În Grecia s-a luat decizia închiderii bisericilor. Sfântul Sinod hotărâse anterior participarea restrânsă la slujbe

La puțin timp după decizia Sinodului extraordinar al Bisericii Greciei cu privire la virusul corona, guvernul a decis suspendarea slujbelor.

Primul Ministru Kiriakos Mițotakis a scris pe Twitter: „Prin decizia guvernului, sunt suspendate slujirile în toate locurile de venerare religioasă de orice dogmă sau religie. Bisericile rămân deschise numai pentru rugăciune individuală. Protejarea sănătății publice impune decizii clare.
— Prime Minister GR (@PrimeministerGR) March 16, 2020

Romfea.gr menționează declarația unui ierarh care-și păstrează anonimatul: „Tăgăduim pe Hristos Însuși prin această decizie! Din păcate, țara va rămâne fără Liturghie pentru trei săptămâni”.

Totuși cel puțin doi Mitropoliți au făcut deja declarații publice pe marginea acestei decizii. Pe de o parte, Mitropolitul Serafim de Pireu a declarat în esență că «se creează un necaz uriaș, dar, cât timp este o măsură despre care statul consideră că va proteja societatea întreagă, Biserica se smerește întotdeauna». Pe de altă parte, Mitropolitul Serafim de Kithire a trimis scrisori adresate Președintelui țării și membrilor Sinodului de a se reveni asupra acestor decizii. Motivarea este aceea că, în vremuri de restriște, oamenii au nevoie de slujbe, de Liturghie îndeosebi, așa cum au nevoie de pâinea materială. Nici slujbele, nici Împărtășania nu sunt surse de îmbolnăvire, iar cultul religios este liber și neforțat. Cei care pot participa cu credință la slujbă ar trebui să aibă această posibilitate. Măsurile luate sunt o depășire a atribuțiilor statului.

Tot ieri se întrunise în mod extraordinar Sinodul Bisericii Greciei, care a luat unele decizii cu privire la situația ivită. Acestea au fost structurate pe 8 puncte. În mare, a fost decis ca bisericile să rămână deschise, dar să se oficieze doar Sfânta Liturghie în zilele de duminică și sărbători (Buna-Vestire) de la 7 la 8. Înmormântările să fie oficiate în biserici cu participarea restrânsă doar a rudelor, iar mănăstirile să continue programul liturgic, dar fără participarea mirenilor. Nunțile și botezurile ar fi trebuit amânate. În plus, a fost exprimat un îndemn a rugăciune comună pentru depășirea bolii între orele 10-10:15 în fiecare seară.

Nota noastră: După cum observă și Mitropolitul Serafim de Kithire, Biserica nu este o instituție a statului și activitatea ei nu poate fi normată de acesta. Această situația provine din faptul că ea operează cu Tainele lui Hristos, care nu pot fi privite prin ochii guvernului, ci cu credință. mai ales că în aceste momente de pericol real de contaminare avem nevoie tot mai mult de ajutorul lui Dumnezeu. Desigur că mulți vor sta acasă, ferindu-se de a intra în contact cu virusul sau să-l transmită altora. Totuși există destui creștini care sunt gata să-și manifeste credința prin intermediul cultului religios. Așa cum magazinele trebuie să fie deschise pentru procurarea celor de folos, la fel și în biserici trebuie să se desfășoare slujbele spre mângâierea și ajutorarea poporului, în cel mai rău caz cu anumite restricții.

Între profilaxie față de coronavirus și manifestarea credinței. Exemplul Bisericii Ciprului

Mitropolitul Atanasie de Limassol

În Arhiepiscopia autocefală a Ciprului întâlnim atitudini contrastante ca reacție în fața epidemiei de coronavirus. Le-am putea cataloga drept profilaxie vs. credință, adică abținerea de a veni la slujbe și a le asculta la radio-TV sau a participa mai departe. Decizii în acest sens au fost luate la nivelul mai multor episcopii.

În primul rând, Arhiepiscopia a transmis un comunicat care pare a viza toată jurisdicția. În acesta, după ce se prezintă succint situația tristă provocată de epidemie și sunt lăudați chinezii pentru măsurile drastice luate de ei, sunt chemați toți credincioșii să înalțe rugăciuni către Doctorul sufletelor și al trupurilor ca să fie oprită boala.

Cât privește măsurile efective ce ar trebui luate, textul menționează: „Cu toate că Tipicul Bisericii noastre rânduiește în perioada pe care o parcurgem acum a Marelui Post o mulțime de slujbe de umilință (Pavecernița Mare, Acatistul Maicii Domnului, Dumnezeiasca Liturghie a Darurilor înainte sfințite șamd), facem apel la toată pliroma creștină să se abțină pe intervalul a trei săptămâni (până la 10 aprilie) de la slujbe cu scopul de a ajuta la oprirea pe mai departe a răspândirii bolii.

Abținerea în intervalul a trei săptămâni de la sfintele slujbe și de la Taina dumnezeieștii Împărtășanii să nu provoace disconfort în conștiința turmei noastre credincioase pentru că folosul care se va ivi prin trecerea acestei încercări va fi cu mult mai mare.

Să imităm exemplul fraților noștri din China și să fugim de greșelile și luarea întârziată de măsuri drastice din țările unite din Europa.”

În contrapondere, cel puțin în două Mitropolii programul liturgic va continua neabătut.

Astfel, Mitropolia de Limassol (a Mitr. Atanasie) a emis un comunicat în care se anunță, printre altele: „Sfintele slujbe ale Bisericii noastre care se săvârșesc pe parcursul Marelui Post vor continua să fie cântate normal în toate bisericile”. Vor fi anulate cuvântările săptămânale ale Mitropolitului și ale celorlalți preoți, programate în această perioadă.

La fel, și Mitropolitul Neofit de Morfu a luat o decizie similară în eparhia sa. „După predania patristică, în clipele grele, în necazuri și boli, credincioșii Bisericii aleargă la dumnezeieștile Liturghii, unde, după cântarea «Trupul lui Hristos primiți, din izvorul cel fără de moarte gustați».

Prin urmare, nu putem noi singuri, din pricina pandemiei prezente de coronavirus să învinovățim Trupul și Sângele lui Hristos ca izvor al morții, să nu fie o astfel de hulă!

