Zilele acestea (5-7 martie a.c.) se întrunește Sinodul permanent al Bisericii Greciei pe luna în curs. Se așteaptă un mare răspuns la întrebarea dacă vor trebui excomunicați parlamentarii care au votat căsătoriile homosexuale sau nu. Unii Episcopi deja i-au scos din comuniune, alții, precum Ierotheos Vlachos, consideră că nu este binevenit un asemenea gest.
Unii Mitropoliți au excomunicat deja pe parlamentari
În așteptarea deciziilor Sinodului de a impune sancțiuni, sunt dați ca exemplu în acest sens într-un articol câțiva Mitropoliți, cum ar fi Serafim de Pireu, care a dat startul în această direcție, și Serafim de Kithire. Mitropolia de Pireu a oprit comuniunea cu senatorii care au votat pentru egalitatea tuturor spre căsătorie, care permite cuplurilor homosexuale să se căsătorească civil. În anunțul oficial se arată că nu vor fi chemați la nici o manifestare a parohiilor lor nici unul din cei 175 de parlamentari care au votat pentru legea în cauză, fiind avuți în vedere îndeosebi cei din suburbia de Pireu. Aceștia sunt numiți „conlucrători ai șarpelui” și au căzut din identitatea lor de creștini. Li se pune în vedere o răzgândire practică dovedită prin anularea legii în Parlamentul național pentru a fi reprimiți în comuniune.
Mitropolitul Serafim de Kithire a procedat în același fel, a numit legea votată ca fiind anticreștină, anticonstituțională și o necuviință. El a numit această chestiune ca fiind una de nivel pan-elenic și că este necesară o hotărâre a Sinodului mare al Ierarhiei, printr-o majoritate de 2/3, să-i afurisească pe parlamentarii care au votat da.
Mitropoliții Hrisostom de Patra și Αmfilohie de Kisamou au răspuns guvernului că preoții sunt în același timp părinți și soți și au chemat lumea să ia atitudine contra a tot ce le vatămă sufletul.
Lista clericilor care au luat atitudine este, de fapt, lungă, incluzând episcopi, preoți și diaconi și se pune problema unei sciziuni în Sinod pe această temă.
Însă este de mirare intervenția Mitr. Ierotheos, care este cunoscut ca un bun teolog și apărător al tradiției patristice ortodoxe. Din păcate, în ultima vreme, exprimă concepții foarte ciudate, care nu doar că nu sunt patristice, ci chiar necanonice. După ce a validat teoria primatului Patriarhului Ecumenic (papism ortodox) și a încurajat la vaccinarea anti-covid, acum îndeamnă la „cumpătare” față de cei care greșesc prin validarea păcatului homosexualității.
În textul său pledează pentru o atitudine validată sinodal, care să evite atât secularismul, cât și legalismul rigid. Cu alte cuvinte, dorește o dezicere de homosexualitate, dar și o evitare a condamnării și excomunicării celor care au votat legea în Parlamentul grec. În propriile sale cuvinte, „Nu avem în fața noastră dușmani, ci membri (ai Bisericii) cu propriile lor opinii și mai ales «în interiorul porților», adică pot fi clerici și teologi”. „Adevărul nu este învins niciodată, este pus la îndoială în prezent, dar rămâne nestricăcios în veci.” „Cei care au războit sau au pus la îndoială Biserica au trecut în anonimat, totuși Biserica rămâne și va rămâne în veci și ca instituție.”
Desigur că este de dorit o decizie sinodală pe această temă, însă nu una care să fie în consonanță cu cele propuse de Mitropolitul Ierotheos. Păcatul validării homosexualității prin legalizarea căsătoriei nu doar că poate fi, ci chiar se impune a fi pedepsit prin excomunicare. Adevărul Bisericii a rămas în picioare atâtea veacuri tocmai pentru că Părinții Sfinți dintotdeauna au stat împotriva minciunilor și fărădelegilor, nu pentru că ar fi fost indiferenți. Exemplul Apostolului Pavel este elocvent, când cere corintenilor să fie pedepsit cel care săvârșea păcatul desfrânării în mod sfidător și îi mustră pe aceștia că „s-au semețit” în loc mai degrabă să se fi întristat „ca să fie scos din mijlocul lor cel ce a săvârșit această faptă” (1 Cor. 5: 2).
Concesiile față de păcat produc strâmtorarea zilelor noastre
Amintim că o atitudine similară a avut Mitropolitul și față de Sinodul din Creta și ecumenismul legalizat acolo îndemnând la indiferență față de cele întâmplate pentru că chipurile Biserica tămăduiește prin asumare toate greșelile care apar în sânul ei. A mai dat atunci, la Iași, exemplul unor Sinoade din sec. al IV-lea, care s-ar fi succedat unul după altul și ar fi discutat tema formulării dogmatice corecte asupra credinței în Sfânta Treime până la Sinodul II Ecumenic, când s-a ajuns la o concluzie finală. Însă aceea era o manipulare, pentru că acele peste 40 de Sinoade s-au anatematizat reciproc, ortodocșii și ereticii arieni între ei, nu au conlucrat.
Concesiile acestea de a înghiți „cu semeție” toate fărădelegile sunt, de fapt, trădări ale credinței și vom da seama de această apostazie gravă. „Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt. 18: 7).
Desigur că există atitudini extreme, de toleranță față de păcat sau răutate față de păcătoși, dar calea de mijloc nu înseamnă lipsă de atitudine și de intransigență, ci și frică de a nu ne rușina de Hristos în fața acestei lumi păcătoase.
Locul și importanța unui Sinod al Bisericii Locale
Rolul Sinoadelor Bisericilor Locale nu este unul infim, ci ar trebui să aducă limpezime obștii creștine, să soluționeze conflictele și problemele care se ivesc inerent în viața credincioșilor. De aceea este prevăzut de canonul apostolic 37 și de al 5-lea de la Sinodul I Ecumenic să se întrunească de două ori pe an Sinodul plenar care să cerceteze chestiunile de dogmă, administrative și conflictele apărute, dispoziție întărită de multe alte Sinoade de-a lungul timpului. Așa se face că deciziile sinodale precum cele luate de Biserica Ortodoxă Română în această primăvară îi privesc pe toți credincioșii români, îi afectează direct și ar trebui să manifeste un interes legitim față de cele hotărâte.
Buna chibzuială ar trebui să caracterizeze aceste decizii sau măcar să arătăm noi, fiecare, atenție și seriozitate temelor abordate (sau neabordate, lăsate nediscutate). Reglementările adoptate ar trebui să aducă o clarificare în chestiunile abordate în așa fel încât mesajul edificator să rămână peste timp. Măcar explicațiile pe marginea hotărârilor ar trebui să fie lămuritoare.
Dar îndrăznesc să spun că deja ne-am obișnuit ca tonul lacunar să înlocuiască limpezimea și problemele să persiste în loc să fie soluționate.
Hotărâri ale Sinodului BOR
Din cele 13 noi hotărâri ale Sfântului Sinod, am să mă refer numai la penultimele două din ele, legate de interferențe de jurisdicție bisericească în teritorii din afara țării, anume în Basarabia și Bucovina (Ucraina):
11. binecuvântarea, încurajarea și susținerea inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.
12. reafirmarea faptului că toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992.
Comentarii politice asupra deciziilor Sinodului BOR
Dacă demiterea așa-zisă a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, și sancționarea scrisă a Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului au fost mai mult discutate în spațiul public pe bună dreptate sau exagerat, tema interferenței BOR în Bucovina și în Basarabia a avut un ecou mai scăzut, dar nu a fost neglijată. Astfel, mi-a fost semnalat faptul că Vlad Cubreacov, din Republica Moldova, a scris un articol detaliat în care atinge și aceste subiecte în articolul său Ortodoxia Română din Ucraina între „Lumea Rusă” și „Lumea Ucraineană”, dar și portalul Știri pe surse vorbește pe larg, printre altele, despre un posibil conflict la orizont cu Rusia și Ucraina. Pe lângă unele aprecieri neîntemeiate, se pot extrage informații interesante din aceste două surse menționate.
Pe de o parte, nepomenitorii primiți de vlădica Longhin la Bănceni sunt priviți ca un semn al expansiunii Patriarhiei Moscovei în România ca în Turcia și în Africa prin exarhatele înființate acolo. Dar această comparație este deplasată și scoasă din context. Eu nu cunosc să existe antimise trimise de Mitr. Longhin nepomenitorilor din România, cu atât mai puțin să formeze prin ei o structură asemănătoare unui Exarhat. Iarăși, nu sunt convins deloc că ar lucra în interesele Moscovei, ci mai degrabă că este sub oblăduirea Mitr. Onufrie al Kievului, care s-a delimitat de Patriarhia Rusă după începerea războiului din țara vecină. Toate aceste afirmații aruncă o umbră de îndoială asupra seriozității cu care tratează subiectul autorul, fiind mult prea tributar unei viziuni politicianiste și mai puțin familiarizat cu planul bisericesc.
Totuși dovedește că este în temă cu evoluțiile bisericești, făcând referire la mai multe momente importante: decizia Sinodului nostru din primăvara lui 2019 prin care se solicita înființarea unui Vicariat ortodox în pentru românii din Ucraina, refuzul Mitr. Onufrie al Kievului de a recunoaște jurisdicția canonică a românilor în parohiile din Republica Moldova și Ucraina, atitudinea antiromânească sau deschisă a unor episcopi din Ucraina, propunerile recente ale schismaticilor ucraineni de a primi comunitățile românești mai ales din Cernăuți. Interesantă în mod deosebit este informația că există parohii care cer și chiar au ajuns deja unele să facă parte din BOR prin Mitropolia Basarabiei. La fel, notabilă este și dorința a 61% dintre românii din Ucraina (Cernăuți, Transcarpatia și Odesa) de a reveni în comuniunea BOR, conform unor studii sociologice.
