Sărbătorirea Învierii sâmbătă seara? Sminteala de anul acesta din Grecia

Deoarece în Grecia există în momentul de față restricții teribile, sărbătoarea Paștelui și chiar slujbele din Săptămâna Mare sunt limitate în privința participării, dar și a momentului de începere. Din lipsa timpului personal pentru a scrie amănunte pe acest subiect, va fi dezvoltată în acest articol doar tema orei de săvârșire a slujbei de Înviere. De menționat că Biserica din Creta, parte a celei grecești, a dorit inițial să facă notă discordantă, dar ulterior s-a supus și ea restricțiilor.

Conform hotărârii Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, luată la îndemnul și presiunea autorităților statului, pe perioada slujbelor din Săptămâna Mare și a celei Luminate, se va păstra distanțarea de cel puțin 2m și cel mult o sută (100) de persoane în interiorul bisericii, care vor trebui să poarte mască dublă sau una de tip N95. În caz că vreun participant la slujbă manifestă simptome(!!!) de covid, va fi evacuat pentru a nu intra în contact cu ceilalți. Dacă sunt mai mulți oameni prezenți decât numărul permis, aceștia vor sta în curtea bisericii la distanțare de 2m. Clericii și psalții vor trebui să-și facă test de două ori pe săptămână și să informeze Mitropoliile despre rezultat. Psalții nu trebuie să fie mai mult de 3 și să stea la distanță de 3m între ei (!!!). Din cauza restricțiilor de circulație, slujbele vor începe la ora 6:30 seara, iar în Joia Mare la 5:30, iar Prohodul de Vineri la 6:00 p.m. Slujba Învierii va începe la ora 8:45 p.m. cu darea luminii și va continua la 9:00 p.m. cu cântarea „Hristos a înviat!” de 10 ori, urmată de Sfânta Liturghie. Sunt interzise slujbele în afara bisericilor parohiale, în alte săli sau paraclise, iar bătrânii și cei cu situații de risc sunt îndemnați să rămână acasă. De asemenea, se recomandă să nu se existe comentarii în media despre aceste hotărâri. În final, în Enciclica de informare este exprimată bucuria că anul acesta vor fi deschise bisericile.

Cel mai comentat aspect este acela al orei de începere și de desfășurare a slujbei de Înviere, care nu va fi de la miezul nopții, ci sâmbătă la 9 seara și fără Utrenie, doar cu Sfânta Liturghie. Au fost exprimate multe opoziții din partea unor Mitropoliți greci, ciprioți (deși nu sunt afectați direct) și numeroși clerici și teologi, precum și credincioși mireni.

Asociația Clericilor din Grecia a trimis o scrisoare deschisă adresată Sfântului Sinod Permanent în care este criticată ora de începere a slujbei de Înviere. Clericii din Mitropolia de Kithire anunță că vor săvârși slujba dimineață, la ora 5, cu binecuvântarea Mitropolitului lor.

Mitropolitul de Kerkira a anunțat că va face slujba normal, la miezul nopții, el fiind târât în judecăți și anul trecut pentru că nu a respectat restricțiile impuse de autorități. Au reacționat împotrivă și Mitropoliții Cosma de Etolia și Serafim de Kithire printr-o scrisoare comună. Chiar şi liturgistul Ioannis Foundulis respinge deciziile luate cu privire la ora Învierii.

Mai jos prezentăm, din lipsă de timp, doar textul scris de Pr. Teodor Zisis pe această temă:


Prăznuirea Învierii înainte de miezul nopții este hulă și un fapt neteologic

1. Decizia sinodală a provocat confuzie teologică

Ne-am obișnuit deja cu inovațiile, cu ereziile, cu schismele, cu dihoniile. Nimic stabil și nimic acceptabil. Evanghelia și tradiția patristică au fost puse pe pauză/nelucrare. Oricine va explica după bunul plac și cum îi convine sau cum îi impun nevoile vremurilor, interesele și simpatiile lui. Acordul cu Părinții, practica statornică și de-a lungul timpului a Bisericii sunt răsturnate. Albul devine negru, lumina întuneric, erezia devine Biserică, la fel și schisma, sodomia legală și nu o diferențiere păcătoasă, sâmbăta devine Duminică, minciuna adevăr.

Credincioșii ortodocși din unele Biserici Locale grecești sunt dezorientați din cauza confuziei teologice, al amestecului teologic, pe care le-a provocat decizia Sfântului Sinod Permanent de a fi sărbătorit anul acesta Paștile, Învierea, înainte de miezul nopții, să se audă «Hristos a înviat!» cu trei ore mai devreme, în jurul orei nouă (21:00), să fie prescurtată slujba și să se facă a doua dumnezeiască Liturghie în aceeași zi, să fie întreruptă mai devreme postirea din Sâmbăta Mare, adaptări care contrazic învățătura evanghelică, deciziile Sinoadelor Ecumenice și tradiția și practica statornică a Bisericii de-a lungul vremii. Sunt absolut îndreptățite reacțiile unora, foarte puțini episcopi, mulți preoți evlavioși și mulțime de credincioși, pe umerii cărora cade ridicarea poverii respectării predaniilor, ridicarea greului zilei, după cum îi laudă Biserica pe acei clerici care s-au luptat împotriva inovațiilor și abaterilor.

Totuși, în loc ca reacțiile să conducă la o regândire mai bună și la întreptarea deciziilor vadit greșite, s-au ridicat «luminători» teologici ca să sprijine inovația și să intărească disputele spre marea bucurie a diavolului, care instigă mereu din invidie la împotrivirea față de Hristos și față de Biserica Lui. Texte de susținere și de combatere a inovației au zguduit internetul și au dus la deznădejde pe clerici și mireni în ce privește cum să judece unde se găsește adevărul, cine au dreptate, inovatorii sau tradiționaliștii. Și, când se părea că sunt calmate conștiințele credincioșilor și apreciau cele ce au scris, au transmis și au decis foarte puțini episcopi, precum Ambrozie, fost Mitropolit de Kalavrita, Cosma al Etoliei, Serafim de Kithire, chiar și Ștefan de Filippe, dintr-o dată au deschis ușile din spate pentru adevărul canonic Serafim al Pireului și Sfânta Mitropolie de Edessa, Pellis și Almopia, evident cu decizia arhipăstorului Ioil, care au susținut inovația hulitoare și neteologică. Nu ne vom apuca acum să combatem pe cei doi episcopi aflați în eroare, ale căror argumente au agitat pe unii nestatornici, cu un caracter firav și cu o fire ușoară spre influențe. Doar vom semnala unele rațiuni teologice de bază pentru care nu trebuie să se facă vreo schimbare a timpului de prăznuire a Învierii.

2. Respectarea Predaniei este dogmă în Biserica Ortodoxă

Prima treaptă, prima bază, primul fundament pe care stă sigur și întărit credinciosul după Evanghelie este tradiția Bisericii. Cei care ignoră tradiția sunt ca protestanții. Protestanții resping tradiția/predania, primesc numai Sfânta Scriptură, pe care o explică oricine după bunul plac, de aceea s-au rupt în mii de partide. Este foarte evidentă și obligatorie recomandarea Apostolului Pavel de a respecta creștinii predaniile: «Stați și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (2Tes. 2, 15). Același dă anatemei mai sever pe cei care încalcă ce au primit, chiar și printr-o inovație pe care o prezintă și o învață îngeri din cer, cu mult mai mult dacă o decid oameni precum Sinodul Permanent al lui Ieronim sau Mitropoliții de Pireu și de Edessa: «Dar chiar și dacă noi sau înger din cer vă bine-vestește altceva decât v-am bine-vestit, să fie anatema. După cum am spus dinainte și acum iarăși spun: dacă vă bine-vestește cineva altceva decât ați primit, să fie anatema» (Gal. 1, 8-9).

Fără legătură cu timpul exact al Învierii lui Hristos, care nici el nu-i favorizează pe inovatorii sabatici și iudaizanți ai lui Ieronim, după cum vom vedea, propovăduirea Învierii a fost auzită duminică dimineața. Au auzit-o primele femeile mironosițe de la îngeri, au transmis-o apostolilor și, prin ei, la toată lumea: «Propovăduirea luminată a Învierii aflând-o de la înger ucenițele Domnului și lepădând osândirea cea strămoșească, apostolilor, lăudându-se, au zis: Jefuitu-s-a moartea, sculatu-S-a Hristos Dumnezeu, dăruind lumii mare milă» (Troparul Învierii, gl. 4).

Vom pomeni din mulțimea cântărilor de Înviere încă un tropar din Binecuvântările Învierii, care ne învață că femeile mironosițe au auzit duminică dimineață de la înger: «Hristos a înviat!». «Foarte de dimineață mironosițele au alergat la Mormântul Tău, tânguindu-se; dară înaintea lor a stat îngerul și a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu plângeți. Spuneți Apostolilor Învierea!».

De atunci până la decizia de rău augur a Sfântului Sinod Permanent, timp de două mii de ani, «Hristos a înviat» se aude totdeauna la miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică, iarăși și iarăși după miezul nopții și niciodată înainte de miezul nopții. Se va auzi pentru prima dată anul acesta înainte de miezul nopții, în contradicție cu toate Tipicele vechi și contemporane, cel savait, studit, aghiorit, al Patriarhiei de Constantinopol. Nu mai au nici o opreliște inovatorii.

Și, când a înfruntat Biserica erezia iconoclastă, se găsea într-o amestecare asemănătoare cu cea de azi. Episcopii și teologii erau împărțiți în susținători ai sfintelor icoane și în vrăjmași și luptători ai icoanelor. Din ambele părți erau exprimate și schimbate argumente teologice care creeau amestecare în rândul Bisericii. Sinodul VII Ecumenic, care s-a ocupat cu acest subiect (787) și a condamnat pe iconomahi nu s-a eschivat să se ocupe cu învățătura lor și să strice argumentele lor. Totuși cel mai puternic argument al Sinodului care a luat-o înaintea dezbaterilor teologice a fost argumentul ortodox de a fi respectată predania. Cinstea pentru sfintele icoane a fost tradiția vie de secole a Bisericii și această tradiție nu putea să o schimbe Biserica sau să o denatureze. Învierea Domnului a avut loc și a fost propovăduită după miezul nopții de sâmbătă, de aceea s-a și numit, de altfel, ziua următoare duminică, însemnând Învierea Domnului. Cea una a săptămănii (sâmbetelor), prima după ziua de sâmbătă, duminica este sinonimă cu Învierea. Deci cum o vom amesteca noi cu Sabatul ebraic sau cu vinerea musulmanilor?

Unul din motivele care au silit Sinodul I Ecumenic să stabilească duminica drept zi a Învierii, și mai ales într-un mod care să nu coincidă cu Paștile ebraic, a fost faptul că unii creștini iudaizanți sărbătoreau Învierea când sărbătoreau și evreii Paștile lor, pe 14 a lunii Nisan, care cădea în toate zilele săptămânii; erau cunoscuți tetradiții.