Și, mai departe, locurile sfinte ale bisericilor, paracliselor și altarelor exterioare, sfintele icoane, sfintele moaște și Cinstita Cruce, la care ne vom închina cu ajutorul lui Dumnezeu duminica viitoare spre întărirea noastră, sunt izvoare de sfințire și lucrare dumnezeiască, ce alungă orice contaminare a sufletului și a trupului.

Duminica viitoare ce slujbă închinată Crucii vom săvârși fără închinare la Cruce?

Deci vă rugăm părintește și cu sobrietate ca cei ce se găsesc în granițele Mitropoliei de Morfu să continuăm fără întrerupere programul bisericesc al slujbelor și al dumnezeieștilor Liturghii ale Maicii noastre Biserica și noi, cei smeriți și puțini, să purtăm «greutatea și zăduful zilei» și pentru credincioși, și pentru cei puțin-credincioși.

Însuși Domnul nostru ne-a zis: «Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt în mijlocul lor». Unde este Hristos, acolo este viață, pentru că El este biruitorul morții, al păcatului și al diavolului.

Vă rog să aveți urările mele de bine, să vă rugați astfel: «Hristoase al meu, dă-mi răbdarea și credința sfinților!».

«Această credință a întărit lumea.» Și «unde vrea Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii».

O altă Mitropolie, de Constanția, va săvârși slujbele până la 10 aprilie fără prezența credincioșilor.

Nota noastră: Se naște întrebarea: Cum de au fost luate decizii contradictorii pe teritoriul aceleiași țări?

În primul rând, din ce se poate observa, decizia Arhiepiscopiei nu este luată în consens cu toți episcopii, ci este unilaterală, dar prezentată ca fiind pentru tot cuprinsul țării. Ca și în alte cazuri din trecut, Arhiepiscopul Hrisostom se dovedește un dictator care-și permite să ia decizii contra conștiinței Bisericii. Mai demult, chiar a semnat în locul Mitropoliților săi deciziile eretice din Creta și din Sinodul cipriot. De data aceasta, încearcă să impună o linie de abordare peste capul tuturor. Am putea numi acest fenomen sinodalitate șchioapă, cu care suntem deja obișnuiți.

Se mai poate observa că cei doi Mitropoliți care au luat decizia să fie continuate slujbele sunt cunoscuți ca mărturisitori și trăitori ai credinței și dovedesc acest lucru o dată în plus, în contrast cu necredința Arhiepiscopului cipriot.

Nu se precizează vreo limitare a participanților la slujbe, lucru ce ține probabil de autoritățile statului. Ar fi de văzut care va fi reacția în caz că vor fi adoptate măsuri oficiale de carantină, dacă vor fi respectate în eventualitatea interzicerii slujbelor.

Subiectul coronavirusului este unul delicat și aflat în plină desfășurare, cu implicații puternice asupra vieții bisericești și a credinței multora, asupra căruia sperăm să revenim cu alte detalii. Deocamdată recomandăm să urmăm exemplul celor doi Mitropoliți din articol, să avem credință puternică, fără panică, dar cu vigilență asupra sănătății noastre și asupra manipulărilor la care putem fi supuși din partea autorităților și diferitelor informații panicarde sau nedocumentate. Să participăm la slujbe cu credință, conștienți că mai importantă este viața sufletului decât a trupului și cu încredere în Dumnezeu, dar nu fără a ignora posibilitatea contaminării de la cei prezenți. În orice caz, Sfânta Împărtășanie (pentru cei vrednici) nu este sursă de contaminare, și nici închinarea la icoane.

Primatul constantinopolitan, printre ereziile anatematizate la Pireu anul acesta în Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei

Dreapta credință este atacată în vremurile noastre prin mai multe erezii, chiar dacă au fost condamnate. Multe dintre acestea sunt organizate ca „Biserici” și împrăștie multă rătăcire. Drept aceea, înnoirea anatematizării lor solemne în cadrul Sinodiconului Ortodoxiei este o lucrare necesară de contracarare a influenței lor în sânul Bisericii Ortodoxe.

Însă, pe lângă ereziile vechi și vădite, există și altele care apar de-a lungul timpului și tulbură conștiința Bisericii. În acest sens, este de bun augur delimitarea și înfierarea lor pentru a atrage atenția poporului credincios asupra pericolelor reprezentate de ele. Așa a procedat Sinodul Bisericii Ruse din Afara Granițelor (ROCOR), care a formulate o anatemă asupra ecumenismului. Aceeași practică de a introduce noi anateme s-a răspândit ca modalitate de exprimare a cugetului ortodox și la nivel mai mic, în parohii și episcopii individuale, fără a avea o valoare mai mare decât un semnal de alarmă care să trezească atenția și să îndemne la reacții pe măsură din partea unor foruri mai înalte asupra învățăturilor greșite semnalate.

O astfel de listă detaliată a rătăcirilor din trecut și actuale a fost alcătuită și citită în cadrul liturgic de Părintele Protoprezbiter Matei Vulcănescu în parohia sa din cadrul Episcopiei de Pireu, Grecia. Ca notă distinctivă, este de remarcat respingerea ecumenismului sub diferite forme, dar și a concepției eretice cu privire la primatul de factură papală, promovată îndeosebi de Patriarhia Ecumenică și cu aplicarea concretă în apariția formațiunii schismatico-eretice a așa-zisei Biserici din Ucraina.

Mărturisirea părintelui a fost remarcată și în Ucraina și apreciată de către cei drept credincioși.

Ortodoxia Catholică: Anatema pseudo sinodului din Creta și lui Epifanie Dumenko. Anateme ce se rostesc în Duminica Ortodoxiei în Biserica Panaghia Odighitria, Pireu, 8-03-2020

1. Lui Arie, primul luptător împotriva lui Dumnezeu: Anatema!

2. Lui Wulfila semiarianul, lui Nestorie, lui Macedonie care spun că Sfânta Treime a suferit şi Ualentin: Anatema!

3. Lui Petru Gnafens, cel ce spunea : «Sfinte fără de moarte cel ce te-ai răstignit pentru noi»: Anatema!

4. Lui Pavel al Samosatei şi Teodotion: Anatema!

5. Lui Petros Dileos numit şi Liko Petru, lui Eutihie şi lui Sabelie: Anatema!

6. Lui Iacob Armeanul, lui Dioscor al Alexandriei şi lui Sever, lui Serghie, Pavel şi Pir, împreună cu Serghie, ucenicul lui Liko Petru: Anatema!

