Timotei, Mitropolit de Vostra, exarh al Sfântului Mormânt în Cipru, aduce câteva argumente pentru întrunirea conducătorilor bisericești în Ierusalim. Pe lângă istoria bisericească și statutul actual al Sfintei Cetăți, mai există cel puțin un precedent răsunător în această privință.
Patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu sunt la prima întâlnire în Sfânta Cetate pe teme de cea mai înaltă însemnătate pentru Biserică! După Sinodul Ferrara-Florența, s-au întâlnit cei trei Întâistătători în Ierusalim și au condamnat semnarea Unirii.
Să nu uităm că Biserica Ierusalimului a fost centrul la care se întorceau Apostolii de la evanghelizare popoarelor pentru a dezbate subiectele care se iveau între neamuri și acolo, în Ierusalim, decideau despre ce e de făcut.
Desigur că istoric centrul s-a mutat acolo unde a fost stăpânirea politică. Mai întâi la Roma, apoi la Constantinopol, de aceea și Moscova astăzi revendică o astfel de poziție. Totuși Sfânta Cetate a rămas în conștiința creștinilor «Scaunul Împăratului Hristos», după cum a fost întipărit și în procesele verbale (practicalele) Sinoadelor Ecumenice, și Biserica Sionului, a beneficiat de respectul tuturor Bisericilor și a înseși Tronurilor dintâi ca fiind incontestabil «Maică a tuturor Bisericilor».
Bisericile fiice astăzi, având în vedere impasul care a fost creat în Ortodoxie din cauza problemei ucrainene și care trăiesc deja o schismă groaznică, dacă sunt interesate în realitate de unitatea BSERICII, care este CEA MAI MARE (temă) în viața și activitatea urmașilor apostolilor, «ca să fie una», vor trebui să dea de-o parte interesele și prerogativele de proveniență lumească și, îmbrăcând haina smereniei și a împăcării, să se întrunească cu prilejul referatului Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului, după multă rugăciune, și să se consulte în Duhul Sfânt în vederea găsirii unei soluții la problema care dezbină Biserica lui Hristos, astfel încât să fie restabilită unitatea ortodocșilor.
Nota noastră: Desigur că îndemnurile la smerenie și împăcare sună bine, totuși situația actuală este dominată de orgolii foarte puternice, la care greu vor renunța atât fanarioții, cât și rușii. Aceste orgolii au fost puse deja în discuție de această propunere a Mitropolitului Timotei și probabil va fi greu să aibă un ecou favorabil, deși ar fi necesar să se reunească un Sinod chiar fără să existe astfel de voci și îndemnuri. Deja mai toată suflarea ortodoxă își dorește o dezbatere deschisă a problemelor tot mai fierbinți care macină Biserica. Patriarhia de Constantinopol este cea care le provoacă, ieșind tot mai mult în decor atât prin ecumenismul său feorce, cât și prin intervenția schismatică în Ucraina, trăgând după sine câteva Biserici loiale (Alexandria și Grecia) prin pârghii politice. Deja sunt semne tot mai clare că până și Sfântul Munte alunecă pe această pantă periculoasă.
Orgoliile la care fac referire sunt pretențiile rușilor de centru politic principal în lumea ortodoxă, care reclamă o poziție mai importantă pentru Moscova, și prerogativa Constantinopolului de a avea inițiativa măcar în problemele cele mai arzătoare. Ambele ar trebui să fie de importanță secundară pentru că Evanghelia nu este dependentă de lumea aceasta materială, ci izvorăște din lumina cea neînserată, din harul Duhului Sfânt (din smerenie, dreptate, dragoste nefățarnică și credință blândă și nezdruncinată).
Articolul Mitropolitului de Vostra conține în fotocopie și dovada întrunirii unui Sinod la Ierusalim (1443) la care a fost condamnată semnarea unirii de la Ferrara-Florența (1439) și depunerea Patriarhului de Constantinopol.
Amintim că Patriarhul Ierusalimului a propus în cursul vizitei la Moscova întrunirea unei întrevederi a tuturor Întâistătorilor de Biserici în Iordania, la care Arhiepiscopul Ieronim al Atenei a răspuns cu un refuz pe motiv că doar Patriarhul Constantinopolului are dreptul de a face astfel de convocări.
Credincioșii ucraineni ai Bisericii Ortodoxe canonice sunt bineveniți în România alături de episcopu lor, după cum relatează presa ucraineană. Ne bucurăm de acest lucru și-l facem cunoscut, alături de fotografii din acest pelerinaj duhovnicesc. Și, bineînțeles, ne dorim să fie un semn bun pentru viitor. Mulțumiri Părintelui Nectarie pentru osteneala de a traduce acest material pe blogul său personal, Cultura Duhului.
Vizită la Iași a unei delegații de credincioși ucraineni canonici conduși de un episcop vicar
Credincioșii
din parohiile eparhiilor de Rivne și de Sarnesk ale Bisericii Ortodoxe
Ucrainene (BOU), care au suferit de atacuri din partea BOaU (Biserica Ortodoxă
a Ucrainei – schismatică), se află într-un pelerinaj la locurile sfinte din
România și Bulgaria.
Pe 24 noiembrie
2019, a început pelerinajul unei delegații de pelerini ucraineni din eparhiile
de Rivne și Sarnensk la sfintele lăcașuri din România și Bulgaria, conduse de
episcopul de Dubensk PS Pimen, vicar al eparhiei de Rivne. Acest lucru a fost relatat
de corespondentul Portalului Uniunii Jurnaliștilor
Ortodocși (UJO)
Printre alți
pelerini, grupul include credincioși din parohiile care au avut de suferit ca
urmare a atacării din partea structurii necanonice a BOaU
Călătoria va
dura o săptămână, timp în care credincioșii vor vizita zeci de lăcașuri
ortodoxe din Europa.
Pelerinii spun
că au trecut granița fără probleme și că au început familiarizarea cu lăcașurile
sfinte ale României, în primul rând în orașul Suceava, unde se află sfintele
moaștele ale Sfântului Ioan de Suceava.
Vladica Pimen
i-a dăruit Arhimandritului Bartolomeu, egumen al sfintei mănăstiri, o icoană a
Maicii Domnului „cu șapte săgeți”, făcută din chihlimbar. Egumenul Mănăstirii,
spre amintire, a oferit fiecărui pelerin câte o carte, în care este descrisă
viața Sfântului Ioan de la Suceava și istoria sfintei mănăstiri.