Deci, după cum Sinodul VII Ecumenic a pus înainte mai presus și mai întâi decât dezbaterile teologice argumentul dogmatic ortodox al predaniei/tradiției, așa și credincioșii ortodocși simpli, dar și clericii care nu au o formare înaltă teologică urmează similar drumul Sfinților Părinți, respectând predania statornică de a sărbători Învierea după miezul nopții, așa încât să nu se facă părtași la inovația hulitoare, antievanghelică și antipatristică a prăznuirii Învierii înainte de miezul nopții și amestecă astfel sâmbăta și duminica, spre marea bucurie a ecumeniștilor, care lucrează sistematic pentru această amestecare. Spune Sinodul în deciziile lui: «Am urmat tradiția Bisericii catolice/sobornicești și nu am făcut nici în minus, nici în plus, ci, fiind învățați apostolește, ținem mereu predaniile pe care le-am primit, acceptăm și îmbrățișăm cele pe care Sfânta Biserică sobornicească/catolică le-a primit de la începutul timpurilor nescris și în scris… Căci judecata adevărată și foarte dreaptă a Bisericii nu îngăduie să se facă vreo inovație în ea, nici să se facă vreo omitere» (Mansi 13, 409-412).

3. Timpul liturgic nu anulează timpul firesc. Coexistă

Creatorul timpului și al lumii este Dumnezeu, «Care a pus vremurile și timpurile în stăpânirea Lui». Începutul timpului coincide cu începutul lumii, a cărei mișcare o măsoară timpul. Istoria cursului lumii este urmărită de Dumnezeu, Care este Domnul lumii și al timpului și, când este nevoie, intervine în cursul istoriei omenești. Dumnezeu nu este indiferent față de întâmplările și persoanele istorice, de aceea și istoria mântuirii, în Vechiul și în Noul Testament, dar și în continuarea lor în viața Bisericii, este plină de intervențiile lui Dumnezeu prin fapte istorice și persoane istorice, dintre care cea mai mare și mai importantă este întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din Duhul Sfânt și Fecioara Maria și S-a făcut om. Hristos Dumnezeu-Omul este cea mai importantă Persoană din istoria omenirii, «singurul lucru nou sub soare» potrivit Sf. Ioan Damaschinul. Cele pe care le-a săvârșit pe pământ au schimbat istoria omenirii și s-au împărțit în două, în epoca de dinainte și de după Hristos. Au fost consemnate ca fapte istorice, Nașterea, Botezul, învățătura, minunile, Răstignirea, învierea și multe altele, pe care Biserica le prăznuiește în fiecare an în ciclul său praznicar anual, având grijă să-și stabilească sărbătorile temporal, precum și sărbătorile în cinstea Sfinților potrivit însemnărilor când s-au săvârșit.

Toate zilele anului sunt pline de pomenirile Sfinților și de referințe istorice la ziua adormirii sau a muceniciei lor. Astfel se sfințește și timpul și dobândește sens cursul istoriei. Deci Biserica dă o mare greutate timpului fizic; nu îl minimalizează, nici nu-l anulează. De aceea și cinstește îndeosebi Duminica Învierii, în care Hristos a biruit moartea și a zdrobit puterile răului, care se coalizaseră împotriva Lui.

Efortul unora de a transfera o parte a duminicii sâmbătă, ca să îndreptățească inovația sinodală de a fi sărbătorită Învierea sâmbătă, nu duminică nu este una reușită pentru că timpul liturgic nu anulează timpul fizic. Adică argumentul că liturgic ziua începe din seara zilei anterioare este adevărat în parte și nu e valabil pentru toate manifestările din viața Bisericii. Este în parte și foarte puțin valabil pentru că manifestările liturgice de după vecernie/seară sunt foarte puține, în timp ce acelea din ziua principală sunt numeroase, între care săvârșirea Tainei dumnezeieștii Euharistii, care constituie centrul, inima venerării de zi și noapte. După Vecernie avem numai Pavecernița, în vreme ce după slujba Miezonopticii, care separă ajunul de ziua principală avem slujbele Ceasurilor 1, 3 și 6, slujba Utreniei, slujba culminantă și centrală a dumnezeieștii Liturghii și Ceasul 9 înainte de Vecernie, cu care se încheie ciclul liturgic de o zi (și noapte). Deci am săvârșit vreodată dumnezeiasca Liturghie a Nașterii Domnului, a Bobotezei, a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, a Sfântului Dimitrie în ajunul acestor sărbători, încât acum sa îndreptățim săvârșirea dumnezeieștii Liturghii de Înviere în ajunul Paștelui cu argumentul că ziua începe de la Vecernia zilei anterioare? Începe cu Vecernia, dar se împlinește cea mai mare parte în timpul fizic astronomic de la Miezonoptică până la Vecernia zilei viitoare, îndeosebi cu săvârșirea Tainei dumnezeieștii Euharistii. Dar și acest început al zilei de la Vecernia zilei anterioare nu e valabil pentru toate manifestările din viața Bisericii, după cum este cazul cu regimul postului. Putem, de exemplu, să întrerupem postul de miercuri sau de vineri după Vecernia acestor zile, dacă încep de la Vecernie joi și sâmbătă? Sau trebuie să începem să postim de la Vecernia de marți și de joi, dacă încep miercuri și vineri de la Vecernie?

4. Timpul exact al Învierii este pus după miezul nopții de sâmbătă spre Duminică

Cât privește timpul exact când s-a produs Învierea lui Hristos, trebuie să spunem că este un subiect dezlegat în tradiția liturgică și canonică a Bisericii, care primește faptul că, deși nu este cunoscută clipa exactă și ora Învierii, cu toate acestea din corelarea celor pe care le spun și le consemnează cei patru Evangheliști reiese că Învierea lui Hristos s-a produs în jurul miezului nopții, adică miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică sau puțin după miezul nopții, adică putem spune, transferând timpul la ora de astăzi, că Învierea s-a petrecut între 11 din seara (23) de Sâmbătă și 2 dimineața de Duminică, adică între 11 și 2.

Această determinare temporală a faptului Învierii în jurul miezului nopții este stabilită sinodal și canonic, o urmează și tradiția liturgică a Bisericii, care hotărăște că panihida de Înviere începe «în jurul ceasului al cincilea din noapte, adică în jurul orei 11 înainte de miezul nopții», rânduiește astfel cântarea canonului și citirea Evangheliei și a celorlalte, încât «Hristos a înviat!» să se audă fix la ora 12 la miezul nopții, iar restul slujbei Utreniei și a dumnezeieștii Liturghii se întinde la 2-3 ore după miezul nopții.

În mod amănunțit s-a ocupat cu subiectul timpului Învierii Sf. Dionisie al Alexandriei (sec. al III-lea), fiind obligat să răspundă la o întrebare a unui episcop despre când, la ce oră exact trebuie să înceteze postul dinainte de Paști. I-a scris episcopul că în unele regiuni forțează și întrerup postul Sâmbătă după-amiază, «de cu seară», în timp ce în altă parte îl întrerup Duminică dimineață, în zori, așteptând să cânte cocoșul. Totuși nu trebuie să stabilim timpul precis, pentru ca toți să întrerupă postul la aceeași oră? Sf. Dionisie răspunde că a stabili timpul precis al Învierii, ora exactă, este dificil și greu, pentru că Evangheliștii nu ne dau ora Învierii cu exactitate: «se pare ca nu este nimic precizat la ei despre ora la care a înviat». Ne vorbesc despre diferite vizite la mormânt la timpuri diferite, dar la toate aceste vizite ale mironosițelor și ale Apostolilor se spune că deja Domnul înviase. Totuși nici un Evanghelist nu ne-a zis când exact a înviat Hristos. Ceea ce sunt de acord toți Evangheliștii este că de sâmbătă seara târziu până la răsăritul soarelui Duminică dimineața cei ce au vizitat mormântul l-au găsit gol, liber, pentru că deja înviase Hristos. În concluzie, Sf. Dionisie spune că nu trebuie să zicem precis «la ce oră sau jumătate de oră sau sfert de oră» a înviat Hristos, ca să începem bucuria și sărbătoarea Învierii. Pe cei care forțează și întrerup postul înainte de miezul nopții îi blamăm ca neglijenți și neînfrânați, în vreme ce pe cei ce întârzie și așteaptă «a patra strajă din noapte» (cf. Mt. 14, 25), adică a patra treime din noapte, intervalul dintre 3-6 dimineața, îi lăudăm «ca fiind viteji și iubitori de osteneală». Pe cei de mijloc, adică cei care dezlegau între miezul nopții și zori, după Sf. Nicodim Aghioritul, nici nu-i blamăm, nici nu-i lăudăm, pur și simplu nu-i deranjăm (textul Epistolei în Pidalion). Prin cei de mijloc desigur că Sf. Dionisie nu înțelege pe creștinii de astăzi care, abia ce aud «Hristos a înviat!» la 12 noaptea, fără să se fi terminat Sf. Liturghie a Învierii, pleacă de la biserică și se aruncă la mâncare. Înțelege finalul Sf. Liturghii imediat după miezul nopții. Despre cei care urmează răul obicei de a pleca după «Hristos a înviat!» înainte de sfârșitul Sf. Liturghii este foarte sever Sf. Nicodim Aghioritul, care la nota de la canonul 89 al Sinodului VI Ecumenic scrie: «Vezi că spun mai întâi să se facă Liturghia și mai apoi să facem Paștile? De aceea sunt vrednici de osândă și foarte iubitori de stomac și de gâtlej aceia care ascund în sân ouă sau brânză și, îndată ce aud Hristos a înviat, la bagă în gură și să îndreptăm această abatere de acum încolo; dar nici părinții nu trebuie să-și lase copiii să facă un lucru nelegiuit ca acesta».

Această analiză importantă a Sf. Dionisie al Alexandriei, care constituie primul din cele patru canoane în care a fost împărțită Epistola sa canonică adresată episcopului Vasilide, a fost adoptată și de Sinodul Ecumenic V-VI, cunoacut ca trulan (690), care stabilește prin canonul 89 că trebuie să se facă încetarea postului după miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică, pentru că, potrivit tâlcuirii Sf. Nicodim la canonul în discuție, din relatarea evanghelică «reiese că Domnul a înviat pe la miezul nopții, fiind trecut ceasul 6 și început ceasul 7». Teodor Balsamon, explicând la fel canonul Sf. Dionisie, trimite și la canonul 89 al Sinodului trulan, spunând că, în afară de canon, ora Învierii a fost lămurită mai demult pe cât posibil și pe baza locurilor scripturistice (cu toate că timpul adevărat îl cunoaște numai Dumnezeu cel înviat) suntem datori să spunem că până la miezul nopții, adică până la ceasul șase din noapte, trebuie să postim; totuși de la ceasul șapte, adică primul după miezul nopții, când începe Duminica în care a înviat Hristos (este plauzibil să fi fost Învierea fie pe la ceasul șase sau șapte) nu trebuie să postim ca să nu ne arătăm potrivnici față de canoanele care interzic postul în duminici (Rallis-Potlis, Constituția dumnezeieștilor și sfintelor canoane, vol. 4, p. 6-7).

Și Sinaxarul Duminicii de Paști, evident scris de Nichifor Calist Xanthopoulos, care a scris toate Sinaxarele Penticostarului, ne informează că Învierea s-a întâmplat în jurul miezului nopții, puțin înainte sau puțin după aceea: «Iar Învierea Domnului a fost așa: pe când păzeau ostașii mormântul, în jurul miezului nopții s-a făcut cutremur; căci, coborând un înger a dat la o parte piatra de la ușa mormântului».

