, pe de altă parte, din punctul de vedere plecând de la care se defineşte un fapt duhovnicesc.
În acest întuneric, sufletul ascetului se cufundă lăuntric atunci când, printr-un act voluntar şi recurgând la metode ascetice speciale, se dezbracă de orice reprezentare şi imagine a lucrurilor văzute, precum şi de concepte sau noţiuni mentale, când îşi „opreşte” mintea şi imaginaţia; de aceea el poate fi numit „întunericul despuierii”. E îngăduit să numim această rugăciune „metodică”, fiindcă e practicată potrivit unei metode special întocmite în acest scop.
Dacă însă căutăm să precizăm „locul duhovnicesc” al acestui întuneric, se poate spune că el se găseşte la hotarul arătării Luminii necreate; dar atunci când se dedă practicii rugăciunii isihaste fără căinţa cerută şi fără ca rugăciunea să fie îndreptată întreagă spre Dumnezeu, atunci sufletul, dezbrăcat de orice reprezentare mentală, poate rămâne un timp în acest „întuneric al despuierii” fără a vedea pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu e în acest întuneric.
Rămânând în întunericul despuierii, mintea simte o dulceaţă şi o odihnă deosebită; dacă în acest moment se întoarce asupra ei însăşi, ea poate simţi un lucru ce se aseamănă luminii, dar care nu este încă Lumina necreată a Dumnezeirii, ci o însuşire a minţii create după chipul lui Dumnezeu. Depăşind limitele condiţiei temporale, această contemplaţie apropie mintea de ceea ce este nemişcat, punându-l astfel pe om în posesia unei noi cunoaşteri. Desigur, aceasta e încă o cunoaştere abstractă şi vai celui ce ia această înţelepciune drept cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar această contemplaţie drept o comuniune cu viaţa dumnezeiască. Vai, pentru că în acest caz noaptea despuierii aflată în pragul adevăratei vederi a lui Dumnezeu se va transforma într-un ecran impenetrabil şi într-un zid care-l va separa şi mai sigur de Dumnezeu decât întunericul patimilor grosolane, decât întunericul atacurilor demonice vădite sau întunericul pierderii harului şi al părăsirii de către Dumnezeu. Vai, pentru că acest lucru ar fi o rătăcire, o înşelăciune, fiindcă Dumnezeu nu e în întunericul despuierii. Dumnezeu Se arată în Lumină şi ca Lumină.
Lucrarea Luminii dumnezeieşti mistuie patimile omului păcătos; de aceea, în anumite perioade ea poate fi simţită ca un foc mistuitor. Orice creştin care vrea să vieţuiască în asceză şi cucernicie nu poate evita arsurile acestui foc.
Întunericul despuierii nu e singurul „loc” în care se arată Lumina necreată a Dumnezeirii. Dumnezeu Se poate arăta oricărui om, chiar şi celor care-L prigonesc. Prin arătarea Sa, e adevărat, îl răpeşte pe om în afara acestei lumi şi, în acest sens, de aici rezultă o dezbrăcare de imaginile sensibile şi de noţiunile raţionale, dar ordinea în care se succed aceste stări va fi inversă. Omul căruia Dumnezeu a binevoit să-i arate Lumina Sa nu va mai fi de acum înainte victima aberaţiei ce constă în a lua lumina naturală a minţii drept Lumina necreată a Dumnezeirii. Prin urmare, această rătăcire nu se poate produce decât în cazul în care omul atinge pe calea vreunei „tehnici” întunericul despuierii înainte de a fi contemplat Lumina necreată şi se încrede în el însuşi în loc de a se lăsa călăuzit de Părinţi.
Când Lumina care i s-a arătat îl părăseşte pe om, sufletul tânjeşte după ea şi o caută din nou prin toate mijloacele pe care le poate găsi, ca şi prin cele indicate de Părinţii Bisericii, iar printre acestea din urmă se numără şi metoda rugăciunii isihaste. Aşa cum a demonstrat o experienţă seculară, recursul la această artă sau ştiinţă ascetică e pe deplin legitim. Dar însemnătatea ei nu trebuie exagerată; aşa cum, invers, ea nu trebuie respinsă fără minte, cum fac unii. Această artă nu constituie o condiţie indispensabilă pentru mântuire; nu e decât un suport în cazurile în care lucrarea harului, care uneşte fără greutatea mintea cu inima, slăbeşte; atunci această unire a minţii şi a inimii e căutată printr-un efort săvârşit de omul însuşi.
În mod normal, rugăciunea isihastă trebuie să aibă un conţinut pozitiv. Cu alte cuvinte, ea trebuie să purceadă dintr-un sentiment de căinţă şi dintr-un avânt spre Dumnezeu. Dacă nu se întâmplă astfel, ea nu e decât o acţiune ascetică negativă care, în virtutea caracterului ei negativ, n-ar putea constitui un scop în sine. Mai mult, ea ar putea fi privită drept un mijloc în condiţia noastră căzută, când suntem posedaţi de patimi, atunci când păcatul ce lucrează în noi devine aproape legea existenţei noastre pământeşti.
Stareţul [Siluan] iubea liniştirea minţii şi ani îndelungaţi a recurs statornic la metoda rugăciunii isihaste. Acest lucru i-a fost uşurat de faptul că, din ziua în care a primit acest dar de la Maica Domnului, rugăciunea inimii nu s-a mai întrerupt vreodată în el. … (fragment din cartea Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, Arhimandritul Sofronie).
Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Duminica Ortodoxiei, biruința asupra ereziilor (Imagine: Newsit)
În Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, cinstim pe cei care s-au luptat pentru apărarea dreptei credințe și conștientizăm pericolul ereziilor. Din aceasta învățăm că păzirea neștirbită a dogmelor este vitală pentru viața veșnică. Nu e vorba despre un efort teoretic și abstract, ci de trăirea învățăturii lui Hristos fără a o transforma într-o predanie omenească. Nu atât înțelegerile greșite sunt respinse, cât cugetul decăzut care nu poate primi deplin și păstra nealterate cuvintele Domnului. Nu cinstim atât retorica Sfinților care au formulat dogmatic adevărul împotriva ereticilor, cât râvna lor pentru înțelegerea luminată de Dumnezeu și cunoașterea duhovnicească prin care primim viața veșnică.
Consider că este util a puncta anumite aspecte: 1. dogmele nu sunt teoretizări raționale, ci cugetări sfinte în care este ascuns și prin care lucrează Dumnezeu, 2. deformarea învățăturii de credință stă în strânsă legătură cu îmbolnăvirea sufletească, 3. morala, dragostea și orice faptă desprinse de dreapta slăvire a Domnului nu sunt mântuitoare și 4. abaterea de la dreapta credință este capitală și a fost mereu sancționată prin excluderea din Biserică, pe când căderile morale nu duc la ruperea de ea.
1. Dogmele sunt cuvinte pline de viață, nu sisteme teoretice logice
După cum spune Însuși Hristos, cuvintele Sale, adică învățăturile evanghelice ale Bisericii, sunt duh și sunt viață (In. 6:63). Împlinirea lor este hrană nemuritoare pentru suflet, aduce viața veșnică în duhul și-n inima credinciosului. Iar acestea nu sunt pur și simplu porunci morale, ci dogme și descoperiri despre Dumnezeu și despre împărăția Lui, care luminează și înviază duhul și inima pentru a învăța să se ferească de rău și să iubească binele autentic.
Fundamentele credinței sunt deprinse în cadrul unei anumite spiritualități, nu pur și simplu prin puterea minții, ci prin viața de rugăciune. După cum scrie Sf. Vasile cel Mare, cunoștința duhovnicească este diferită de celelalte științe prin faptul că la acelea este mai întâi credința (spre ex., că „A” se citește și se pronunță astfel), iar apoi cunoașterea, pe când în cele duhovnicești cunoașterea elementelor de doctrină este urmată de credință, din care izvorăște închinarea (Epistola 235).
La rândul lor, formulările dogmatice exprimă spiritualitatea din spate, nu sunt abstacții goale. Distorsionarea învățăturilor de credință afectează și, mai înainte de aceasta, vine dintr-o spiritualitate defectuoasă. Din această cauză, miza corectitudinii dogmatice este una foarte mare, vitală și ea nu stă în cuvinte și expresii, ci în sensul și duhul din spatele lor.
Luptele doctrinare care au avut loc de-a lungul timpului au făcut să fie stabilite diferite dogme împotriva ereziilor care atacau anumite puncte de credință, distorsionând în felul acesta ansamblul ei. Astfel, s-a născut o știință teologică destul de abstractă prin definiții cât mai precise rațional pentru a evita confuziile și falsificările. Însă înțelegerea cu mintea a acestor finețuri nu scoate la iveală prin sine viața care este ascunsă în învățătura evanghelică. Deși folositoare această știință, ea trebuie încadrată în trăirea personală pentru a nu rămâne moartă și lipsită de duh și de harul dumnezeiesc. Mai bine spus, nu este folositor a cunoaște doar punctele aflate în dispută, ci tot ansamblul predaniei apostolice, care, la rândul ei, trebuie primită prin trăire, nu cu indiferență.
Insistența găsirii unor formulări cât mai clare și care să excludă răstălmăcirile vine din nevoia de a face o departajare față de diferitele devieri. Esențială nu a fost cearta în cuvinte, ci prinderea corectă a sensurilor. Spre exemplu, termenul omousios=deoființă a fost inițial condamnat odată cu ereziile lui Pavel de Samosata, dar apoi, peste un secol, a fost adoptat la Sinodul I Ecumenic cu alt sens împotriva înțelegerii ariene. La fel, Sf. Chiril al Alexandriei a vorbit inițial despre o fire a lui Hristos compusă pentru ca mai apoi să se ajungă la o exprimare care să excludă contopirea celor două firi ale Lui, adică: două firi într-un Ipostas. Din toate acestea trebuie să rămânem nu neapărat cu terminologia, ci cu înțelesurile din spatele ei. De aceea unii pot ajunge la o credință curată fără să fie la curent cu decantările teologice din tezaurul Bisericii, dar prinzând duhul autentic. Pe când alții se întâmplă să rămână goi de viața din spatele cuvintelor și chiar cu înțelegeri raționale defectuoase.
2. Ereziile au în spate un duh strâmb
Credința nu poate fi primită de oamenii trupești, nu încape în logica gândirii lor, ea fiind cerească, prin descoperire de la Dumnezeu și necesitând ruperea de alipirile pământești și doirea după împărăția de sus. De aceea spunea Mântuitorul: „De ce nu puteți înțelege vorbirea Mea? Pentru că nu puteți să ascultați (împliniți) cuvântul Meu” (In. 8: 43) sau: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unul de la altul și slava cea de la Unul Dumnezeu n-o căutați?” (In. 5: 44). Iar Apostolul Pavel arată că deraierea în credință provine din înțelegerea strict omenească: „O, Timotei, păzește ceea ce ți s-a încredințat ție, întorcându-te de la pângăritele vorbiri deșarte și de la împotrivirile cunoașterii cu nume mincinos, pe care unii proclamând-o, au rătăcit în credință” (1Tim. 6: 20-21) și în altă parte: „Nu suntem ca cei mulți, care strică (negustoresc) cuvântul lui Dumnezeu” (2Cor. 2: 17).