La fel ca și celălalt articol menționat, perspectiva oferită este una predominant politică, lumească. Foarte mult contează războiul și implicarea instituțiilor statului, dar mai puțin prisma bisericească și canonică. În ultimă instanță, nu este luat în discuție interesul de bază al credincioșilor de a avea slujbe și îndrumare corectă în Hristos. Adeziunea poporului la Biserică este privită ca un factor ce influențează și este determinată, la rândul ei, de viața politică. Însă este trecut cu vederea faptul că interesele creștine sunt de altă natură decât sociale și politice și ar trebui să determine atitudini pline de curaj în apărarea valorilor ortodoxe morale, doctrinare și la nivel de organizare.
Interesantă este formularea similară dintr-un articol de pe Veridica în oglindă cu cei de la G4Media, în afara unei afirmații dubioase introduse de ei, anume că unii prelați din structura bisericească subordonată Patriarhiei de la Moscova susțin pe față invazia rusă din Ucraina, fără a da o dovadă sau trimitere în acest sens. Pare a fi un material scris la comun de cineva, dar adaptat de fiecare după cum a considerat. Deci este curios că există texte preformatate sau șablon pe aceste subiecte.
Reacții ale ierarhilor din Basarabia și Ucraina
Un purtător de cuvânt al Sinodului ucrainean, Mitropolitul Clement de Nijin și Priluki, a comentat decizia Sinodului BOR pentru UJO. Acesta a scos în evidență mai ales faptul că hotărârea în cauză atestă amenințarea la adresa libertății de credință din Ucraina din partea statului, dar și pericolul pentru integritatea Bisericii și pentru suveranitatea statului ucrainean pe teritoriul legat de România.
Opinii personale prezența BOR în Bucovina și Basarabia
Mai ales în contextul recent și fierbinte al interferenței Patriarhiei Ecumenice în Ucraina, reglementarea raporturilor bisericești dintre diferite țări și popoare ar trebui să fie tranșat mai concludent și în folosul credincioșilor. Ținta ar trebui să fie bunul mers al vieții duhovnicești, iar în momentul de față concret ne referim la românii din Basarabia și Ucraina.
Din păcate, dispozițiile sinodale recente nu aduc lumină, ci doar impun o linie de urmat fără explicații de rigoare. Nici măcar nu au existat luări de poziție ulterioare de contextualizare, așa cum au fost cele legate de „cazurile” Vasile Bănescu și Teodosie de la Constanța, dar nu ar fi târziu nici acum.
Deși mă interesează subiectul statului canonic al acestor regiuni care au fost cândva în componența Bisericii noastre, nu-mi pot face o imagine clară și o opinie pe măsură pentru că nu am informațiile necesare. Din ce-mi dau seama, doar instituțiile implicate, adică Patriarhia Rusă, cea Română și Biserica Ucraineană ar deține acest set de date care ar putea aduce mai multă lumină.
Ce pot spune eu este că mi se pare normal ca Patriarhia noastră să-și exprime pretenții asupra jurisdicțiilor în cauză, odată ce a afirmat cândva că nu a recunoscut niciodată desprinderea Bucovinei și Basarabiei din cadrul ei. Practic, este un litigiu în curs. Grija pastorală pentru credincioșii pe care i-a pierdut este îndreptățită, numai să fie una curată și sinceră, nu o ambiție după putere și stăpânire.
Chiar dacă granițele statului s-au schimbat în privința acestor teritorii canonice, zonele de împărțire bisericească ar fi trebuit să fie trasate pe criteriul etnic, nu statal. Avem exemple în acest sens chiar Ucraina, care este sau a fost dependentă de Moscova, la fel ca Belarusul. Altfel spus, aceste zone ar fi trebuit să rămână în păstorirea românească a lui Veniamin Costachi sau a Mitropoliților următori din Moldova. Doar în cazul în care ar fi fost recunoscută oficial această cedare de episcopii noștri, atunci nu mai putem emite pretenții. Însă, din informațiile prezentate de Pr. Mihai Andrei Aldea în articolul despre canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova reiese că au existat proteste față de acest rapt și instalarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în Basarabia. Totuși rămâne nevoia unor acte bisericești concrete, pe care le-ar putea aduce Patriarhia noastră.
Foarte probabil există informații de interes în cartea de curând apărută Mitropolia Basarabiei: Istorie și Tradiție. Culegere de Documente și Materiale”, Volumul I, dar pe care nu o am la îndemână. Este de așteptat și al doilea volum cu informații despre evenimentele mai apropiate de noi. Chiar și așa, persistă impresia că nu au fost făcute suficiente demersuri la forurile bisericești îndreptățite pentru rezolvarea acestor conflicte, adică la nivel inter-ortodox.
În plus, situația parohiilor românești din Ucraina este diferită de a celor din Republica Moldova. Nu sunt emise pretenții asupra întregului teritoriu, ci asupra unei părți disparate. Pe ce temei canonic se poate face acest lucru? Doar pentru că există o stare de război și persecuție în țara vecină?
Totuși, chiar dacă presupunem că Patriarhia are dreptate în toate demersurile pe care le întreprinde în Basarabia și Bucovina, nu poate fi convingătoare pentru că în aceste zone se găsesc episcopi mai devotați credinței decât oricare din România. Mai mult, abaterile ierarhiei noastre de la credință prin ecumenism sau cedările făcute în pandemie sau în general mersul în tonul moralei europene descreștinate nu poate convinge pe nimeni că intențiile sunt pastorale, și nu expresii ale unor ambiții de stăpânire. Iar atâta vreme cât nu există consistență bisericească, ci politică, este greu să fie invocate temeiuri canonice, când de fapt ele sunt de natură socială și politică.
Părintele Mihail Deliorga expune în materialul video de mai sus viziunea și propunerea sa cu privire la unitatea la care ar trebui să ajungă cei care țin la credința ortodoxă. Eu am numit-o provocare pentru că reacția celorlalți va vădi cât de mult țin la învățătura sănătoasă a Ortodoxiei. Exemplul georgienilor, care au stat uniți în cererea lor de a ieși din Consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 este unul de urmat și astăzi în esența sa de a avea o mărturisire comună, în care să nu se caute scoaterea în evidență a diferențelor, ci a unității.
Această linie a fost exprimată de mai mulți în diferite forme, printre care amintesc și poziția de acum mulți ani formulată în acest articol intitulat Principiile corecte ale întreruperii pomenirii.
Într-o vreme când bântuia erezia origenistă, care se găsea și în scrierile lui Evagrie, existau probleme deosebite provenite din această încercare. Aceste învățături greșite tulburau mult pe părinții din pustie și încă nu erau condamnate sinodal, lucru întâmplat puțin mai târziu, la Sinodul V Ecumenic, în anul 553. Cei doi eretici, Origen și Evagrie, au trăit cu câteva sute de ani înainte, răstimp în care rătăcirile lor au făcut multe sminteli. Așadar indicațiile Sfinților Varsanufie și Ioan (care au trăit după Sinoadele III și IV Ecumenice, dar au murit cu câțiva ani înainte de al V-lea) sunt foarte potrivite pentru vremea ereziei ecumeniste de acum, care se găsește într-un stadiu asemănător. Am selectat câteva pasaje pe care le-am găsit în Filocalia XI, care sunt potrivite cu tema înfruntării unei învățături eretice de către cei nu foarte întăriți, care au nevoie de a lupta cu patimile lor, lucru care se potrivește celor mai mulți oameni și clerici, dintre care nu mă exclud nici pe mine. Și țin să subliniez că-mi pare rău de certurile inutile pe care le-am provocat și de smintelile pe care văd că nu reușesc să le țin sub control cum ar vrea Dumnezeu.
Răspuns 58: Nu mă ruşinez să-ţi spun, fratele meu, că nu poţi pătrunde cele ale credinţei. Deci, neputând-o aceasta, nu le cerceta. Pentru că altfel îţi atragi mâhnire şi tulburare. Dar cel credincios, chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii (Is. 9, 6). Ba unul ca acesta, împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi necredincioşi.
Deci tu, frate, fiindcă întrece puterea ta cercetarea acestor lucruri, ţine calea împărătească, adică credinţa celor 318 Părinţi (de la Sinodul I Ecumenic), întru care ai fost botezat. Căci ea le are pe toate întocmai pentru cei ce înţeleg ceea ce e desăvârşit. Vieţuieşte, deci, în linişte luând aminte la păcatele tale şi la felul cum vei avea să răspunzi lui Dumnezeu.
Răspuns 59: Cei ce se apropie, aşadar, de Doctorul nostru cel mare sunt luminaţi de El şi El îi vindecă de toate bolile sufleteşti. Să nu ne lăudăm, deci, zicând că suntem credincioşi. Căci în acest caz vom fi judecaţi ca oameni făţarnici şi necredincioşi. Din cele din afară se arată credinţa cea nearătată, care locuieşte în cele ascunse ale inimii. De credem Mântuitorului Hristos Care zice: „Fie ţie după credinţa ta” (Mt. 9, 29), va spune şi acum sufletului nostru ce locuieşte în trup: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Mt. 9, 22).
Deci credinţa noastră nu stă în a o rosti şi a o vesti cu gura, ci credinţa desăvârşită se arată după vindecare. Dacă, deci, ai crezut şi te-ai vindecat, umblă şi nu te poticni. Te-ai vindecat, nu şchiopăta.
536. Întrebare:Dacă cineva e bănuit ca eretic, dar mărturiseşte dreapta credinţă, oare trebuie crezut sau nu?
Răspuns: Părinţii n-au cerut decât dreapta mărturisire a credinţei. Dacă, deci, cineva se arată hulind cu adevărat pe Hristos cu gura lui, trăind în afara Lui, acesta trebuie ocolit şi nu trebuie să te apropii de el. Dar trebuie să privim şi inima lui. Căci tot cel ce nu păzeşte poruncile lui Hristos este eretic. Şi, dacă omul nu crede în inima lui, cuvintele nu-i folosesc la nimic.