7. Origeniştilor şi celor dimpreună cu ei: Anatema!

8. Căzuţilor şi anticanonicilor patriarhi ce neagă Sinodul al IV-lea Ecumenic,  Karekin al II-lea al Armeniei,  Theodoros al II-lea al Egiptului, patriarhul Copţilor,  Pavel al Etiopiei, Ignatius Efrem al II-lea al siroiacobitilor,  Baselios Toma al malabarienilor – indieni, care în mod greşit se numesc pe sine «ortodocşi» şi celor ce sunt în comuniune cu ei: Anatema!

9. Celor ce neagă Sfintele Sinoade Ecumenice, al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monoenergiștilor: Anatema!

10. Eutihianiștilor, Iacobiţilor şi Argivuriții: Anatema!

11. Adunării înfricoşătoare împotriva cinstitelor icoane: Anatema!

12. Celor ce neagă Sfântul al VII-lea Sinod Ecumenic, celor ce nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos, în icoana descrisă după firea omenească: Anatema!

13. Lui Varlaam de Calabria, Grigorie Achindin, Prohor al Kidoniei, Nikifor Grigoras, Gherghios Lapithis şi urmaşilor lor: Anatema!

14. Cei ce învaţă erezia neo-varlaamistă: Anatema!

15. Hulitorului de Hristos, Francisc de Assisi  împreună cu toţi minciuno-sfinţii papistaşi: Anatema!

16. Cel după Canoane căzut şi fără temelie ereziarh Papa al Romei celei Vechi, Francisc I şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!

17. Celor ce învaţa că Biserica Ortodoxă ar fi «Biserica Soră» cu adunarea romano-catholică şi cu alte erezii: Anatema!

18. Lui Martin Luther, Jean Calvin, Urlich Zwigli, Henric al VIII-lea, lipsitului de evlavie împărat, şi celor adunaţi împreună cu ei şi tuturor ramurilor protestante: Anatema!

19. Ereziarhului adunării religioase a Anglicanismului,  Justin Welby,  şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!

20. Celor care neagă şi defăimează pe Maica Domnului, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, rabini ai iudaismului, islamişti şi membrii societăţii ”Turnul de Veghe” a pseudo Martorilor lui Yehova: Anatema!

21. Celor care defăimează Sfintele Taine ale Bisericii, baptişti, adventişti şi penticostali şi tuturor ramurilor neoprotestante: Anatema!

22. Celor care predică şi învaţă panerezia ecumenistă intercreștină şi interreligioasă: Anatema!

23. Celor care predică şi învaţă erezia postpatristică şi post-canonică, cum că învăţăturile Sfinţilor Părinţi ar fi perimate: Anatema!

24. Celor care neagă Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice, de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare şi Sfântului Grigorie Palama, papo-filioqviștilor: Anatema!

25. Aşa zisului „Consiliu Mondial al Bisericilor” (al ereziilor) ce învaţă că fiecare ramură protestantă este o parte din Biserica lui Hristos şi celor ce participă la rugăciuni în comun la blasfemica şi călcătoarea de canoane, aşa-zisa „Săptămână de Rugăciune pentru unitatea creștinilor din Ianuarie” considerându-i pe eretici „fraţi în Hristos”: Anatema!

26. Declaraţiei de la Toronto (1950), Acordurilor de la Balamand(1993) şi Chambesy (1994) în care anticalcedonienii în mod mincinos sunt recunoscuţi ca ortodocşi, textelor de la Porto Alegre (1997) şi Busan (2013): Anatema!

27. Celor ce învaţă că Biserica ar cuprinde toate confesiunile despărţite de Ea numindu-le „biserici nedepline” şi celor care spun că există Sfinte Taine, Har mântuitor şi sfinţenie înafara Bisericii Ortodoxe, celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti: Anatema!

28. Celor care învaţă că patriarhul ecumenic este «primus sine paribus», adică primul fără de egal: Anatema!

29. Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit «Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe» şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:
       – consfinţesc aşa zisa «restaurare a unităţii creştinilor» şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;
       – consfinţesc Constituţia aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;
      -consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» în parte;
     -consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;
     -consfințesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre «persoana umană»:
Anatema!

30.   Teosofilor, mormonilor, masonilor, rosicrucienilor, scientologilor, serghianistilor, gnosticilor, neo-marxistilor:  Anatema!

31.  Ereziei primatului papal și oricărei forme de papism sau semi-papism introdus în sistemul colegialității sinodale ortodoxe (care își are originea în modul în care apostolii s-au adunat frățește în Sinodul de la Ierusalim), erezie proliferată astăzi în special de Patriarhia de Constantinopol,  Anatema!

32. Teologiei eretice  „Primus sine paribus„  exprimate în anticanonicul „Tomos de Autocefalie” acordat de către Patriarhia Constantinopolului constructului ucrainean schismatic a lui Epifanie Dumenko și pseudo-sinodului lui, Anatema!  Tomosului de Autocefalie, Anatema! Lui Epifanie Dumenko si pseudo-sinodului lui, Anatema!

32. Tuturor ereticilor: Anatema!

Postirea din prima săptămână a Postului Mare și importanța ei

Post ușor și cele trei zile la fel de ușoare să vă fie! Nădăjduiesc ca în acest Post să nu aveți multe treburi ca Să participați sufletește la Patima Domnului, ca să lucrați mai mult duhovnicește. Din clipa în care începe Triodul, trebuie ca fiecare să înceapă să călătorească spre Golgota. Și, dacă va pune în valoare duhovnicește această perioadă, când va muri, sufletul lui va călători spre cele cerești fără să fie împiedicat de vămi.

În fiecare an vin aceste zile, dar, odată cu fiecare an, mai pierdem un an; și aici este problema. L-am pus în valoare duhovnicește sau l-am risipit în cele materiale?

Odată cu toate celelalte prefaceri lumești ale vremii noastre, s-a pierdut și sensul celor trei zile, pentru că în fiecare săptămână mirenii au trei zile – vineri, sâmbătă și duminică – pe care le petrec lumește. Din fericire, în mănăstiri și în puține familii creștine din lume se mai păstrează adevăratul sens duhovnicesc al celor trei zile și astfel se mai ține lumea. Rugăciunea multă și postul care se fac în fiecare an în aceste trei zile de la începutul Postului Mare frânează lumea de la multe derapaje duhovnicești, care, de obicei, se fac în cele trei zile petrecute lumește.