Însăși Evanghelia lui Hristos a fost puțin înțeleasă de cei ce-L ascultau deoarece ea necesita eliberarea de concepțiile superstițioase și pământești, pe care le preferă adesea oamenii. În felul acesta, cuvântul Domnului este anulat și înlocuit cu datini omenești (Mc. 7: 13) și cu înțelegeri distorsionate despre diferite aspecte, cum ar fi învierea morților, legile căsătoriei, slujirea lui Dumnezeu ș.a. Apariția unor formațiuni separate pe baza unor doctrine aparte, cum erau fariseii și saducheii, a fost un fenomen timpuriu. Chiar și creștinii erau socotiți o sectă sau eres/erezie inițial de către iudei (cf. Fapte 24: 5).
Apoi s-au ivit și în sânul creștinismului erezii chiar din timpul apostolilor. Despre aceștia dă mărturie Apostolul Petru, care vorbește despre „erezii pierzătoare” (2Pt. 2: 1) sau Sf. Ioan Evanghelistul, care face referire la apariția a mulți antihriști ce ieșiseră dintre creștini (1In. 2: 19), care negau venirea lui Hristos în trup. Mai târziu scrie și Sf. Ignatie Teoforul despre dochetiții aceștia, care considerau că Domnul a pătimit și a trăit în aparență. Se mai cunosc tot din vremea apostolilor ereticii iudaizanți, condamnați la Sinodul apostolic, și nicolaiții. Iar un eretic de seamă, care a devenit reper peste timp, a fost Simon Magul, pe care ulterior Sf. Irineu de Lyon îl prezintă ca prototip al ereticilor.
Mai apoi Arie a devenit cel mai cunoscut rătăcit prin faptul că a fost condamnat la primul Sinod Ecumenic. Însă șirul ereticilor nu a început cu el, nici nu s-a sfârșit la el. Dar toți au drept caracteristică faptul că au distorsionat adevărul pentru faimă sau de dragul unor avantaje, nemulțumindu-se cu slava cea de sus, ci căutând pe cea de jos. Așa se face că ereziile ca grupări și sisteme religioase distorsionează revelația dumnezeiască, înlocuind-o cu înțelegeri trunchiate din neputința de a se supune Evangheliei cu tot sufletul.
Sf. Ignatie Teoforul exprimă foarte succint pericolul ereziei: „Ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor gânduri întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere și vin; cel care nu știe ia cu plăcere băutura otrăvitoare și moare din pricina acelei rele dulceți. Feriți-vă de aceștia!” (VI, 2 – VII, 1).
3. Morala derivă din învățătura dogmatică
Credința mai este important să fie dreaptă pentru că din ea izorăște conduita morală. Ea duce la frică de Dumnezeu și la un comportament adecvat. După cum scrie Sf. Ioan Damaschin, „Credința se încearcă prin fapte” (Dogmatica, cartea a patra, IX), ca un ecou al zicerii apostolice: „credința fără fapte este moartă” (Iac. 2: 26). Mai mult, ea dă puterea de îndreptare, face loc lui Dumnezeu să lucreze în suflet. Iar o credință strâmbă nu este de folos, după cuvântul Domnului, Care spune după proorocul Isaia: „În zadar mă cinstesc învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. 15: 9).
Așadar morala depinde de învățătura dogmatică în două aspecte fundamentale. Reperele morale trebuie să fie corecte, nu trunchiate și deformate, iar pe de altă parte, fără o cinstire sănătoasă a lui Dumnezeu, nu primim în chip nevăzut puterea de îndreptare de la El pentru a împlini cele bune. Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu (Lc. 18: 27) prin har, adică a trăi conform poruncilor Lui, fără abateri.
Dreptatea este din credință, pe când viețuirea morală fără credință este supusă patimilor și slăbiciunilor. Reperele și silința spre bine necreștine sunt la un nivel material sau de ordin spiritual greșit. Legea civilă sau rușinea de oameni sau năzuințele de elevare spirituală orientale sunt mult inferioare și chiar false în raport cu cerințele lui Hristos de a ne păzi nu doar de faptele rele, ci și de gânduri (predica de pe munte, cap. 5 al Evangheliei după Matei). Dacă nu există Judecată viitoare, binele omenesc este precar, formal și nevolnic. Dacă nu există har necreat, năzuințele spirituale vor fi rătăcite și lipsite de lumina Duhului Sfânt.
Biruirea păcatului și a patimilor nu se realizează la întâmplare. Este nevoie de silință, dar nu doar la nivel exterior, ci ca frământare și neliniște bună. De altfel, prima piedică în calea dreptății este neștiința sau ignoranța. Iar cel care are căutarea cea bună va afla adevărul, Dumnezeu îl va călăuzi. De aceea, majoritatea celor care-și păzesc conștiința ajung și la cunoașterea drept-slăvitoare.
Desigur că poruncile lui Dumnezeu sunt grele, ca și cum ar scoate sufletul din om (In. 10: 24). Ele nu pot fi împlinite oricum, ci necesită luarea crucii, lepădarea de toate. Chiar și prin credință curată sunt anevoie de păzit, dar fără această dispoziție simplă, de copil nevinovat (Mt. 18: 3), fără de vicleșug (In. 1: 47), nimeni nu poate dobândi împărăția lui Dumnezeu în sufletul său. Gândurile omenești amestecate în cunoașterea Domnului, care nu vin din curățirea gândirii de patimi, viciază și virtuțile.
4. Păcatul ereziei a fost mereu sancționat de Biserică prin excluderea din ea, pe când abaterile morale nu au aceeași gravitate
Toate păcatele ne despart de Dumnezeu, de harul Lui. Toate îl lipsesc pe om de putința de a participa la slujbe dacă rămâne în ele și nu se pocăiește de ele. Dar cel ce cade în erezie este exclus din comuniune definitiv și e primit, dacă se întoarce, prin mirungere. Păcatele comune nu duc la excomunicarea de acest fel, oricât de grave ar fi.
Aceasta este tradiția dintotdeauna a Bisericii, de la apostoli, de a excomunica pe eretici și a-i socoti în afara ei. Apostolul Pavel vorbește despre iudaizanții din vremea lui că iau chip de apostoli (2Cor. 11: 14), nefiind în realitate. Apostolul Ioan scrie despre dochetiți că ieșiseră dintre ei. Sf. Ignatie Teoforul insistă pe legătura cu clerul și a nu intra în legătură cu ereticii din acea vreme. Sf. Iustin Martirul exemplifică la vremea sa mai multe grupări de eretici, care-și luau denumirea de la întemeietorul lor: marcioniți, valentinieni, basilideni, saturnilieni (cf. Dialogul cu iudeul Tryfon, cartea I, 35). Cel mai clar, Sf. Ciprian al Cartaginei argumentează pe larg, în sec. al III-lea, că ereticii nu sunt în Biserică și nu au Taine și trebuie primiți prin botezare în caz că se pocăiesc. Iar tradiția ulterioară, consemnată de diferite Sinoade și în special de cele Ecumenice, confirmă faptul că ereziile au fost scoase în afara Bisericii.
Această atitudine decurge din cuvintele Mântuitorului de a ne păzi de învățătorii, de hristoșii și de proorocii mincinoși și a fi atenți la ei. A cerut și pază de aluatul fariseilor, adică de învățătura lor. Mai mult decât atât și mai precis, Biserica însăși este întemeiată pe piatra dreptei credințe, după cum a spus Hristos lui Petru (Mt. 16: 18), nu pe concepții aproximative despre Dumnezeu. Pur și simplu păstrăm și noi această atitudine primită de la apostoli, de a ține dreapta credință ca o condiție indispensabilă pentru apartenența la Biserică.
Mai trebuie spus că ereziile sunt împotriviri față de adevăr și distorsionări ale lui. Altceva este lipsa cunoștinței și greșelile dogmatice din lipsa de instuire. Acestea din urmă nu scot pe om din Biserică. Ba chiar există exemple de oameni sfinți care au avut convingeri greșite (de ex., că Melchisedec a fost Hristos, că Dumnezeu are chip uman, că Sfintele Taine sunt simboluri figurate), dar care aveau har de la Dumnezeu și care s-au îndreptat atunci când au aflat adevărul.
Pe de altă parte, nici ereziile nu-l despart pe om de Biserică în mod automat, ci în măsura în care o părăsește el din cauza acelor convingeri care îl trag afară sau când este exclus la modul oficial. Abia condamnarea sinodală pecetluiește cugetul eretic ale celui în cauză. Până atunci, este încă membru deplin, chiar cu diferite ranguri în Biserică, așa cum au fost unii Patriarhi sau episcopi. Un caz care ilustrează acest fapt este al Fericitului Teodoret al Cyrului, care a fost un opozant al Sf. Chiril al Alexandriei, practic eretic, dar care a renunțat la rătăcirea sa în fața Sinodului IV Ecumenic și a fost păstrat în scaunul său episcopal, la un pas de anatematizare.
Un alt aspect este acela că există erezii necondamnate sinodal pentru că nu a apărut necesitatea aceasta. Spre exemplu, antropormofismul nu a fost anatematizat în vreun Sinod pentru că a fost suficientă combaterea lui teologică pentru a fi abandonat. La fel și concepțiile eronate despre Împărtășanie ca fiind trupul mort al Mântuitorului care învie în cel ce o primește nu au avut parte de condamnări sinodale, dar au fost respinse de conștiința bisericească.
Însă ereziile declarate și impuse prin diferite Sinoade tâlhărești au avut toate parte de condamnări la același nivel, adică sinodal. De aceea consider că și Sinodul din Creta va trebui să aibă parte de o respingere tot la nivel sinodal pentru erezia ecumenismului parafată în documentele sale și pentru toate celelalte rătăciri.
În concluzie, vigilența în credință și înțelegerea cea bună constituie sufletul vieții autentice bisericești. Iar aceasta nu trebuie să fie o bifare formală, de birou, din vârful buzelor sau cu mânie proletară, ci cu frica de a nu ne pierde sufletele în ghearele înșelărilor care pândesc pe calea mântuirii atât de-a dreapta, cât și de-a stânga. Cei ancorați în credință trebuie să aibă puterea și dragostea de a trage după ei pe cei șovăielnici și neîntăriți ca să nu fie înghițiți de erezii, ci să fie atrași de partea bunei cinstiri de Dumnezeu.
Din nefericire, linia generală urmată de majoritatea nepomenitorilor nu s-a axat atât de mult pe combaterea ecumenismului, cât pe comuniunea cu episcopii ecumeniști și întreruperea pomenirii lor. Deși am scris mai multe articole din diferite unghiuri pe acest subiect, am decis să mai abordez această temă încă o dată ca un răspuns care este deschis spre dezbatere față de un comentariu recent (postat la un articol care nu se pretează acestei discuții), ce conține o idee scoasă adesea la înaintare. Aceasta ar putea fi concentrată în propoziția: „Credincioșii și clericii nu participă la aceste trădări sau la ecumenismul adoptat de Biserică, (legiferat) și nu sunt membri ai CMB, doar dacă se delimitează/îngrădesc de erezia (ecumenism) în care au fost atrași, lucru care se realizează doar prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii”.
Apoi menționez că mi se pare de bun simț opinia Pr. Claudiu Buză că vinovăția de a pomeni în continuare pe episcopii semnatari ai ecumenismului constă în indolență, în lipsa de reacție față de ceva nociv. Nu e vorba despre o lipsire de har sau părtășie și validare a ereziei, ci de neluarea unei atitudini față de primejdia venită în sânul Bisericii prin adoptarea unor învățături ecumeniste eretice.