537. Întrebare: Dacă un Avă oarecare se află susţinând o erezie, oare un frate trebuie să plece de la el?
Răspuns: Dacă se dovedeşte sigur că susţine o erezie, trebuie să plece de la el. Dacă e numai o bănuială, nu trebuie să plece, nici să pornească o cercetare în privinţa lui. Căci cele ascunse sunt cunoscute numai lui Dumnezeu, iar cele arătate, oamenilor.
538. Întrebare: Dacă Ava crede drept, dar se aşteaptă să se stârnească în locul acela vreo erezie şi se naşte frica să nu se calce dreapta credinţă, iar Ava nu voieşte să se mute şi de aceea fratele, cunoscându-şi slăbiciunea sa, voieşte să plece în alt loc, oare face bine sau rău?
Răspuns: Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila, nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: „Fuge necredinciosul, negonindu-l nimenea” (Prov. 28, 1). Iar de se va arăta că se impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica lui Dumnezeu.
539. Întrebare: Ce e de făcut când în acel loc nu sunt niscai bătrâni în care fratele să se poată încrede că pot deosebi lucrurile? Oare trebuie să plece pentru primejdia ereziei şi să se ducă în altă parte, unde se găsesc bătrâni care să poată deosebi şi acolo să-i întrebe pe ei despre aceasta?
Răspuns: Da, trebuie să o facă aceasta şi să împlinească cele spuse de ei.
600. Întrebare despre detalii din ereziile lui Origen și Evagrie despre apocatastază și preexistența sufletului…
Răspuns: Frate, vai în ce nenorocire a căzut neamul nostru. Unde am ajuns şi cu ce ne ocupăm? Cu ce ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit căile drepte şi voim să păşim pe cele întortocheate. Se împlineşte cu noi cuvântul Scripturii: „Vai celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele întortocheate” (Sir. 2, 16). Cu adevărat, frate, am lăsat plânsul pentru mine şi te plâng pe tine unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele mele şi te plâng pe tine, copilul meu. Tremură cerul văzând iscodirile oamenilor. Se clatină pământul, văzând cum voiesc oamenii să cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt dogme ale Elinilor. Acestea sunt flecăreli deşarte ale oamenilor, care îşi închipuie că e ceva în ele. Acestea sunt cuvinte ale oamenilor leneşi. Sunt născociri ale rătăcirii, căci zice: „Spunând că sunt înţelepţi, au înnebunit” (Rom. 1, 22). Şi, dacă vrei să înveţi, ia aminte la ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina noastră, Împăratul nostru: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt. 7, 16). Deci ce roade au ei? Îngâmfarea, dispreţul, găunoşenia, nepăsarea, sminteala, înstrăinarea de lege, mai bine de Dătătorul legii, Dumnezeu; sunt sălaş al dracilor şi al stăpânitorului lor, diavolul. Acestea nu duc spre lumină pe cel ce crede în ele, ci la întuneric. Acestea nu îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului. Acestea nu scot din mocirlă, ci scufundă în mocirlă. Acestea sunt neghina pe care a semănat-o vrăjmaşul în ţărâna Stăpânului. Acestea sunt spini răsăriţi în pământul blestemat de Stăpânul Dumnezeu (după căderea oamenilor). Toate sunt minciuni, toate întuneric, toate rătăcire, toate înstrăinare de Dumnezeu. Fugi de ele, frate, ca să nu se întărească cuvântul lor în inima ta. Ele usucă lacrimile, orbesc inima, şi, simplu, pierd pe oamenii ce le bagă în seamă. Nu rămânea în ele, nu cugeta la ele, căci sunt pline de amărăciune şi fructul lor cel mai de pe urmă este moartea. (…)
601. Acelaşi frate a pus aceeaşi întrebare celuilalt Bătrân, Avei Ioan.
Răspuns: „Această înţelepciune nu e de sus, ci e trupească, drăcească (Iac. 3, 16). Această învăţătură e de la diavol. Ea duce pe cei ce ţin seama de ea la chinurile veşnice. Cel ce zăboveşte în ea se face eretic. Cel ce crede ei s-a abătut de la adevăr. Cel ce se alipeşte de ea este străin de Dumnezeu. Lucrătorii lui Hristos nu au învăţat acestea. Cei ce primesc cuvântul adevărului nu primesc acestea. Depărtează-te în grabă de acestea, frate. Nu-ţi arde inima în focul diavolului. Nu semăna în pământ în loc de grâu, mărăcini, ca să nu iei în loc de viaţă, moarte. Şi ce să mai lungesc vorba? Nu primi în locul lui Hristos pe diavol. Nu zăbovi în ele şi te vei mântui ca Lot de Sodoma, prin rugăciunile Sfinţilor. Amin.
602. Întrebarea aceluiaşi: Deci nu trebuie să citim Scrierile lui Evagrie?
Răspunsul lui Ioan: Nu primi învăţăturile de felul acesta. Citeşte din ale lui, dacă voieşti, cele spre folosul sufletului după parabola din Evanghelie despre mreaja în care e scris că „cele bune le-a pus în vase, iar cele rele le-a aruncat afară” (Mt. 13, 48). Fă şi tu aşa.
603. Acelaşi frate, după ce le-a întrebat acestea, se frământa în sine însuşi gândind şi zicând: „Şi cum unii din Părinţi le primesc acestea? Să-i privim ca pe nişte călugări buni, care i-au aminte la ei înşişi?” Şi după mai multe zile s-a nimerit ca acelaşi frate să ceară Marelui Bătrân să se roage pentru el. Şi atunci i-a vorbit lui Bătrânul despre gândul din inima lui, încât s-a mirat şi s-a uimit fratele. Iar răspunsul a fost acesta:
Răspuns: Pentru că-mi spui şi ai gândit: „Pentru ce unii din Părinţi primesc capetele gnostice ale lui Evagrie? Ei bine, le primesc acestea socotindu-se gnostici (cunoscători) prin ei înşişi şi nu s-au rugat lui Dumnezeu să afle dacă sunt adevărate. Şi Dumnezeu i-a părăsit pe ei întru cunoştinţa lor în privinţa acestora. Dar, oricum ar fi, nu ne e îngăduit nici nouă, nici ţie, să cercetăm acestea. Ci timpul ce ni s-a dat nouă e pentru a ne cerceta patimile noastre şi a plânge şi a ne tângui.
699. (V. 700) Întrebare: De-mi va cere cineva să dau anatemei pe Nestorie şi pe ereticii care-i urmează, să o fac sau nu?
Răspuns: Ε vădit că Nestorie şi cei ce-l urmează sunt eretici şi se află sub anatemă. Dar tu nu te grăbi să dai pe cineva anatemei, oricine ar fi. Căci cel ce se socoteşte pe sine păcătos, trebuie să-şi plângă păcatele sale şi nimic mai mult. Dar nici nu trebuie să judeci pe cei ce dau anatemei pe cineva. Căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi (I Cor. 11, 28).
700. (V. 701) Întrebare: Dar dacă cineva socoteşte că şi eu cuget ca el, ce să-i spun?
Răspuns: Spune-i: „Deşi e vădit că aceia sunt vrednici de anatemă, eu sunt mai păcătos decât orice om; şi mă tem ca nu cumva, judecând pe altul, să mă osândesc pe mine însumi. Căci, chiar de voi da anatemei pe satana, întrucât fac faptele lui, mă dau anatemei pe mine însumi. Fiindcă a spus Domnul: „De mă iubiţi pe Mine, veţi păzi poruncile Mele” (In. 14, 15). Iar Apostolul zice: „De nu iubeşte cineva pe Domnul, să fie anatema” (I Cor. 16, 22). Deci cel ce nu împlineşte poruncile Domnului nu-L iubeşte pe El. Şi cel ce nu-L iubeşte este sub anatemă. Cum poate, deci, el să anatemizeze pe altul?”
Spune-i-le acestea şi, de va stărui în aceleaşi, pentru conştiinţa lui dă anatemei pe eretic.
701. (V. 702) Întrebare: Dar, de nu ştiu că este eretic cel pe care îmi cere să-l dau anatemei, ce să fac?
Răspuns: Spune-i: „Frate, eu nu ştiu ce gândeşte acela de care-mi vorbeşti. Şi a da anatemei pe unul pe care nu-l cunosc mi se pare a mă osândi pe mine însumi. Îţi spun, însă, aceasta: eu nu cunosc altă credinţă decât aceea a celor 318 Sfinţi Părinţi. Şi cel ce cugetă o alta decât aceasta s-a aruncat pe sine însuşi sub anatemă”.
733. Întrebare: Am un prieten de care s-a aflat că este eretic. Să-l îndemn să vină la dreapta credinţă sau nu?
Răspuns: Învaţă-l să cunoască dreapta credinţă. Dar să nu i te împotriveşti, nici nu voi să afli ce gândeşte, ca să nu intre în tine otrava lui. Iar de va voi peste tot să se folosească şi să asculte adevărul credinţei lui Dumnezeu, du-l la Sfinţii Părinţi care pot să-l folosească şi aşa te vei afla ajutându-l după Dumnezeu, rămânând nevătămat. Dar, dacă după a doua şi a treia sfătuire nu primeşte îndreptarea, ocoleşte-l, după cuvântul Apostolului (Tit. 3, 10). Căci nu voieşte Dumnezeu să facă cineva ceea ce-i peste puterea lui, cum zic Părinţii: „De vezi pe careva înecându-se în râu, să nu-i dai mâna, ca să nu te tragă şi pe tine şi să mori împreună cu el. Ci dă-i toiagul tău şi, de poţi să-l tragi, e bine, iar de nu poţi, lasă-i toiagul şi mântuieşte-te pe tine”.