În orașul Iași,
pelerinii din Ucraina au fost primiți cu ospitalitate de către ÎPS Teofan
(Savu) Arhiepiscop al Iașilor, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. În cadrul
întâlnirii, episcopul Pimen, împreună cu participanții la pelerinaj, au
povestit Mitropolitului Teofan despre evenimentele care au loc în Ucraina după
acordarea Tomosului, precum și despre confiscarea forțată a bisericilor
Bisericii Canonice (BOU) și despre soarta acelor comunități care au rămas pe
stradă.
Mitropolitul Teofan a confirmat că recunoaște doar Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică (BOU), condusă de Preafericirea Sa, Preafericitul Onufrie, Mitropolitul Ucrainei, și le-a dorit ucrainenilor unitate în jurul Întâistătătorului lor.
† Anastasie, Arhiepiscop de Tirana, Durrës și a toată Albania În prevestirea Crăciunului 2019
Apel-Implorare
pentru depășirea polarizării bisericești
1. De luni de zile, multe au fost spuse și scrise despre problema bisericească ucraineană. Ceea ce este cel mai critic și cel mai necesar, în orice caz, este să fie subliniată nevoia de unitate a Ortodoxiei. Sf. Ioan Gură de Aur a declarat, într-o expresie a experienței duhovnicești patristice și a tradiției bisericești: „Numele Bisericii nu este al dezbinării, ci al unirii și armoniei. Biserica a început să existe nu ca noi să fim dezbinați, ci ca să fim uniți laolaltă”. Și în altă parte: „Nimic nu-L întărâtă pe Dumnezeu atât de mult ca o Biserică dezbinată”. Orice acțiune trebuie să ia în calcul foarte serios, așadar, acest adevăr: Unitatea Bisericii este înainte și mai presus de toate.
2. Evenimentele bisericești din anul trecut au creat o nouă realitate, cu implicarea evidentă a intereselor și oportunităților geopolitice. Această situație nouă nu poate fi ignorată, direct sau indirect. Acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei nu a adus unitatea și pacea ortodoxe dorite, după cum s-a întâmplat în cazurile precedente de acordarea a autocefaliei. Figura centrală în problema ucraineană, auto-proclamatul „Patriarh” Filaret, a refuzat în ultimă instanță Tomosul, criticând atât conținutul, cât și scopul său. Dezbinările s-au împrăștiat în alte regiuni și în lumea ortodoxă în general. În același timp, Taina supremă a unității și iertării – Sfânta Euharistie – a fost folosit de Patriarhia Moscovei în perioada confruntării ca un mijloc de aplicare a unei presiuni. Multe milioane de ortodocși din jurul lumii au rupt cu Patriarhia Ecumenică, Patriarhia de Alexandriei și Bisericile din Grecia. Mai mult, chestiunea validității hirotoniilor săvârșite de auto-proclamatul “Patriarh” Filaret când a fost excomunicat și anatematizat continuă să dezbine. Consecințele dureroase ale acestei intervenții chirurgicale sunt prea bine cunoscute, nu doar în cercurile ortodoxe, ci în toată lumea creștină.
3. Pe moment, o tăcere îngrijorătoare stăpânește în majoritatea Bisericilor Ortodoxe. Presiunile politice vizibile de ambele părți rănesc duhovnicește autoritatea Bisericii Ortodoxe, în timp ce mobilizarea persoanelor iresponsabile pentru a ridiculiza pe cei care exprimă opinii diferite, care, în același timp, îi măgulesc pe cei pe care-i sprijină, degradează dialogul inter-ortodox într-un moment critic pentru Ortodoxie. Unele cercuri bisericești și-au exprimat așteptarea că toate Bisericile Ortodoxe vor recunoaște treptat pe primitorul Tomosului. Mai mult, chiar dacă unele Biserici autocefale îl recunosc, altele s-au pronunțat prin declarații publice că vor continua să refuze să procedeze astfel. Fragmentarea etno-rasială rezultată (în greci, slavi și cei care doresc relații armonioase cu toți) anulează caracterul multi-național, multi-cultural și ecumenic al Ortodoxiei. Timpul nu corectează și nici nu vindecă neapărat schismele bisericești; mai degrabă le adâncește și le perpetuează.
4. Este urgent acum să fie găsite căi de depășire a acestei polarizări bisericești. Pentru a aborda diferite conflicte din lumea de astăzi, primul pas este încetinirea lor. Este larg acceptat și repetat adesea la scară internațională că tensiunile pot fi înfruntate doar prin mijloacele unui dialog serios. Ar trebui făcută orice încercare pentru a restabili comunicarea dintre părțile principale din criză cât de curând posibil, astfel încât să poată face schimb de propuneri creative. Există în Biserica Ortodoxă persoane care pot contribui la inițierea imediată a unor consfătuiri.
5. Este timpul să fie puse bazele pentru noi eforturi pe adevărurile tradiției ortodoxe, care sunt înrădăcinate în Sfânta Scriptură, de exemplu: „De ce mă numiți Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun?” (Luca 6:46, cf. Mt.7:21); „Dar spun vouă, iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc…” (Mt. 5:44); „și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…” (Mt. 6:12); „…silindu-vă să păstrați unitatea Duhului întru legătura păcii” (Ef. 4:3; vezi și Gal. 5:15). Urmând poruncilor Domnului cu credință, vom discerne noi căi pentru a depăși criza.
6. Soluții există. Dumnezeu ne va lumina ca să le distingem. Nu vor fi atinse, bineînțeles, prin schimburi de texte insultătoare și amenințătoare, nici prin intervenții extra-bisericești și nici nu pot fi impuse unilateral sau să vină automat prin trecerea vremii. Orice amânare deteriorează situația deja dureroasă. Și, chiar dacă va fi găsită o soluție „într-un final” „în viitor”, multe pagini neplăcute se vor fi acumulat deja în istoria Ortodoxiei. Principiul fundamental al sinodalității, pe care s-a sprijinit mereu mersul Bisericii Ortodoxe, este singurul în final care poate să găsească o ieșire din impasul crizei actuale. Adunându-ne împreună în Duhul Sfânt, în respect reciproc și cu singurul scop de a găsi o reglare pașnică, avem putința de a găsi o soluție acceptabilă pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Cu cât se amână valorificarea sinodalității la nivel panortodox, cu atât vor deveni mai primejdioase fisurile multiple din Biserica ecumenică. Tehnologia modernă amplifică zarva, confuzia și tulburarea printre ortodocși și, prin aceasta, credibilitatea Ortodoxiei scade în lumea de astăzi.