Confuzia dintre credința episcopului și a Bisericii
Faptul că episcopii au semnat documente eretice și nu se dezic de acestea este indiscutabil. Deci ei înșiși au devenit pomotori ai unei erezii, anume ecumenismul în forma parafată la Sinodul din Creta și în regulile CMB. Toți sinodalii români au validat aceasta la Sinodul BOR din toamna anului 2016.
Pe de altă parte, în comentariul menționat, de la care am pornit acest articol, se face afirmația: „Ratificarea celor două rătăciri (Creta=CMB) a fost făcută prin nerespectarea tradiției ortodoxe și prin adăugarea la ea a ereziilor, care în mod clar anulează ortodoxia”. Această opinie nu-mi pare a fi dovedită de fapte concrete. Dimpotrivă, există unele afirmații care o contrazic.
Spre exemplu, chiar broșura emisă de Patriarhie prin care sunt combătuți nepomenitorii și validate deciziile Sinodului din Creta afirmă că ereticii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (p. 33). Chiar și în scrisoarea deschisă a IPS Teofan de după Sinodul din Creta se face o delimitare de teoriile ecumeniste (a ramurilor, a pierderii unității Bisericii…). Există și alte poziționări împotriva ecumenismului și nu avem de-a face cu o prigonire generalizată a celor ce nu-l acceptă.
Este adevărat că ierarhia are o înclinație puternică spre ecumenism și-l favorizează. Chiar și broșura patriarhală tocmai menționată, deși are și idei ortodoxe, validează deciziile Sinodului din Creta, care sunt eretice-ecumeniste. Înainte de ea, IPS Teofan făcea la fel în scrisoarea sa, asumându-și deschis susținerea Sinodului, deși afirma în paralel și condamnarea teoriilor greșite. Altfel spus, de frica sau rușinea poporului credincios, există o atitudine duplicitară a sinodalilor, fiind atât de partea dreptei credințe, cât și a ecumenismului. Iar în balanță cântărește mai mult adeziunea lor oficializată la deciziile sinodale din 2016.
Însă trebuie apreciat coect dacă aceste decizii sinodale schimbă sau nu credința Bisericii. Ierarhii în mod cert aderă la ecumenism oficial, dar au reușit să modifice Crezul (nu neapărat în formulări, dar măcar la nivel de înțelesuri)?
Faptul că Sinodul din Creta nu a strâns adeziunea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe înseamnă că documentele semnate nu devin normative pentru întreaga Biserică la nivel panortodox. Apoi Bisericile semnatare nu și-au schimbat Crezul lor prin dezicerea de tradiția dogmatică anterioară, nu au rupt comuniunea pe acest motiv cu cei absenți pentru a forma o structură bisericească cu o nouă dogmă. Dimpotrivă, se păstrează comuniunea cu cei ce nu aprobă sau chiar critică textele din Creta, iar acest fapt dovedește că nu s-a ajuns încă la implementarea acestei modificări.
Doar dacă toată Ortodoxia ar fi acceptat teoriile ecumeniste, atunci am fi avut de-a face cu o strâmbare dogmatică a Simbolului de Credință. Acest principiu îl vedem la Sinoadele Ecumenice, care ele singure puteau parafa credința prin conformarea tuturor la dogmele acceptate și doar în situația în care erau receptate peste tot de credincioși. De aceea au și existat lupte de aprobare a lor sau de respingere.
Derapajele dogmatice ale ierarhilor nu-i fac automat surse de erezie
Situația aceasta anormală nu o putem tranșa noi prin decretarea că faptele sunt contradictorii și se exclud reciproc și, prin urmare, episcopii nu mai sunt ortodocși, iar noi îi urmăm în rătăcirea lor.
Până la o decizie sinodală, episcopii în cauză își păstrează statutul și aceasta este practica bisericească de-a lungul veacurilor, validată îndeosebi de Sinoadele Ecumenice, care nu-i tratau pe eretici ca fiind în afara Bisericii, ci ierarhi valizi și recunoscuți, dar pasibili de cercetare și condamnare.
Trebuie stabilită o ierarhizare a declarațiilor și adeziunilor episcopilor. Există fapte care îi fac automat eretici și alte fapte care contravin cu statutul lor, dar nu constituie motive de destituire de la sine. Spre exemplu, unirea și comuniunea deschisă cu Confesiuni eretice îi lipsesc efectiv de scaun, cum s-a întâmplat cu uniați, cu cei ce au acceptat unirile cu catolicii de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439). Dar acum nu s-a întâmplat așa ceva.
Chiar și deraierile dogmatice, nu doar cele morale și administrative, nu sunt motive de suspendare automată a episcopului. Singura diferență este că pentru abaterile de credință episcopii pot fi sancționați de clerici prin întreruperea pomenirii la slujbe, pe când pentru celelalte greșeli nu este permisă această reacție de împotrivire.
Mai mult decât atât, greșelile arhiereilor nu se transmit asupra clericilor inferiori și credincioșilor prin pomenirea lor la slujbe. Aceasta din simplul motiv că nici credința episcopului, când este corectă, ea nu este împropriată de cei de sub el, ci cea a Bisericii pe care o reprezintă episcopul, pe care a primit-o, la rândul lui, prin succesiune apostolică de la Hristos Însuși.
În fine, nu cred că se poate concepe ca doar câteva Biserici Locale în întregimea lor (clerici și mireni) să aibă credință diferită de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, atâta vreme cât fac parte încă din ea și nu s-au delimitat de celelalte Biserici surori. Există situația din prima perioadă a iconoclasmului, când Constantinopolul s-a individualizat de ceilalți și chiar Roma a rupt comuniunea cu el și totuși abia Sinodul VII Ecumenic a tranșat problema și chiar a primit ca ierarhi deplini pe arhiereii din capitala bizantină, cu toate că erau sub anatema romanilor.
Demarcarea abstractă a unei întregi Biserici, cum ar fi cea Română, și ruperea ei de ansamblul Ortodoxiei și de Crezul general este o idee neclară. Consider că este confundată încercarea de a strâmba dogmele cu reușita acestui demers. Da, se vede limpede că există o tentativă și o presiune de a deturna dreapta credință spre ecumenism și sunt condamnabili cei care fac asta. Însă nu s-a reușit încă deplin acest lucru.
Părtășia la erezie
Un alt aspect este acela că nu există diferență între părtaș la erezie și eretic. În afară de faptul că cel ce se face părtaș nu a venit el cu ideea, este la fel de eretic ca cel ce a făcut afirmațiile dogmatice greșite.
Dar părtășia se realizează în mod concret, nu prin deducții implicite. Spre exemplu, ierarhii care nu au fost prezenți la Sinodul din Creta, dar au semnat la București receptarea lui sunt la fel de răspunzători. Sau preoții care promovează Sinodul în parohii sau în particular și sunt de acord cu el sunt la fel cu semnatarii de acolo. Pe de altă parte, pomenirea la slujbe nu se face pentru a valida unele hotărâri particulare, oricât de oficiale, ci pentru a arăta supunerea ierarhică bisericească și pentru a semnala că credința și cultul liturgic sunt săvârșite pe baza unei predanii care vine prin superiorul pomenit. Pe scurt, avem în pomenire afilierea la o Biserică ce are ierarhie, cult și dogme. Iar aceasta nu presupune și părtășia la tot ce contravine în mod particular la cele trei elemente, fie că vine de la episcop sau Sinod.
Comuniunea cu episcopul nu este un fapt particular, ci o încadrare în Biserică. Nu vorbim de o comuniune specială cu episcopul, ci de o relație din cadrul Bisericii, care nu ține de persoana ierarhului, ci de valorile Bisericii din care facem parte. Așezarea prin pomenire în ierarhia actuală a Bisericii ne arată că suntem membri ai ei, de aceea este esențială aceasta la slujbe.
Cele patru Biserici Locale absente de la Sinodul din Creta au arătat că nu se fac părtașe la hotărârile lui prin deciziile lor sinodale. Două chiar le-au condamnat deschis ca eretice. Acestea păstrează comuniunea în cadrul general, din care este exclus Sinodul. Aceasta exclude orice părtășie a lor.
Este adevărat că atitudinea corectă ar fi fost ca aceste Biserici să rupă comuniunea sau măcar să provoace la o discutare și rezolvare a problemelor generate de Sinodul din Creta. Este foarte plauzibil că nu fac aceasta din credință șubredă și din calcule omenești. Totuși nu pot afirma răspicat că rămân fără o reacție categorică din considerente ecumeniste. Poate ar trebui să le fie cerut un răspuns, o poziționare mai fermă, dar se pare că nu are cine să facă nici acest demers.
Aderarea la CMB
Consiliul Mondial al Bisericilor nu este o structură supra-bisericească, ci una care adună așa-zisele Biserici (Confesiuni) într-un for mai mare sub un anumit crez, precizat în statutul și regulile lui.
BOR a intrat în acest Consiliu în 1961. Decizia de atunci a fost una a ierarhiei din vremea comunistă. De atunci au existat Părinți cu viață sfântă și mântuire în Biserica noastră.
În statutul CMB se precizează că fiecare participant acceptă faptul că ceilalți sunt membri ai Bisericii lui Hristos mai deplin sau cu lipsuri. Această angajare este o erezie care neagă unicitatea și granițele adevăratei Biserici păstrată în Ortodoxie. Avem de-a face cu o viziune protestantă.
Dincolo de aceasta, nu cred că poate spune cineva că nu mai există har în Biserică. Sfinți precum Paisie Aghioritul, Porfirie sau Iustin Popovici dovedesc contrariul. Chiar și Sfinți și Părinți ai Bisericii Române demonstrează că harul este prezent în Biserică în această perioadă.
Sinodul din Creta se dorea pasul prin care să fie validată sinodal această participare, cu argumentele aferente. Invers decât cum s-a întâmplat în Georgia, unde credincioșii s-au opus acelei decizii sinodale și au cerut una contrară, care a și survenit (1997).
Este o greșeală dogmatică enormă faptul că suntem sub umbrela CMB, totuși nu pot afirma că aceasta implică renegarea deplină a Crezului ortodox. Spun aceasta pentru că vorbim de o aderare făcută netransparent, care nu este implementată în rândul credincioșilor și care nu reprezintă o linie clară precum cea stabilită prin Sinoadele Ecumenice. Reprezintă o trădare pe ușa din dos, care nu a acaparat Biserica în ansamblul ei. Crezul pe care-l rostim are același înțeles pe care l-a avut dintotdeauna, anume că noi suntem Biserică și ereticii sunt în afară.
Nu în ultimul rând, argumentul cu privire la Sinodul din Creta este valabil și aici, anume că există Biserici Locale care s-au retras și nu mai participă (Georgia și Bulgaria, iar Serbia pentru scurt timp în 1997).
Deciziile Sinoadelor prind putere în măsura în care sunt receptate de popor
O ultimă idee pe care doresc să fie pusă în discuție în acest articol este aceea că deciziile Sinoadelor nu devin normative pentru Biserică decât în măsura în care sunt acceptate de ansamblul credincioșilor. Lucrul acesta îl spune răspicat Enciclica din 1848, când afirmă că poporul este păzitorul credinței și episcopii nu pot lucra împotriva voinței lor.