Epilog. Frica de moarte a episcopilor și a clericilor este o rușine

Este paradoxal și greu de explicat pentru credincioși, din moment ce Biserica psalmodiază biruința lui Hristos asupra morții cu «Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând», să vadă că majoritatea episcopilor se tem de moarte, de transmiterea coronavirusului și evită să sărbătorească Învierea la ora canonică, conform cu tradiția de două milenii a Bisericii. Se potrivește aici practic să prezentăm ce spune Sf. Ioan Scărarul în lucrarea lui omonimă: «Rușine este pentru păstor să se înfricoșeze de moarte de vreme ce ascultarea este definită ca nefrică de moarte» (Cuvânt către păstor, 66). Cu mult mai nerușinată și acum apocaliptică este conducerea politică și reprezentanții aleși ai științei medicale, care îi lasă pe cei ignoranți să creadă că virusul atacă la miezul nopții, când se face Învierea și nu cu trei ore mai devreme, în vreme ce sunt loviți ei înșiși de virusul necredinței și sunt înregimentați în planul mondial împotriva lui Hristos și al Bisericii Lui. A doua zi de Paști se deschid toate și îi deranjează numai «Hristos a înviat!».


Toate aceste observați și întreaga problematică îi privește și pe românii din diaspora, din țările care au impus restricții de circulație noaptea. Varianta cea mai plauzibilă pentru ei este să facă slujba Duminică dimineața. Eventual pot săvârși, așa cum ar trebui, și Liturghia de seară unită cu Vecernia, dar nu ca înlocuire a Învierii propriu-zise. Bineînțeles ca postul trebuie dezlegat după Sf. Liturghie, ca acei credincioși râvnitori din vremea Sf. Dionisie al Alexandriei.

Protoprezbiterul Nicolae Manolis, colaborator al Pr. Teodor Zisis, a adormit în Domnul. Veșnica lui pomenire!

Ieri dimineață, 18 aprilie 2021, Părintele Nicolae Manolis a murit în urma a mai multe complicații de sănătate. Vestea a fost dată oficial pe canalul Κατανιξη.gr, care funcționa îndeosebi prin grija acestui Părinte. El a fost împreună-slujitor și colaborator în Tesalonic cu Pr. Teodor Zisis după ce amândoi au întrerupt pomenirea Mitropolitului locului Antim în 2017.
Dumnezeu să-i odihnească sufletul în locașurile drepților și noi să-l pomenim în rugăciuni!

Buletin de presă al Asociației Creștine Ortodoxe „Sfântul Iosif Isihastul”:

Tesalonic, 18 aprilie 2021

Cu durere, dar cu credință și nădejde în Dumnezeu, vă facem cunoscut faptul că mult-iubitul nostru pr. Nicolae Manolis și-a dat ultima suflare astăzi dimineață din cauza unor probleme serioase și cronice de sănătate, și nu din cauza coronavirusului, așa cum intenționat lasă de înțeles diverse site-uri de informare.

Momentele sunt dificile, iar cuvintele sunt sărace pentru a descrie sentimentele noastre. Pr. Nicolae a avut o inimă din care se revărsa dragostea pentru Dumnezeul Treimic cel Sfânt, pentru Preasfânta (Maica Domnului), pentru Sfinții noștri, pentru Biserică, pentru cei familiari și îndepărtați, pentru prieteni și dușmani, pentru fiecare suflet care venea la patrafirul său. Acest rod duhovnicesc copt a fost cules de Hristos, pe Care Pr. Nicolae l-a slujit ca preot cu lepădare de sine, dragoste jertfelnică și duh martiric.

Totuși ceea ce l-a distins și l-a făcut cunoscut și iubit în toată lumea au fost luptele sale pentru Ortodoxie și împotriva panereziei ecumenismului. Până la sfârșitul vieții sale a rămas în Biserică, în hotarele Bisericii, așa cum le-au stabilit Sfinții Părinți, pe care s-a silit să-i imite. Îngrădirea sa sfântă, după Pseudo-Sinodul de la Kolimbari, este marea sa cunună și moștenirea sa pentru noi, toți credincioșii care suntem îngrijorați de declinul ecumenist al administrației noastre bisericești.

Dorința rudelor sale este ca slujba de înmormântare a fericitului pr. Nicolae să aibă loc într-un mediu familial restrâns.

Să dezvolți în tine duhul prin pocăință și să fii prieten cu Postul (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am mai învrednicit să trăim până la Sfântul Post; încă ni se mai dă vreme pentru a ne veni în fire; Dumnezeu încă Se mai arată gata să ne primească în braţele părinteşti ale miluirii. Trei săptămâni am strigat rugându-ne: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!” Iată, s-a apropiat această vreme mântuitoare a pocăinţei! Stăm la intrarea în Sfântul Post – arena pocăinţei şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea.

Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.

Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.

Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.

Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi făgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.

Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută”, spune Apostolul, „celor ce în vremea trecută a vieţii am făcut voia păgânească, umblând întru necuraţii, întru pofte, întru beţii, întru ospeţe, întru băuturi şi întru urâte slujiri idoleşti (l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-14). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omoram cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.

S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.

Deci să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într-o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă (Filipeni 3, 18-19)”. Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.

Deci să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.

(Predică din cartea Sf. Teofan Zăvorâtul, Pregătire pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, Ed. Sofia, 2007)

Calendarul gregorian – o provocare ecumenistă încă actuală

Arhiepiscopul Iov de Telmessos, citind un referat în prezența cardinalului Kurt Koch.
Foto: ChristianUnity

O știre preluată și în presa românească anunță că există șanse ca marea sărbătoare centrală a creștinilor, Paștile, să fie sărbătorită în comun de către catolici și ortodocși în viitorul apropiat (începând cu anul 2025) în urma unor sugestii avansate de către reprezentanți ai Romei catolice și Constantinopolului ortodox prin reprezentanții lor, cardinalul Kurt Koch, respectiv Arhiepiscopul Iov de Telmessos.

Din 2025, ortodocşii şi catolicii ar putea sărbători Paştele la o dată comună

Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, Cardinalul Kurt Koch, şi-a arătat susţinerea faţă de ideea ca ortodocşii şi catolicii să lucreze la un acord asupra unei date comune pentru celebrarea Paştelui.

Un reprezentant al Patriarhiei de Constantinopol pe lângă Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a declarat că o dată comună pentru Paşte ar putea fi un semn de „încurajare” pentru mişcarea ecumenică. Arhiepiscopul ortodox Job Getcha de Telmessos a sugerat că anul 2025, care va fi cea de-a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic de la Niceea, ar fi un an bun pentru introducerea acestei reforme a calendarului.

Într-o discuţie avută cu agenţia de ştiri elveţiană Kath.ch, Cardinalul Kurt Koch a salutat propunerea, spunând că aniversarea Conciliului de la Niceea este „o bună ocazie” pentru această schimbare. Conciliul din 325 a decis ca Paştele să fie celebrat în prima duminică de după luna plină de la începutul primăverii, făcând cea mai timpurie dată posibilă pentru Paşte 22 martie şi cea mai târzie posibilă 25 aprilie, arată catholica.ro. Astăzi, creştinii ortodocşi folosesc calendarul iulian pentru a calcula data Paştelui în locul calendarului gregorian, care a fost introdus în 1582 şi este folosit de majoritatea lumii. Deoarece calendarul iulian calculează un an ceva mai lung, este în prezent cu 13 zile în spatele calendarului gregorian.

Cardinalul Koch a spus: „Prin urmare, salut decizia Arhiepiscopului Job de Telmessos” şi „sper că va avea un răspuns pozitiv”. „Nu va fi uşor să se cadă de acord asupra unei date comune a Paştelui, dar merită lucrat în acest sens”, a declarat el. „Această dorinţă este, de asemenea, foarte dragă Papei Francisc şi, de asemenea, Papei Tawadros al copţilor”. Arhiepiscopul Getcha a remarcat că încă din 1997 a avut loc o consultare de către CMB pentru a discuta despre o dată comună a Paştelui pentru catolici şi ortodocşi. La acea vreme s-a hotărât păstrarea normelor stabilite de Conciliul de la Niceea.

Observații: Sare în ochi menționarea anului 2025, avut în vedere și pentru întrunirea unui viitor Sinod la care să participe și să se unească ortodocșii și catolicii. Tot mai mult se pregătește terenul pentru un mare eveniment unionist inter-confesional.

În al doilea rând, introducerea calendarului a fost privită cu ochi neprietenoși de către ortodocși tocmai pentru că prin aceasta se strecura și apropierea de catolici. La Conferința din 1923 a fost evitată această greșeală, dar se pare că tocmai unirea și relativizarea credinței a fost avută în vedere. Iar planul de atunci nu a fost părăsit nici până astăzi. Problema calendarului a generat ideea întrunirii unui mare Sinod pan-ortodox, care s-a întrunit, până la urmă, în Creta în 2016, forțat și promovat mereu de Patriarhia Ecumenică. Scopul a fost mereu promovarea unei uniri între confesiuni, urmată de una între religii. Iată că acum pare să se închidă cercul, problema calendarului, punctul de plecare, fiind din nou adusă în prim plan ca încununare a planului dintru început.

Declarațiile conțin o eroare evidentă. Cu toate că la Sinodul I Ecumenic (325), aniversat în 2025, a fost stabilită și data Paștelui, această temă nu poate fi readusă în discuție acum într-un mod care urmărește unirea cu catolicii și cu monofiziții. În acest caz, mai bine este a rămâne la calendarul iulian inexact decât să suferim o deviere de la credință. Concepția dintotdeauna a Sfinților Părinți a fost că nu trebuie să urmărim o rigoare cu privire la zile și timpuri, ci în ce privește evlavia credinței și corectitudinea dogmatică.

Anatema din 1983 – un bastion contra ecumenismului și expresie a tradiției ortodoxe autentice

Ecumenismul, ca învățătură ce capătă o întindere tot mai mare și care provoacă dileme în conștiința ortodoxă, a fost criticat nu doar de Părinți cu viață sfântă, cum sunt Sfinții Iustin Popovici și Paisie Aghioritul, dar și foarte mulți alții, ci și osândit de un Sinod. Este vorba de anatema rostită de Sinodul ROCOR (al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor) din 1983. De unii marginalizată, iar de alții absolutizată, această decizie este explicată de un episcop participant, Vitalie de Montreal, la un an de la emiterea ei:

Mitropolitul sfânt Filaret, cel care a prezidat Sinodul din 1983. În dreapta sa, Sf. Ioan Maximovici, iar în stânga Episcopul Sava de Edmonton
Foto: Saint Vladimir’s Parish website

Anatema ROCOR împotriva ecumenismului

Sinodul Episcopilor din 1983 a fost un sinod foarte special, a cărui notă aparte constă în modestia și obscuritatea lui. Bineînțeles, asta a fost prima dată în istoria Bisericii noastre când un sinod a fost ținut la Schitul Sfintei Schimbări la Față – nici măcar într-o mănăstire. Cei paisprezece ierarhi care au luat parte la Sinod au călătorit din toate părțile lumii libere – în frunte cu Primul Ierarh al Bisericii noastre, Preasfinția Sa, Mitropolitul Filaret. Zece dintre ei erau oameni în vârstă de peste șaptezeci de ani. În plus, nici un Sinod anterior nu a fost atât de scurt, ținând în total doar mai puțin de două săptămâni. Schitul, în care au fost ținute toate sesiunile, este situat într-o locație foarte frumoasă, departe de drumurile foarte aglomerate și înconjurat din toate părțile de conifere și păduri de foioase: locația lui ar putea fi descrisă chiar năpădită de vegetație… „Cortul”-biserică de lemn al schitului nostru, proiectat de arhitectul nostru rus V. G. Glinin, care adormise în același an 1983, se amestecă liniștit cu vârfurile pinilor care înțesează locul de jur împrejur din toate părțile.