– Gheronda, care este noima celor trei zile?

– Cele trei zile de la începutul Postului Mare au mai mult sensul de a-l obișnui pe creștin cu postul, cu înfrânarea. Apoi, când va mânca în fiecare zi la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază), va considera aceasta prăznuire. În viața de obște, după cele trei zile mâncam o supă la ora 4 după amiază și consideram aceasta mare binecuvântare. După cele trei zile, ce mare binecuvântare era să mâncăm în fiecare zi!

Cele trei zile de la început au rolul de a ne ajuta să postim tot postul. Dacă cineva nu poate ține cele trei zile, să mănânce puțin posmag seara sau să mănânce la ceasul al nouălea. Este mai bine să se cruțe puțin pentru că, dacă îl ia amețeala și nu poate să mai facă nimic din cele duhovnicești, ce câștig duhovnicesc va avea după aceea? Într-o marți din prima săptămână a Postului Mare, bătrânul Varlaam de la Chilia Sfinților Varlaam și Ioasaf a mers la o altă chilie, unde abia se stabiliseră doi monahi tineri, cunoscuți de-ai lui. Bate la ușă. Nimic. Deschide și-i găsește pe amândoi întinși pe pat. „Ce se întâmplă cu voi? Sunteți bolnavi?” „Nu, ci postim cele trei zile”, au spus aceia. „Ia sculați-vă!”, le-a poruncit bătrânul. „Faceți un ceai, puneți două linguri de zahăr, mâncați și vreun posmag, ca să puteți rosti o rugăciune, să faceți un șirag de rugăciuni. Acesta este post? Ce câștig aveți din el?”

– Gheronda, cum voi putea să mă nevoiesc mai mult cu înfrânarea în Postul Mare?

– Acum, în Postul Mare, mirenii sunt mai cu luare aminte la înfrânare, însă noi, monahii, totdeauna trebuie să fim atenți la ea. Însă lucrul cel mai important la care trebuie să ia aminte cineva sunt patimile sufletești și apoi patimile trupești. Pentru că, dacă dă întâietate nevoinței trupești și nu se nevoiește să dezrădăcineze patimile sufletești, nimic nu face. Un mirean a mers odată la o mănăstire la începutul Postului Mare și un monah s-a purtat cu el cu asprime. Sărmanul mirean a pus gândul cel bun și l-a îndreptățit. După aceea a venit la mine și mi-a spus: „Nu l-am judecat, Părinte. Era așa din pricina celor trei zile”. Dacă, însă, ar fi petrecut duhovnicește cele trei zile, ar fi avut o dulceață duhovnicească și i-ar fi vorbit aceluia cu puțină bunătate. Însă el s-a zorit în chip egoist pe sine ca să țină cele trei zile și de aceea toate îl deranjau.

– Gheronda, ce să cuget în Postul Mare?

– La Patimă, la Jertfa lui Hristos să cugeți. Cu toate ca noi, monahii, trebuie să trăim în orice clipă Patima lui Hristos, pentru că la aceasta ne ajută diferitele tropare și slujbele din fiecare zi.

În Postul Mare ni se dă cea mai mare ocazie să ne nevoim și să participăm intens la Patima mântuitoare a Domnului nostru, cu pocăință și metanii, cu tăierea patimilor, prin împuținarea mâncării, din dragoste pentru Hristos.

Să punem în valoare, pe cât putem, acest stadiu duhovnicesc cu multele lui condiții și posibilități pe care ni le dă, ca să ne apropiem cât mai mult de Hristos cel Răstignit, ca să fim ajutați de El și să ne bucurăm de Sfânta Înviere preschimbați duhovnicește, de vreme ce am trăit mai duhovnicește Sfântul și Mrele Post.

Vă doresc să aveți putere multă în Postul Mare, ca să urcați pe Golgota lângă Hristos, împreună cu Maica Domnului și cu ocrotitorul vostru, Sfântul Ioan Teologul, și să vă faceți părtașe la înfricoșătoarea Patimă a Domnului nostru! Amin.


Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – VI, Despre rugăciune.

Postul Mare cu folos și pace și cu lupta cea bună!

Urăm tuturor cititorilor și credincioșilor ortodocși un Post cu folos și cu nevoință bună, roditoare în Duhul lui Dumnezeu! Și cerem iertare pentru toate multele noastre sminteli și greșeli!

În primul rând, pacea și buna înțelegere sunt de absolută trebuință ca temelie a înfrânării trupești, ca să nu alergăm în zadar și să zidim „paie, lemne și fân”, care nu pot substitui frica și credința în Dumnezeu. După acestea, vine și înfrânarea de la mâncăruri și desfătări cu tragere de inimă și fără cruțare a trupului. Iar peste toate să adumbrească adevărul și lumina Duhului Sfânt.

Ca în orice Post Mare, care este pregătirea noastră pentru praznicul Învierii, dar și împreună-pătimirea cu Hristos, prima și ultima săptămână sunt mai aspre. Cine poate va posti negru până miercuri, când se mănâncă fără ulei, apoi iarăși joi post negru și vineri mâncare uscată. Sâmbăta și duminica este dezlegare la ulei. Doar de Buna Vestire și de Florii este dezlegare la pește în Postul Mare.

Această rânduială este îndeosebi pentru cei din mănăstiri, dar pt cei cu familie și cu obligații nu se poate pune o asemenea greutate. Mai ales că postul este pentru cei care și-au înnoit haina sufletului și-l pot duce mai ușor. Așadar fiecare e bine să postească mai aspru după putere; cel puțin ziua de luni post negru și apoi mâncare uscată restul săptămânii sau o masă simplă mai pe seară.

Această înfrânare aspră în primele zile are rostul să slăbească trupul și să-l supună sufletului pentru ca să poată gusta mai ușor din roadele și din rostul călătoriei Postului Mare. La fel și Săptămâna Mare este o pregătire duhovnicească pentru Înviere.

Bineînțeles că un loc important îl ocupă spovedania și împărtășirea (pentru cei care nu au impedimente).

Nu în ultimul rând, participarea la slujbe este necesară, la Canonul cel Mare îndeosebi, dar și la Liturghia Darurilor înainte-sfințite. Amintim că Sf. Andrei Criteanul a scris acest Canon ca expresie a pocăinței sale pentru faptul că a căzut în erezia monotelită, semnând documentele unui Sinod tâlhăresc la presiunea împăratului din acea vreme.