7. Cu apropierea Crăciunului, marele praznic al venirii Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu în omenire, inițiativa uimitoare a Tatălui pentru împăcarea cu neamul omenesc, oferim smerit rugămintea noastră pentru a se grăbească pașii spre prietenie, spre împăcare, astfel încât să fim îndreptățiți să cântăm toți împreună: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” (Luca 2:14). „Toate sunt ale lui Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Iisus Hristos și ne-a dăruit slujirea împăcării” (2 Cor. 5:18).
Inițiativa pentru aplicarea tratamentului noii realități aparține fără îndoială Patriarhiei Ecumenice. Dar toate Bisericile Autocefale, toți ortodocșii fără excepție purtăm responsabilitatea de a contribui la împăcare.
Prin împăcare vor dobândi pace milioane de oameni credincioși. în același timp, Ortodoxia își va adeveri destoinicia ei duhovnicească să vindece rănile prin călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu și prin lucrarea Sfântului Duh. Întărind adevărul că este o Biserică una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, ce are drept cap pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat, „pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate” (Evr. 2:10), „Care ne-a dat slujirea împăcării” (2 Cor. 5:18).
Observațiile noastre: Acest apel vine într-un moment când relațiile dintre Bisericile Locale Ortodoxe chiar s-au deteriorat grav prin conflictul ucrainean. Ultima întâlnire la Moscova a Patriarhului Chiril cu Patriarhul Ierusalimului ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru Fanar. Oricine își dorește Locurile Sfinte pentru că sunt un simbol al creștinismului primar, al originilor Bisericii. În plus, ierarhia Ierusalimului este grecească și, totuși, preferă partea rușilor. Dacă nici în condițiile în care ar avea de pierdut poziții importante Constantinopolul nu cedează măcar să se facă o întrunire pan-ortodoxă, ar însemna că îndărătnicia și rătăcirea sunt mult mai adânci decât simple orgolii, sunt lipite de conștiința bisericească, generând o nouă problemă (erezie și fărâmițare).
Însă, așa cum se spune și în scrisoarea Arhiepiscopului Albaniei, aceste presiuni și negocieri de forță nu sunt în spiritul autentic creștin și ortodox. Criza Bisericii este, de fapt, mai profundă, secularizarea tot mai accentuată. Sunt necesare eforturi pentru revenirea la păstrarea învățăturii de credință cu inimă curată și la împlinirea poruncilor cu frică de Dumnezeu. De către toți, mari și mici. Acestea sunt prioritățile adevărate.
Decizia Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse de peste Hotare (ROCOR) din
15/28 Septembrie 1971
„În privința
problemei botezului ereticilor care primesc Ortodoxia, a fost adoptată
următoarea hotărâre: Sfânta Biserică a crezut din timpuri îndepărtate că poate
exista numai un singur botez adevărat, adică cel care este făcut în sânul său:
‘Un Domn, o credință, un botez’ (Ef. 4:5). În Simbolul credinței se
mărturisește, de asemenea, ‘un botez’ și canonul 46 apostolic poruncește: ‘Un
episcop sau un preot care a acceptat (i.e., recunoaște) botezul sau jertfa
ereticilor poruncim să fie depus din treaptă’.
În tot cazul,
când râvna unor eretici în lupta lor împotriva Bisericii a scăzut și când a
intervenit problema despre convertirea în masă la Ortodoxie, Biserica, pentru a
ușura convertirea lor, i-a primit în sânul său printr-un alt ritual. Sf. Vasile
cel Mare, în primul său canon, care a fost inclus în canoanele Sinodului al
VI-lea Ecumenic, indică existența a mai multor practici pentru primirea
ereticilor în diferite ținuturi. El explică faptul că orice separare de
Biserică îi deposedează de har și scrie despre cei separați: ‘Chiar dacă
despărțirea a început prin schismă, în orice caz, cei care s-au depărtat de
Biserică sunt deja lipsiți de harul Sfântului Duh. Acordarea harului a încetat
deoarece succesiunea legiuită a fost întreruptă. Cei care au plecat primii au
fost consacrați de Părinți și, prin punerea mâinilor, aveau darurile
duhovnicești. Dar ei au devenit mireni și nu au avut nici o putere să boteze
sau să hirotonească și nu au putut transmite altora harul Sfântului Duh din
care ei înșiși căzuseră. Drept aceea, cei din vechime au stabilit cu privire la
cei care veneau la Biserică de la schismatici, ca unii care fuseseră botezați
de mireni, să fie curățați prin adevăratul botez al Bisericii’. Oricum, ‘pentru
zidirea celor mulți’ Sf. Vasile nu se opune ritualurilor de primire a catarilor
despărțiți din Asia. Despre encratiți el scrie că ‘aceasta ar putea fi o
opreliște pentru buna rânduială generală’ și ar putea fi folosit un ritual
diferit, explicând aceasta: ‘Dar mi-e teamă să fie pus un impediment celor ce
se mântuiesc în vreme ce aș ridica temeri în ei cu privire la botezul lor’.
Astfel că Sf.
Vasile cel Mare și, prin cuvintele sale, Sinodul Ecumenic, permite primirea
unor eretici și despărțiți fără un nou botez prin pogorământ pastoral, numit
iconomie, în timp ce stabilește principiul că în afara Sfintei Biserici
Ortodoxe nu există botez valid. Pe baza acestui principiu, Sinoadele Ecumenice
au permis primirea ereticilor prin diferite ritualuri ca răspuns la slăbirea
ostilității lor față de Biserica Ortodoxă.
Cormciaia Cniga
(Pravilă rusească, n.n.) dă o explicație pentru acesta de la Timotei al
Alexandriei. La întrebarea ‘De ce nu-i botezăm pe ereticii care trec la
Biserica universală/catolică’ răspunsul său este: ‘Dacă ar fi fost așa, o
persoană nu s-ar fi întors repede de la erezie, nedorind să fie rușinată prin
primirea botezului (i.e., al doilea botez). În orice caz, Sfântul Duh vine prin
punerea mâinilor și rugăciunea preotului, după cum se dă mărturie în Faptele
Apostolilor’.