Bineînțeles, nici presa internațională, nici cea locală nu a făcut nici o singură mențiune despre sinodul nostru foarte nesemnificativ, lucru care accentuează mai mult modestia lui. Într-adevăr, nici unul din acești membri ai presei nu a avut timp de noi când în celălalt capăt al Canadei, la 4.800 kilometri de Mansonville (Quebec), se ținea un sinod ecumenic a toată lumea (e vorba de a 6-a adunare generală a CMB din Vancouver, n.n.). Toate religiile au fost reprezentate acolo: ortodocși, romano-catolici, protestanți de toate tipurile, evrei, musulmani, buddhiști, hinduși și chiar simpli șamani (sau, ca să formulăm mai direct și simplu: vrăjitori). Dacă se adaugă la această colecție bălțată femeile-preot și prezența printre participanți dintre dansatorii cu picioarele goale în stilul Eleanora Duncan, atunci nu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie caracterul acestei adunări de anvergură mondială.

Sunt aproape o sută de ani acum de când a început ecumenismul să atace Biserica cea una adevărată a lui Hristos, învestită de El cu autoritatea de a lega și dezlega, și a început să unească toate nenumăratele erezii, atât mici, cât și mari, pe care le recunoaștem că sunt cumva scântei ale adevărului, din care biserica ecumenică viitoare trebuie să se formeze în locul Bisericii istorice a lui Hristos, care s-a dovedit, în opinia lor, un eșec. Împotriva acestei învățături monstruoase s-a dezvoltat o vastă literatură, dar nu o putem rezuma în detaliu într-un articol atât de scurt. Fără nici un dubiu, timpul discuțiilor și polemicilor a trecut și a sosit vremea de a judeca această mișcare și, oricât de nesemnificativ ar părea Sinodul nostru din 1983, el a condamnat într-un final ecumenismul și l-a anatematizat în următoarele cuvinte:

Celor care atacă Biserica lui Hristos prin faptul că învață că Biserica lui Hristos este împărțită în așa-numite „ramuri”, care diferă în privința doctrinei și a modului de viețuire, sau că Biserica nu există văzut, ci va fi formată în viitor, când toate „ramurile” sau sectele sau denominațiunile și chiar religiile vor fi unite într-un corp; și care nu disting preoția și Tainele Bisericii de acelea ale ereticilor, ci spun că botezul și euharistia ereticilor sunt lucrătoare spre mântuire; așadar celor care cu știință au comuniune cu ereticii menționați anterior sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului sub pretextul dragostei frățești sau a pretinsei unificări a creștinilor separați, Anatema!

Biserica Rusă de peste Hotare, condusă acum de Mitropolitul Filaret, declară despre sine că este o parte inseparabilă a Bisericii Ruse istorice. Ca Biserică Locală, ea are dreptul de a convoca Sinoadele ei permanente pentru a-și promulga rezoluțiile, care sunt total obligatorii după aceea pentru toți fiii ei, împrăștiați în lume. Timpul va spune dacă celelalte Biserici Locale vor adopta rezoluția noastră sau nu cu privire la ecumenism după cum au fost introduse în Cartea Canoanelor Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice și a Sfinților Părinți ai Bisericii Universale. Știm foarte bine că toate rezoluțiile noastre sinodale împotriva Patriarhiei din Moscova au fost luate abia la cunoștință de celelalte Biserici Locale – spre paguba lor duhovnicească. Bisericile Ortodoxe Locale au încercat să se justifice prin a spune că tăcerea lor era datorată dificultăților în a discerne toate problemele interne ale Rusiei și că rezoluțiile noastre împotriva Patriarhiei Moscovei Sovietice au fost mai mult politice decât bisericești, deși acum este limpede pentru orice persoană rezonabilă că doctrina comunismului este ateistă și materialistă. Rusia nu este Nicaragua și, când un popor așa de mare, care ocupă a șasea parte a pământului, suferă, întreaga lume suferă. Boala comunismului a pătruns acum în toate națiunile și a spune că nu poate înțelege oricine problemele interne ale Rusiei ar fi, ca să o punem în termeni moderați, amuzant dacă n-ar fi avut o influență atât de tragică asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe și a popoarelor. În privința ecumenismului, fiecare Biserică Locale își fundamentează învățăturile și viața pe canoanele Sfinților Apostoli și ale celorlalte Sinoade Ortodoxe, apoi nu pot decât să recunoască faptul că ecumenismul este clar cea mai periculoasă dintre erezii pentru că a adunat toate ereziile care există sau au existat și a numit asta unire a Bisericii – o faptă ce are gust a Antihrist.

Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de ispita apocaliptică și, în același timp, am pus cu reținere (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, care mai devreme sau mai târziu vor trebui să o rezolve într-o manieră sau alta. Soarta duhovnicească pe viitor a Bisericii Ortodoxe universale depinde de rezoluția acestei probleme. Anatema pe care noi am proclamat-o este de jure o manifestare cu caracter local a Bisericii Ruse de peste hotare, dar de facto are o semnificație imensă pentru istoria Bisericii universale, pentru că ecumenismul este o erezie la scară universală. Locul Bisericii Ruse de peste hotare este acum vădit în conștiința a toată Ortodoxia. Domnul a pus o cruce mare pe noi, dar, oricum, nu mai este posibil să rămânem tăcuți pentru că o tăcere continuă ar fi ca o trădare a Adevărului, de care lucru fie ca Domnul să ne elibereze pe toți!

Traducere din rusă din Orthodox Observer, No. 58 (aprilie 1984).

Observații: 1. Din descrierea pe care o face Arhiepiscopul Vitalie, se pare că Sinodul cu pricina a fost unul aparte, care și-a propus să dea o rezoluție cu privire la ecumenism și s-a întrunit special în acest scop.

2. Anatema nu este pronunțată asupra celor aflați în comuniune cu ecumeniștii (ortodocși), ci asupra celor cu astfel de viziune, care slujesc cu bună știință cu diferiți eretici sau îi consideră parte a Bisericii.

3. Este o provocare adresată tuturor pentru că problema ecumenismului este una de amploare și răvășește mai toate Bisericile Locale, este de o gravitate și întindere îngrijorătoare. Aceasta nu înseamnă că e formulată în termeni moderați sau impreciși, ci este o anatemă, un blestem capital.

4. Decizia sinodală din 1983 are aplicabilitate pentru membrii ROCOR, dar privește cugetul întregii Biserici, fiind vorba de o învățătură de credință, nu de o problemă locală.

5. Sinodul a fost și rămâne în contrapondere cu toate manifestările și deciziile ecumeniste ale clericilor ortodocși. Este autentic și recunoscut, parte integrantă a Ortodoxiei mondiale, poate cea mai vie din secolul trecut. Probabil doar decizia Conferinței de la Moscova din 1948 rivalizează într-o oarecare măsură cu el pentru că a delegitimat mișcarea ecumenică la nivelul acelui an; însă, din păcate, politica ulterioară a CMB și a ecumeniștilor în general a dejucat și depășit acel impas al lor.

6. Deocamdată nu există o decizie pan-ortodoxă asupra ecumenismului, doar Sinodul din Creta (2016) reprezintă un punct esențial, în care a fost legiferat, dar cu multe probleme, fără acceptare universală și cu destule rezerve din partea celor cu cuget drept-slăvitor. Însă nu este exclus ca anatema din 1983 să ajungă o normă recunoscută universal.

Așadar această anatemă este o provocare importantă peste ani la care ierarhii, mai ales adunați în Sinoade, nu au dat un răspuns mulțumitor și ar trebui să o facă. Nu se compară o text de condamnare explicită nici măcar cu hotărârea sinodală din Creta, care a fost formulată în termeni confuzi și ezitanți, pe care cei prezenți nici măcar nu au curajul să și-o asume ca fiind dogmatică. Chiar și condițiile modeste din 1983 transmit un mesaj mai ortodox și mai convingător decât măsurile de pază draconice din Colimbari 2016.

Din păcate, pe lângă ancorarea în credință, va fi necesară și o preocupare în direcția evaluării mișcării ecumenice. Aceasta pentru a realiza gravitatea ei, pentru că se insinuează câte puțin în angrenajul Ortodoxiei chiar prin decizii oficiale și prin linia teologică înnoitoare. În general ierarhii, dar la care se adaugă conlucrarea restului membrilor Bisericii, cel puțin deocamdată acceptă transformarea a ei din „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15) în lăcaș cu orizont material și cel mult social, dar pustiu de prezența vie a lui Dumnezeu. Dar toți vom da socoteală în ziua judecății sufletelor.

Asociere ciudată și îngrijorătoare a MMB și a altor figuri bisericești cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului

Portalul Doxologia anunță că va prelua în Duminica Ortodoxiei o conferință online organizată de către site-ul Pemptousia. Tema este „Mesajul ortodoxiei către omul modern (sau către vremurile noastre)”. Nimic spectaculos până aici decât faptul că nu există o trimitere la un anunț oficial, ci pare a fi o înțelege a casei, o cooperare și implicare directă din partea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Au mai fost difuzate dialoguri ale Starețului de la Vatopedi, spre exemplu, pe această platformă în parteneriat cu Pemptousia, doar că asumate mult mai clar ca o colaborare oficială.

Însă invitații sunt: în primul rând, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, apoi Înaltpreasfințitul Mitropolit Ierótheos Vlachos, arhimandritul Zaharia Zaharou de la Essex, starețul Efrem Vatopedinul și prof. Georgios Mantzaridis din Grecia. Este prima conferință/dialog cu publicul la care participă Patriarhul Bartolomeu, din câte pot eu să-mi dau seama. Aceasta arată tendința de a se apropia de public, de a ieși din postura sa autoritară, dar desprinsă, deconectată de credincioși și nevoile lor reale. Probabil mai ales din cauza faptului că acțiunile sale mai ales din Ucraina au avut de suferit, nu au avut un impact bisericesc în rândul mirenilor în dauna mesajului mult mai viu și autentic al Bisericii Ruse și Ucrainene canonice.

Din nefericire, chiar și interviurile din ultima vreme pe care Patriarhul le-a oferit nu au arătat, nu au avut darul de a dezvălui o față mai umană, mai creștină a sa, ci una definită de priorități politice abstracte și lipsite de spiritul adevărului de credință. Acum, contactul direct cu publicul e posibil să fie diferit, dar pare tot o strategie de imagine, îndulcită de asocierea cu unele figuri cu priză la oameni, cum sunt ceilalți invitați.