Ca o încununare a celor spuse, adăugăm și cuvintele de îndrumare cu privire la post ale Parintelui Iustin:

TUTUROR POST CU FOLOS ȘI CU RÂVNĂ BUNĂ!

Sf. Vasile cel Mare, OMILIE DESPRE RAI

Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a plăsmuit (Fc. 2:7).

Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu. Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine din pământ.

2. Căci zice: Şi a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea, neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea, strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul, unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină, nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa, prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât veselie.

3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?

4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui, ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.

5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele, cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele, împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât frumuseţea este utilitatea.

6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare. Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.

7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite. Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ, apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea înţelegătoare[1].

8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase? Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2], gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească, dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta? Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3]. Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles, aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.

Deci a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci Eden se tălmăceşte desfătare.

8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură, care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.

9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare, vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4] Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile inimii tale” (Ps. 36:4).

10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci spre răsărituri. Căci fiecare din plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps. 35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5]. Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc. 2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6], l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.

11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos, îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps. 91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps. 89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini, unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7]. Şi, măcar[8] de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită, nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.

12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută. Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare! Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Deci sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material, faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.

[2] Prin minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza izolării ei în cele materiale.

[3] Raiul este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.

[4] Pentru că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie, având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh, pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.

[5] În rai trupul primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură şi înviorează sufletul.

[6] Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin abdicarea de la grija de suflet.

[7] Este obiceiul Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti. Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează mintea prin răsărituri.

[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.

Această omilie este preluată din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai.

Taina Trupului și Sângelui lui Hristos; importanța dreptei credințe

Credința noastră ortodoxă este o taină după înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi trebuie să o primim cu încredințare, cu gând curat și cu cercetare atentă, după cum se vede și din câteva întâmplări sugestive din Pateric, pe care le redăm mai jos:

„A povestit Avva Daniil faranitul că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un schitiot că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui și zicea că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire.
Și au auzit doi bătrâni că zisese acest cuvânt și, știindu-l că este mare la viețuire, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Și au venit la el și i-au zis: Avvo, cuvânt de necrezut am auzit pentru oarecare cum că zice că pâinea din care ne împărtășim nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire. Zis-a bătrânul: eu sunt cel ce am zis aceasta. Iar ei îl rugau, zicând: Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Pentru că noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat și paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat, și nu închipuire. Ci precum întru început, țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâine despre care a zis că este Trupul Meu așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar bătrânul a zis: De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit. Iar ei au răspuns: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el, zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa! Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile.
Și, împlinindu-se săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai la câteștrei ca un prunc și, când întindea preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer având cuțit și a jertfit pe Prunc și a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, și îngerul tăia din Prunc bucățele mici. Și, când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne și sânge. Și, văzând, s-a înfricoșat și a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău! Și îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine după taină. Și s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: Dumnezeu știe că firea omenească nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin la cei ce primesc cu credință. Și au mulțumit lui Dumnezeu pentru bătrânul că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Și s-au dus câteștrei cu bucurie la chiliile lor.” (Avva Daniil, 7)

„Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine ca și cel mai sus zis bătrân, îndoindu-se și necrezând, a fost luat de ceilalți frați la slujbă și povestea că a văzut unele ca acestea fiindcă frații cei ce îl luaseră pe el se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor, să lepede gândurile necredinței. Deci, după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit lor fratele zicând: După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperământul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi, după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și, după foc, mulțime de îngeri și în mijlocul lor un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stăteau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și, după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau au junghiat pe Prunc și Sângele Lui l-au turnat în pahar, apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Și îndată s-au făcut pâinile Trup. Și, când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat și, neputând să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Și eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot să mănânc trup. Și iarăși glasul a zis: Cunoaște, dar, că, de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ai fi aflat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și, pentru aceasta, Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu! Iar eu am zis: Cred, Doamne! Și, aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea pâine. Și, mulțumind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea acoperământul bisericii deschis și dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși înălțând-se la ceruri. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.” (Avva Daniil, 8)

* * *

De menționat că practica liturgică s-a schimbat puțin față de vremurile primare în Biserică. Astăzi Sfânta Împărtășanie se dă de către preot cu lingurița Trupul îmbibat în Sânge. Pe vremea Sinodului VI Ecumenic (691) Pânea și Vinul se dădeau separat și era interzis prin canon să fie primite în vase de aur sau scumpe aduse de fiecare de acasă, ci în mână trebuia luată Pâinea (canonul 101). Introducerea linguriței este tocmai în spiritul canonului, ca să nu poată veni oricine cu vase făcute de el, ci totul să fie comun și simplu. Folosirea ei în Bizanț, mai puțin la Roma, este atestată de foarte multă vreme, la cel mult 150 de ani după canonul menționat.

PF Părinte Patriarh mai îndulcește din e(o)rorile liturgice. Uneori poporul credincios poate pune presiune benefică

„Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”

După greșeala monumentală din Comunicatul de ieri al Patriarhiei, astăzi apare și corectura din condeiul PF Părinte Patriarh Daniel. Poate par cam pretențios, dar afirm de la început că nu mă încălzește foarte mult această rectificare, care este totuși bine-venită și apreciată ca atare.

Basilica: Cuvânt pastoral pentru întărirea în credinţă şi în comuniune euharistică – Patriarhul Daniel

Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române din 27 februarie 2020 a apărut în contextul unei mediatizări excesive a epidemiei provocate de Coronavirus (Covid – 19) şi al unor solicitări din partea unor instituţii de stat ca Biserica să ia măsuri pentru prevenirea răspândirii virusului respectiv şi pentru diminuarea temerii populaţiei în faţa acestui fenomen.

Din acest motiv, comunicatul respectiv avea în vedere mai ales pe cei care se tem prea mult de îmbolnăvire când sărută sfintele icoane sau când se împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir euharistic, preotul folosind o linguriţă comună.

Această atenţie acordată îndeosebi celor „mai slabi în credinţă” (cf. Romani 14, 1) a produs însă teamă în altă parte, mai precis în rândul unor clerici şi credincioşi care consideră că o măsură excepţională şi temporară (iconomie), în favoarea celor mai fricoşi şi mai slabi în credinţă, se poate transforma într-o nouă regulă liturgică de împărtăşire euharistică a tuturor credincioşilor.