Așa se face că deciziile prin care am intrat în CMB sau semnăturile din Creta nu au valoare absolută decât în măsura în care sunt preluate fără rest în toată Ortodoxia. Ori lucrul acesta eu nu văd să se fi întâmplat. Chiar dacă opoziția este cam amețită și firavă, ea totuși există. Nu putem vorbi de o corupere a credinței decât în rândul unor membri ai Bisericii, fie din ierarhia superioară, fie dintre credincioșii de rând.
De aceea consider că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele și să spunem că s-a schimbat credința fără a aduce dovezi solide în acest sens. După cum nu putem vorbi de absența oricărui pericol ignorând faptele reale grave care se petrec sub ochii noștri și care ne afectează puternic.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva acestor cancere care se află în sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice. Chiar dacă se lucrează împotriva noastră cu manipulări și pârghii de control social, răspunsul nostru cred că nu ar trebui să iasă din granițele credinței conștientizate și documentate.
Articolul acesta chiar îl doresc ca o problematizare, deși pentru mine sunt lucruri sedimentate, dar orice opinie bine argumentată poate schimba perspectiva sau măcar să adauge ceva constructiv. Convingerile mele mă străduiesc să le formez nu doar prin studiere teologică, dar nu le impun nimănui. Hristos este adevăratul Păstor și Duhul Său va conduce pe cei cu inima curată la tot adevărul.
Cu toate că în Bucovina nu au fost înregistrate acaparări/transferări ale bisericilor de/către Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU) schismatică în afara a două excepții, în ultimul timp s-a încercat schimbarea acestei situații. Așa se face că zilele trecute au existat încercări de ocupare a parohiei din Hliboka și a catedralei din Cernăuți, dar credincioșii locali s-au adunat și au ripostat.
După cum consemnează relatările, ocupanții sunt veniți din regiunea Ivano-Frankovsk, acolo unde toate bisericile canonice au fost luate abuziv de către schismatici, fiind centrul fostei Galiții, zona în care există cei mai mulți naționaliști ucraineni și care în trecut a fost sub stăpânirea poloneză și presată spre catolicizare. De altfel, scopul luării bisericilor nu este unul religios, ci naționalist, sub acuzația că ortodocșii canonici sunt fideli Moscovei și străini de interesele Ucrainei.
Mitropolitul Longhin de Bănceni a îndemnat prin canalele de socializare pe credincioși să vină să-și apere bisericile.
Credincioșii din Catedrala din Cernăuți (Imagine: UJO)
Potrivit informațiilor de la Protopopiatul de Storojineț al BOUkr, un grup de activiști ai BOaU plănuiau să organizeze o adunare a comunității teritoriale din oraș.
După slujba săvârșită în biserici, credincioșii au mers în procesiune în centrul orașului, unde activiștii locali ai BOaU au organizat o adunare a acaparatorilor.
Raiderii au avut ca țintă două biserici ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Bucovina de Nord – biserica cu hramul de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și biserica în cinstea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. De asemenea, s-a aflat despre un val întreg de falsificări de documente care urmează să confirme „tranziția” acestor biserici în altă jurisdicție.
Credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene au săvârșit împreună un parastas pentru ostașii căzuți. Totodată, grupurile de acaparatori din BOaU au organizat un miting la care au fost făcute declarații împotriva creștinilor ortodocși.
Enoriașii bisericilor din Storojineț au venit la administrația orașului, unde au luat cuvântul preoți ai eparhiei Bucovinei și Cernăuților, reprezentând diverse comunități, inclusiv de etnici români, precum și credincioși care și-au confirmat dorința de a rămâne în componența Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice.
935 de enoriași ai bisericii în cinstea Acoperământul Maicii Domnului (BOUkr) au protestat ferm împotriva încercărilor de confiscare a lăcașului ortodox.
S-a notat că participanți la vot erau într-adevăr enoriași ai bisericii Acoperământul Maicii Domnului.
La ora 15:00, preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, purtând prapore, cruci și icoane, au organizat o procesiune Calea Crucii spre piața centrală a orașului pentru a-și declara public loialitatea față de Biserica Ortodoxă Ucraineană în fața tuturor celor adunați acolo.
Totodată, în piață, persoane fără legătură cu parohia Acoperământul Maicii Domnului a Bisericii Ortodoxe Ucrainene au votat în numele comunității trecerea acesteia în subordinea BOaU.
Paza angajată ne le-a permis credincioșilor să participe la acest miting.
După eveniment, părintele Dmitrie s-a adresat tuturor locuitorilor orașului Hliboca, oaspeților și observatorilor din raionul Hliboca:
„Frați și surori, pentru cei care nu cred că suntem majoritari! Cei care doresc să rămână în Biserica Ortodoxă Ucraineană, să votăm încă o dată! Tot ținutul Hlibocii să audă și să vadă!”.
UJO a informat mai devreme că pe 14 februarie, în orașul Hliboca, Bucovina de Nord, reprezentanții BOaU au organizat o adunare în cadrul căreia, potrivit presei locale, două comunități religioase ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene – în cinstea Acoperământului Maicii Domnului și cu hramul de Înălțarea Sfintei Cruci – au fost „transferate în unanimitate” în structura lor.
Sute de enoriași ai catedralei au votat pentru loialitate față de BOUkr, iar în spatele catedralei, oameni necunoscuți în numele lor au transferat comunitatea către BOaU.
Pe 16 februarie 2025, la catedrala Sfântului Duh din cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc adunarea comunității religioase pentru a stabili statutul său jurisdicțional. Evenimentul a fost difuzat în direct pe pagina de Facebook a catedralei.
Catedrala a fost arhiplină. Sute de credincioși au votat să rămână în Biserica Ortodoxă Ucraineană sub conducerea Mitropolitului Onufrie.
După vot, Mitropolitul Meletie al Cernăuților și Bucovinei a spus că documentele finale bazate pe rezultatele adunării vor fi aduse la cunoștința Administrației regionale de stat din Cernăuți, Seviciului Securității din Ucraina (SBU) și Direcției Regionale de Poliție Cernăuți.
Comentând adunarea ținută de niște oameni necunoscuți lângă gardul catedralei în scopul de a transfera catedrala în jurisdicția BOaU creată de stat, arhiereul a spus că „impunitatea generează fărădelegea”.
„Astăzi, când există multe speculații, provocări și minciuni în jurul problemelor bisericești, fiți atenți la următoarele. În catedrala noastră, slujbele au loc în slavona bisericească și parțial în română, dar nu și în rusă, așa cum susțin unii. Catedrala noastră nu are nimic de-a face cu Federația Rusă, cu țara agresor, iar credincioșii catedralei noastre condamnă războiul Federației Ruse împotriva poporului nostru ucrainean. Îi ajutăm activ pe apărătorii noștri, pe soldații Forțelor Armate ale Ucrainei, printre care se numără mulți enoriași ai bisericii noastre. Ne rugăm pentru ei pentru că ne apără patria. Aici întotdeauna se înalță rugăciuni pentru odihna eroilor noștri care și-au dat viața pentru libertatea noastră, pentru victoria Ucrainei. În catedrala noastră nu se pomenește patriarhul Moscovei Chiril, pentru că condamnăm atitudinea acestuia față de războiul declanșat de Federația Rusă. Suntem Biserica Ucraineană a poporului ucrainean și dovedim acest lucru cu faptele noastre”, a subliniat mitropolitul Meletie.
UJO: OCU announces ‘transition’ of UOC cathedral in Chernivtsi
Autobuze cu numere de înmatriculare de Ivano-Frankovsk se adună în apropiere de catedrala BOU din Cernăuți.
„Preotul” controversat Roman Hryshchuk (care aparține, de fapt, de structura bisericească BOU-PK a lui Filaret Denișenko, n.n.), care a participat la zeci de cazuri de transferare a bisericilor BOU în Bucovina către BOaU, a anunțat pe pagina sa de Facebook un eveniment de „transferare” a Catedralei Sfântul Duh a BOU din Cernăuți. Acțiunea este programată să aibă loc pe 16 februarie în centrul orașului.
„Reamintim credincioșilor ortodocși bucovineni că această catedrală este inima a toată Bucovina și a toți locuitorii ortodocși ai Bucovinei au dreptul de a vota pentru eliberarea ei de sub ocupația Moscovei!” a declarat Hryșciuk, îndemnându-i pe locuitori să acționeze.
Între timp, Eparhia de Cernăuți-Bucovina a BOU a remarcat pe canalul ei de Telegram prezența unui mare număr de ofițeri de poliție și indivizi neidentificați.
„Este o adunare de oameni necunoscuți aproape de catedrală, autobuze înregistrate în Ivano-Frankovsk și reprezentanți ai Poliției Naționale sunt debarcați aici”, a scris serviciul de presă, chemând comunitatea catedralei să vină la biserică.
Pe 16 februarie 2025, în Cernăuți, o mulțime de indivizi, conduși de câțiva clerici ai BOaU, au ținut o întrunire în afara gardului Catedralei Sfântului Duh a BOU pentru „transferarea” a trei biserici către Biserica Ortodoxă a Ucrainei deodată: Catedrala Sfântul Duh, Catedrala Sf. Nicolae și Biserica Sf. Petru și Pavel. Întrunirea ilegală a fost transmisă de canalul TV al Centrului Media BucPress Cernăuți.
În timpul evenimentului, câteva sute de credincioși ai autenticei Catedrale a Sfântului Duh s-au rugat înăuntrul bisericii. Prin urmare, nici unul din ei nu a participat la adunare.
La întrunire, cei prezenți, conduși de „rezidentul proeminent al Cernăuților”, Ivan Derda, au votat într-un singur pachet, pentru toate cele trei biserici principale ale Eparhiei din Cernăuți-Bucovina ale BOU. Conducătorul episcopiei locale a BOaU, Theognost Bodoryak, a fost desemnat drept noul conducător al Catedralei Sfântului Duh.
Clericul și arhivarul Administrației Regionale Militare din Cernăuți, Mykola Herheliuk, a fost însărcinat să se ocupe de înregistrare. După eveniment, Herheliuk a strigat: „Slavă națiunii!”, la care mulțimea a răspuns: „Moarte dușmanilor!”.
De remarcat, în plus, că Biserica Ucraineană este o redută ortodoxă credincioasă, fiind abandonată chiar și de Patriarhia Moscovei, care urmărește interese mai mult naționaliste rusești decât dobândirea împărăției cerurilor, după cum a declarat Patriarhul Chiril. Acesta a răspuns la o provocare a unui preot și a ajuns în atenția presei, mai ales că acel preot a fost percheziționat ulterior.
Pascalia diferită între ortodocși și catolici. Totuși catolicii au decis deja să țină Paștile după ortodocși cel puțin până în 2030
Punctul de vedere exprimat de Patriarhia Română cu privire la serbarea comună a Paștelui împreună cu catolicii a venit cumva pe nepusă masă și menține în discuție acest subiect. Declarația Papei Francisc despre disponibilitatea de a prăznui laolaltă cu celelalte Confesiuni Învierea la o dată stabilită de ei se înscrie în programul ecumenist din acest an 2025 și nu este ceva nou sau surprinzător, care ar cere o reacție.