Este curioasă, de asemenea, și alăturarea celorlalți vorbitori. Este știut faptul că Mitropolitul Ierotheos este un apologet al schismei ucrainene și apărător al intereselor Fanarului și elenismului; deci nu este chiar o surpriză participarea lui. Chiar și ceilalți doi părinți, Starețul Efrem și Arhimandritul Zaharia, sunt apărători ai poziției oficiale a Patriarhiei Ecumenice, mai ales pe tema ecumenismului semnat la Sinodul din Creta. Totuși sunt din alt registru și corul pe care-l formează este unul care sugerează că se urmărește o reclamă făcută șefului din Fanar.

Deși titlul conferinței nu se referă la problema arzătoare a schismei din Ucraina, e de așteptat că nu va fi evitată. Însă ar fi interesant să fie întrebat despre aceasta îndeosebi Starețul Efrem sau măcar cineva cât mai neutru dintre vorbitori, ce atitudine va avea în imediata vecinătate a Patriarhului.

Bineînțeles că există și multe alte frământări la ordinea zilei în viața credincioșilor, mai ales cum este cea a interzicerii slujbelor în pandemie. La noi, în România, deși Paștile de anul trecut a fost compromis, totuși a fost mai multă libertate, dar în Grecia și în alte țări din diaspora au fost impuse restricții mult mai severe. Mulți credincioși sunt smintiți și dezamăgiți de impasibilitatea păstorilor, care cedează atât de ușor la trăirea credinței și la legătura vie cu Dumnezeu reprezentată prin Sfânta Liturghie și toate celelalte laude. Sau, iarăși, mai interesează pe cineva de ce s-au vaccinat contra covid unii ierarhi, dintre care primul a fost IPS Ierotheos, ca mesaj de încredere adresat populației?

Nu pot să spun decât că stârnește mare interes, dar mai ales îngrijorare care va fi mesajul ortodoxiei pentru omul contemporan din gura celor invitați la conferința căreia i se face reclamă deja. Va fi unul bazat pe tradiția sfântă a Bisericii sau unul de imagine, de remodelare a legăturii cu Dumnezeu după interese omenești, o directivă a actualei conduceri ce se vrea pentru toată lumea ortodoxă?

Întinarea prin erezie – o concepție zelotist-schismatică

Este fundamental să existe o reacție cât mai bine conturată și puternică față de ecumenismul ce se răspândește și a prins putere îndeosebi prin validarea sinodală din Creta (2016). Totuși este nevoie de vigilență și grijă să fie într-un duh bun și ziditor, care urmărește refacerea și consolidarea unității mult chinuite a Bisericii.

Există un pericol de a aluneca într-o altă extremă, a rigorismului de natură și chiar proveninență zelotist-stilistă. Mă refer la ideea părtășiei sau întinării prin erezie prin pomenirea unui ierarh eretic, dar necondamnat oficial. Acest concept este dezvoltat mai pe larg în partea a doua a cărții Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validitatea Sfintelor Taine, scrisă de un „ieromonah” grec Evghenie și tradusă în românește de Pr. Ciprian Staicu și mă voi axa pe analizarea argumentelor din rândurile ei. Chiar dacă nu mă voi întinde asupra tuturor aspectelor pentru a nu deveni obositor de lung articolul, totuși vor fi atinse majoritatea punctelor.

Gruparea athonită cu amprentă și rădăcini zelotist-schismatice

Întâi de toate, trebuie știut că autorul grec este monah hirotonit preot la stiliști, dar care a părăsit acea grupare. A fost și în România, iar în deschiderea conferinței ținută de la Târgu Frumos în 2019 au fost făcute unele precizări în legătură cu situația sa. Este foarte bine că a abandonat structura stilistă din care a făcut parte, însă e de reținut că a trecut pe la ei pentru că e posibil să fi păstrat de acolo tocmai teoria întinării prin erezie și a obligativității întreruperii pomenirii episcopului căzut într-o greșeală dogmatică, dar încă necaterisit. Această bănuială este întărită de faptul că materialul din carte a fost documentat timp de 10 ani, deci înainte de Sinodul din Creta. Prima preocupare a fost să arate validitatea Tainelor, ca o contracarare a zelotiștilor, și apoi așa-zisa necesitate a îngrădirii.

După cum se știe foarte bine, există mai mulți Părinți nepomenitori din Sfântul Munte care se înscriu pe aceeași linie, dintre care Sava Lavriotul este cel mai cunoscut în România. Am fost impresionat de el și în general de toți aceștia pentru că sunt studioși și au cercetat problema ecumenismului și a întreruperii pomenirii după texte patristice. Din păcate, am observat și greșeli flagrante, care trădează o atitudine foarte superficială. Dau aici exemplul cu un bătrân din Pateric care ar fi fost chipurile în primejdie să-și piardă mântuirea pentru că participa la slujbe unde era pomenit un ierarh eretic. Există diferențe majore între relatarea făcută de Monahul Sava și textul cu pricina: monahul nu era pe moarte, nu i s-a arătat un înger ca să-l atenționeze, ci ca să-i arate că-și pierde sufletul pentru că merge la eretici, nu era vorba de vreo greșeală dogmatică necondamnată, nici de pomenirea ierarhului, ci despre apartenența la Biserica Ortodoxă sau la monofiziți. Așadar este cu totul nefericită folosirea acelei întâmplări pentru că nu are legătură cu situația actuală a ecumenismului. Iar concluzia este că există o tendință nesinceră de a adapta mărturiile patristice la propriile convingeri în loc de a supune cugetul propriu celui al Părinților.

Însă este de reținut că părinții athoniți și gruparea care ține de ei depun eforturi de a înțelege corect problema nepomenirii, nu au rămas în rătăcirea stilistă și sunt interesați realmente de învățătura patristică. În schimb, vor avea tăria să facă acest demers până la capăt și corect, renunțând la ambițiile personale?

Contradicția dintre validitatea Tainelor și întinarea prin erezie

Cartea părintelui Evghenie se ocupă cu două subiecte mari: validitatea Tainelor clericilor până la caterisirea lor și, pe de altă parte, întinarea prin comuniunea cu eretici necondamnați. Analiza făcută se bazează îndeosebi pe mărturia a șapte Sinoade Ecumenice (considerate a fi 9 în total), nefiind luate în calcul primul și al doilea pentru că nu s-au păstrat procesele lor verbale. Doar Sinodul V Ecumenic este luat drept mărturie pentru părtășia la erezie, iar restul de 6 pentru a demonstra validitatea Tainelor.

Atât de amănunțită este dovedirea că ereticii au fost episcopi autentici ai Bisericii și chiar au fost recunoscute hirotoniile lor, încât aproape că nu mai este nevoie de nici un argument pentru a arăta eu netemeinica teoriei întinării prin erezie, adică a vaselor comunicante susținută în a doua parte. De ce? Pentru că la Sinoade nu doar că s-a vorbit despre ereticii Nestorie, Dioscor, Macarie și alții ca de ierarhi valizi, ci și „împreună-slujitori”. Adică nu erau doar clerici ai Bisericii, ci exista comuniune cu aceștia. Abia după caterisirea lor era respinsă conslujirea cu ei. Nu știu cum aș putea explica contradicția aceasta din carte decât că apelativul de „împreună-slujitor” a fost luat doar ca indiciu al rangului, nu și al comuniunii liturgice, ceea ce este de neînțeles chiar și așa.

Evghenie însuși scrie despre scrisorile Sf. Chiril al Alexandriei înainte de întrunirea Sinodului III Ecumenic: „Sf. Celestin, papa Romei, e numit împreună-slujitor, așadar (pe) cât de literal se referă la papa Celestin, tot (pe) atât de literalmente se referă și la Nestorie” (p. 18). Puțin mai jos adaugă: „menționăm că până la trimiterea celei de-a treia epistole către Patriarhul Nestorie, Sfântul Chiril a fost în comuniune cu acesta” (p. 21). Apoi chiar și sinodalii îl numesc „preacucernic”, „preacinstit”, „de Dumnezeu preacinstit” (p. 26) până la depunerea lui din treaptă. Așadar este foarte limpede că era nu doar episcop, ci și în comuniune cu Biserica pentru că a fost numit de Sfântul Chiril „împreună-slujitor” și de Sinod cu apelativele de mai sus, care nu sunt potrivite decât pentru cineva aflat în comuniune bisericească.

La fel procedează Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon cu Patriarhul Dioscor al Alexandriei, pe care nu-l numește „pseudo-episcop”, ci „episcop de Dumnezeu iubit”. Mai mult, în somația pe care i-o adresează pentru veni de față, se scrie: „…știind că prezența ta se face fără bănuială (i se acordă prezumția de nevinovăție)” (p. 43). Deci este evident că exista comuniune, altfel nu ar fi putut să fie chemat la Sinod ca și con-frate.

Trecând peste cazul similar al Patriarhului Macarie al Antiohiei de la Sinodul VI Ecumenic, la următorul Sinod, al VII-lea, este decretată la modul general recunoașterea preoției și hirotoniilor ereticilor necondamnați după o amplă dezbatere. Este pus în discuție canonul al 2-lea al Sf. Atanasie, din care rezultă că ereticii necondamnați au har sacerdotal, și scrisoarea Sf. Vasile cel Mare către nicopolitani, din care reiese că el nu recunoștea hirotoniile celor condamnați și rupți de Biserică, nu ale celor aflați în spațiul ei. Într-un final, Sinodul îi primește pe cei 11 episcopi iconoclaști (care se pocăiau de rătăcirea lor) ca un gest ce reprezenta atitudinea dintotdeauna a Bisericii. Interesantă este și precizarea că primirea lor nu echivalează cu intrarea înapoi în cler, ci trecerea dintr-o partidă greșită în cea drept-slăvitoare, ambele aflate în granițele canonice, dar într-un conflict ce trebuia neapărat rezolvat. În cuvintele autorului, „cei întorși dintre iconomahi să se unească cu cealaltă parte a Bisericii, cea a iconofililor” (p. 107-108). „Atenție, prin aceasta nu există două biserici, ci Biserica este una, dar turmele ajung a fi două, sunt de fapt două Biserici Locale, aflate la distanță una de alta” (p. 112).

Din aceste mărturii este limpede că exista comuniune cu ereticii până în clipa condamnării lor sinodale.

Comuniunea dintre ortodocși și iconomahi

Deși la p. 117 se spune că „ortodocșii nu au avut nici o comuniune cu iconomahii (care nu se închinau icoanelor)”, totuși realitatea pare să fi fost alta. Ea este descrisă succint chiar în paginile anterioare (75), unde se vorbește despre acțiunile unor episcopi de a împiedica întrunirea unui Sinod în 786 care să proclame dreapta-credință, adică închinarea la icoane. Aceștia au început să facă, după se descrie în practicalele Sinodului VII, adunări ilicite (parasinoagogi). Dar cei care făceau aceasta au dat înapoi la amenințările Patriarhului Tarasie că-i va caterisi pentru această faptă. Adică i-a amenințat nu pentru erezie, ci pentru schismă, mai exact grupare ilicită separatistă. Așadar, înainte de aceste împotriviri, ei erau episcopi în comuniune cu Patriarhul ortodox pus de împărăteasa care voia să restabilească dreapta slăvire în Biserică. Aproape că nu e nevoie să apelăm la alte surse care să confirme acest lucru.