Pentru a depăşi polarizări şi polemici care slăbesc unitatea ortodoxă, trebuie evitate judecăţile pripite şi trebuie să reafirmăm cu tărie credinţa ortodoxă că Sfânta Euharistie nu este şi nu poate fi niciodată izvor de îmbolnăvire şi de moarte, ci izvor de viaţă nouă în Hristos, de iertare a păcatelor, de vindecare a sufletului şi a trupului.

De aceea, la strană se cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.

Prin urmare, regula împărtăşirii clericilor şi credincioşilor din acelaşi Sfânt Potir rămâne neschimbată, iar preoţii vor explica tuturor credincioşilor că această împărtăşire nu a fost vreodată pentru cineva şi nici pentru ei nu va fi un pericol.

Iar credincioşii, care au totuşi teamă de a se împărtăşi din acelaşi Sfânt Potir cu aceeaşi linguriţă, vor cere sfatul preotului duhovnic spre a se întări în credinţă şi a spori în comuniune bisericească.

De asemenea, în cazul sărutării sfintelor icoane, credincioşii care au o credinţă vie şi puternică nu se tem că se vor îmbolnăvi, ci se bucură de rugăciunea şi binecuvântarea Sfinţilor zugrăviţi pe icoane.

Întrucât credinţa uneşte libertatea cu iubirea, prin credinţă se exprimă în mod liber iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfinţii Lui.

Din acest motiv, credincioşii ortodocşi sărută sfintele icoane şi se împărtăşesc din Sfântul Potir în mod liber, nu pentru că ar fi obligaţi de cineva să facă aceasta.

Prin urmare, slujitorii Sfintelor Altare vor îndemna pe toţi credincioşii să se întărească în credinţă şi să cultive comuniunea euharistică în Biserică, pentru a dobândi mântuirea, prin unirea cu Hristos-Domnul, Izvorul vieţii veşnice (cf. Ioan 11, 25).

Dorim tuturor slujitorilor Sfintelor Altare şi tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române sănătate şi mântuire, precum şi mult ajutor de la Dumnezeu în timpul Postului Sfintelor Paşti, ca înaintare spre lumina şi bucuria Învierii!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*          *          *

Nota noastră: După cum recomandam anterior și probabil că au sfătuit și alții și însăși situația cerea acest lucru, este bine că a apărut această repoziționare. Indicațiile oferite de această dată sunt cu totul contrare celor de ieri. Și e foarte bine. Probabil că un rol important a avut și reacția unui episcop, PS Ignatie al Hușilor, care a criticat indirect recomandările patriarhale, numind Euharistia „medicament al nemuririi, nu al muririi”.

Însă factorul cel mai important cred că a fost reacția credincioșilor și preoților de rând. Bineînțeles, pe fondul reglementărilor băbiste de ieri care erau mai mult decât criticabile. Nu țineau nici măcar de norme liturgice elementare, ci mai mult de tradiții și obiceiuri marginale. Din toate acestea a menținut, din păcate, ideea unui posibil pogorământ făcut celor mai slabi în credință, care nu se susține nici acesta (later edit).

Însă ceea ce remarcăm este că mai există credință în popor. Dar la un nivel infim. Apar reacții doar la lucrurile stridente și chiar contondente, care sar în ochi, sfidează bunul simț, nu doar credința. Dar atitudini măcar la fel de curajoase din partea clericilor și credincioșilor pe teme care sunt cel puțin la fel de importante când vor apărea? Cât va mai profita Patriarhia de indolența românilor în materie de credință? Până se va eroda de tot? Poate vor spune unii că nu pot lua poziție pe probleme mai delicate. Dar pot să tacă vinovat atunci când știu bine și văd că este asaltată și trădată credința ortodoxă? Adică nedumeririle dogmatice și apropierea greșită de eretici ne putem face că nu o vedem?

Nu mă aștept la o schimbare adevărată în bine de acum încolo fără o dârzenie și o tragere la rost a ierarhilor noștri și pe alte probleme presante. Patriarhia nu se va opri din cinism; spun asta cu mâhnire și cu o doză de curaj pe care l-aș dori și din partea mult mai multora. Măcar atât.

Covid-19 devine turnesolul care dă pe față necredința din BOR?

În mod normal, în situații de criză, Biserica ajută îndeosebi cu rugăciuni și ajutorarea populației. Dacă virusul covid-19 ia amploare, este normal să reacționăm de la vlădică la opincă. Însă este discutabil ce măsuri ar trebui să fie luate în situația de acum, când nu există încă date concrete de îmbolnăviri, ci mai mult o panică nejustificată pe de-a-ntregul. În acest context, Patriarhia Română a dat un Comunicat discutabil, care sună astfel:

„În contextul îngrijorării provocate de creșterea, inclusiv în România, a riscului de contaminare cu coronavirusul Covid–19, Patriarhia Română face apel la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate (spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apă și săpun, acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut, dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate etc.).

În acelaşi context temporar, din punct de vedere liturgic și duhovnicesc, Patriarhia Română face următoarele recomandări:

  • Persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel şi simptomele de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii, pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire. În acest timp, persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de Radio Trinitas și TRINITAS TV;
  • Persoanele care au teama de îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună pot cere preotului, în mod excepţional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi, care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta Euharistie este pusă într-o linguriţă cu vin);
  • Menționăm că în Biserică Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate. Cei care se tem în această perioadă de îmbolnăvire pot evita temporar sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria casă;
  • Persoanelor care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează.

Toate cele precizate mai sus constituie măsuri excepţionale temporare, fiind îngăduite de Biserica Ortodoxă Română, ca adaptare în situaţie de epidemie.

Biserica Ortodoxă Română îi îndeamnă pe toți credincioșii săi la rugăciune, calm şi speranţă, solidaritate și responsabilitate, cerându-I Milostivului Dumnezeu ocrotirea și binecuvântarea Sa, deoarece, în primă şi ultimă instanţă, El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, iar sănătatea, viaţa şi mântuirea sunt darurile Sale, pe care noi însă trebuie să le cultivăm cu credinţă, speranţă şi iubire.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Așadar, pe fundalul este acela al „îngrijorării”, nu al „riscului” real „de contaminare”, Patriarhia face recomandări care în mod vădit vin de la presiunea unor necredincioși declarați. Este vorba de Traian Berbeceanu și Andrei Caramitru, care au cerut impetuos și lingușitor să fie închise bisericile, să nu mai fie sărutate icoanele și să fie folosită linguriță de unică folosință pentru administrarea „vinului sfințit”.