Concret, Papa a spus: „Reînnoiesc chemarea mea pentru ca această coincidență să fie o rechemare a tuturor creștinilor de a efectua un pas decisiv către unitate, în jurul unei date comune pentru Paști (cf. bula Spes non confundit, nr. 17), iar Biserica catolică este dispusă să accepte data pe care toți vor să o facă, o dată a unității”. Aceste cuvinte au fost rostite în cadrul unei slujbe din ciclul octavei sau săptămânii ecumenice de rugăciune în comun, lucru deja obișnuit ca în astfel de împrejurări să fie făcute apeluri la unitate pe diferite paliere spre cea finală. Chiar și Patriarhul Bartolomeu a făcut astfel de afirmații în jurul temei sărbătoririi a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, chiar dacă nu a menționat expres fixarea unei date permanente. Paștile comun de anul acesta și serbarea Sinodului laolaltă sunt teme recurente pe acest an.
Patriarhia Română a răspuns în esență că: „facem precizarea că orice consultare referitoare la data Paștelui și o eventuală hotărâre pot avea loc numai în cadrul unui viitor Sinod pan-ortodox, prin participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe surori”.
Așadar este curioasă poziționarea Patriarhiei noastre în acest context și uimitoare la prima vedere. În primul rând, chemarea nu i-a fost adresată și nici o altă Biserică Ortodoxă Locală nu a reacționat punctual. În al doilea rând, astfel de apeluri au mai fost lansate și anii trecuți, chiar cu discuții concrete între Roma și Patriarhia Ecumenică. În al treilea rând, subiectul a mai fost discutat aprins anii trecuți în spațiul public de la noi.
Pe de altă parte, poziția exprimată în comunicatul oficial al Patriarhiei noastre este una neclară, dar cu o nuanță de respingere a propunerii din partea Papei. Condiția discutării și luării unei hotărâri în cadrul unui Sinod Panortodox este cumva echivalentul unui refuz, dar totuși nu o imposibilitate.
Deoarece mesajul Patriarhiei nu face decât să deschidă un subiect spinos și să-l perpetueze fără explicații clare, noi ar trebui să avem o imagine limpede asupra problemei. Trebuie să cunoaștem contextul general al fixării datei Paștilor din primele veacuri și al schimbării calendarului din secolul trecut și chiar intențiile ajustării Pascaliei în ton cu ereticii pentru a înțelege mersul lucrurilor.
Hotărârile Sinodului I Ecumenic
În afară de condamnarea arianismului, la primul Sinod Ecumenic s-a hotărât și sărbătorirea comună a Paștilor în toată Biserica. În acele vremuri existau divergențe, cu toate că cei mai mulți țineau Paștile după regula alexandrină. Astfel că Sinodul a hotărât: „În legătură cu Sfintele noastre Paști, s-a rezolvat și această problemă, încât toți frații din Răsărit, care mai înainte nu sărbătoreau Paștile odată cu romanii și cu voi și cu toți care țin Paștile de la început, să-l serbeze de acum înainte cu voi” (Scrisoarea sinodală, la Teodoret, Istoria bisericească, PSB 44, I, 2).
După cum am detaliat și în alte articole, în timpul acela erau unii care țineau Învierea nu duminica, ci pe 15 nissan, în orice zi a săptămânii, și alții care stabileau această sărbătoare în funcție de iudei. Deoarece evreii atunci nu aveau un calendar uniformizat, se întâmpla ca în unele zone să-l prăznuiască înainte de echinocțiu, iar în alte zone după echinocțiu. Dar obiceiul Bisericii, consemnat și de Episcopul Dionisie al Alexandriei în sec. al III-lea, era să serbeze după echinocțiu (Eusebiu, Istoria bisericească, 7, XX). Practic, nu se ținea cont de iudei, ci era avut în vedere mai mult calendarul mesopotamian. De aceea canonul apostolic nu vorbește de luna nisan, din calendarul iudaic, ci de dystros, care e din calendarul mesopotamian.
Deoarece unii iudei schimbaseră calendarul, iar alții mai țărănoși, după expresia Pidalionului, care erau majoritari, țineau obiceiul neîndreptat, se întâmpla să fie ținut Pesahul lor la date diferite în regiuni deosebite. Astfel că acei creștini care i-ar fi luat drept reper, ar fi fost împărțiți la rândul lor.
Scrisoarea Împăratului Constantin despre cele hotărâte de Sinod (vezi la Teodoret al Cyrului, Istoria bisericească, I, 10) pe tema pascaliei este mai bogată și nuanțează faptul că nu este acceptabil ca Biserica să țină cont de evrei în stabilirea Paștilor. Asta însemna că Învierea putea să coincidă cu Pesahul evreiesc (al acelora care îl țineau după echinocțiu) sau chiar să-l devanseze sau, cel mai adesea, să fie după el, important era că nu era un reper pentru creștini. Din cauza impreciziei calendarului lunar iudaic cu cei 19 ani ciclici, 14 nisan cădea în jurul lunii pline, dar putea fi cu o zi înainte sau după, nu fix de lună plină. Așa se putea întâmpla, atunci când echinocțiul era chiar înainte de lună plină, să coincidă cele două sărbători. Dar decizia Sinodului a fost să nu se țină cont defel de iudei.
Elaborarea unui nou calendar a fost dispusă și hotărâtă la Conciliul Tridentin de la mijlocul sec. al XVI-lea și a fost terminat abia spre finalul lui, în 1582. Acel Conciliu a fost întrunit odată cu apariția Protestantismului și în plin avânt reformator. Catolicii au urmărit să dea răspunsuri și să se restructureze pentru a face față provocărilor protestante. Calendarul a fost unul din punctele de pe listă prin care urmau să atragă de partea lor popoarele Europei. Bineînțeles că acesta a fost îndreptat și spre atragerea populațiilor ortodoxe.
Un prim răspuns a fost dat chiar în anul următor introducerii calendarului gregorian, adică în 1583. Textul sinodal, semnat de Patriarhii Constantinopolului și al Alexandriei, răspunde unei cereri din partea armenilor și obiectează față de noul calendar papistaș că nu ar fi suficient de precis și că nu corespunde deciziilor Sinodului I Ecumenic. Cu toate că cele 4 reguli invocate pentru stabilirea datei pascale dovedesc împroprierea ideii greșite că Învierea trebuie să fie după Pesahul evreiesc, e de reținut faptul că ortodocșii au respins de la început adaptarea la calendarul gregorian.
Această poziție a fost înnoită mai apoi tot sinodal în anii 1589 și 1593. Toate aceste acte nu conțin anateme împotriva celor care ar aduce modificări calendarului bisericesc, după cum susțin stiliștii, dar resping propunerile catolice de revizuire și le văd ca pe un prilej de prozelitism.
Apariția calendarului îndreptat la începutul secolului trecut
După câteva secole, problema calendarului a fost pusă tot mai acut în spațiul ortodox de pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea, dar Bisericile Locale nu au fost dispuse spre modificare. Abia la zisa Conferință de la Constantinopol (1923) a fost hotărâtă introducerea unui calendar îndreptat, diferit de cel gregorian, după o metodă îmbunătățită. Nu a fost menționată intenția de apropiere de catolici prin această revizuire, dar scopul nedeclarat acesta a fost.
Culmea este că numai în România s-a încercat aplicarea deciziilor în totalitate, adică inclusiv cele legate de Pascalie. Grecii, în primul rând Patriarhia Ecumenică, au modificat doar sărbătorile fixe, fără a schimba data Paștelui. După două încercări eșuate de la noi, s-a uniformizat hotărârea ca Paștile să fie comun la nivel pan-ortodox și stabilit după calendarul iulian neîndreptat. A fost luată și o hotărâre oficială în acest sens la Sinaxa de la Moscova din 1948.
Însă discuțiile despre legitimitatea introducerii calendarului revizuit nu au încetat să apară și a fost stringentă o decizie sinodală. Organizarea unui Sinod pe această temă a fost tergiversată decenii bune, aproape un secol, și s-a materializat abia în 2016 în Creta, dar tocmai tema calendarului a fost scoasă de pe ordinea de zi și păstrate doar chestiunile legate de ecumenism și alte subiecte, în total 6.
Deci problema divizării liturgice a Bisericilor Locale care țin calendarul pe vechi sau pe nou, deși gravă, a rămas în continuare să macine Biserica Ortodoxă. Deși astfel de diferențe au mai existat și în trecut chiar și după Sinodul I Ecumenic între Roma și Alexandria și creștinii britanici, totuși nu este o situație fericită și ar trebui rezolvată, nu normalizată prin acceptare. Cu atât mai mult instrumentalizarea acestui fapt înspre o apropiere de catolici este regretabilă și dăunătoare.
Ce ne împiedică să avem Paștile comun cu catolicii
Din hotărârile discutate mai sus luate la Sinodul I Ecumenic reiese faptul că sărbătorile creștine ar trebui să fie unitare, la aceeași dată, și nicidecum în dependență de cei de alte credințe.
Cu toate că Sinodul de la Niceea a menționat doar Paștile ca sărbătoare ce trebuie ținută de toți credincioșii Bisericii la aceeași dată, se subînțelege că acest principiu ar trebui aplicat și tuturor celorlalte sărbători importante. Poate unele zile praznicale cu caracter local nu ar deranja să fie ținute la date diferite în țările ortodoxe, dar marile Praznice, cum ar fi îndeosebi Nașterea Domnului și Boboteaza, ar fi firesc să fie cinstite în comun în aceeași zi. Pe vremea Sinodului I doar Paștile era ținut la date diferite și de aceea doar el a fost luat în discuție, dar este de presupus că același principiu trebuie aplicat uniform pentru toate marile sărbători creștine, nu doar unilateral pentru Înviere. Aceasta ar fi interpretarea în duh, nu strict literală a deciziei de la Niceea.
Deși principiul de a nu depinde de Pesahul evreiesc a fost înțeles greșit și răstălmăcit începând cu canonistul Zonara, Sinodul I a stabilit ca sărbătoarea cea mai mare, Paștile, să nu depindă de calendarul iudaic. Logica acestei decizii ar fi independența credinței creștine ortodoxe de alte culte, care sunt în rătăcire și înstrăinare de Dumnezeu. Prin urmare, în situația actuală, ar fi contrar spiritului Sinodului I să stabilim vreo dată comună pascală cu catolicii sau cu orice altă Confesiune sau religie. Chiar dacă data sărbătorilor ar coincide, tradiția trebuie să fie una internă, autonomă, ortodoxă.
În treacăt fie spus, argumentul vechilor calendariști că Paștile trebuie să fie după cel al evreilor este contrar hotărârii Sinodului I Ecumenic. El ar trebui să fie independent de ei, nu după aceia.
Pe lângă aceste două principii importante, trebuie luat în calcul și prozelitismul catolic și curentul ecumenist eretic care bântuie astăzi și care ar prinde aripi prin adoptarea unei date comune cu catolicii pentru serbarea Paștilor. În plus, hotărârea la care face referire comunicatul Patriarhiei Române vizează unitatea ortodoxă, care este șubrezită prin calendarul iulian îndreptat introdus în unele Biserici Locale și în altele nu. Ar trebui ca măcar Paștile să fie comun pentru a nu strica și ultima fărâmă de unitate. Deci discuția ar trebui să fie una strict internă ortodoxă, nicidecum pusă în dependență de apelurile papale.