O afirmație cumva similară se referă la isihaștii conduși de Sf. Grigorie Palama, că nu ar fi avut comuniune cu varlaamiții (p. 136). Totuși, deși acolo a existat o rupere a comuniunii, ea nu a venit din partea ortodocșilor, ci a Patriarhului Caleca și ulterior a altor episcopi adepți ai ereziei. Pentru că acest subiect a mai fost detaliat, nu-l voi dezvolta aici.

Întinarea Tainelor prin erezie

Sunt citate două afirmații din practicalele Sinoadelor Ecumenice din care ar reieși că Sfintele Taine sunt întinate de către slujitorii eretici. Unul provine din scrisoarea/Typosul împăratului Iustinian, care scrie că, prin cererea de a fi scos din diptice papa Virgiliu, dovedește grija pentru Biserică: „…să aflați câtă grijă are preapașnicul împărat pentru unirea Sfintelor Biserici și pentru puritatea Sfintelor Taine” (p. 168). Acest pasaj se înțelege prin altul, din aceeași operă: „și interzicem tuturor celor ce încearcă să dezbine Biserica sobornicească a lui Dumnezeu, fie prin învățătura lui Nestorie cel lipsit de frâul minții, fie prin tradiția absurdă a lui Eutihie, fie prin blasfemia lui Sever și a celor care cugetă acestea, fie prin cei care voiau să aducă tulburări Preasfintelor Biserici și să spună ceva despre credință, ci hotărâm să fie călăuziți cu liniște fiecare dintre aceștia și să nu fie primiți să se apropie sau să îndrăznească să întineze Sfânta Împărtășanie și pe aceasta să le-o dea lor…” (p.172-173). Este clară ideea că Tainele se contaminează prin faptul că sunt date unora cu cuget eretic, care nu merită să se apropie de ele, știut fiind că o condiție indispensabilă este dreapta credință. În plus, este nefondată și forțată concluzia că provoacă întinare ereticii necondamnați (oricine propovăduiește vreo erezie), ci dimpotrivă, textul se referă la erezii osândite, cum sunt cele ale lui Nestorie, Eutihie, Sever și ale altora din trecut („cei care voiau să aducă tulburări”), nu din prezent sau viitor.

Tot din practicalele Sinodului V Ecumenic este desprins un fragment asemănător: „hotărâm ca acesta (Antim) să fie străin de orice vrednicie și lucrare clericală…, căci lumina nu are nici o părtășie cu întunericul, astfel nici nu se mai aduce întinare Sfintelor Liturghii de bărbați care nu slujesc mărturisind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu” (p. 173). Este vorba de incompatibilitate între credința greșită a slujitorului și curăția Tainelor Bisericii. Oricine are credințe rătăcite este singur de sine osândit la judecata lui Dumnezeu, dar nu întinează automat pe cei din Biserică. El se poate împărtăși, dar o face în mod greșit, spre osânda sa, ceea ce se numește întinare a slujbei.

Ideea întinării Tainelor, dar chiar și a Bisericii este dusă mai departe cu alte citate patristice. În primul rând, Sinodul III Ecumenic l-a excomunicat pe Nestorie ca „să fie curățate bisericile de o asemenea întinare” (p. 174). La fel, Sf. Vasile cel Mare scrie că „s-au întinat cele sfinte, se refugiază în casele lor cei care sunt sănătoși din popor” (p. 174). Dar la acestea trebuie remarcat faptul că este vorba de eretici asupra cărora s-a pronunțat o condamnare, cum este limpede în cazul lui Nestorie și cum se știe despre arieni că au fost depuși sinodal de mai multe ori, cum ar fi în anul 359, anterior scrierii Sfântului Vasile. Chiar în prima parte a materialului s-a scris că pe vremea aceea arienii erau afurisiți deja, deci este foarte curioasă această inconsecvență cu propriile argumente care poate fi observată în cartea tradusă de Pr. Staicu.

Răstălmăcirea prin traducere și interpretare defectuoase a unui citat al Sf. Sofronie al Ierusalimului este izbitoare. Deși cel puțin în transpunerea românească făcută de Pr. Staicu apare expresia „clerici necurați, însă încă necondamnați”, înțelesul termenului original este acela de „aflați sub blestem”. De altfel, întregul citat este o parafrază din Constituțiile apostolice, unde este mult mai clară referința la necredincioși aflați în afara Bisericii.

Citatul dat de la Sf. Iosif al Constantinopolului omite să spună că e vorba de unirea cu latinii la Sinodul de la Lyon (1274), lucru și mai clar eliminat din pasajul de la Meletie Galasiotul, din care este sărit tocmai versul în care se zice că este condamnabilă comuniunea cu italienii. În mod evident este vorba de unirea cu eretici excomunicați, nu cu unii care încă nu primiseră condamnare sinodală.

Unirea cu eretici condamnați înseamnă excomunicare automată

Parcă tocmai pentru a preveni reproșul că există o diferență majoră între un cleric care propovăduiește o erezie nouă și unul care s-a unit cu structuri bisericești eretice, este construită o demonstrație de paie (la p. 182) cum că ar fi același lucru. Este evident că cine se duce la catolici, protestanți sau alți eretici își pierde automat calitatea de ortodox și eventual rangul clerical.

Unirea cu catolicii, așa cum s-a încercat la Lyon sau Ferrara-Florența, a fost în termeni de trădare a credinței, a fost mai mult o alipire de Roma. Chiar dacă s-ar fi făcut pe o credință de mijloc, între ortodocși și latini, ar fi rezultat o structură nouă, diferită de Biserica Ortodoxă și iarăși e firesc ca cei ce ar face asta să-și piardă automat statutul. Doar o unire a catolicilor, spre exemplu, cu ortodocșii ar fi de lăudat și nu ar avea implicații nefaste. De aceea, Sf. Marcu al Efesului sau alți mărturisitori din vremea celor două uniri i-au considerat automat eretici pe latinofili și de neîngăduit să fie în comuniune cu unii ca aceștia.

Toată demonstrația încercată pe baza canoanelor de la Sinodul III Ecumenic este irelevantă pentru că acelea nu vorbesc de o structură bisericească deja condamnată, ci abia în formare. Tocmai de aceea nici un Sinod Ecumenic nu a dat dispoziții cum să fie primiți cei care se întorc de la erezia aflată în dezbaterea lor. Spre exemplu, Sinodul I nu a reglementat primirea arienilor, ci doar a osândit arianismul. La fel Sinodul III cu nestorienii, Sinodul IV cu monofiziții, Sinodul VI cu monoteliții și Sinodul VII cu iconoclaștii sau alte Sinoade cu dochetiștii, maniheii, pavlicianiștii șamd.

Diferența dintre o erezie condamnată și una încă neosândită

În istoria Bisericii există și cazuri în care o erezie condamnată sinodal să prindă din nou putere și chiar să domine. Este cazul arianismului, al monofizitismului și al iconoclasmului. Când s-a ajuns la înfrângerea lor, Sinoadele convocate, pentru a restabili ordinea, au dispus mirungerea celor care se întorceau de la astfel de erezii. Sinodul II Ecumenic și Sinodul din anul 842[1], care a alcătuit Sinodiconul Ortodoxiei, au primit pe arieni și respectiv pe iconoclaști prin mirungere pentru că exista o condamnare expresă anterioară și ei formaseră grupări separate.

După cum am mai spus, arienii au fost excomunicați sinodal și au avut o existență paralelă cu ortodocșii cel puțin din anul 343, de la Sinodul din Sardica. În cazul celei de a doua perioade iconoclaste, nu a existat (din câte știu) o condamnare expresă a ereticilor, dar rătăcirea a cuprins mai mult zona Constantinopolului, nu și Roma, Ierusalimul și Antiohia, spre exemplu. În plus, ortodocșii au fost persecutați și exilați dacă nu acceptau să repudieze sfintele icoane. Deci a existat un soi de grupare separată concentrată în capitala imperiului, cu mulți clerici trădători în frunte cu Patriarhul. În acest context, au fost mulți mucenici și mărturisitori, îndeosebi dintre monahi. Unii dintre aceștia au fost frații „scriși/grapți” Teofan și Teodor. După ce au fost puși la diferite chinuri, au fost ademeniți să facă unele cedări, cum ar fi să admită că nu s-ar fi închinat niciodată sfintelor icoane sau să se împărtășească o singură dată cu iconoclaștii. În condițiile în care fusese întrunit un Sinod tâlhăresc în 815 și ales un Patriarh eretic și majoritatea ortodocșilor părăsiseră capitala sau erau în opoziție fățișă față de linia rătăcită imperială, este dificil cum să fie catalogat refuzul de a fi în comuniune cu iconoclaștii. Era o simplă reacție de mărturisire generalizată sau o necesitate? Oricum ar sta lucrurile, atitudinea acestor mărturisitori nu ne poate da un indiciu categoric.

Însă aici merită dezvoltat un subiect important: ce înseamnă condamnarea unei erezii și ce implicații are. Deși abaterile dogmatice sunt înrudite între ele, asta nu înseamnă că sunt osândite implicit toate, cum se sugerează în cartea pe care o analizăm. Spre exemplu, dacă nestorianismul este o altă formă de apolinarism (învățătură respinsă la Sinodul II Ecumenic ce spunea că Hristos nu a fost om deplin, ci dumnezeirea Sa a luat locul minții sau sufletului) sau monotelismul constituie o nuanțare a monofizitismului, asta nu înseamnă că ele ar fi fost erezii condamnate anterior, ci necesitau o cercetare sinodală și repudiere oficială. La fel în zilele noastre, cu toate că ecumenismul reprezintă o înviere a tuturor ereziilor, el nu este încă osândit pentru că reprezintă o abatere strict ecleziologică în formula semnată la Sinodul din Creta. Așa se face că nestorianismul, monofizitismul și monotelismul au fost abateri necondamnate până la anatematizarea lor în Sinoadele III, IV și VI. Dimpotrivă, iconoclasmul din faza a doua, când au mărturisit frații grapți, era deja condamnat. Chiar și așa, nu sunt cunoscute foarte clar detalii dacă s-au pronunțat caterisiri asupra promotorilor lui nominal sau dacă aceștia s-au rupt de restul Patriarhiilor ortodoxe. Sau este foarte probabil ca majoritatea mărturisitorilor să fi preferat să nu intre în comuniune cu iconoclaștii. Cert este că la Sinodul din 842, care a restabilit din nou icoanele, nu s-a pus problema comuniunii, ci a canonisirii apostaților, a adepților ereziei iconomahe.

Sinodul V Ecumenic și primirea Tainelor de la preoți cu cuget ortodox

Într-o scrisoare trimisă de împăratul Iustinian Sinodului, se afirmă că numai apropierea cu cuget curat și drept de Sfintele Taine ne conferă nădejdea de mântuire și primirea lor de la „preoți care-L slăvesc pe Dumnezeu în mod ortodox” (p. 187). Mai mult, autocratorul cere să fie scos din diptice papa Virgiliu pentru că este de un cuget cu Nestorie și Teodor (de Mopsuestia) „pentru că noi nu vom putea să acceptăm a primi Sfânta Împărtășanie nici de la el, nici de la altul care nu ar condamna această erezie” (p. 190). Și, într-adevăr, papa a fost depus din treaptă, deși nu era chiar eretic, ci pur și simplu nu voia să respingă scrierile în discuție în fața Sinodului, ci pe cont propriu. În mai puțin de jumătate de an, după ce a acceptat condițiile, papa a fost recunoscut și lăsat să se întoarcă la Roma din Constantinopol, unde era sechestrat.