Cu privire la
romano-catolici și acei protestanți care pretind că au păstrat botezul ca o
Taină (de exemplu, luteranii). În Rusia, din vremea lui Petru I, a fost
introdusă practica primirii lor fără botez, prin renunțarea la erezie și
mirungerea protestanților și a catolicilor neconfirmați (care nu primiseră
mirungerea în confesiunea lor, n.n.). Înainte de Petru, catolicii erau botezați
în Rusia. În Grecia, practica a fost, de asemenea, felurită, dar după aproape
300 de ani după o anumită întrerupere, practica botezării celor convertiți de
la catolicism și protestantism a fost reintrodusă. Cei primiți prin orice altă
modalitate nu au fost recunoscuți (uneori) în Grecia ca ortodocși. În multe
cazuri astfel de copii ai Bisericii noastre Ruse nu au fost nici măcar primiți
la Sfânta Împărtășanie.
Având în vedere
aceste împrejurări și, de asemenea, creșterea curentă a ereziei ecumeniste,
care încearcă să șteargă definitiv orice diferență între Ortodoxie și erezie –
astfel încât Patriarhia Moscovei, fără să țină cont de sfintele canoane, chiar
a emis o hotărâre care permite romano-catolicilor să primească Sfânta
Împărtășanie (în anumite cazuri) – Soborul Episopilor recunoaște nevoia de a
introduce o practică mai strictă, i.e. să boteze pe toți ereticii care vin la
Biserică, și numai dintr-o necesitate specială și cu îngăduința episcopului
este permisă, prin aplicarea iconomiei sau pogorământului pastoral, să se
folosească o metodă diferită cu privire la anumite persoane, i.e. primirea
romano-catolicilor și protestanților care săvârșesc botezul în numele Sfintei
Treimi, prin intermediul lepădării de erezie și prin mirungere.” (“Church
Life”, iulie-decembrie 1971, p. 52-54)
Această hotărâre este valoroasă în special cu privire la contracararea teologiei baptismale de sorginte și factură ecumenistă. Bineînețeles că prima dată este importantă aplicarea ei practică prin discernământul de care dă dovadă, prin care sunt evitate extremele, adică diluarea ecumenistă și rigorismul exagerat. Tradiția ortodoxă canonică și patristică este foarte bine pusă în evidență și explicată în această dispoziție sinodală.
O dezbatere mai detaliată pe tema existenței harului în celelalte confestiuni este utilă, îndeosebi cu privire la lucrarea harică în actele lor cultice, cum ar fi Botezul.
Mitropolitul Ierotheos devine un susținător înverșunat al cauzei schismaticilor ucraineni, nu doar un simplu partizan al lor. Din nefericire, alunecă tot mai departe de linia Bisericii. Într-un articol despre „Rusia și Ucraina”, face o prezentare a relației dintre cele două state bazându-se exclusiv pe o singură carte, scrisă de Anne Applebaum. Pe lângă faptul că autoarea este americană, căsătorită cu un polonez, care nu poate aduce informații istorice de încredere fie și numai din prisma simpatiilor sale personale, concluziile Mitropolitului de pe urma unor observații istorice politice sunt dezamăgitoare. Nimeni nu contestă dezastrul uman provocat de comuniștii ruși în Ucraina, îndeosebi în timpul foametei din anii ’30, totuși istoria nu se restrânge doar la atât nici ca timp, nici ca spațiu.
Câteva concluzii deplorabile teologic:
„Oricine pricepe de ce au urmat reacții din partea Bisericii Moscovei la fiecare proclamare a independenței bisericești în Ucraina.” Totuși trebuie precizat că Sfinți precum Lavrentie de Cernigov nu au validat acțiunile acestea nici pe plan bisericesc, nici politic. Și nu au fost agenți ruși, ci Părinți duhovnicești.
„Se mai explică de ce unii ucraineni au întrerupt orice dependență de Biserica Moscovei și au trecut la autohirotonii. După cum, la fel, pricepe astfel oricine că politica Moscovei a condus gruparrea creștinilor să caute protecție de la Papa și a format Uniația în Ucraina.” Oare chiar poate justifica situația politică formarea unei Biserici fără episcopi, prin așa-zisa hirotonie a unuia de către preoți? Însă cel mai grav este că justifică uniația, greco-catolicismul. În primul rând, acesta nu a apărut de curând, ci în sec. XVI la presiunea catolicilor polonezi, cam cum s-a petrecut în Transilvania. Pe lângă distorsionarea faptelor istorice la cel mai josnic nivel, este justficată orice trădare și trecere la catolici în ciuda trecutului martiric al Bisericii noastre.
Scopul vizitei la Moscova începând cu 19 noiembrie a.c. a Pariarhului Teofil este primirea premiului „Patriarhul Alexei al II-lea”. Acesta a avut o întrevedere cu Președintele Rusiei, în care a fost exprimat sprijinul din partea Rusiei pentru Ierusalim și mulțumirea din partea oaspetelui pentru implicare în problemele bisericești din Orientul Mijlociu.
Într-o altă Biserică Locală, cea din Ținuturile Cehe și Slovacia, sunt raportate tentative de subminare din partea Constantinopolului. Acestea nu sunt noi, ci doar stinse temporar, după cum se știe din istoria acestei Biserici Locale.
De data aceasta, a fost înființată o asociație bisericească în Cehia pe numele a trei persoane, dintre care una este episcop al Patriarhiei Ecumenice în Austria, alta este episcopul Isaia din Biserica Cehă și încă o persoană. Mirarea este că sediul acestei asociații este la adresa unei mănăstiri din Biserica Locală. Sunt bănuite planuri prin care Fanarul intenționează să acapareze puterea în această Biserică probabil pentru a avea un alt aliat în problema ucraineană. În orice caz, nu sunt justificate astfel de manevre.
În plus, Episcopul Isaia a slujit împreună cu Epifanie, în ciuda interdicțiilor Sinodului ceho-slovac, care se știe că este fidel Bisericii conduse de Mitropolitul Onufrie în Ucraina.
„Pe ziua de 6 martie, luni, am anunțat începerea unui nou ciclu de predici, șapte la număr, adresate tinerilor și în care urma să tratez toate problemele care ar trebui să frământe tineretul țării noastre. Ideile de bază dezvoltate vor fi cele raportate la libertatea credinței, la combaterea ateismului și a materialismului, atât ca ideologie de stat, cât și ca atitudine individuală ș protestul împotriva dărâmării bisericilor.