Revenind la comunicatul Patriarhiei, acesta face recomandări care ridiculizează cultul ortodox de-a dreptul și-l reduce la un ritual oarecare.

1. Participarea la slujbe nu poate fi înlocuită de ascultarea sau vizionarea ei la TV. Liturghia este rugăciune și nu poate fi făcută decât prin participare, prin implicare. Pe când la radio sau televizor nu există fix ceea ce contează, anume împărtășirea de Taină, de rugăciune. Este bună ascultarea predicii, este benefică difuzarea slujbelor pentru cei bolnavi pentru familiarizare cât de cât, dar nu înlocuiește. Cu atât mai mult cu cât pare și o reclamă la posturile Trinitas, ceea ce nu cadrează cu un comunicat bisericesc pentru o situație care se presupune că este de criză.

2. Se îngăduie celor care au „teamă de îmbolnăvire” să folosească lingurițe de unică folosință „în mode excepțional, în orice moment al zilei”, dar se pune o presiune prea mare pe preoți de a administra Sfânta Împărtășanie astfel, la discreția unor credincioși mai puțin credincioși. Însă cel mai important aspect este acela că nu se justifică o astfel de recomandare. Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele lui Hristos și sunt luate cu această credință, nu din ritual sec. Pe lângă aceasta, trebuie adăugat faptul că ele necesită o pregătire duhovnicească anume. Sigur, pentru copii se presupune aceeași credință, nu un simplu obicei care trebuie bifat.

Există nenumărate situații similare care se întâmplă curent cu Sfânta Împărtășanie. Sunt împărtășiți foarte mulți bolnavi și preotul folosește și el aceeași linguriță. Eu însumi am împărtășit oameni de genul acesta și am consumat și eu Sfintele Taine după aceea. Ele sunt date tocmai pentru sănătatea duhovnicească și sufletească pentru că au o putere dumnezeiască, nu una firească, medicamentoasă. Câți oameni se împărtășesc curent cu aceeași linguriță și nu pățesc nimic chiar și în condiții normale, când totuși ar putea fi transmise diferite infecții! Dar Hristos nu infectează.

În acest sens există și o relatare despre Sf. Ioan Maximovici că a consumat el ceea ce a vărsat pe treptele bisericii cineva care se împărtășise și care era infectat cu turbare. Desigur, el a fost un om deosebit, dar invită la reflecție și credință în Sfintele Taine.

Așadar Patriarhia cedează în materie de credință atunci când este atacată, când ierarhii ar fi trebuit să fie primii care să cinstească Împărtășania și să dea dovadă de fidelitate și mărturisire. Dar ajungem zile când de ierarhii români trebuie mai mult să ne păzim decât să-i urmăm pentru că urmăresc mai mult să nu cadă în ochii publicului desacralizat și modern decât în ochii lui Dumnezeu.

3. Nu este nevoie să fie date sfaturi generale cum să fie cinstite icoanele în caz de epidemie, mai ales că nu a întrebat cineva dintre credincioși în mod deosebit. Este greu să se facă o igienizare „totală” a icoanelor încât să fim protejați de viruși. Oare cum s-ar putea face asta? Totuși credința ne dictează că preferăm să le cinstim decât să ne temem de îmbolnăvire. Sigur, nu este exclusă cu totul evitarea sărutării icoanelor; fiecare are un nivel de sănătate diferit, dar cea mai indicată este sănătatea dată de credință.

4. Împărtășania este slujită curat, dar nu igienic. Ca orice mâncare, ca orice pâine (deși nu e simplă pâine). Cu atât mai mult putem vorbi de igienă „totală”. Este prea tare înclinată balanța în favoarea igienei în detrimentul credinței. Ca și cum normele acestei lumi sunt în stare să răstoarne pe cele ale credinței.

5. Se poate observa ușor că este urmată o linie adoptată și de Biserica Catolică în contextul de astăzi, deși aceea este mai drastică, recomandând să fie evitată chiar și stropirea cu aghiazmă și mersul la biserică. Nu e normal să fie urmat catolicismul în direcția lui de desacralizare.

6. Mai există un aspect important: în situații de îmbolnăviri grave pacienții tocmai că sunt împărtășiți pentru a se vindeca, pentru a fi ajutați. Există superstiții pline de necredință că Împărtășanie este spre moarte și mulți o evită. Dar ea este spre viață și sănătate și nu e normal să fie refuzată sau administrată igienic pentru că ea este tocmai un remediu al bolilor prin puterea harului lui Hristos.

În plus de toate, a fost declarată situație de urgență pentru epidemie? Se justifică astfel de măsuri fără a se cunoaște informații elementare despre covid-19? Nu se încadrează aceste dispoziții tocmai pe linia sporirii neîntemeiate a isteriei în locul unor măsuri raționale?

Trebuie luat mai întâi în calcul modul în care să fie gestionată situația din punct de vedere medical, unde chiar măsurile de carantină exagerate sunt criticate că pot duce la un despotism dăunător social. Iar Biserica nu este o instituție care să se implice la nivel sanitar, ci al credinței, ceea ce tocmai asta nu reușește să facă Patriarhia secularizată.

Ierarhia reacționează cât se poate de prost și, cel mai rău, fără credință. Se naște întrebarea: Cum mai pot să ghideze credința poporului? Ce pildă dau în aceste condiții? Este mai importantă imaginea decât substanța Bisericii? Cum vom depăși presiunile tot mai crescânde și mai intruzive ale indiferentismului religios având de înfruntat chiar smintelile din interior?

Consider că Patriarhia ar putea reveni cu precizări și chiar rectificări în privința recomandărilor făcute în caz că dorește să aibă o atitudine pastorală autentică față de credincioșii ei, nu una supusă mofturilor celor care o atacă. Nu suntem niște nespălați, dar nici nu putem să ne lepădăm de Hristos nici în fața unei epidemii sau pericol real, cu atât mai mult în fața unei isterii fără „igienă”.