734. Întrebare: Un oarecare dintre Părinţi, care avea nişte prieteni în Domnul şi era socotit ca drept credincios, s-a aflat ca fiind eretic în cugetare. Atunci prietenii s-au despărţit de el. După aceea, aflând ei că acela voieşte să se despartă de Biserică, s-au gândit să meargă la el şi să-i pună metanie, ca nu cumva să o facă aceasta din întristare şi să li se socotească lor această greşeală a lui. Şi venind l-au întrebat pe Bătrân despre aceasta.
Răspuns: Patima e patimă. Nu vă arătaţi că o încuviinţaţi. Deci nu-i puneţi metanie, ca unii ce aţi fi greşit faţă de el, ci ca să nu se despartă de Biserică.
Observațiile noastre: Din textele de mai sus am desprins câteva idei adaptate pentru orice vreme: – Ceea ce primează este credința trăită, împropriată în inimă, fapt care se vădește prin biruirea patimilor, nu prin învățarea teoretică a unor formulări dogmatice. – Fără putință de tăgadă, este primejdios a primi și a cerceta chiar noile învățături care tulbură Biserica, cele origeniste de atunci și cele ecumeniste de astăzi. – Despărțirea de omul eretic nu presupunea neapărat ruperea comuniunii, ci era mai mult de ordin spațial și de relaționare pentru a înlătura influența negativă. – Învățăturile eretice ne destabilizează legătura cu Hristos fără să ne dăm seama pentru că au otravă nematerială în ele. – Nu trebuie să ne grăbim să dăm noi anatemei și să osândim pe cei în greșeală. – Nu trebuie să ne lepădăm de credința dreaptă sub nici o formă, ci să ne temem să nu cădem în așa o greșeală cumplită, dar să nu ne avântăm să dăm lecții altora peste puterea noastră, ci să ne smerim ca să nu ne clătinăm în vreun fel.
Punând acestea ca o oglindă pentru mine, îmi pare rău și recunosc că nu reușesc curat să țin tăcerea cea bună și nici vorbirea după Dumnezeu, care să nu producă nici sminteli și dezbinări, nici cedări în credință, pe de altă parte. Nu le-am pus aici pentru a da altora sfaturi sau a-i mustra, ci pentru a mă îndrepta pe mine și a fi de folos pentru vreunii.
După ce am scris o serie întreagă de articole în care m-am străduit să cercetez și să expun viziunea mea legată de erezia ecumenistă și întreruperea pomenirii episcopilor semnatari sau susținători ai Sinodului din Creta, mă simt dator moral să vin cu precizări pentru a-mi contura mai bine poziția în contextul în care au apărut acuzații foarte ciudate și difuze. Pentru că nu sunt indicate clar care sunt greșelile de care sunt blamat și cei care le emit nu m-au contactat sau nu au fost dispuși să le discute în particular, formulez pe scurt ce am de spus pe acest subiect.
Mai întâi, acuzele vin din partea d-lui Silviu Chirilă și apoi sunt preluate de la el de pr. Matei Vulcănescu. Ei spun că totul pornește de la o expresie a mea din care ar reieși că întreruperea pomenirii este o acțiune greșită. Părintele Matei mai aduce în discuție interpretarea mea asupra canonului 15 I-II, care ar fi problematică. Acestea sunt suprapuse pe aprecierile pozitive făcute de vloggerul Cristian-creștin ortodox la adresa mea și negative față de restul nepomenitorilor. Concluzia lor sugerată este că aș fi infiltrat, agent SRI și trădător.
Nu mă privește ce declară Cristian-creștin ortodox
Catalogările vloggerului în cauză asupra nepomenitorilor nu mă privesc pe mine direct. Eu personal nu am afirmat că ei ar fi ieșiți din Biserică sau că ar duce lupta „din afară” și că ar fi valabilă caterisirea lor, care ar fi fost decisă pentru că sunt extremiști. Am făcut câteva emisiuni cu el, dar nu știu să fi făcut astfel de declarații și nici în particular.
Iarăși, aprecierea lui că eu nu aș fi caterisit pentru că sunt mai temperat, iar alții au suferit asta pentru că ar fi fanatici nu vine de la mine. Eu cred că este o opinie personală a lui nefundamentată. Spre exemplu, în Arhiepiscopia Iașilor cunosc cel puțin 10 preoți nepomenitori care nu au fost caterisiți, printre care și eu. Există și doi caterisiți, Ierom. Pamvo și pr. Ioan Ungureanu. De ce a ales să procedeze diferențiat așa Mitropolitul Teofan este de domeniul speculației. Aș putea să mă lansez în așa ceva, dar nu cred că are rost. În orice caz, este evident neadevărată afirmația lui Silviu că, în afară de mine, toți preoții au fost caterisiți indiferent că au părăsit parohiile (locul de slujire al) lor sau nu.
Mai precizez aici că eu am fost dat afară din Mănăstirea Trei Ierarhi după ce am întrerupt pomenirea pe motiv că nu mă încadrez în programul liturgic în situația nou creată. Nu intru aici în alte detalii pentru că nu vreau să mă victimizez și să arăt cum s-a procedat; îmi asum situația și nu cred că puteam face altceva.
Nu întreruperea pomenirii are principii greșite, ci impunerea ei ca singură soluție
Am făcut o afirmație ce poate fi interpretată eronat în articolul O evaluare corectă a unui preot pomenitor asupra evenimentului din Creta (2016): Sinod tâlhăresc. După cum am explicat într-un comentariu ulterior acolo și prin cuvintele introduse în paranteză în textul inițial, nu m-am referit că oprirea pomenirii ar duce la dezbinări și ar fi bazată pe principii greșite, ci centrarea luptei pentru dreapta credință în jurul ei. Altfel spus, există și alte mijloace la care se poate apela și nu trebuie impusă tuturor.
În contextul în care pr. Mihail Deliorga, un preot pomenitor, a făcut o critică amplă Sinodului din Creta, cred că afirmațiile mele pot fi încadrate ușor în context și înțelese în mod corect. Altfel, până și Scriptura poate fi denaturată de cei cu rea voință, cu atât mai mult cuvintele mele. În plus, am adus clarificările necesare și nu cred că ar trebui să fie acesta un subiect de dispută în contextul dat.
Canonul 15: erezia episcopului și a Bisericii
În privința acuzațiilor aduse de pr. Matei că eu aș afirma că nu trebuie oprită pomenirea episcopului decât dacă există un Sinod eretic sau dacă întreaga Biserică este în erezie, pot spune că nu poate indica vreo afirmație a mea de acest fel. În plus și în primul rând, nu am fost contactat, consultat și întrebat despre acestea, așa cum susține, ci doar am colaborat în trecutul nu foarte îndepărtat.
Nu mă pot apăra pe acest subiect pentru că nu înțeleg ce anume mi se impută și nici nu am reușit să-l contactez personal pentru detalieri.
Agent al Patriarhiei/Mitropoliei
Suspiciunile care planează asupra mea că aș fi agent și intrus al Patriarhiei sau Mitropoliei în rândul nepomenitorilor nu mi se par rezonabile pe temeiurile de mai sus. Pot să declar că nu sunt așa și niciodată în trecut sau în prezent nu am colaborat cu Patriarhul sau cu MMB mai mult decât că fac parte din ele ca monah, cleric și traducător de cărți, cu atât mai puțin în scopuri distructive pentru Biserică sau securistice. Nu urmăresc întoarcerea nepomenitorilor la episcopii lor fără renunțarea de către cei din urmă la erezia parafată la Sinodul din Creta.
Da, consider că și preoții care nu au întrerupt pomenirea ar trebui să fie atrași în acest demers de contracarare a ereziei și am încredere că există conștiință ortodoxă printre ei. Nu este obligatoriu ca ei să întrerupă pomenirea, ci să ne sprijine, să existe colaborare. În acest sens, trebuie să existe disponibilitate și din partea noastră, nu doar să cerem lor să ne urmeze.
Tabloul general
În final, îmi înfățișez un tablou general cum îl văd eu al reacției corecte față de erezia ecumenistă.
Este necesar și de datoria episcopilor și a Sinodului să sancționeze orice abatere dogmatică ce apare în sânul Bisericii. Există și situații când tocmai clerul superior este prins de erezie și, în loc să ia măsuri de condamnare, acesta o promovează. În acest caz, preoții sau episcopii inferiori celor care cad în această greșeală pot să reacționeze chiar și prin întreruperea pomenirii, după cum menționează canonul 15. Aceasta nu înseamnă că fac ei dreptate, nici că se protejează de erezie, ci că depun eforturi să fie izbăvită Biserica de dezbinarea ce vine din noua învățătură greșită, conform textului canonului invocat. Trăim, într-adevăr, într-o astfel de situație astăzi.
Scopul urmărit este convocarea unui Sinod ortodox care să îndrepte lucrurile și să ceară pocăința episcopilor eretici sau să-i condamne. Îndreptățirea unei astfel de acțiuni împotriva ierarhilor vine din faptul că „apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”, după cum se afirmă în Enciclica din 1848. Punerea în practică trebuie să fie chibzuită, să urmărească înlăturarea răului prin convingerea celorlalți că există un pericol real și mare. Întreruperea pomenirii, conform canonului 15, pornește de la dovedirea concludentă a abaterii dogmatice și a faptului că este propovăduită fățiș și fără rezerve. După acest demers, ruperea comuniunii este menită să arate gravitatea situației și că trebuie luate neapărat măsuri de îndreptare de către forurile competente. Vocea celor care cer acest lucru trebuie să fie a Bisericii, clară, unitară și bazată pe învățăturile patristice.
Mai trebuie precizat că nu se poate cere o asemenea atitudine de la creștini sau clericii fără pregătire temeinică teologică sau duhovnicească; ei se pot atașa de alții în care au încredere sau pot aștepta soluționarea cauzei. Este mai importantă pentru unii ca aceștia lupta cu patimile decât să se angajeze în acțiuni peste puterile lor. Strictul necesar este să nu afirme și să promoveze erezia.