Ce nu observă cei care dau aceste citate ca mărturie a întinării prin erezie este faptul că se cere o condamnare sinodală, nu o simplă recunoaștere a părtășiei la erezie. Tocmai de aceea se întrunise Sinodul, pentru a soluționa această problemă, pentru că „numai o hotărâre sinodală și desigur cu autoritate ecumenică (adică un sinod mare) poate să rezolve situația” (p. 155). Altfel spus, dezbaterile din cadrul ședințelor sinodale nu pot fi puse pe același plan cu alte situații curente. A slăvi pe Dumnezeu în mod ortodox nu ține de examinarea cugetului slujitorului, ci de credința oficială pe care o mărturisește acesta.

Chiar și dintr-un citat de la Sf. Ioan Damaschin reiese că nu prin credința personală a fiecăruia se realizează comuniunea liturgică, ci a Bisericii. Sfântul scrie: „Se numește comuniune (Împărtășanie) și este cu adevărat pentru că ne unește pe noi prin ea cu Hristos și ne face… să fim în comuniune și să ne unească între noi, unii cu alții, prin ea” (p. 196). Deci ceea ce ne unește nu este credința vreunuia dintre noi, ci Hristos și modul cum ne apropiem de El fiecare. Cu cât ne alipim mai bine de El, cu atât suntem în comuniune mai strânsă și între noi. Deci nu ne împărtășim de credința celorlalți, cum eronat se afirmă la p. 197, ci de Trupul Domnului prin credința Bisericii și a noastră proprie, adică prin mărturisirea oficială ortodoxă și prin cugetul nostru cât mai curat.

Comuniunea cu cel excomunicat este interzisă

Cea mai uimitoare răstălmăcire a unui principiu patristic și canonic este aceea că interdicția de a intra în comuniune cu cel excomunicat (canonul 10 ap. și 2 Antiohia) nu se referă la cel „ce a fost pus de Biserică în afara comuniunii” (p. 206), ci la oricine are cuget eretic, chiar dacă nu ar fi afurisit. Acest lucru vine în contradicție asumată față de „Cuviosul Nicodim Aghioritul, care a urmat pe canoniștii dinaintea lui” (p. 207).

Argumentele aduse din viețile și scrierile unor Sfinți sunt inutil de discutat pentru că acelea se referă tocmai la comuniunea cu eretici condamnați, cum erau îndeosebi italienii și arienii. Sf. Atanasie cel Mare, Atanasie și Iosif, Patriarhii Constantinopolului, și toți cei citați se referă la eterodocși scoși din comuniune. O mare confuzie persistă din faptul că nu este admisă excomunicarea arienilor încă din vremea Sf. Atanasie și mai ales a Sf. Vasile cel Mare.

Tocmai datorită interdicției de a avea părtășie cu cei scoși din comuniune Biserica s-a organizat în așa fel încât putem spune astăzi: „Ar fi absurd ca în cunoștință de cauză și în mod voit un preot să se împărtășească cu un cleric caterisit sau cu un laic excomunicat” (p. 221) sau: „Există posibilitatea ca (monahii și mirenii) să fie împărtășiți de un cleric condamnat sau de un eretic din afara Bisericii? Cu siguranță, nu” și: „Există posibilitatea ca ei (clericii) să dea Împărtășania unui mirean condamnat ca eretic sau unui om nebotezat? Desigur, nu” (p. 197). Dar, chiar și așa, apar astfel de abateri și în zilele noastre, când se roagă clerici ortodocși de bună voie cu eretici, când se împărtășesc unii credincioși la catolici sau unii preoți administrează eterodocșilor Sfintele Taine. Deci putem spune doar în principiu că nu are cum să se întâmple astfel de fapte. Oricum, ar fi o concluzie ilogică aceea că, de fapt, normele canonice s-ar referi la refuzarea comuniunii cu cel care are chiar și numai cugete eretice, fără să fie afurisit de Biserică. Dacă ar fi așa, s-ar ajunge la abuzuri și samavolnicii grave dacă ar fi să interpreteze fiecare cine și cât de ortodox este cutare episcop sau preot. Tocmai de aceea s-a impus o rânduială clară și legitimă, ca să existe principii sănătoase, să fi puse în practică oficial și să nu fie încălcată de oricine după interpretări personale.

Iconomii rău interpretate

Sunt puse în discuție o serie de 7 iconomii făcute de Sfinți Părinți. La acestea trebuie făcute câteva mențiuni:

1. Nu este prezentată nici o dovadă că Biserica Romei și a Alexandriei „în jurul datei de 10 decembrie 430 au întrerupt pomenirea clericului necondamnat Nestorie” (p. 265) până la întrunirea Sinodului din 431. E mai plauzibilă interpretarea că somația a fost pusă în practică la adunarea sinodală ecumenică de la Efes.

2. Afirmația că Sf. Maxim Mărturisitorul „și-a dat seama de existența ereziei (monotelite) când a fost propovăduită pe față, în Ekthesis­-ul lui Serghios, din anul 638 și de atunci el a întrerupt comuniunea bisericească” (p. 291) este contrazisă de alte mărturii. Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2]. Aceasta fără a mai lua în discuție faptul că Sf. Sofronie a devenit Patriarh al Ierusalimului în 634 și a fost în comuniune cu ceilalți Întâistătători până la moartea sa din 638.

3. Istoria rupturii dintre Roma și Răsărit este zbuciumată și în general legată de erezia Filioque. Desigur că a existat o iconomie făcută față de franci în vremea Sfântului Fotie, dar nu față de papă, care era ortodox. Scindarea a intervenit când papii au început să includă dogma Filioque în scrisorile de recomandare de la înscăunarea lor. Dar la această distanțare și întrerupere a pomenirii a contribuit și agravarea relațiilor dintre apuseni și bizantini. Cu toate că s-a încercat o atitudine ponderată, ortodocșii nu au făcut niciodată rabat de la credință. Chiar și mai târziu, au numit anatematizarea de la 1054 doar schismă pentru a nu înrăutăți raporturile cu occidentalii, dar o considerau erezie în toată regula. În orice caz, o iconomie clară a fost aceea de a nu-i afurisi pe franci încă de la Sinodul fotian (al IX-lea Ecumenic) din anul 879, deși s-ar fi impus acest lucru. Afirmația că Patriarhii și Sinoadele lor „aveau dreptul aplicării iconomiei pentru îndepărtarea acestei întinări (a ereziei)” (p. 345) este greșit înțeleasă. Nu se poate face iconomie la nivel dogmatic. Dacă ar exista întinare doctrinară prin comuniune, atunci nu s-ar putea face pogorământ. Dar de aceea se poate face excepție, cum s-a procedat cu francii, pentru că nu există la mijloc contaminare cu erezia directă.

Concluzii

Faptele și învățăturile Sfinților Părinți trebuie citite cu multă atenție și înțelese în duhul lor pornind de la lucrurile limpezi, prin care să fie interpretate și cele mai puțin clare, fără a fi denaturate de propriile noastre convingeri. O dispoziție smerită și de cercetare sinceră exclude orice explicație vădit eronată, dar și alunecarea în greșeli subtile, greu de sesizat. În felul acesta se evită o atitudine extremistă și străină de Duhul lui Dumnezeu.

Există situații complexe bisericești, care pot genera impresii greșite dacă nu sunt cercetate sincer. Dar apar și contradicții flagrante cu normele canonice, cum este răstălmăcirea interzicerii comuniunii cu cei excomunicați. Pentru a face un tablou general, trebuie avute în vedere următoarele principii:

– întreruperea comuniunii cu eretici necondamnați este un drept și o atitudine lăudabilă, dar nu obligatorie;

– se poate face iconomie și îngădui temporar o abatere dogmatică doar la nivelul comuniunii bisericești tocmai pentru că ea nu presupune adoptarea erorilor doctrinare;

– învățăturile rătăcite trebuie condamnate împreună cu cei ce le răspândesc, dar de Sinoade. Nu este normal ca ele să existe în Biserică, dar sunt respinse prin proceduri și dezbateri corecte pentru a păstra dreapta credință nealterată, însă nu prin atitudini samavolnice;

– după ce a fost condamnată o grupare pe motiv de erezie sau schismă, comuniunea cu ea reprezintă cădere automată în afara Bisericii, cum a fost cazul cu unioniștii latinofili. Ca o remarcă, probabil de aceea Patriarhia Ecumenică nu a recunoscut pur și simplu pe ucrainenii schismatici, ci a format o nouă structură, pentru a nu intra automat sub anatemă;

– comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale, nu pe a participanților la slujbă;

– întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare, ci o atenționare asupra a credinței greșite a unui ierarh.

Cu toate că sunt conștient că este greu să-și revină acei nepomenitori care s-au înflăcărat de o râvnă necontrolată de a se împotrivi ierarhilor semnatari în Creta, totuși nădăjduiesc să aibă măcar răbdarea să-și revizuiască atitudinea. Cred că Dumnezeu poate să dea un duh bun în inima celor care cercetează cu conștiință îngrijorată pericolul ecumenismului, dar și al zelotismului, iar articolul acesta să fie o invitație la aprofundarea și chiar revizuirea principiilor care ar trebui să stea la baza întreruperii pomenirii, ba poate la o dezbatere mai amplă și lămuritoare.

Din păcate, nu doar Monahul Sava și cei din jurul lui țin această teorie a vaselor comunicante.

În fine, cea mai mare primejdie vine din partea ecumenismului și a trădărilor de credință, dar este nevoie de atenție pentru a forma o contrapondere folositoare în duh și înțelegere drept-slăvitoare.


[1] A se vedea George Peter Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale, trad. Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2015, p. 129-133.

[2] Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. Egumenița, 2015, p. 212.

Decizii ale Sinodului de primăvară al BOR. Botezul rămâne neschimbat, noi canonizări programate pentru 2025

Pe lângă alegerea a doi episcopi vicari, sesiunea de primăvară a Sinodului BOR aduce noi decizii interesante, bune, dar și cu o notă cel puțin de stângăcie. Este vorba de propunerea spre canonizare a unor sfinți sub titulatura „mărturisitori și mari duhovnici misionari români din timpul comunismului” și de păstrarea neschimbată a afundărilor de la Botez.

Din cuprinsul comunicatului oficial:

În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:

  • Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
  • Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
  • Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii.

În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:

1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;

2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;

3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.