Comunicatul Patriarhiei este corect, dar dubios
În lumina celor spuse, se poate afirma că Patriarhia a emis comunicatul său pe nepusă masă, fără să existe o discuție reală pe subiect și o provocare de luat în seamă din partea Papei. Mai mult păstrează în atenție subiectul apropierii de catolici și induce o abordare superficială în mentalul credincioșilor. Pe lângă faptul că nu atinge puncte importante din subiectul pascaliei, ci îl tratează populist și neclar. Nu există o respingere a apelului papal, ci eludare a temei și o eschivare și ascundere în spatele unui eventual Sinod Panortodox, care nu este exclus să fie împins în față în viitor de Patriarhia Ecumenică ce a trădat Ortodoxia cu atâtea și atâtea ocazii în ultimul secol.
Deocamdată este bine că a fost respinsă cerința unei date comune, dar acest refuz seamănă cu o diluare a discuției și poziției ferme ortodoxe pe această temă. În condițiile ecumenismului contemporan, slujirile în comun cu catolicii reprezintă modalitatea de atragere cea mai răspândită a ortodocșilor spre o unire și la nivel dogmatic după tocirea conștiinței acestora. De aceea aceste provocări și octava din ianuarie rămân o amenințare constantă în subsidiar.
O clarificare ulterioară asupra motivării de a scrie acest articol: Pentru a fi mai clară esența acestui articol, consider că Patriarhia nu avea motiv temeinic să emită comunicatul său și, de aceea, apare mai mult ca o provocare de a fi menținut în discuție subiectul de o manieră care îl degradează și se poate ajunge în timp la o împăcare cu ideea Paștelui comun cu catolicii. Reiau aici motivele de ce cred că e fără motiv Comunicatul: apelul Papei nu pare să fi avut ecou prea mare, încât să necesite o potolire a spiritelor sau o intervenție de orice fel. Încercările de anii trecuți se a împinge un Paști comun cu Papa au eșuat și problema a fost tranșată în mare parte. Acum doar e reîncălzită prin aducerea din nou în atenție într-un mod care să permită în extremis o soluție de undeva: un Sinod Panortodox. Fiind o temă promovată intena de Fanar și catolici anul acesta, alături de sărbătorirea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, e curios că Patriarhia noastră se pune cumva contra, în timp ce e aproape singura care mai face rugăciuni în comun de săptămâna de rugăciune din ianuarie. Punând acestea cap la cap, pare că prin Comunicat s-a dorit reîncălzirea ciorbei calendarului prin problematizări false și neavenite. Cea mai bună atitudine consider că este interpretarea Comunicatului ca fiind o respingere a unificării Paștilor, fapt ce ar pune Patriarhia în situația de a merge pe această linie. Orice împotrivire frontală nu ar face decât să valideze discutarea pascaliei. Eu personal am optat să abordez subiectul într-o altă cheie, decuplată cumva de Comunicat tocmai pentru a nu-i da apă la moară și pentru a ridica o problemă serioasă, anume reunificarea sărbătorilor ortodoxe între vechi și nou, care chiar ar trebui discutată.
Completul format din trei membri ai Tribunalului din Patra a decis unanim achitarea Pr. Anastasios Gotsopoulos pentru Sfânta Liturghie pe care a săvârșit-o pe 25 martie 2020, în ziua prăznuirii Bunei Vestiri în biserica Sf. Nicolae din Patra.
Demn de remarcat este faptul că Procurorul a fost de acord cu susținerile avocaților G. Iatrou și I. Hatzinantoniou cu privire la neconstituționalitatea legii care interzicea săvârșirea oricărei slujbe timp de 20 de zile în perioada coronavirusului. Judecătorii au fost de acord total cu propunerea procurorului, totuși s-au bazat și pe conflictul de îndatoriri. La comunicarea deciziei, audiența a izbucnit în aplauze prelungite.
La Tribunalul din Patra s-a aflat o mulțime de credincioși, clerici, monahi și mireni ca să-și exprime susținerea lor față de clericul Mitropoliei de Patra.
În apărarea sa, Pr. Anastasie a accentuat că nu poate să accepte interzicerea deplină a săvârșirii Sfintei Liturghii ca creștin ortodox, ca cleric ortodox și ca cetățean grec, după cum fusese decis pentru aproape 20 de zile în pandemie. Concret, a semnalat: „Nu poate fi acceptată în nici un fel și din nici un motiv interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii chiar și pentru o zi. Anularea Sfintei Liturghii chiar și temporară, chiar și pentru o zi, înseamnă anularea Bisericii înseși. O dispoziție legală asemănătoare de interzicere completă a sfintelor slujbe, adică de penalizare a săvârșirii Sfintei Liturghii a fost implementată în Europa până în 311 d.H. (moartea lui Dioclețian) și în Albania lui Enver Hodja (1967-1990)! Nici Mahomed Cuceritorul, nici Lenin, nici Stalin nu au cutezat un astfel de sacrilegiu împotriva nucleului cel mai intim al Bisericii, împotriva Tainei Sfintei Euharistii, cum a cutezat Republica Greacă!”. Și-a încheiat apărarea cu următoarele cuvinte: „Dacă aceasta este vina, îmi asum răspunderea. Dacă conștiința și percepția dumneavoastră despre drept mă consideră vinovat, condamnați-mă! Accept această cinste, mare cinste a condamnării deoarece am săvârșit îndatorirea mea de preot ortodox”.
Mai înainte, preotul și doctorul Evanghelos Papanicolau, care s-a înfățișat ca martor, a menționat că preotul care nu slujește la praznicul Bunei Vestiri nu este preot. A adăugat că și în Camerun, unde activează ca cleric, niciodată nu a fost anulată Sfânta Liturghie în ciuda faptului că acolo sunt multe epidemii în toi.
Astăzi Justiția Greacă m-a lipsit de cea mai înaltă cinste care poate fi acordată unui preot: să fie condamnat deoarece a săvârșit îndatorirea lui preoțească și parohială ca să fie consecvent la nivel elementar cu conștiința lui față de parohieni și față de Dumnezeu.
Totuși, în același timp, Justiția Greacă și-a păstrat prestigiul și a apărat Republica și societatea grecească de ocara și rușinea de a condamna un părinte grec deoarece a „cutezat” să slujească în ziua Bunei Vestiri.
Justiția Greacă, prin decizia de achitare a persoanei mele, a refuzat să aplice legea (2867/Υ1/16.3.20) inutilă, irațională, ineficientă, neconstituțională și, în principal, necredincioasă și antihristică ce interzicea nu adunarea poporului în biserici în toată țara, ci chiar și săvârșirea Sfintei Liturghii (chiar și în Mănăstiri și în Sfântul Munte!), în perioada critică din perspectivă liturgică a Postului Mare din 2020! A refuzat să aplice dispoziția legală de interzicere completă a Sfintei Liturghii, care a fost în vigoare în Europa până în 311 d.H. (moartea lui Dioclețian) și în Albania lui Ever Hodja (1967-1990)! Nici Mahomed Cuceritorul, nici Lenin, nici Stalin nu au cutezat o asemenea necuviință împotriva nucleului cel mai intim al Bisericii, Taina Sfintei Liturghii, cum a cutezat Guvernul Grec în anul 2020!
Sunt dator să clarific deplin că:
– ca credincios ortodox, nu voi putea să accept interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii de către puterea statală,
– ca cleric ortodox, am fost îndatorat, cu harul și mila lui Dumnezeu, să slujesc, făcând ascultare de Capul Bisericii, care poruncește: «aceasta să fie făcută întru pomenirea Mea», fără să cer voie de la Cezar,
– în final, ca cetățean grec, am fost și sunt îndatorat după măsura posibilităților mele să apăr Constituția Greacă și nu numai să nu permit cuiva să o dizolve, ci nici să nu sufere aceasta.
Interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii constituie dizolvare a articolelor fundamentale 3 (relațiile Biserică-stat) și 13 (libertatea religioasă) a Constituției Greciei, precum și a Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 9.2), care protejează dreptul la cultul religios.
Prim-Procurorul a acceptat cu deosebită emfază susținerile independente ale acuzatului despre neconstituționalitatea decretelor ministeriale. Justiția Greacă s-a arătat în final că nu face nici o infracțiune preotul care, acționând conform conștiinței, nu respectă deciziile de guvern care vin în contradicție cu tradiția noastră bisericească și liturgică. Cu alte cuvinte, îndatorirea preotului de a lucra conform cu rânduiala bisericească precumpănește în fața trebuinței de conformare cu hotărârile de guvern, mai ales când acestea se află în afara limitelor legalității constituționale.
Datorez mulțumiri avocaților mei, dl. G. Iatrou și dl. I. Hagiantoniou, pentru că au pulverizat cu argumentație legală neclintită acuzația și au demonstrat că legea care interzicea Sfânta Liturghie nu era posibil să fie aplicată de clericii ortodocși.
Mulțumiri speciale adresez Protoprezbiterului și doctorului poporului pr. Evanghelos Papanicolau, care s-a înfățișat ca martor pentru că prin depoziția lui dovedită științific a arătat că nu s-a ivit din săvârșirea Sfintei Liturghii și a Sfintei Împărtășanii a credincioșilor, nici nu este posibil să se ivească nici cel mai mic pericol pentru sănătatea publică și, în consecință, afirmațiile martorului acuzării, ziaristul K. Flamis, sunt lipsite de seriozitate.
Mulțumesc mult și clericilor, monahilor și mirenilor care s-au aflat astăzi la Tribunal din diferite părți ale Greciei pentru a-și exprima susținerea față de persoana mea, dar și zecilor oameni din toată țara sau mai degrabă din întreaga lume, care mi-au fost alături.
În final, sunt dator să-mi exprim mulțumirile și singurului meu acuzator, ziaristul K. Flami, folosind cuvintele din Lysias: «Nu puțină bucurie trebuie să am, senatule, pentru acuzator, pentru că mi-a pregătit această luptă». Totuși aceasta, care pentru mine, ca preot, este cea mai mare cinste, nu știu cum poate să fie evaluată pentru un jurnalist… Totuși aceasta este problema d-lui Flami…
Patriarhul Bartolomeu la Conferința de la Abu Dhabi din decembrie 2024 (Imagine: Ecumenical Patriarchate)
Anul 2025 a fost menționat de foarte mult timp (prima dată acum 10 ani) mai ales de ortodocși, dar și de catolici, ca jubileu și aniversare a 1700 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Mai ales în ultima vreme s-au intensificat aceste referiri cu lrivire la sărbătorirea comună, care ar fi un pas în plus spre unirea bisericească. Totuși încă există multe detalii neștiute despre evenimentele care urmează și la ce ne putem aștepta. Cel mai probabil, nu va exista o unire concretă euharistică la anul, ci se va intra într-o altă fază a procesului de a se ajunge la potirul comun.
Evenimentele anunțate de Patriarhul Bartolomeu pentru 2025
El „a menționat inițiativa comună a Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii Romano-Catolice pentru sărbătorirea Sinodului de la Niceea, care va avea loc în mai 2025 în regiunea Niceea Bitiniei, unde se așteaptă șă fie primit Papa Romei, Francisc. Această conlucrare demonstrează efortul continuu pentru restabilirea unitățiicreștinilor și întărirea dialogului dintre Biserici”. De aici reiese că întâlnirea nu va avea loc de Paști, ci în luna mai, foarte probabil de Cincizecime.