Traseul meu ca nepomenitor
Intenția de a întrerupe pomenirea o aveam în minte încă de la terminarea Sinodului din Creta, bazată pe lectura din trecut a cărții Cele două extreme. Însă nu mi-am închipuit că se va ajunge aici, ci credeam naiv că ierarhia va lua măsuri pentru a nu adopta până la capăt erezia ecumenistă.
La momentul când a fost alcătuită Scrisoarea celor din Moldova de somare a ierarhului cu oprirea pomenirii, nu am acceptat să o semnez pentru că nu am considerat că mă reprezintă. Nu am fost de acord cu amenințarea din prima cu încetarea comuniunii, ci am considerat că este necesară mai întâi o dezbatere onestă a problematicii și abia după aceea s-ar fi putut ajunge la această măsură.
Am urmat eu singur această linie, am cerut și am a obținut într-un final o întrevedere cu IPS Teofan și am întrerupt pomenirea lui abia după ce m-am convins că nu este dispus să pună deloc să fie pusă în discuție semnătura din Creta.
Accept orice dezbatere onestă și sunt deschis spre îndreptare în caz că sunt semnalate eventuale greșeli. Sunt pasibil de greșeli și chiar îmi doresc o cercetare serioasă la care să contribui și eu sau care să fie făcută fără mine. Din nefericire, nu am găsit această disponibilitate până acum.
Tuturor le recomand să evite slujbele săvârșite de arhierei sau clerici ecumeniști. Nu pot să le impun această atitudine pentru că nu cunosc nici o normă bisericească în acest sens, ci doar să le-o recomand.
Mai precizez ideea foarte importantă că Tainele și slujbele nu depind de clerici întru totul, ci sunt alte Bisericii și ale lui Hristos prezent în ele. De multe ori, credincioșii pot trăi mai adânc rugăciunea și împărtășirea decât slujitorul, chiar dacă, pe de altă parte, clericii transmit mai vibrant sau ascund pe Dumnezeu în slujbe prin trăirea lor.
Nu doresc să mă angajez în dispute sterile și răutăcioase, ci doar mi-au cerut asta unii și resimt nevoia să clarific cât mai bine lucrurile. Altfel, nu agreez deloc forma calomniatoare și nebisericească la care au apelat cei care mă atacă fără măcar să-mi dea putința să mă apăr. Totuși sper să se poată ajunge la o clarificare a problemei create și mulțumesc celor care au făcut chiar și puțin până acum în acest sens, fără să le-o cer eu.
Sfatul patristic pentru cei neinstruiți teologic
În final, consider că pentru credincioșii, clericii și monahii nepregătiți teologic sunt potrivite sfaturile din Filocalia XI, fără ca asta să însemne resemnare și acceptare a ereziei:
695. (V. 696) Întrebare: Dar dacă în dispută ereticul îl încercuieşte pe dreptcredincios prin cuvânt, oare nu e bine să-i sar în ajutor acestuia, pe cât pot, ca nu cumva, biruit, să se clatine în dreapta credinţă?
Răspuns: Dacă porneşti să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aceasta e ca o învăţătură. Dar, dacă învaţă cineva neavând puterea, cuvântul lui nu e convingător, ci neroditor. Deci, dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să vorbeşti? Dar, dacă voieşti cu orice preţ să dai un ajutor, grăieşte în inima ta lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse şi Care poate să facă mai mult decât ceea ce-I cerem, şi El va face voia Lui cu cei ce sunt în dispută, iar tu vei afla smerenie în acest lucru. Presupune că cineva aruncă pe un om oarecare cu puterea în închisoare pe nedrept, dar altul, văzând ceea ce s-a petrecut şi neputând să se opună sau să schimbe ceea ce s-a făcut, se duce pe ascuns ca să spună unuia mai puternic, iar acela îl eliberează pe cel închis cu puterea; cel ce l-a aruncat pe acel om în închisoare se tulbură, dar nu ştie cine l-a vestit pe acela. Aşa e şi aici. Să alergăm la Dumnezeu întru credinţă şi pentru fraţii noştri întru rugăciunea inimii. Şi Cel ce S-a jurat întru Sine Însuşi că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa vieţii” (I Tim. 2, 4) va face cu ei după voia Lui.
32. Răspunsul aceluiaşi mare Bătrân către acelaşi, care l-a întrebat dacă trebuie să mănânce deosebit şi să nu iasă Miercurea şi Vinerea la Sfânta Împărtăşanie…
(…) Iar de la Împărtăşanie nu te opri cât timp intri şi ieşi (cât nu e zăvorât, n.n.), căci altfel pricinuieşti sminteală altora. (…)
170. Dacă mi se întâmplă vreo nălucire în timpul nopţii şi a doua zi am să iau Sfânta împărtăşanie, ce trebuie să fac?
Răspunsul lui Ioan: Să ne apropiem ca nişte răniţi, nu ca nişte biruitori; ca unii ce au mai degrabă trebuinţă de doctor. Şi Cel ce a vindecat pe cea care suferea de curgerea sângelui (Mt. 9, 22), ne va vindeca. Să iubim mult, ca să ni se spună şi nouă: „Vi se vor ierta multe păcate, pentru că aţi iubit mult” (Lc. 7, 47). De câte ori voieşti să te împărtăşeşti, zi: „Să nu-mi fie mie, Stăpâne, aceste sfinte Taine spre judecată sau spre osândă, ci spre sfinţirea sufletului şi a trupului”. Apoi apropie-te cu frică şi iubitorul de oameni Stăpân al nostru va face cu noi mila Sa. Amin.
212. (…) În ce priveşte Sfânta Împărtăşanie, deoarece vreau să mă împărtăşesc în fiecare zi, dacă-mi este spre povară să fac să urce la mine, păcătosul, Sfânta Împărtăşanie, nu trebuie să cobor eu ca să mă împărtăşesc? Dar atunci cum nu se pierde liniştirea sau starea de retragere? (…)
(…) Iar despre aducerea la tine a Sfintei Împărtăşanii, când aceasta nu e din dispreţuire, ci din boală, nu este spre osândă. Căci Căpetenia doctorilor vine El Însuşi la cei foarte obosiţi şi bolnavi, precum a venit Domnul nostru Iisus Hristos mai înainte la noi, care eram păcătoşi şi ne simţeam rău. Iartă-mă, Părinte, că, supunându-mă, am vorbit eu, nevrednicul. (…)
229. Întrebarea aceluiaşi către acelaşi mare Bătrân: Te rog, Părinte, iartă-mă pentru Domnul, că gândul hulei a pus stăpânire pe mine. Şi roagă-te pentru mine să mă îndrept.
(…) Şi nu mai cădea iarăşi în aceasta, „ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău” (In. 5, 19). Căci din învârtoşarea inimii ai venit la mânie şi de la mânie la reţinerea de la Sfânta Împărtăşanie. Şi, odată ce ai fost luat cu desăvârşire în stăpânire de pornirea aceasta, ai căzut în prăpastia hulei.
241. Întrebarea aceluiaşi către acelaşi mare Bătrân: Fiindcă Sfinţia ta mi-ai poruncit să liturghisesc, arată-mi, te rog, ce trebuie să gândesc sau să cuget stând lângă altar cu preotul şi împărţind Sfânta Pâine şi dând Sf. Potir spre băutură sau ducând Sf. Împărtăşanie la cineva? Şi dacă trebuie să îmbrac un veşmânt rânduit anume pentru slujba Liturghiei sau să-mi acopăr trupul cu o haină până la călcâie?
Răspunsul lui Varsanufie: Frate, toate cele ce se fac simbolic au înţelesuri duhovniceşti şi tu le cugeţi trupeşte. Cel ce slujeşte ca diacon trebuie să fie ca heruvimii întreg ochi, întreg minte, cugetând şi privind la cele de sus, slăvindu-le cu frică şi cutremur. Căci poartă trupul şi sângele nemuritorului împărat. El ia şi chipul serafimilor prin cântarea doxologiei şi prin legănarea sfintelor lor aripi deasupra Tainelor ascunse, arătând prin aripi uşurarea cele pământeşti şi materiale şi strigând neîncetat cu mintea, în biserica omului lăuntric, cântarea de biruinţă închinată slavei de mare cuviinţă a Dumnezeului nostru: „Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot. Plin este cerul şi pământul de mărirea Lui”. De rostirea înfricoşătoare a acestei vestiri fuge diavolul tremurând de la sufletul robit şi sunt alungaţi demonii, lăsându-l liber de robia lor. Acesta vede acum că i-a răsărit lumina cea adevărată. Şi luând aminte vede măreaţa frumuseţe a Mielului nemuritor şi doreşte să se sature de trupul şi de sângele Lui. Şi atunci aude pe David strigând şi grăind cu glas mare: „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul” (Ps. 33, 9). Şi, sufletul apropiindu-se cu frică, se face părtaş al trupului şi al sângelui Lui şi gustul lor se face neşters în el, păzindu-l de toată patima.
Acestea cugetă-le, fie că stai în faţa Sfintelor, fie că le împarţi şi le dai de băut, fie că duci sf. Împărtăşanie la cineva, fie că aduni Sfintele, fie că împlineşti simplu toată slujirea la altar.
Cât despre veşmânt, agoniseşte-ţi hlamida duhovnicească, care face plăcere lui Dumnezeu. Iar haina până la călcâie înseamnă omorârea mădularelor. Căci spune-mi, frate, dacă omul poartă o porfiră întreagă de mătase şi e desfrânat, îl curăţeşte veşmântul de curvie sau de alte patimi? Deci ce vor face cei vrednici de Sfintele Taine, dar lipsiţi de veşminte? O singură haină ne-a poruncit Domnul să purtăm: pe cea a virtuţilor. Fie ca Domnul să ne învrednicească de aceasta pe noi toţi în veci. Amin.
463. Întrebare: Un iubitor de Hristos l-a întrebat pe acelaşi Bătrân de trebuie să discute mult despre Sfintele Taine? Şi dacă, apropiindu-se de ele cel păcătos, e osândit ca nevrednic?