1. În ce privește canonizarea sfinților din perioada comunistă, mai important este de specificat despre ce nu e vorba, adică cine sunt trecuți cu vederea. Sfinții sunt reprezentativi și ocupă un loc deosebit în iconomia bisericească. A canoniza pe sfinții închisorilor sau a-i ignora este o alegere relevantă și un subiect intens pus în discuție. Desigur, nu doar cei din temnițe s-au sfințit, ci poate și mulți din afară, care și-au trăit cu mărturisire credința. Dar hulirea mișcării legionare nu ar trebui să umbrească cinstirea cum se cuvine a unor personalități de seamă, care s-au evidențiat nu prin activitate politică, ci prin trăire martirică. Cel mai cunoscut este Valeriu Gafencu. El nu se găsește pe lista obținută pe surse de unele publicații. Totuși sunt incluși cel puțin doi părinți care au murit în închisorile politice: Arhim. Gherasim Iscu și Pr. Ilarion Felea. Poate fi un început sau o închidere a subiectului. Cred că depinde mult și de noi, de pulsul credincioșilor, de inima care bate cu putere pentru Dumnezeu sau încet și cu frică, timid, ca nu cumva să deranjeze pretențiile lumii. Oricum, până în 2025 este cale lungă și cine știe ce alte evenimente bisericești pot schimba atmosfera până atunci în direcții mai mult ecumeniste și secularizante.

2. Ritualul Botezului prin afundare întreită nu poate fi modificat în urma presiunilor făcute după întâmplarea tragică de la Suceava, când un copil născut prematur a murit după săvârșirea Tainei.

 Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. În termeni mai dogmatici și mai expresivi, Pr. Stăniloae a formulat ideea de mai sus astfel: „Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică” (TDO, vol. 2, Despre sobornicitatea Bisericii). Deși cu greu pot face o echivalare a celor două texte, să zicem că este vorba de a rămâne în Biserica zidită pe temelia apostolilor prin păstrarea fidelă a predaniilor.

Una peste alta, bine că nu s-a dat curs unor schimbări propuse chiar și de către sinodali precum IPS Calinic de la Argeș. Am ajuns să răsuflăm ușurați că nu se schimbă prin locuri esențiale credința, nu mai avem pretenții la fermitate și claritate. Doar că provocarea aceasta ar fi trebuit să vizeze în primul rând pe credincioși, nu pe cei care ne atacă. Nu doar că suntem legați de mâini și de picioare să ne abatem de la credință, ci facem aceasta cu toată convingerea că este spre mântuirea noastră.

Cât privește cazul de la Suceava, el nu este încă elucidat. Nu se știe precisa cauza morții copilului. Este vorba de lichid înghițit în momentul afundării sau de altceva? O situație nefericită care probabil ar fi putut să fie evitată mai ales dacă scufundarea nu se făcea cu fața în sus. Chiar dacă ar fi o neglijență a preotului, asta nu înseamnă că ritualul este în sine barbar și de abandonat. Toate măsurile de precauția se luau și până acum de preoți și părinții copiilor; este bună o mai mare atenție de acum încolo.

Preocupările Patriarhului Ecumenic de unire cu ereticii și de afirmare a primatului său constituie două amenințări la adresa unității și păcii Bisericii

Unirea Fanarului cu Roma ar putea interveni destul de devreme, în 2025. Photo: UOJ

Într-un interviu realizat de ziariști occidentali cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, acesta din urmă a confirmat faptul că aniversarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) poate „sluji drept o oportunitate pentru Bisericile creștine de a reflecta asupra călătoriei lor”. Unirea cu catolicii, dar și cu protestanții este un subiect important alături de promovarea în sânul Ortodoxiei a ideii că Tronul patriarhal de Constantinopol deține o întâietate de putere și un loc central pentru celelalte Biserici Locale.

Anul 2025 a fost propus de Patriarhul Ecumenic încă din 2014 ca un potențial moment important în realizarea unirii dintre ortodocși, catolici și protestanți. Atunci, după întâlnirea de la Ierusalim cu Papa Francisc, acesta a declarat pentru AsiaNews: „Ne-am înțeles să lăsăm ca moștenire pentru noi înșine și pentru urmașii noștri o întâlnire în Niceea în 2025, pentru a celebra împreună, după 17 secole, primul Sinod cu adevărat ecumenic, unde a fost prima dată promulgat Crezul”. Această perspectivă a fost înnoită de nunțiul papal din Moscova în decembrie 2019 și se pare că terenul este deja pregătit pentru unirea care se va decreta în viitor.

Faptul că acum Patriarhul Bartolomeu vorbește despre ocazia întrunirii în Sinod în 2025 împreună cu ereticii din Occident arată că există planuri reale de unire ecumenistă. Iar ceea ce ar fi comun nu este atât Crezul, cât legislația canonică. Adică nu trebuie insistat pe a ajunge la aceeași credință, ci mișcarea ecumenică ar face bine să aibă mai mult în vedere faptul că avem chipurile reguli de conduită comune. Așadar viitoarea aniversare se dorește a fi „un apel adresat tuturor creștinilor să conștientizeze faptul că ceea ce ne unește este mai mare decât ceea ce ne ține separați într-un obicei banal”.

Sunt enumerate și alte acțiuni ecumeniste semnificative, cum ar fi Enciclica Patriarhală din 1920, care este considerată un soi de „cartă constituțională”, și începerea în 1981 a dialogului cu luteranii, la 400 de ani după primele contacte eșuate. Este evident că fapte criticabile și în contradicție evidentă cu tradiția ortodoxă devin elemente importante și pozitive în ochii Patriarhului Bartolomeu. Parcă se rescrie istoria Bisericii. Pe de o parte, devine normativă Enciclica din 1920, deși nu a reprezentat cugetul întregii Ortodoxii nici la momentul când a fost emisă, iar pe de altă parte, dialogul cu luteranii se întemeiază pe niște tratative compromise de acum 400 de ani, când apăruseră prin ruptura de catolici și au respins credința ortodoxă. Contradicții mai flagrante parcă nici nu se puteau imagina.

Dar asta nu e tot. Cei care se împotrivesc direcției ecumeniste sunt catalogați drept grupări extremiste, care au fost condamnate prin decizia Sinodului din Creta pentru că ar rupe unitatea Bisericii. Să mai spună cineva că au fost inocente deciziile de acolo! Sau că nu au implicații concrete în practică. Sau că nu denaturează perspectiva asupra unității Bisericii, care ar trebui apărată prin mărturisire chiar și prin întreruperea pomenirii celor care aduc în sânul ei inovații dogmatice. Canonul 15 I-II afirmă practic contrariul spuselor Patriarhului Ecumenic, anume că cei care dezbină sunt clericii care se abat de la adevărul de credință, și nu cei care reacționează contra lor și țin la corectitudinea dogmelor. Tocmai aceștia din urmă se silesc să apere Biserica și pacea ei în Hristos, care se obține prin lepădarea și înfruntarea lumii.

O perspectivă străină de Evanghelie străbate descrierea în general a acțiunilor ecumeniste așa cum le vede conducătorul Constantinopolului. Acesta vorbește de „transformarea lumii în Hristos”, pe când idealul creștin este de a preschimba sufletele, nu lumea, care zace sub cel rău. Mesajul apostolic autentic este acela că trebuie să dobândim dragostea, pacea și unitatea în Hristos, în Duhul Sfânt și să fugim de iubirea lumii, care este străină și potrivnică lui Dumnezeu (cf. 1In. 2:15-16). Deci ecumenismul este o pervertire cruntă în cuvinte frumoase, care vorbesc de iubire, pace și împăcare, protejarea săracilor, dar în numele unui bine căzut, amăgitor și decadent, care duce la iad, nu la înviere.

În același context, relațiile pe care le întreține Fanarul cu Papa sunt lumești, pe de o parte, și trădătoare în materie de credință, pe de altă parte. Chiar în cuvintele din interviu ale Patriarhului, ele sunt rezumate astfel: „Avem multe interese și intenții comune (cu Roma, n.n.) cu privire la problemele sociale, de exemplu, protejarea semenilor noștri aflați în situații dificile, a săracilor, refugiaților, promovarea păcii și a reconcilierii, dialogul interconfesional, protejarea creației. Desigur, problema care privește calea spre unitatea creștină și progresul dialogului teologic rămâne axa centrală în relațiile noastre”. Măcar de-ar fi urmărit scopuri cu adevărat benefice aceste raporturi, cum ar fi contracararea mișcărilor LGBT sau marginalizarea vieții religioase din societate.

Este imposibil să nu fie observată, în schimb, indiferența față de unitatea internă a Ortodoxiei. Ba chiar este negată expres existența unei schisme curente cauzate de conflictul din Ucraina. Acesta este catalogat ca fiind doar „o viziune diferită din partea Bisericii Ruse asupra chestiunii ucrainene, care s-a manifestat prin oprirea comuniunii cu Biserica Mamă a Constantinopolului și apoi cu alte Biserici autocefale care au adoptat decizia de acordare a autocefaliei”. Această ruptură nu este considerată schismă pentru că ține de probleme administrative, nu de diferențe dogmatice. De parcă orice întrerupere a legăturilor bisericești nu ar afecta unitatea. Dar se pare că Patriarhul Ecumenic jonglează cu noțiunile după cum îi convine pentru a-și atinge scopurile lui sau chiar unele străine.

Există o legătură între orientarea ecumenistă și pretențiile papiste ale Fanarului. Practic, Ortodoxia se dorește a fi remodelată după tiparul papistaș, pregătită pentru unirea cu papismul. Dar asta practic înseamnă destructurarea ei, supunerea ei la o comandă centralizată lumește. Astfel, conducătorul fanariot spune că „Bisericile Locale își pot gestiona problemele interne independent, dar legate inerent de Biserica lor mamă din Constantinopol”. Polarizarea aceasta în jurul așa-zisei Biserici Mamă este străină de funcționarea și organizarea Bisericii Ortodoxe, care se ghidează după canonul 34 apostolic. Acesta prevede organizarea în Biserici Locale pe principii naționale, etnice pentru o bună funcționare, nu pentru divizare și fragmentare. De aceea, argumentele aduse că împărțirea pe nații a Bisericilor ar însemna etnofiletism sunt false și manipulatoare. Chiar și Sinodul din 1872 este unul controversat, ale cărui decizii nici măcar nu au fost adoptate corect, ci la presiuni politice. Este greu să se spună că etnofiletismul ar fi mai mult decât o greșeală, anume o erezie, pentru că nu afectează credința în sine.

Acuzele aduse Moscovei că nu a fost dispusă să coopereze pentru rezolvarea schismei din Ucraina sunt cel puțin nefondate, dacă nu tendențioase. Pe de o parte, Patriarhia Rusă a condamnat, caterisit și anatematizat pe Filaret și adepții săi, gest recunoscut de toate Bisericile Locale ca o rezolvare completă și corectă a problemei. Pe de altă parte, cea care refuză dialogul în privința acordării autocefaliei unor schismatici este Patriarhia Ecumenică, nu cea Rusă.

Din toate acestea se vede că Patriarhia Ecumenică reprezintă o amenințare serioasă pentru integritatea Bisericii Ortodoxe atât în materie de dogme prin tendințele ecumeniste, cât și la nivel administrativ prin intervenția papistă din Ucraina. Acest pericol se răsfrânge direct asupra credincioșilor de rând, dar și asupra ierarhilor. Așadar trebuie să fim conștienți fiecare de atacul care ne vizează, iar ierarhii și Sinoadele Bisericilor Locale ar trebui să reacționeze și să rezolve oficial și definitiv problemele, așa cum s-a încercat la Amman și cum face apel în continuare Patriarhul Ierusalimului.

Translate page >>