Se vorbea tot mai des de intenția autorităților de stat de a muta
Patriarhia în afara capitalei și a de a transforma Catedrala Patriarhală în
muzeu. Totodată, o serie de biserici din zona Patriarhiei de azi în număr de
șase, urmau să fie dărâmate pentru a se construi un așa-zis centru civic. […]
Scopul predicilor mele, dezvăluit public, trebuia
să trezească un spirit de opoziție în tot tineretul român al capitalei, fie
credincios, fie necredincios, făcând să răsune în ele coarda credinței sau a
patriotismului, sau și una și alta. Dar această opoziție sau rezistență inițial
de ordin ideatic și moral, trebuia să devină o opoziție practică, curajoasă,
deschisă, în cazul în care s-ar fi trecut la punerea în aplicare a acestor
hotărâri despre care circulau zvonuri tot mai insistente.
[…] În ziua de 7 martie, Cuvântul întâi către tineri, cu subtitlul „Chemare”,
era gata, iar în ziua de 8 seara l-am pronunțat. Cele șapte Cuvinte urmau să
fie rostite în fiecare miercuri , la ora nouă și douăzeci, în cadrul rugăciunii
de seară, în biserica Radu-Vodă, paraclis al Seminarului Teologic. Aceste
predici aveau un caracter legal și regulamentar, în sensul că la rugăciunea de
seară profesorul de serviciu, fie preot, fie laic, trebuia să rostească o
scurtă meditație, fie la un text biblic, fie la
viața elevilor. […]
În publicațiile religioase, articole, studii
teologice, se interziceau cu strășnicie de către ierarhie și de către
magisteriul profesoral astfel de tendințe. orice termen de adresare era
temeinic cenzurat spre a nu jigni cu ceva sensibilitatea organelor politice. […] În comparație cu aceste poziții, atitudinea mea avea caracterul unui
trăsnet, fiind vecină cu nebunia. […]
Primul Cuvânt a avut un efect extraordinar. Elevii
au primit de la mine câte un exemplar dactilografiat. L-a copiat fiecare, l-au
multiplicat, l-au distribuit. Părintele N., care era și dirigintele clasei a
III-a, le-a interzis să mă audieze, le-a confiscat predica în urma unor
controale, i-a amenințat cu eliminarea, m-a declarat în fața elevilor nebun,
fals, pios, insubordonat față de autoritățile de stat, încălcător al
capitolului 13 din Epistola către Romani, care poruncește subordonare totală
față de stăpânirea lumească. Nu făcea nici o distincție între o subordonare
civică și o libertate de credință.
– Chiar
dacă bisericile sunt dărâmate, tăceți!, zicea el. Chiar dacă ni se interzice
credința, tăceți! Sfântul Pavel ne cere supunere totală. Cine îndrăznește să nu
asculte de cele ce vă spun va fi aspru sancționat. […] În clasa a IV-a, al cărei diriginte eram eu, penru a crește starea de
teroare, deoarece aici erau elevii cei mai apropiați mie, părintele N. cu
asentimentul prealabil al directorului, cu care conlucra într-o perfectă
unitate, a pus treizeci și două de note de 2 și două note de 1 la materia
predată de dânsul, Dogmatica ortodoxă, pentru că, după aprecierea sa,acești
elevi nu se tunseseră corect. […]
În ziua de 9 martie 1978 are loc o nouă judecare a
mea. De data aceasta însă, pe lângă membrii corpului profesoral, episcopul R.
și consilierul cultural I., mai participau încă două personalități de seamă din
Departament.[…]
În ziua de 15 martie 1978, după rugăciunea de
seară, rostesc al doilea Cuânt către tineri din ciclul predicilor, intitulat:
„Să zidim biserici!”. Atmosfera a fost înălțătoare. Spre surprinderea mea, au
participat foarte mulțu studenți teologi și de la facultățile laice, ponderea
având-o Politehnica. La sfârșit, studenții mi-au pus întrebări, m-au chestionat
în diverse probleme. Ceea ce îi interesa în mod deosebit era faptul că nici un
alt profesor nu mai este alături de mine. De ce? Se tem să afirme cuvântul lui Hristos?
Se tem să sufere pentru adevăr? Le-am răspuns că profesori, chiar preoți fiind,
sunt și ei oameni.
– Eu cred, mi-a spus un politehnician, că aici
este vorba de cu totul altceva. Eu cred că oamenii fac o greșeală de
ierarhizare a valorilor. Și drept consecință și atitudinea lor. Ei pun pacea
înaintea adevărului. Cred că omul trebui să lupte pentru adevăr, care primează
asupra instinctului de conservare a păcii individuale, a bunăstării.
Ideea mi s-a părut valoroasă și am reluat-o într-o
predică ulterioară. Între timp, lucrurile s-au complicat și mai mult. Amenințări
directe și indirecte, prin oamenii statului, ai Seminarului sau prin persoane
individuale, telefoane anonime de amenințare. Securitatea a intrat în acțiune
mai direct. Un ofițer de Securitate care se recomanda D. a început să
terorizeze elevii. Erau obligați, după o exersare a măiestriei de intimidare,
să semneze un angajament că vor fi informatori viitori ai Securității.
[…]În ziua de 22 martie țin cea de-a treia predică, intitulată: „Cer și
pământ”. Aceeași asistență numeroasă și mișcată până în adâncul sufletului. La sfârșit
mi se pun întrebări și sunt condus la autobuz. Începând cu această dată,
directorul M. asistă la predicile mele stând în spate și cerând apoi de la
elevi să-i dea copii după predicile mele. știam că reprezenta episcopul și
Departamentul.
La 29 martie țin slujbă până seara târziu și în
slujbă, directorul anunță că nu se mai ține rugăciunea de seară. Mulți dintre
elevi au crezut că nici eu nu voi mai ține predica. Dar cincizeci de elevi au
fost la ora nouă seara în biserică și încă vreo șaizeci-șaptezeci de studenți
teologi și laici. Cel de-al patrulea Cuvânt către tineri a avut ca titlu:
„Credința și prietenia”. Directorul a asistat din nou și a discutat cu unii
teologi, cărora le fusese spiritual, căutând să-i convingă să nu mai vină la
predicile mele. Dacă vor continua, or ajunge la închisoare alături de mine,
fiindcă nu este voie să combați ateismul, nici să protestezi când bisericile
sunt dărâmate. Am înțeles că aceasta era mentalitatea lui, că așa vedea el
lucrurile și că va acționa conform vederilor sale, fără scrupul.