Răspuns: Apropiindu-te de Sfintele Taine, ia aminte, primind Trupul şi Sângele lui Hristos, să le ţii fără nici o îndoială ca adevărate. Iar despre cum săvârşesc ele – nu te preocupa. Crede Celui ce a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu şi sângele Meu” şi că acestea ni le-a dat spre iertarea păcatelor. Cel ce crede astfel nădăjduim că nu se osândeşte. Iar cel ce nu crede a şi fost osândit (In. 3, 18). Deci nu te împiedica de la apropiere, socotindu-te pe tine păcătos, ci crede că păcătosul ce se apropie de Mântuitorul se învredniceşte de iertarea păcatelor, precum vedem din Scriptură că cei ce se apropiau de El cu credinţă auzeau glasul lui Dumnezeu ce le spunea: „Iartă-ţi-se ţie păcatele cele multe” (Lc. 7, 47-48). Cel ce ar fi fost vrednic să se apropie de El n-ar fi avut păcat. Dar, fiindcă era păcătos şi datornic, a primit iertarea datoriilor. Ascultă, însă, şi pe Domnul Care zice: „N-am venit să mântuiesc pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mt. 9, 13); şi iarăşi: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31). Socoteşte-te, deci, pe tine păcătos şi bolnav şi apropie-te de Cel ce poate mântui pe cel pierdut (Lc. 19,10).
464. A aceluiaşi despre acelaşi: Stăpâne, cum a îngăduit Mântuitorul Hristos lui Iuda vânzătorul să se împărtăşească de Cina cea de taină? Căci Sf. Ioan Gură de Aur în tâlcuirea Evangheliei de la Matei zice: „Cel nevrednic trebuie oprit de la masa înfricoşătoare a Tainei” (P.G. 58, 743). Iar Sf. Pavel declară pe unul ca acesta supus judecăţii (I Cor. 11, 27-28).Prin acesta nu-l lasă pe cel conştient de păcatele sale să îndrăznească să se apropie de înfricoşătoarea Taină şi să se împărtăşească de viaţa izvorâtoare din ea. Deci ce trebuie să fac? Căci mult mă tulbură acest lucru pe mine, păcătosul.
Răspuns: Pentru a arăta marea Lui iubire de oameni şi că rabdă pe om până la cea din urmă răsuflare a lui, ca să se pocăiască şi să fie viu, Dumnezeu a spălat şi picioarele lui Iuda şi l-a lăsat să se împărtăşească de Tainele Sale, ca să-i ia orice apărare lui şi celor ce spun mereu că, dacă l-ar fi lăsat să se bucure de acestea, nu s-ar fi pierdut. Deci s-a osândit el însuşi şi s-a împlinit cuvântul Apostolului: „Iar dacă necredinciosul vrea să se despartă, să se despartă” (I Cor. 7, 15), cuvânt care îi priveşte şi pe păcătoşi, şi pe cei ce nu se pocăiesc. Iar dacă Sf. Ioan îi opreşte, o face pentru învăţătură şi certare, punându-le în vedere judecata şi chinul veşnic. Căci n-a spus că îi respinge cu forţa, nici că-i taie de la Biserică. Pentru că nici Iisus n-a făcut aceasta cu Iuda. Iar dacă ei rămân în păcate şi se apropie cu neruşinare, se osândesc ei înşişi, despărţindu-se de slava lui Dumnezeu.
Dar pe păcătoşii ce se apropie de Sf. Taine ca răniţi şi ca unii ce cer milă, pe aceştia îi tămăduieşte Domnul şi-i învredniceşte de Tainele Lui. Căci a spus: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Lc. 5, 32). Şi iarăşi: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31). Dar spun iarăşi ceea ce a spus Sf. Ioan, că prin împiedicarea celor păcătoşi de la Sf. Taine el le vestea lor osânda. Căci „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie judecată sieşi mănâncă şi bea” (I Cor. 11, 29). Şi unul ca acesta este aruncat în afara Bisericii lui Dumnezeu. Căci el n-a luat decât judecata. De aceea n-a spus să-i taie (de la Sf. Împărtăşanie), ca să-i lase să-şi dea ei înşişi hotărârea. Pe de altă parte, nimenea nu trebuie să spună că e vrednic de Sf. Împărtăşanie, ci: „Sunt nevrednic şi cred că mă voi sfinţi împărtăşindu-mă”. Şi va fi lui aceasta după credinţa lui prin Domnul nostru Iisus Hristos. Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
570 bis. Ava (Serid) a spus de acelaşi Bătrân (Ioan) că nu l-a văzut niciodată zâmbind sau tulburându-se; nici primind Sfânta Împărtăşanie fără lacrimi după ce zicea: „Doamne, nu spre judecată să-mi fie Sfintele acestea”.
821. Întrebare: S-a dat o poruncă împărătească care opreşte pe păgâni să-şi mai ţină rânduielile lor. La fel şi pe schismatici. Şi unii dintre ei au venit după Sf. Paşti să se boteze, alţii să se împărtăşească. Oare trebuie să-i primim? Şi când trebuie să-i învrednicim de Botez şi de Sf. Împărtăşanie?
Răspuns: Pe cei ce voiesc să se boteze (să se lumineze), trebuie să-i primeşti. Şi trebuie să le dai Sfântul Botez în sfânta Patruzecime sau la Înălţarea Mântuitorului. Şi aşa vor avea toată săptămâna ca sărbătoare. Dar, dacă vreunul ar fi bănuit că face aceasta ca o simplă formă sau de frica poruncii, spune-i: „De vii din pricina poruncii, e păcat. Iar de vii cu frica lui Dumnezeu pentru viaţă, îţi vei câştiga două bunuri: cel al vieţii şi cel trupesc”. Acelaşi lucru trebuie spus şi celor ce voiesc să primească Comuniunea (Sf. Împărtăşanie) cu Biserica. Şi, de vor spune: „Venim pentru Dumnezeu”, primeşte-i îndată. Căci sunt creştini.
Până ieri/astăzi, nimeni nu a știut nimic ce s-a întâmplat cu vlădica Longhin și abia acum se cunoaște mai clar. Se știa că s-a mutat la spital de câteva zile, mai bine de o săptămână, unde era îngrijit.
Cei mai mulți au știut că a căzut și s-a lovit. Chiar au existat mesaje în acest sens primite de la vlădica însuși. Alte persoane de aici spun că au știut că a fost lovit de cineva și că e cunoscută și persoana în cauză.
Cert este că, după cum a spus părinților în altar și în predică în ucraineană, a auzit bătând de trei ori în ușă și, când a deschis, a fost lovit de cineva cu un ciomag. Lovitura a fost atenuată pt că a nimerit și în tocul ușii. Respectivul a fugit și vlădica a închis ușa după ce s-a ridicat, s-a târât în pat și a strigat să fie ajutat. Toate acestea s-au întâmplat pe 22 ianuarie, în locuința sa, după care s-a mutat la spital.
Medicii au spus că a avut osul capului tare și nu s-a crăpat craniul, altfel totul ar fi fost fatal, o hemoragie extinsă.
Lucrurile acestea nu au fost spuse nimănui până acum și foarte puțini știau. A fost îngrijit pt hematoamele de la ochi, despre care s-a spus că sunt în urma unei căzături.
Revenim cu alte informații dacă vom avea și va fi cazul.
Adăugiri ulterioare: Am mai aflat că Vlădica îl știe pe cel ce l-a lovit. După cele întâmplate, e bine de știut cel puțin pentru viitor că e de încredere ca sursă oficială canalul Банченский Монастырь Mănăstirea Bănceni. Însuși Mitr. Longhin a tăinuit cele întâmplate pentru a evita panica în rândul copiilor și a celor din jurul lui. Abia cu o zi înainte de a sluji a arătat adevărul pentru că nu-l putea evita și trebuia știut, până la urmă. Toate acestea eu le văd justificate din prisma persecuției și presiunii psihice care sunt exercitate. Din afară nouă ne este muult mai ușor să percepem evenimentele decât din interior, pe propria piele. Nu mă erijez în purtător de cuvânt și nici nu pot reda deplin poziția Mănăstirii Bănceni și a vlădicăi Longhin, doar încerc să fiu cât mai obiectiv și fidel față de starea de lucruri pe care am văzut-o la fața locului sau o văd de acum încolo. În general, observ că nu există ascunzișuri care să fie ținute departe de ochii celorlalți din diferite interese, ci apar clarificări publice pe probleme care necesită astfel de limpeziri (cum a fost schimbarea din stăreție, spre exemplu). Poate multe din greutăți sunt trecute sub tăcere tocmai pentru a nu mai face caz de ele în fața lumii, ci sunt răbdate în fața lui Dumnezeu. De la BOR cred că nu trebuie sau nu e cazul să mai așteptăm nimic, ci doar să fim noi creștini buni laolaltă și în parte, niște țepușe în care să le fie greu să lovească apostații acestei lumi din interiorul sau exteriorul Bisericii. Nu cred că putem aștepta prea multe de la puternicii zilei.
După ce participarea ortodoxă la „octava de rugăciune pentru unitate” din ianuarie a cunoscut un regres interesant, anul acesta agenția Basilica nu doar că face articole despre cum s-au rugat ierarhii din București cu ereticii, dar oferă și explicații teologice. Această schimbare dă de gândit.
Rugăciunea ecumenistă de anul acesta de la biserica ortodoxă (Imagine Basilica)
Dacă în anii de după Sinodul din Creta nu au mai fost organizate la Patriarhie rugăciunile cu ereticii cu prezența Patriarhului și nu au existat relatări oficiale cel puțin de la București, anul acesta începe să bată un vânt al schimbării. Trei ierarhi au participat la rugăciuni organizate în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă și este oferită și o încercare de justificare teologică a acestei implicări de către pr. Viorel Ioniță. Probabil ne apropiem de unirea preconizată în 2025 cu catolicii sau a trebuit ca până acum să fie adormite conștiințele lovite de hotărârile trădătoare din Creta printr-o temperare a acțiunilor ecumeniste și, ușor-ușor, se revine la zelul anterior.