Dar sărbătorirea Învierii anul acesta la aceeași dată are semnificația ei, contribuie la lucrarea ecumenistă. „Aniversarea Sinodului de la Niceea este corelată, de asemenea, cu reluarea prăznuirii comune a Paștelui, o chestiune care rămâne critică pentru unitatea creștinilor, după cum a semnalat Patriarhul”.
Cumva neașteptată a fost menționarea unei alte comemorări nefaste. „Sărbătorirea acestei aniversări sinodale și conlucrarea dintre Biserici oferă, de asemenea, prilejul să ne amintim de a 60-a aniversare a ridicării anatemelor dintre Roma și Constantinopol, care a fost ținută în 1965 de către Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagora, cknstruind astfel baza pentru un nou dialog și ci lucrare.” Însă, dacă avem în vedere primele declarații legate de planurile pentru anul acesta, care datează din 2014, nu mai apare așa de surprinzătoare această referință. Atunci Patriarhul Bartolomeu s-a întâlnit cu Papa Francisc pentru a marca jumătate de secol de la „îmbrățișarea dintre Paul VI și Atenagora”, care s-a soldat cu ridicarea anatemelor de anul următor (1965).
Așadar anul acesta sunt marcate două puncte importante: sărbătorirea comună a Paștelui și aniversarea împreună în luna mai a Sinodului de la Niceea. Prima bifare reprezintă o convergență spirituală, pe când a doua presupune o întâlnire directă, care nu pare să fie sub forma unui Sinod comun, ci doar aflată sub spectrul așa-zisei ridicări a anatemelor din 1965.
Paștile comun – un nou nivel de ecumenism?
Trecerea la calendarul îndreptat, care coincide cu cel gregorian, decizie luată în 1923, a avut evident intenția apropierii ecumeniste a ortodocșilor de catolici și de lumea creștină occidentală. Totuși aceasta nu a fost menționată în documentele Conferinței de atunci. Aceasta face ca referirea deschisă la o apropiere prin Paștele comun să fie cu atât mai nocivă. În plus, dovedește că terenul este deja mult mai pregătit și au fost înlăturate obstacolele care împiedicau manifestarea vădită a năzuințelor ecumeniste. Mai nimeni nu mai reacționează astăzi față de astfel de proiecte anti-ortodoxe.
Într-o adresare recentă la Conferința despre Politica Mondială de la Abu Dhabi din 13 decembrie anul trecut, Patriarhul Ecumenic a menționat și acolo eforturile spre „unitate creștină” prin sărbătorirea Sinodului I Ecumenic și a Paștelui comun. Acesta nu este doar o coincidență calendaristică, ci o oportunitate pentru „ortodocși, catolici, anglicani și restul creștinilor protestanți” de a fi împreună.
Printre altele, Patriarhul a mai precizat: „Un pas real înainte spre repararea vechilor conflicte este chemarea din partea Patriarhiei Ecumenice și a Modestiei noastre către Biserica Romano-Catolică și către fratele nostru mai mare, Sanctitatea Sa, Papa Francisc al Romei, de a reveni la calendarul iulian pentru calcularea comuna a Paștelui. Bazată pe cuniașterea noastă a Bisericii ca trup al lui Hristos, această propunere realistică prezintă un drum clar spre unitate. Celebrarea dimpreună poate nutri o înțelegere reciprocă mai bună și dialoguri mai semnificative între tradițiile creștine. Această sincronizare revelează faptul că, în sărbătoririle noastre fundamentale, menținem jn teren comun, în ciuda diviziunilor de multă vreme. Sărbătorirea Învierii lui Hristos împreună ne ajută să recunoaștem trecutul nostru comun și să mergem înainte spre o viitoare unitate”.
Unirea care este avută în vedere de Patriarhul Ecumenic în discursul său la acea Conferință profană este clar una lumească, într-o spiritualitate care urmărește buna înțelegere mondială, nu voia Domnului. Dar evident că aceste demersuri sunt departe de Evanghelia Domnului pentru că pacea lui Dumnezeu nu are nimic în comun cu cea a lumii, ci chiar sunt antagonistice.
O dovadă în plus că nivelul de care vorbește Patriarhul este unul nu doar lumesc, ci mondialist, sunt referințele în același discurs al său la probleme sociale precum ecologia, inteligența artificială și solidaritatea socială. Pe lângă faptul că aceste teme nu sunt religioase, ci au conotații forțat spirituale, ele sunt și false în sine, ascunzând politici plutocratice. Combinând aceste aspecte, pare că e vorba de o mondializare în care religia va avea un rol new age-ist, de opium al popoarelor.
Va avea loc o unire în 2025?
Din ce se poate deduce din cuvintele Patriarhului, nu va exista o unire concretă și formalizată, potir comun, cu catolicii în 2025. Totuși va fi vorba de trecerea la un alt nivel de dialog ecumenic. Catolicii deja au pregătit calendarul pentru 10 ani de Paște comun, ceea ce dă impresia unui experiment, a unei etape de implementare a unui proiect de unire.
Dacă avem în vedere presiunile eșuate de anii trecuți din România asupra ortodocșilor de a sărbători Paștele după calendarul gregorian (nici măcar după cel îndreptat ortodox), se pare că decizia catolicilor de a reveni ei pe vechi a fost una forțată de refuzul ortodocșilor. Planurile se adaptează la împrejurări. Această imagine este întărită de faptul că promotorii trecerii pe calendarul gregorian erau puternici și notoriu mondialiști și justificau această manevră prin nevoia de unire cu „Bisericile” din Occident.
Declarații și acțiuni ecumeniste au mai fost în trecut, dar nu au mers până la unirea religioasă. Chiar dacă nici acum nu se va ajunge la asta, totuși nu înseamnă că asistăm la simple momente pasagere, ci la noi pași spre unire în diluare religioasă, la noi grade de apostazie. Important este că în fundal conștiința ortodoxă a oamenilor se diminuează și se urmărește ca în viitor să se ajungă și la posibilitatea falsei uniri bisericești din cauza sărăcirii duhovnicești și a ideferentismului spiritual al maselor care acum mai au ceva repere.
Peste toate, nu e normal să ne ibișnuim ca ierarhia să profereze tot felul de cuvinte contrare învățăturii sănătoase ca și cum aceasta ar fi norma. Da, cele mai multe afirmații și acțiuni nu au trecut de o linie roșie a încălcării totale a dogmelor, dar nici în spiritul adevărului nu se înscriu. Iar altele, cum sunt documentele Sinodului din Creta, deja sunt dincolo de acceptabil. Ierarhia și clerul în general trebuie să-i îndrume pe oameni să facă roade vrednice de pocăință, după cum îndeamnă și Sf. Ioan Botezătorul prăznuit astăzi, nu să-i țină pe marginea prăpastiei și a smintelii.
Pașii (mici) făcuți deja sunt duși mai departe ușor-ușor. Exemplul elocvent este așa-zisa ridicare a anatemelor din 1965 sau modul cum a fost schimbat calendarul în 1923. Dar în spate ceea ce se obține este convingerea generalizată că toți oamenii au același Dumnezeu, indiferent de religia lor. Altfel spus, credința este suficient să fie una bâjbâită, nu bazată pe convingeri ferme, pe ritualuri clare, pe tradiții bine statornicite. Totuși sfințenia și mântuirea provin din credință tare și se pierd dacă ne mulțumim cu trădări și indiferentism curent.
Cât despre cum se prefigurează că va arăta viitoarea „Biserică” unită, sper să revin într-un alt articol. Dar, până atunci, pot să intuiesc rezonabil că baza viitoarei unități mincinoase va fi somnul credincioșilor și lipsa lor de reacție la trădările pas cu pas ale credinței, nefiind dispuși să-și riște comoditatea materială pentru binele superior de ordin spiritual/duhovnicesc.
Actualizare: Tocmai când am scris despre intențiile Patriarhului Bartolomeu, în aceeași zi acesta a venit cu noi declarații în aceeași linie. Prezent la parohia rusofonă din Constantinopol (metoc vatopedin), a ținut un cuvânt la sfârșitul slujbei la care a participat. După ce a îndemnat la rugăciuni pt pace în zonele aflate în război, a menționat și lucrarea spre unitate împreună cu catolicii, fiind prezent și „episcopul” papistaș acolo, Massimiliano Palinuro: „Mergem împreună cu Biserica Romano-Catolică soră, lucrăm împreună, ne rugăm împreună ca să vină cât mai repede cu putință ziua cea mare și strălucită a unirii tuturor. Cunoașteți că Biserica noastră Ortodoxă se roagă la fiecare slujbă pentru pacea a toată lumea, pentru bună-starea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor. Dorim ca această rugăciune a Bisericii noastre să devină repede realitate spre slava lui Dumnezeu”. Inducerea în eroare este evidentă pentru cei cunoscători. „Sfintele lui Dumnezeu Biserici”, pentru a căror bună-stare ne rugăm la fiecare ectenie mare nu sunt decât cele Orrodoxe Locale. Această expresie nu are în vedere pe erericii care-și arogă denumirea de Biserică fără să fie în mod real. Cât despre „unirea tuturor”, această sintagmă se referă la toți oamenii, nu la Biserici. În greacă e vorba de masculin, așadar nu poate fi vorba de Biserici (care sunt la feminin). Unirea pentru care ne rugăm nu va fi realizată într-o zi măreață, ci se petrece mereu când oamenii sunt în înțelegere și în măsura în care au pace între ei. Deci Patriarhul face și induce confuzii rău-voitoare.
Pe lângă sârguința Patr. Bartolomeu de a promova evenimentele ce vor urma acest an, e de notat și faptul că rușii au primit la slujba lor de Nașterea Domnului pe clericul eretic romano-catolic.
La pomenirea Sf. M. M. Dimitrie (26 oct. 2024), Mitropolitul Atanasie de Limassol a avut o convorbire/conferință cu credincioșii. În acest context, i-au fost adresate și unele întrebări incomode, pe care le-au semnalat administratorii portalului Κατάνυξη, care sunt dintre nepomenitorii din jurul Pr. Teodor Zisis. Articolul de mai jos abordează modul în care a venit răspunsul la chestiunea întreruperii pomenirii:
Ne-a fost comunicat nouă, canalului Katanixi, un video și îndeosebi două fragmente scurte:
De la min. 1:01:30 până la 1:15:00 și de la 1:21:50 până la 1:26:30.
Câți le-au ascultat s-au înfricoșat și s-au indignat. Noi, străduindu-ne să-i liniștim și aproape cu siguranța că s-a produs o răstălmăcire, am văzut și am revăzut cu atenție fragmentele și efectiv nu am crezut urechilor și ochilor.
În video se aud minciuni de neconceput, din nefericire!
O credincioasă (ascultătoare a cuvântării): «Vreau să vă întreb despre îngrădire. Nu sunt îngrădită și nici nu intenționez să mă îngrădesc… dar mi s-a spus că îngrădirea nu te scoate afară din Biserică… și același lucru l-a făcut și Sfântul Paisie».
Mitropolitul de Limassol: «Când a făcut-o Sfântul Paisie?»
Credincioasa: «Față de Atenagora».
Mitropolitul de Limassol: «Niciodată n-a făcut asta! Niciodată!»
Credincioasa: «Și Augustin Candiotis?»