În ziua de 5 aprilie rostesc a cincea predică, cu
titlul „Preoția și suferința umană”. Tot așa, sunt prezenți și oameni din afara
Teologiei.
Toată această perioadă am fost judecat săptămânal.
Miercurea predicam, vinerea eram judecat. Motivul era întotdeauna lupta
împotriva ateismului și protestul împotriva dărâmării bisericilor. Erau lucruri
pe care ierarhia bisericească și autoritatea de stat nu le putea admite.
În ziua de 10 aprilie am fost judecat într-un
cadru mai „festiv”, de către întregul corp profesoral. Scopul inițial al
acestui consiliu a fost ca să mă declare nedemn de a mai fi diriginte la clasa
a IV-a și să-mi fie ridicat dreptul de a mai predica. Profesorii au intrat
puțin în panică. Li se părea prea mult și, pe de altă parte, știau că și-ar
atrage disprețul tuturor elevilor. Atâta vreme cât eu rămâneam în școală ei nu
aveau motiv să se lase terorizați total. Numai îndepărtarea mea din școală
le-ar fi arătat că pot fi și ei zvârliți, și aceasta le-ar fi stârnit o groază
atât de mare, încât ar fi acceptat orice joc. […]
În ziua de 12 aprilie 1978 am ținut Cuvântul al
șaselea către tineri, cu titlul: „Despre moarte și înviere”. Condițiile
predicării au fost cu totul deosebite. La ora opt și jumătate seara, directorul
M. a dat ordin portarului să încuie poarta și să nu mai îngăduie nici unui elev
sau student să pătrundă în incinta școlii pentru a-mi asculta predica. Biserica
a fost încuiată cu latăc, iar elevii din sălile de meditație, unde-și pregăteau
lecțiile pentru a doua zi, trimiși la dormitoarele de la etaj să se culce. Elevii
au refuzat. S-a creat tulburare.
– La dormitor, la culcare! striga directorul.
– La biserică, la rugăciune!, strigau elevii.
Eu stăteam pe culoar cu predicile în mână. I-am
spus părintelui director:
– Dacă-mi încuiați biserica, voi vorbi de pe
treptele ei. Nimic nu mă poate opri.
– N-ai decât! Dar în biserică nu vei mai vorbi.
Directorul amenința elevii, forțându-i să se
retragă în dormitoare. A stins luminile de pe culoarul de sus, ca elevii să se
retragă.
– Huo!, strigau elevii. Directore, ești tu
călugăr? […]
– Stau aici pe culoar și privesc, părinte
director, i-am spus, pentru că este un spectacol care trebuie văzut. Vă amintiți
ce ați afirmat la una din judecățile mele, că pe elevi nu-i interesează deloc
predicile pe care le țin, dar stau și mă ascultă fiindcă le este rușine să iasă
din biserică atunci când încep să vorbesc? Vă mai mențineți părerea?
În jurul meu și afară erau o mulțime de studenți
teologi și de la alte facultăți, elevi și eleve de liceu care săriseră gardul
înalt al școlii și care priveau uluiți la ceea ce se petrecea. Un student înalt
era lângă mine.
– Cum este posibil să se petreacă așa ceva,
părinte? Vin pentru prima dată la predicile dumneavoastră pentru că mi-au
vorbit colegii de ele. […]
Nu i-am răspuns nimic. Între timp, elevii fuseseră
închiși în dormitoare ca o turmă de vite. De la ferestre strigau:
– Părinte, vorbiți în mijlocul curții și mai tare,
să vă auzim și noi!
Dar în mijlocul curții nu era lumină, așa că m-am
dus tot pe treptele bisericii, înconjurat de vreo șaizeci de studente și
studenți, elevi și eleve. O mare parte rămăseseră afară, neputând sări, și i-am
găsit acolo când am ieșit. Între timp, cam o sută de elevi au reușit să sară de
la etajul întâi pe fereastră și au venit să mă asculte. Când pedagogii au prins
de veste, au venit în grabă la locul „crimei”, adică unde vorbeau eu. Elevii erau
puțin speriați. Când au văzut pedagogii, au fugit, ocolind biserica pe partea
cealaltă. Scena s-a repetat de câteva ori și, în noaptea tăcută, fuga lor
răsuna ciudat, ca pașii unei turme de bizoni.
La sfârșitul predicii am fost condus de circa o
sută de persoane la autobuz, discutând îndelung ceea ce se petrecuse. Dar puritatea
lor sufletească făcea opoziție secretă. Fiecare își spunea în adâncul
sufletului: „Poate nu a fost adevărat!”. Și cât de adevărat era! Și cu cât mai
oribile vor fi cele ce vor urma!
Ca de obicei, vineri 14 aprilie a urmat judecata
mea în apartamentul Preasfințitului Episcop R..
– Părinților profesori, a început Preasfințitul, v-am
chemat aici pentru că se petrec niște lucruri ciudate, neobișnuite în Seminar. Părintele
Calciu afirmă în predicile sale că frățiile voastre îi învățați pe elevi
marxism, ateism, materialism, că îi intoxicați sufletește pe aceștia și de
aceea caută să-i dezintoxice.
Profesorii au rămas interziși. nimeni nu mai știa
ce să zică, pentru că, vorbind cu asemenea perfidie, ne dezorienta pe toți. Chiar
eu, care îmi pusesem în față cele mai sumbre posibilități, nu mă așteptam la o
asemenea afirmație josnică.
Tăcerea profesorilor uluiți începuse să devină
jenantă.
– Preasfințite, i-am răspuns eu, vorbesc primul
fiindcă sunt cel acuzat. V-aș propune să chemați un elev de anul întâi, adică
cel mai puțin inițiat în probleme de teologie, și, dacă el va spune că așa a
înțeles din predicile mele, că eu am afirmat că în Seminar se face ateism,
atunci îmi însușesc nedreapta acuzație pe care mi-o aduceți și părăsesc școala.