Comunicatul Sinaxei de la Amman. Semnificațiile lui

Basilica: Comunicat de presă la încheierea întâlnirii fraterne de la Amman, Iordania

În data de 26 februarie 2020, a avut loc o reuniune a întâistătătorilor și a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe Locale în Amman, Iordania, pe tema principală a unității și reconcilierii în Sfânta Ortodoxie. Participanții au înțeles neliniștea Patriarhiei Ierusalimului în fața pericolului iminent al schismei în cadrul comuniunii noastre ortodoxe.

La întâlnire au participat delegați din: Biserica Ortodoxă a Ierusalimului condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, Biserica Ortodoxă Sârbă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Irineu al Serbiei, Biserica Ortodoxă Română condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon al Târgoviștei, Biserica Ortodoxă Poloneză condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Abel de Lublin și Chełm și Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și din Slovacia condusă de Preafericitul Părinte Mitropolit Rastislav al Ținuturilor Cehe și al Slovaciei.

Participanții și-au exprimat recunoștința față de Majestatea Sa Abdullah II, Regele Regatului Hașemit al Iordaniei și Custodele Hașemit al Locurilor Sfinte creștine și musulmane din Țara Sfântă, și față de poporul iordanian pentru facilitarea găzduirii acestei întruniri în capitala lor, Amman, remarcând activitatea extraordinară a Majestății Sale în promovarea dialogului interreligios la nivel internațional.

Participanții au mulțumit, de asemenea, Patriarhiei Ierusalimului și Preafericitului Părinte Patriarh Teofil pentru toate eforturile neobosite menite să deschidă calea dialogului și să aducă pe frați împreună în spiritul neprețuit al unității, menționând că lumina care emană de la Ierusalim este un martor al acelui Oraș Sfânt, care își afirmă continuu compoziția plurireligioasă şi multiculturală, bucurându-se că, prin existența sa, este căminul cald pentru cele trei credințe avraamice: creștinismul, iudaismul și islamul.

Delegațiile au afirmat că această întrunire are intenția să consolideze legăturile fraterne între frați și Bisericile lor, să promoveze legăturile păcii în Hristos între ei, să pledeze pentru unitatea Bisericilor Ortodoxe și să reînnoiască dialogul în speranța exprimată în rugăciune de a aduce reconcilierea acolo unde a existat discordie.

În atmosfera de dragoste frățească, participanții la întrunire au convenit că deciziile referitoare la chestiuni de importanță la nivel ortodox, inclusiv acordarea autocefaliei Bisericilor locale, ar trebui să fie finalizate într-un spirit de dialog și unitate panortodoxă și prin consens panortodox.

În ceea ce privește situația bisericească actuală din Ucraina, participanții au recunoscut, de asemenea, că un dialog panortodox este necesar pentru vindecare și reconciliere.

În chestiunea referitoare la Macedonia de Nord, delegațiile au declarat că această problemă trebuie soluționată prin dialog în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe și cu sprijin panortodox.

În ceea ce privește Muntenegru, delegațiile participante au solicitat autorităților competente să respecte și să păstreze dreptul fundamental de posesiune asupra proprietății, inclusiv cel al Bisericii.

Delegațiile au convenit că ar trebui să se întrunească frățește, de preferință înainte de sfârșitul acestui an, pentru a consolida legăturile comuniunii în rugăciune și dialog.

Participanții speră că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu bine cunoscutul său primat de onoare (πρεσβεια τιμήs), se va alătura acestui dialog împreună cu frații săi întâistătători.

Delegațiile au fost de acord cu îndemnul fratelui lor Patriarhul Teofil al III-lea de a organiza o rugăciune pentru lume, pentru încheierea războiului, a bolilor și a suferinței și pentru toți creștinii, precum și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe. Această rugăciune va avea loc în Biserica Mamă, Biserica Învierii (Sfântul Mormânt) din Ierusalim, înaintea Sfântului Mormânt al lui Hristos, din care El a înviat și proclamă lumii pacea.

*          *          *

Nota noastră: Este puțin ciudat faptul că acest Comunicat a apărut inițial pe o sursă de informare partizană Patriarhiei Ecumenice, în timp ce alți jurnaliști erau informați că va fi emis mâine. A fost redactat în engleză, limbă de circulație internațională și neutră din perspectiva participanților. Poate fi consultat în varianta originală pe site-ul Patriarhiei Ierusalimului.

Patriarhia Română a fost promptă cu traducerea și publicarea lui.

Ideile din Comunicat sunt transparente spre o soluție sobornicească, nicidecum prin hotărâri unilaterale ale Fanarului. Este practic exprimată încrederea că dezbaterea onestă a subiectului va duce la decizii corecte și care să aducă pace și unitate. Această direcție este una corectă, pentru că tot chinul din Biserica Ortodoxă de astăzi vine în urma unor hotărâri luate sub presiuni ale unor factori externi, fără o deliberare degajată asupra subiectelor.

Singura intervenție concretă este apelul făcut autorităților din Muntenegru de a respecta statutul Bisericii Ortodoxe Locale, condusă de IPS Mitropolit Amfilohie.

Simplul fapt că s-au adunat și au discutat problemele stringente actuale fără coordonarea și împotriva piedicilor puse de Patriarhul Bartolomeu este un mesaj de îmbărbătare și îmbucurător că deciziile nu trebuie luate sub influența nimănui.

Sunt așteptate de acum reacțiile Bisericilor neparticipante, îndeosebi ale Antiohiei, Bulgariei și Georgiei, dar și a unor ierarhi individuali.

Ba chiar trebuie privită cu interes reacția Patriarhiei Ecumenice, căreia i s-a aruncat mănușa. până acum, ea a fost cea care a presat lucrurile, dând impresia că acționează pașnic și condamnând acțiunile Bisericii Ruse de a opri comuniunea cu ea ca pe unele ce și cum ar semăna dezbinare și ar veni din aroganță. Oare cum va suferi sfidarea la adresa pretențiilor sale de întâietate de putere? Cum va răspunde la chemarea la dialog, pace și unitate în cuget?

Deocamdată a trimis astăzi o Scrisoare de mustrare Patriarhului Ierusalimului, prezentată pe scurt de către OrthodoxTimes, în care afișează o atitudine de reproș și mimează bunăvoință, dar trece cu vederea că această întrunire de la Amman a fost convocată tocmai pentru că el însuși a refuzat repetat și categoric să discute deschis problema ucraineană.