Explicațiile ecumeniste ale pr. Viorel Ioniță
În articolul Să înțelegem Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, pr. Viorel Ioniță, participant la Sinodul din Creta printre cei 6 consultanți oferă o istorie și o explicație a rugăciunilor în comun cu ereticii în cadrul octavei din ianuarie. E de la sine înțeles că acestea se vor a fi o justificare ortodoxă, deși nu este nicăieri vreo mențiune dacă sunt acceptabile sau nu aceste manifestări din punct de vedere canonic, doctrinar și liturgic.
Aflăm că începuturile provin de la inițiativele unor catolici și anglicani din 1857 și că prima dată această idee a avut-o în 1838 un „preot” catolic convertit de la anglicani. După ce a fost interzisă această acțiune de catolici, octava a fost lansată definitiv în 1908 de doi clerici anglicani care propuneau ca unitatea urmărită să se realizeze în jurul „Bisericii” Catolice. Din 1935 aceasta s-a lărgit pentru toate denominațiunile și nu mai are în centru pe papistași, ci o unitate a Bisericii „pe care o vrea Hristos, cum o vrea și când o vrea”.
Din 1948, de la înființare, CEB (Consliul Ecumenic al Bisericilor sau CMB – Consiliul Mondial al Bisericilor) a răspândit această practică în colaborare cu catolicii.
Ortodocșii au negociat modul lor de participare, formându-se o Comisie Specială la Tesalonic în 1998. Decizia finală a fost luată în 2002 și adoptată în 2003. În aceasta au fost atinse mai multe teme teologice foarte importante, una dintre ele fiind rugăciunile în comun.
Ce nu ne spune sau maschează pr. Ioniță este că această Comisie a fost constituită în urma ieșirii Bisericii Georgiei din CMB, urmată de cea Bulgară și de o intenție similară din partea sârbilor. În fața acestei crize, au fost discutate punctele sensibile pentru a împiedica acest exod și a liniști pe ortodocșii care-și făceau probleme de conștiință. Sârbii au revenit, chiar dacă nu este deloc acceptabil cadrul final care a fost convenit pentru mișcarea ecumenică în cadrul Consiliului.
Ecleziologia adoptată de această comisie este bazată pe „teoria ramurilor” sau pe ideea că Biserica este ruptă în interiorul ei și dezbinată și denominațiunile creștine ar trebui să refacă unitatea pierdută. Această concepție este contrară Crezului ortodox și confirmă justețea deciziei georgienilor și bulgarilor de a ieși din această mișcare.
Mai trebuie spus că este inacceptabilă rugăciunea în comun cu ereticii chiar și în termenii prezentați de pr. Viorel Ioniță, chiar dacă în realitate lucrurile nu stau așa nici teoretic, nici practic. Chiar dacă reprezentanții eterodocșilor nu s-ar ruga la slujbele ortodoxe, ci ar asista pur și simplu și dacă ortodocșii ar proceda la fel la cultul ereticilor, scopul acestei participări este unul inacceptabil, anume refacerea unității pierdute a Bisericii. Noi credem cu tărie că am păstrat această unitate tocmai prin condamnarea ereticilor, nu este pierdută, ci apărată cu greu de-a lungul istoriei creștine și negarea acestui fapt ar constitui apostazie și lepădare de comorile și de tradiția sfântă ortodoxă.
Prevederile Raportului final al Comisiei de la Tesalonic
Încă din documentul program alcătuit în mai 1998 era specificată necesitatea continuării participării la diferitele forme de activitate inter-creștină (pct. 6). Cu alte cuvinte, problemele dezbătute nu puteau fi soluționate decât în logica ecumenistă.
Deși chiar Sinodul din Creta face referire la această Comisie, cercetarea hotărârilor finale ne lasă siderați ce au putut să semneze ortodocșii ca baze ale participării pe mai departe în CMB. Este de menționat că printre semnatari se numără și doi români, Mitropolitul Nifon și Prof. Ioan Ică jr.
Așadar, în ce privește rugăciunea, Raportul recunoaște implicațiile eclesiologice și teologice, dar și de cult, care nasc probleme și ating sensibilitățile unora. Aceste disonanțe ar trebui trăite de participanți chiar cu durere că nu ne putem împărtăși împreună (Appendix A, 36).
Rugăciunea împreună cu ereticii, deși nu vine din partea unei „Biserici” unitare, ea totuși este mărturia credinței comune și a bizuirii pe Dumnezeu. Însuși Hristos este printre cei care se roagă astfel împreună, după cum a promis să fie în mijlocul a doi sau trei care se adună în numele Lui (Appendix A, 12).
Conținutul teologic al rugăciunilor ar putea neînțelegeri și probleme unora care au credințe diferite (Appendix A, 13), dar sunt oferite recomandări să fie evitate astfel de situații. Trebuie ales și făcut programul dinainte pentru a nu fi create animozități sau neplăceri. Foarte probabil ortodocșii nu vor organiza slujba în zilele în care sunt prăznuiți mari Sfinți precum Atanasie și Chiril ai Alexandriei, Marcu Eugenicul, Grigorie Teologul sau Maxim Mărturisitorul în timpul octavei din ianuarie pentru a nu-i leza pe participanții eterodocși.
Diferențierea între rugăciune confesională și interconfesională nu are nici o însemnătate pentru disciplina ortodoxă. Dacă prima ar însemna oficierea slujbei după tipicul unei Confesiuni, iar cealaltă prin combinarea tradițiilor a mai multor Confesiuni, tot rugăciuni în comun sunt. Iar aici trebuie avut în vedere două aspecte: Raportul nu scrie că ortodocșii sunt exceptați de la rugăciunile numite interconfesionale și nici că cele confesionale sunt făcute în prezența altor culte, dar fără participarea lor, ci dimpotrivă, că toți participanții sunt invitați să intre în duhul rugăciunii (Appendix A, 17).
Ca o cireașă pe tort, Raportul face referire la Liturghia comună de la Lima, deși nu o impune ca obligatorie.
Per ansamblu, sunt date recomandări să fie ocrotite sensibilitățile confesionale în cadrul rugăciunilor în comun, dar nu este dată o directivă clară și distinctă pentru ortodocși. Toată această discuție este doar o farsă prin care să fie păcălită vigilența noastră și vădește neseriozitatea mișcării ecumenice.
Nu trebuie uitat că ortodocșii au participat chiar de curând la Karlsruhe la rugăciuni așa-zise interconfesionale, după cum am scris atunci.
Au mai existat astfel de rugăciuni în țară, la Cluj, Timișoara, Caraș Severin, dar nu merită insistat asupra lor, ci doar atunci când situația o va cere.
Când va alege grâl să nu mai conviețuiască laolaltă cu neghina?
Update: Parcă tocmai pentru a confirma cele scrise la început, interviul cu Mitr. Nifon pe tema ecumenismului ține să sublinieze avântul patriarhal spre unitatea cu ereticii în dezbinare cu Dumnezeu. Probabil va continua și în restul anului.
Nota noastră: Acest material video al pr. Mihail Deliorga, mai ales când e pus în contextul altor poziționări ale sale, reprezintă o analiză corectă și necesară, care ar trebui să trezească și alte conștiințe. Punctează corect caracterul tâlhăresc al Sinodului și abaterile lui dogmatice, organizatorice și spirituale.
Nu atât întreruperea pomenirii ierarhilor este stringentă acum, cât înțelegerea și demascarea greșelilor. Aceasta ar duce la o reacție mai chibzuită și mai amplă împotriva ecumenismului și perspectivei generale trasate în Creta.
Este foarte bine că a fost punctată esența ereziei ecumeniste, care constă în concepția protestantă că Biserica este divizată în interior în mai multe „Biserici” care ar trebui să refacă unitatea primordială prin dialog și rugăciuni în comun. Definiția cea mai concisă a ecumenismului a fost dată deja de Sinodul ROCOR din 1983 și în jurul acesteia consider că ar trebui să graviteze toată lupta de apărare a Ortodoxiei de ecumenism și de răul provocat de Sinodul din Creta. Practic, trebuie condamnată „teoria ramurilor” cu toate variațiunile și implicațiile ei.
Din păcate, nu doar printre nepomenitori se găsește tendința de a duce lucrurile în extrem, ci și la mulți dintre cei care se opun lor. Caracteristicile acestei atitudini greșite ar fi argumentele insuficient probate, scoase din context și atacul la persoană. Totuși există și atitudini echilibrate, dar care merită să fie puse mai mult în valoare.
Predica pr. Tudor Ciocan contra nepomenirii
Deja de multă vreme părinți precum Tudor Ciocan și Dan Bădulescu, declarați ortodocși, anti-ecumeniști și anti-sistem, s-au angajat, îndeosebi pe canalul Calea spre mântuire, într-o criticare susținută a nepomenitorilor, nu a derapajelor acestora, ci a conceptului în sine. Eu personal nu am vrut să mă implic într-o dispută cu cele afirmate acolo mai ales pentru că atitudinea lor nu este una de deschidere spre dialog sau spre o polemică reală, ci de propagandă. Dar, duminica trecută, pr. Tudor Ciocan a rostit o predică preluată pe același canal Youtube în care atacă necinstit pe nepomenitori și principiile de bază ale întreruperii pomenirii. Merită o combatere care să depășească șablonul pe care vrea să-l impună și cadrajul greșit al ieșirii din Biserică.
Trecând peste cacofonia din titlul ales, importante sunt argumentele aduse și comparația cu Sf. Maxim Mărturisitorul. Ar putea fi identificate trei linii importante: 1. Sfântul nu a întrerupt pomenirea, ci „a rămas în Biserică”, 2. a fost un om cultivat teologic, nu ca cei de astăzi și 3. nu a avut interese politice ca „cei de acum”.