[…]
În ziua de 19 aprilie am ținut cel de-al șaptelea
Cuvânt către tineri, intitulat: „Cuvânt de încheiere”. Pe 22 aprilie s-a luat
vacanța de Paști. Elevii și-au luat cu lacrimi rămas bun de la mine. Toți ne
temeam pentru ceea ce va urma, fiindcă, după cel de-al șaselea Cvuânt către
tineri ținut pe treptele bisericii în ziua de 12 aprilie, s-a dezlănțuit o
teroare polițienească extraordinară, atât la Seminar, cât și la Facultatea de Teologie.
…………………
Preasfințitul îmi înmânează hotărârea de
suspendare numărul 8932 din 17 mai 1978 pentru repetate abateri disciplinare. Eram
scos din funcția de profesor. Semna episcopul vicar R. și consilierul I..
abaterile mele disciplinare erau legate de predicile prin care am combătut
ateismul, materialismul și am protestat împotriva dărâmării bisericilor.
A trăi dintr-un singur salariu, cel al soției, în
țara românească, este aproape similar cu a urca un munte în mâini. Depun îndată
o cerere prin care solicit postul de măturător pe Dealul Patriarhiei. Sunt licențiat
în Teologie și în Limba Franceză (am scris în cerere), am articole publicate în
țară și în străinătate și merit acest post. Dar, după cum îmi spune părintele
secretar P., acest post nu există. […]
Duminică, 21 mai 1978, Sfinții Împărați Constantin
și Elena, ziua mamei mele moarte. M-am decis: asist la Liturghia din biserica
Radu Vodă, mă împărtășesc, iar la sfârșit, spre spaima directorului și a
părintelui N., vorbesc. Le spun credincioșilor și elevilor că, atâta timp cât
activitatea mea pentru Hristos a fost publică, eu „am vorbit în Templu” și în
fața lor, de aceea sunt dator să aduc la cunoștință cele ce s-au petrecut. Relatez
că am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenței semnată de Preasfințitul
R. și de I.. […]
În ziua de 23 mai are loc o nouă Permanență, care
hotărăște următoarele:
– sunt numit funcționar la serviciul cultural al
Arhiepiscopiei;
– pentru nevoile spirituale sunt trimis la
biserica militară,
– mi se interzice cu strășnicie să mai pun
piciorul în incinta Seminarului.
Am respins hârtia. Înspăimântați, cei de la
Arhiepiscopie mi-au trimis imediat textul printr-o telegramă fulger. Se temeau
de moarte că voi merge din nou la Seminar și voi vorbi în fața elevilor și a
credincioșilor.
[…]
Părintele director a trecut la ceea ce-l interesa:
să accept postul de mic funcționar administrativ, fiind altfel scos din
învățământ și din Biserică.
– Trebuie să te cam smerești puțin, părinte, și
poate mai târziu vei fi primit în învățământ din nou!
– Despre ce smerenie vorbești, părinte
arhimandrit? Smerenia ca simplă virtute creștină sau smerenia spre trufia
altora?”
Veșnică fie pomenirea Părintelui Gheorghe Calciu!
Cei doritori, pot consulta descrierea de mai sus
în integralitatea ei, cu mult mai multe detalii, în cartea Viața Părintelui Gheorghe Calciu.
Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.
Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.
Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?
Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.
Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.
Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.
Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.
Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.
Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.
Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.
Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.
Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.
Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!
Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!
Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.
Într-un comunicat oficial al Mitropoliei de Limassol, este exprimată și individualizată poziția Mitropolitului local Atanasie în privința pomenirii recente a lui Epifanie în diptice de către Patriarhul Teodor al Alexandriei în acest oraș. Acestea confirmă deplin informațiile anterioare ale agenției Romfea.gr.
Mitropolitul Atanasie de Limassol separă poziția sa de pomenirea numelui
lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Patriarh Teodor al
II-lea al Alexandriei la dumnezeiasca Liturghie patriarhală din Limassol.
Preasfințitul Mitropolit Atanasie de Limassol, la o emisiune a sa în direct la Postul de Radio al Sfintei Mitropolii de Limassol, la întrebarea unei ascultătoare pe subiectul pomenirii lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Teodor al II-lea al Alexandriei, printre altele, a menționat cele de mai jos:
Din prima
clipă a sosirii Patriarhului Alexandriei în Cipru, Episcopul Sfintei
Arhiepiscopii în comunicarea pe care a avut-o cu el, l-a asigurat că într-o
convorbire pe care a avut-o cu Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al
Alexandriei, a primit angajamentul și asigurarea că Patriarhul Alexandriei nu
va pomeni pe Epifanie la dumnezeiasca Liturghie, ci va pomeni numai pe
Preafericitul Arhiepiscop de Cipru și pe Mitropolitul locului, ca să nu se
creeze vreo problemă pe motiv că Biserica Ciprului nu s-a poziționat încă pe
această temă.
De același
lucru l-au asigurat pe Mitropolitul Atanasie de Limassol și cei din suita
Patriarhului de Alexandria, că nu va fi pomenit Epifanie.
Pe lângă
acestea, fără să cunoască de la început el însuși și fără să aibă vreo
informare despre schimbarea poziției sale, Preafericitul Teodor al Alexandriei
a judecat în clipa aceea a dumnezeieștii Liturghii că trebuie să pomenească pe
Epifanie ca Mitropolit de Kiev.
Concluzionând,
Preasfințitul a menționat că pomenirea lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev,
chiar dacă s-a făcut în Biserica Ciprului și în special în Sfânta Mitropolie de
Limassol, acest lucru nu exprimă nici Mitropolia de Limassol, nici pe el
însuși, ca Mitropolit de Limassol, nici Biserica Ciprului.
El însuși stăruie în cele pe care le-a arătat în scris și face public faptul că «acceptă și recunoaște drept Mitropolit canonic de Kiev și a toată Ucraina pe kir Onufrie și Sfântul Sinod din jurul lui».
Ascultați luarea de poziție a Mitropolitului de Limassol:
Nota noastră: Amintim că Mitropolitul Atanasie este unul dintre puținii Episcopi care nu a semnat documentele Sinodului din Creta, la care a participat, și a adus o critică decentă și o motivare a deciziei de atunci. Deci există o consecvență în mărturisirea sa de credință.
Cu toate că are o prietenie și o relație bună cu Mitropolitul Ierotheos Vlachos, care este unui dintre ideologii recunoașterii schismaticilor ucraineni, poziționarea aceasta a Mitropolitului Atanasie este cu atât mai valoroasă și o dovadă că vine din propriile sale convingeri teologice și din conștiința sa bisericească.