Mitropolitul de Limassol: «Nici (n.n. Mitropolitul de Florina) Candiotis! Eu am slujit cu el, am slujit cu el în Sfântul Munte. Nu a făcut nimic din aceste lucruri. Și cu bătrânul Paisie am slujit în fiecare zi, când s-a îngrădit? Acestea sunt minciuni!»
În alt punct este auzit Mitropolitul de Limassol că spune: „eu l-am cunoscut pe Sfântul Paisie în 1976”.
Întrebări rezonabile
De ce atâta perseverență și patimă să fie expuse atâtea minciuni împotriva Sfântului Paisie și a fericitului Sfințit Mitropolit Augustin Candiotis?
Este posibil să ignorați întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora, care s-a petrecut din 1970 până la moartea lui (7.7.1972)? Nu ați citit cartea care a fost scoasă despre Sfânt cu titlul „Viața Cuviosului Paisie Aghioritul” de Ieromonahul Isaac, în care scrie literal:
«Pentru o perioadă (n.n. Cuviosul Paisie) a întrerupt, împreună cu aproape tot restul Sfântului Munte, pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza unor deschideri primejdioase ale lui față de romano-catolici”.
Cu privire la îngrădirea fericitului mărturisitor Mitropolitul Augustin Candiotis de Florina, lucrurile sunt și mai rele pentru că există un text pe care l-a compus însuși Sfântul Episcop Augustin, cu titlul «Răspunsuri pe subiecte bisericești», în care a subliniat că el însuși, Mitropolitul Ambrozie de Elefteropolis și Pavel de Paramithia au întrerupt «cu totul canonic» și nu «cu totul arbitrar» pomenirea Patriarhului Atenagora, conform canonului 15 al Sinodului I-II[1]:
„Dacă deschideți Pidalionul și studiați canonul 15 al Sinodului I-II, atunci veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu «cu totul arbitrar», ci «cu totul canonic». Am întrerupt-o după declarațiile înfricoșătoare ale lui despre primatul și infailibilitatea Papei, despre Filioque ș.a. «Cu capul descoperit» au fost propovăduite, la un nivel mondial, învățături antiortodoxe, care au fost condamnate de o mulțime de Sinoade. Iar cei trei Mitropoliți ai Greciei de Nord, care am trecut cu durerea sufletului la întreruperea pomenirii Patriarhului, cu document către Sf. Sinod am declarat că, dacă Patriarhul reneagă declarațiile respective, noi am fi reluat pomenirea. Dar, din păcate, acela a persistat în opiniile lui rătăcite. Iar faptul că Sf. Sinod, în ciuda tuturor presiunilor pe care le-a primit, nu a trecut la impunerea unor sancțiuni împotriva noastră arată că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre. Această acțiune a noastră a fost oferit Patriarhiei un serviciu înalt, pentru că a existat frână pentru Patriarh, care se grăbea glonț spre o unire inoportună cu papistașii (Răspunsuri pe subiecte bisericești, Atena 1973, p. 49-50).
† Episcopul Augustin”
Este de prisos să menționăm mai multe argumente pe subiect.
Ca să punem gând bun, dacă ați greșit din ignoranță, spuneți-ne și vă vom comunica toate cele aferente ca să restabiliți adevărul față de persoana Sfântului. Altfel, este îngăduit să fie spuse minciuni despre un Sfânt despre care, printre altele, propovăduiți continuu că «l-ați trăit»?
„Eu l-am trăit și am fost cu Sfântul Paisie”!!!
Sfințenia oricărui Bătrân sporește numai răspunderea ucenicului în fața lui Dumnezeu. Sfințenia nu este un fenomen natural (precum electricitatea sau magnetismul sau greutatea), ca să lucreze prin inducție, nici nu există vreo infailibilitate de vreun fel care se transmite în Ortodoxie.
Video-ul este trist. Un Mitropolit, care umplut cândva de speranță poporul credincios pentru cugetarea sa dreaptă, din păcate cade atât de jos în mod asurzitor.
Rămân o întrebare nerăspunsă. DE CE?
De ce este atacată cu atâta patimă îngrădirea canonică, sfântă și patristică?
De ce nu este atacată panerezia ecumenismului?
De ce nu ia o poziție ortodoxă pentru părăsirea Consiliului Mondial al Ereziilor (CMB)?
De ce nu dezavuează pseudo-Sinodul din Creta, care recunoaște ereziile drept Biserici și drumuri ale mântuirii?
De ce nu fulgeră împotriva noii ecleziologii a Patriarhului Bartolomeu Arhondoni, care împarte autocefalii anti-bisericești și samavolnice, găzduind noua schismă din Ortodoxie?
De cine se teme Înalt Preasfințitul și denaturează faptele despre îngrădirea canonică, adresându-se poporului și nu mustră pe vrăjmașii Domnului nostru Iisus Hristos?
La răsunătoarea sărbătoare a Sfântului Dimitrie, îi dorim pocăință bună lui însuși, invitaților inspirați și stabiliți ai cuvântărilor din orașul omonim din Atena, care, în loc de o Refugiu Ortodox, au transformat parohia într-un «stup duhovnicesc» de producere și propagare a opiniilor neortodoxe, nebisericești și ecumeniste.
Nota noastră: Este uimitor cât de sucit poate fi receptată și înțeleasă acțiunea de întrerupere a pomenirii. Faptul că Mitr. Atansie o înțelege și el greșit la modul militant și cu opoziție categorică arată starea jalnică în care se găsește Biserica în aceste momente. Un episcop care nu a semnat documentele din Creta și le-a criticat serios are, totuși, o poziție alunecoasă pe subiectul ereziei ecumeniste semnată sinodal. Se naște întrebarea: Care este motivația care l-a îndemnat să se opună cu jumătate de gură?
În continuare dialogului extras în articol, Mitropolitul Atanasie își exprimă punctul de vedere despre îngrădire, spunând că cineva poate face aceasta față de episcopul său care spune erezii, însă cei îngrădiți se rup de orice episcop. Ar fi fost logic să se îngrădească de un ierarh din Biserica Greciei sau a Ciprului și să țină de cineva, de altă Biserică, a Rusiei, Georgiei… Altfel ajunge unul ca acesta să se taie de Biserică în loc să se îngrădească pentru că neapărat trebuie să aibă un episcop de care să aparțină.
Viziunea Mitropolitului păcătuiește nu doar prin minciunile demascate în articolul de mai sus, ci și prin perspectiva pe care o oferă. Episcopul este văzut ca fiind indispensabil, fără de care cineva iese din Biserică. Dar această măsură este prevăzută de un canon, nu este o acțiune arbitrară. În al doilea rând, a ține de un alt episcop înseamnă schismă, este interzisă de canoane. Iar dacă e vorba de plecarea din episcopie, atunci unde mai este îngrădirea? Pur și simplu este exclusă din ecuație râvna pentru dreapta credință și mustrarea unei erezii prin oprirea pomenirii episcopului care o propagă public și fără menajamente.
Dar anomalia provine chiar de la Sinodul din Creta, unde au fost semnate documente greșite dogmatic de către unele Biserici Locale și episcopi, iar cei care au refuzat să le aprobe, atât Biserici, cât și ierarhi participanți sau nu, au rămas în comuniune cu primii. Altfel spus, avem o situație în care dreapta credință conviețuiește cu erezia „canonic”. Mai mult, această atitudine de a nu fi de acord, dar a lăsa nesancționat pe cel eretic este privită ca fiind normativă și cine se abate de la ea este acuzat de schismă. Aceasta deși toată istoria Bisericii este plină de lupte dârze împotriva ereziilor, de Sinoade și Părinți care au luptat fără rest împotriva lor. Iar acum ecumenismul nu mai este privit ca fiind greșeală capitală, ci doar o mică problemă inerentă în Biserică în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, chiar și ereticii condamnați, catolici, protestanți și anticalcedonieni, sunt priviți ca fiind mădulare vii ale Bisericii, mai bolnavi sau mai buni ca ortodocșii.
Menționăm în contrapondere că Mitropolia Pafos, tot din Cipru, a găzduit anul acesta, pe 16 august, o conferință susținută de Pr. Peter Heers cu titlul: Unitatea extremelor, filetism, zelotism și ecumenism și zicala patristică: «Binele nu este bine dacă nu se face bine». De observat că aceasta a fost promovată oficial și de Mitropolitul Neofit de Morfu. Pe parcursul ei, s-a vorbit și despre extremele celor îngrădiți și a fost criticat foarte corect faptul că ei nu greșesc în dogme, ci în modul de manifestare prin aceea că se rup nu doar de cei ce propovăduiesc deschis o erezie (lucru permis de canonul 15 I-II), ci și de cei care sunt ortodocși, dar preferă să rămână în comuniune cu episcopii și clericii ecumeniști din iconomie.
Din nefericire, Mitr. Atanasie, prin cuvintele comentate, dovedește unele semnalmente prin care decade din statutul de mărturisitor și episcop care învață drept cuvântul adevărului și are comuniune cu ecumeniștii doar din iconomie. El are comuniune cu ei dintr-o viziune instituțională pământească, privindu-i pe aceia ca fiind Biserica și etalonul față de nepomenitori, care sunt niște schismatici. În plus, își argumentează poziția prin mărturii mincinoase despre cei doi mari părinți menționați în discuție, Sf. Paisie Aghioritul și Mitr. Augustin Candiotis. Nu dă dovadă că are un cuget viguros ortodox, ci doar o gândire teoretică, abstractă, față de care nu se simte îndatorat să lupte până la capăt.
Nu doresc nicidecum să-l cataloghez eu pe Mitr. Atanasie ca fiind neortodox, ci aprecierile de mai sus au menirea doar de a problematiza pe temă. Este foarte posibil să existe la mijloc unele sminteli din partea zelotiștilor care-l fac să disprețuiască îngrădirea. Nu este căderea mea să apreciez până la capăt, ci doar punctez unele aspecte despre cum trebuie să fie cugetul ortodox.
În fine, este știut că Mitr. Atanasie a slăbit criticile față de schismo-erezia din Ucraina recunoscută de Biserica Ciprului sinodal atunci când a candidat la poziția de Arhiepiscop al întregii Biserici a Ciprului. Probabil a făcut aceasta pentru a fi mai bine văzut de ceilalți ierarhi din Sinod sau de către factorii de decizie geo-politici care influențau alegerile. Aceasta arată odată în plus precaritatea mărturisirii episcopilor de astăzi din întreaga lume, dacă până și unul recunoscut ca fidel tradiției este cel puțin nestatornic și înclinat să favorizeze Biserica închegată a instituție lumească, nu în duhul și adevărul Evangheliei.
În această situație, când episcopii nu au de gând să lupte pentru dreapta credință, se dovedește că reacția de întrerupere a pomenirii ierarhilor ecumeniști este necesară pentru a exista semnal de alarmă și neliniștea cea bună. Aceasta pentru că nu există în istorie Sinoade eretice care să nu fi foat condamnate, ci lăsate nepedepsite.
Încă un ultim aspect: Eu nu țin minte să fie scris în cartea despre viața Sf. Paisie faptul că a oprit pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Nici nu pot verifica asta în românește (momentan) și nici în grecește. Pentru cei interesați, există o mențiune pe larg despre acest eveniment în cartea Epistole și alte texte la nota 9 de la Scrisoarea sa către Patriarhul Atenagora despre ecumenism și zelotism.