1. Părintele afirmă că Sf. Maxim s-a împotrivit ereziei monotelite din Biserică, fără să întrerupă pomenirea, fapt ce l-ar fi pus în afara ei. Însă Viețile Sfinților descriu o atitudine puțin diferită. Cuviosul, când a văzut că erezia este promovată în Constantinopol și în tot Răsăritul, s-a dus la Roma și mai întâi în Africa pentru că nu a suferit să stea alături de ereticii Patriarhi. Dacă am vrea să fim mai exacți și ne informăm din cartea Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu (editura Deisis), am vedea că nu este atât de ușor de identificat parcursul său, însă pot fi desprinse câteva aspecte categorice. El a fost potrivnic de la început monotelismului și a căutat să-și ducă viața în locuri în care nu domnea erezia, cum ar fi Africa și probabil Ierusalimul. Mai mult decât atât, a combătut în scris și oral rătăcirea și a depus un efort susținut de a convinge și pe alte persoane importante să condamne abaterile dogmatice. O colaborare strânsă a avut-o cu Sf. Sofronie, Patriarhul ales al Ierusalimului, cu care a pus în practică o dezbatere sinodală în Cipru, dar nereușind condamnarea, ci lucrurile au rămas neconcludente. Apoi, după moartea Sf. Sofronie, a determinat în Africa întrunirea a trei Sinoade unde a fost condamnat monotelismul și adepții lui. În final, a avut un rol determinant în convocarea, organizarea și hotărârea finală a Sinodului de la Roma (649), care a anatematizat atât eresul monotelit, cât și pe Patriarhii adepți ai lui în viață. Drept urmare, a fost aresta de puterea imperială potrivnică și condamnat la exil și tăierea mâinii drepte și a limbii.
Se poate afirma cu tărie că, deși Sf. Maxim nu a întrerupt pomenirea episcopilor eretici din vremea sa, a avut o atitudine tăioasă și combativă, similară cu oprirea comuniunii. Nicidecum nu putem spune că „a rămas în Biserică” în sensul că doar a criticat erezia de pe o poziție căldicică și atât, așteptând ca alții să rezolve situația. Dimpotrivă, chiar a evitat comuniunea cu ereticii vremii sale și a dus o activitate intensă de a fi condamnată rătăcirea și pentru a se întruni Sinoade în acest sens. Apoi a rămas consecvent pe poziția sa, chiar dacă asta a însemnat exil și chinuri trupești.
Dacă ar fi să comparăm vedem dacă e mai potrivită atitudinea nepomenitorilor sau a pr. Tudor cu cea a Sf. Maxim, categoric primii sunt mult mai aproape de el.
2. Este adevărat că Sf. Maxim a fost un om cultivat și un excelent teolog, însă este deplasat a trage concluzia că doar cei ca el trebuie să combată ereziile. Istoria Bisericii contrazice deschis această opinie. Au existat mulți oameni, clerici și mireni, care s-au opus ereziilor fără a avea o formare teologică deosebită. În plus, până și Sf. Maxim Mărturisitorul a fost sprijinit de mulți adepți care evident că nu se ridicau la nivelul său.
Bineînțeles că nu este de justificată nici impostura teologică, ci trebuie găsită calea plăcută lui Dumnezeu de a apăra adevărul de credință, fără a ne da înapoi și a spune că Hristos apără Biserica și noi nu avem nici o datorie, înghițind toate rătăcirile doar pentru a sta liniștiți „înăuntru” și a nu „ieși în afara Bisericii”.
3. Dacă ar mai fi tolerabil conținutul predicii până spre final pe considerentul că sunt criticate atitudinile extremiste ale unor nepomenitori, invocarea intereselor politice ale unora dintre ei din afara țării este deja un alt nivel al manipulării. Cel mai probabil se referă la Mitropolitul Longhin din Bănceni, din regiunea Cernăuți (Bucovina) din Ucraina. Este o aluzie care ar trebui să fie clară în mintea celor care ascultă la afilierea rusească a vlădicăi. Mai clar ideile acestea au tot fost promovate în media mainstream, cum ar fi în acest articol de acum un an din ziarul Adevărul. Ideea de bază constă în faptul că Mănăstirea Bănceni este stavropighie patriarhală a Moscovei, fapt ce ar transmite un mesaj clar al graniței de influență a Patriarhului Chiril. Însă, surpriză nu foarte mare și verificabilă, acest lucru nu este adevărat. Cum inspirat spunea un episcop din acea zonă, „Mănăstirea nu este nici măcar stavropighie a Kievului”, ci este încadrată în Mitropolia locală a Cernăuțiului. Ba chiar Mitropolitul Longhin îi apără atât pe românii din zonă, cât și credința curată.
Dar nu doar ziarul Adevărul și alte oficine din presă propagă astfel de manipulări, ci chiar și ierarhia noastră română face aceasta, cum e cazul Mitropolitului Teofan al Moldovei. Iar el putea verifica ușor acest lucru ascultând ce ierarh este pomenit la slujbele de la Bănceni. Dacă ar fi fost stavropighie (adică ar fi ținut direct de Patriarhul Chiril, nu de ierarhia locală), ar fi fost pomenit doar Patriarhul Moscovei. Dar el nici măcar nu e pomenit deloc deja de aproape 9 ani, ci Mitropolitul Onufrie al Ucrainei și Meletie al Cernăuțiului.
Așadar cel care urmează interese politice este tocmai pr. Tudor Ciocan, care preia conștient (sau nu) teze politice și manipulări pro-occidentale. Dar, mai bine spus, ține partea ierarhilor români, care sunt supărați pe Mitropolitul Longhin că i-a certat pentru trădările lor de credință și care-și ascund adevărata lor atitudine sub pretexte politice.
Pot spune că predica Pr. Tudor este fix în consonanță cu politica monotelită din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, când era interzisă orice discuție teologică pentru a nu se da prilejul afirmării dreptei credințe și a nu deranja pe ereticii din părțile eretice ale imperiului bizantin.
Manipularea teologică a subiectului ecumenismului semnat în Creta
Din predica pr. Tudor Ciocan nu răzbate nici o idee că ecumenismul ar fi o erezie care chinuie astăzi Biserica și a fost semnată în Creta (2016), ci doar că există unii care inventează greșeli și opresc pomenirea episcopului. Chiar dacă a dezvoltat subiectul acestei erezii în cadrul unor emisiuni pe canalul Calea spre mântuire, am să iau drept reper al liniei doctrinare pe pr. Dan Bădulescu, prezent și el la slujba unde a fost ținută predica discutată mai sus și colaborator al pr. Tudor.
Dintre afirmațiile pr. Dan despre Sinodul din Creta și nepomenitori, am ales o emisiune în care își expune poziția sa pe subiectul caracterului său eretic sau nu, din care decurg toate celelalte consecințe. Acum mai bine de jumătate de an a declarat într-o discuție intitulată Ortodoxie și corectitudine (mai ales începând cu min. 2:13:00) că textele din Creta au caracter politic, nu teologic, adică nu sunt dogmatice. Deci se dezice de ele, dar le consideră a fi nedăunătoare la nivel de credință. De aici decurge concluzia că nu este îndreptățită întreruperea pomenirii, de vreme ce credința nu este afectată.
Totuși caracterul dogmatic al deciziilor din Creta nu poate fi stabilit pur și simplu după ureche, ci după natura subiectelor abordate. Atâta vreme cât natura și unitatea Bisericii este un capitol care se regăsește în orice carte de Dogmatică respectabilă, nu poate fi negat caracterul lor teologic. Mai mult, chiar și Crezul sau Simbolul de credință ortodox are un alineat care se referă la caracteristicile Bisericii din care facem parte: „una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Nu insist aici asupra denaturărilor doctrinare pentru că le-am tratat mai pe larg în articolul Greșelile flagrante ale Sinodului din Creta.
Se poate observa că aceasta este cumva poziția oficială a BOR, că nu avem de-a face cu documente dogmatice, iar discuțiile ar trebui să fie la un nivel administrativ și conjunctural politic și ele pot fi supuse unor dezbateri în timp la un alt Sinod pan-ortodox. Iarăși este poziția monoteliților de pe vremea Sf. Maxim, când erau interzise discuțiile pentru pacea imperiului.
Extremele validează extreme
Deși cei doi părinți, pe care i-am ales pentru a ilustra atitudinea generalizată a clerului și credincioșilor de la noi, știu că există și atitudini echilibrate, ei aleg să reacționeze față de cei radicalizați și să generalizeze, să-i eticheteze pe toți la fel prin această grilă. Este evident, cel puțin pentru un ochi din afară, că în acest mod manipulează pe credincioși și le adorm conștiințele într-un mod delicat.
Deși am luat legătura în diferite feluri cu dânșii, nu sunt dispuși spre o dezbatere onestă, precum nici cei de la Calea spre mântuire, deși declară ritos că sunt echidistanți și nimeni nu are curaj să intre în dialog cu ei. Preferă să aibă audiență prin mimarea unei atitudini deschise. Iarăși este observată dispoziția oficială a Patriarhiei de a nega orice dezbatere și a trasa singuri linia dogmatică și bisericească ce trebuie urmată fără crâcnire.
Exemple pozitive de preoți mărturisitori
Pentru a nu rămâne cineva cu impresia că nu se poate face mai mult, e bine de știut că există și preoți mărturisitori care nu au întrerupt pomenirea. Am mai scris articole despre implicarea serioasă și cinstită pe tema ecumenismului semnat în Creta a Pr. Mihail Deliorga și a Pr. Dan Popovici. De la primul menționez ultimul articol despre pierderea cugetului ortodox, iar de la al doilea poate fi urmărită mai jos una din ultimele sale predici pe subiect:
Așadar se poate, un cuget autentic ortodox nu ezită să mărturisească dreapta credință, mai ales când este atacată. Nu se poate să existe duplicitate și manipulare în materie de credință.