În interviul radiofonic s-a mai făcut, printre altele, precizarea că invitația adresată Patriarhului de Alexandria fusese făcută cu cel puțin jumătate de an în urmă. Mitropolitul exprimă adeseori respectul său față de Patriarhul Teodor și față de decizia lui, clarificând faptul că el, totuși, nu este de acord cu ea.
«Nu vor mai fi primiți în granițele Sfintei Mitropolii de Fokida clerici și laici ruși care nu recunosc autocefalia acordată Bisericii Ucrainene de sub Mitropolitul Epifanie.»
Nu, cuvintele acestea nu aparțin unui Ierarh aspru al Moscovei sau rușilor răi, ci unui Mitropolit al Bisericii Greciei. Cu aceste cuvinte a întâmpinat Mitropolitul Teoctist de Fokida în Mănăstirea Sf. Augustin și Sf. Serafim de Sarov din Tricorfo de Fokida pe arhierei ai Bisericii din Ucraina. La auzirea acestor declarații, ne-am nedumerit dacă Biserica Greciei a luat vreo decizie pentru interzicerea episcopilor și laicilor ruși, pe care nu o cunoaștem.
«Astfel de declarații măresc problema și răbufnesc ura» – a menționat un Ierarh al Bisericii Greciei pentru Romfea.gr, comentând declarațiile Mitr. Teoctist.
Este mai clar ca lumina zilei că această poziție „vitejească” a fost o diversiune, de vreme ce Preasfințitul cunoștea că, după slujirea împreună, va fi trecut automat pe lista Moscovei cu Episcopiile nedorite.
De asemenea, ar
fi fost mai înțelept să nu se facă un comentarii de acest fel într-o perioadă
când există contestare și Patriarhia Ecumenică lucrează la rezolvarea
problemei, ca moderator al temelor panortodoxe.
Pe de altă
parte, Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Alexandriei și Arhiepiscopul Atenei nu
pomenesc canonic pe Patriarhul Moscovei și primesc cu căldură pe toți clericii
și laicii ruși?
Sunt condamnabile aceste declarații ale urii și scindării de clericii și mai ales ortodocșii din oricare Patriarhie proveni. Prin urmare astfel de declarații dizgrațioase dăunează autorității Bisericii Greciei și singurul lucru pe care-l creează sunt certurile și schismele.
Nota noastră: Voinicia la care face referire jurnalistul grec provine dintr-o declarație a unui Mitropolit grec în Sinodul local care a dezbătut problema recunoașterii ucrainenilor. Atunci el a afirmat: „Suntem o ierarhie vitează și nu trebuie să ne temem de nimeni și nimic”. Acele cuvinte au ajuns să fie parodiate practic în presa grecească.
Nu putem să nu remarcăm, totuși, că declarațiile acestea reprezintă duhul autentic al demersurilor ecumeniste și schismatice promovate în ultima vreme de către Patriarhia Ecumenică și acoliții ei, episcopii moderniști și libertini din oricare altă Biserică Locală. Dorința reală este una de delimitare față de tradițiile autentice ale Bisericii și față de tradiționaliști. Pe lângă faptul că este greșită primirea schismaticilor ucraineni, declarațiile acestea curajoase trădează o rupere în facere a Bisericii. Acceptarea ucrainenilor în general este doar o metodă de lovire în rușii care au refuzat să vină la Sinodul din Creta și care nu se aliniază fidel la politica mondială a toleranței (ecumeniste, LGBT etc.).
Nu este cazul să dăm o importanță prea mare acestor declarații câtă vreme ele nu sunt asumate oficial ca o măsură legiferată în cuprinsul Mitropoliei de Fokida. Sperăm să rămână măcar la acest nivel și să nu escaladeze spre o schismă mai urâtă decât este. Datoria credincioșilor și a clerului este să aplaneze conflictele, să nu le exacerbeze, dar să insiste să fie rezolvată și problema care le generează, adică să fie anulat Tomosul problematic al așa-zisei autocefalii ucrainene.
1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării
liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a
razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti
şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu,
izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască,
desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile,
ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt
mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să
petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă
râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului
tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin
rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne
îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând
mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai
postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un
folos.
2. Există,
fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din
mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din
mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a
greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi
Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă
pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia
zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi
acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi
către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi
plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se
cheamă post, zi plăcută Domnului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile
voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a
îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor
ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor
noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute
limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim
astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege
toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug”
[Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea,
spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă
izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor”
[Psalmi 139:1-3].
4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugăciunii,
să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că
în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii
oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei
şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi înşine şi
cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim
noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre
către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe
El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu
îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri”.
5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite
de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce
unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită
având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că
este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea
bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm
înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai
înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele
viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne
învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să
stăm în biserica lui Dumnezeu.
6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care
face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava
deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie,
spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te
Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie” [Matei 6:6].
7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a
fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu
ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi
lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie
între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor
ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări
binecuvântaţi pe Dumnezeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să
cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe
noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este
timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea
cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre,
care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum
rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu
buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se
roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc
de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat
nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.
8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata
este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi
56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în
dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate
oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă,
când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor
ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].
9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de
oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care
vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai
bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei
ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor
de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către
acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în
viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se
ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va
da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire
şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi
să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea
neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu
decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.
10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât
asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi
va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce
dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai
Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui,
dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să
caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă
altminteri, chiar îndurând noi osteneala postului şi a rugăciunii, rămânem
lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm
faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul
murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina
postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din
partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oameni,
şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui
Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.
11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare
[analogie]
, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea
[imaginaţia]
chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al
puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când
postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru
milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele
ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de
post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea
şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor
astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc
la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca
aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.
12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei
tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în
mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi
purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi
scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea
de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi
prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la
o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a
purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor
[Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim
în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună
lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă
de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi
părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin
credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm
în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.
13. Iar postul
care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte
şi se însoţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea
însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu,
pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva
acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt,
împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru
paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei
mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a
Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie
spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi
credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom
dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în
toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos,
Domnul nostru.
14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel
Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
