Închinarea la icoane când intrăm în biserică, pe cât este de banală, pe atât de mult o poate complica neștiința fiecăruia. E un subiect simplu, dar puțin abordat.
Nedumerirea prezentă „liturgică” nu ține de cadrul teologiei școlastice, deși pare că se mișcă într-acolo. Totuși produce o impresie nu prea plăcută să observi întipăririle multicolore ale buzelor unor doamne pe sfintele icoane sau, chiar mai rău, în timpul Sfintei Liturghii sau a sfintelor slujbe, să se perinde creștinii „închinători” și să sărute icoanele de la catapeteasma sfintei biserici tocmai în momentul când preotul slujitor tămâiază în fața lor sau, Doamne, miluiește!, citește Sfânta Evanghelie.
Este adevărat ca noi, masa credincioșilor, suntem necatehizați/neînvățați. Oricine se mișcă după cum îi place și, de multe ori, chiar din „evlavie” prisositoare, creăm probleme în plus sau aducem o încruntare celor care doresc să se roage și să se dăruiască în întregime Sfintei Liturghii.
Noi, credincioșii, nu ne perindăm prin sfânta biserică. Și mai ales când se săvârșește o slujbă sau Sfânta Liturghie. Ne închinăm cu respect (fără vociferări și înghionteli) la icoanele care există în pronaos (prima parte a bisericii), adică ne închinăm la icoanele de pe iconostase pe care le întâlnim când intrăm în biserică. Atenție! Nu sărutăm pe față pe Sfântul pictat. Niciodată! Totdeauna cu respect, sărutăm mâna sau piciorul Sfântului. Iar ordinea pe care trebuie și se cuvine să o urmăm este mai întâi icoana Domnului Iisus Hristos, apoi a Doamnei Născătoare de Dumnezeu și, în continuare, a Sfântului ocrotitor al bisericii și a Sfântului care este prăznuit în ziua în care mergem la sfânta biserică. Toate aceste icoane pe care le-am menționat, mereu și în toate sfintele biserici, se găsesc la început, în pronaos, adică le întâlnim abia ce intrăm în sfânta biserică.
Obiceiul de a se închina mirenii la icoanele de pe catepeteasmă, adică acolo unde se desparte în principal biserica sau soleea de sfântul altar, este greșit. Mirenii nu se închină la icoanele de pe catapeteasmă. Acest lucru îl face doar Episcopul care conduce slujba în timpul Utreniei și preoții care se pregătesc de slujbă (iau „vremea”) și spun ruhăciuni speciale la începutul slujbei Utreniei. De altfel, există icoane mai mici pe solee ca dubluri depline cu acelea ale catapetesmei, la care pot să se închine credincioșii, totuși niciodată în timpul sfintelor slujbe pentru că atunci se provoacă vânzoleală și este dată în spate coerența liturgică a masei credincioșilor. În alt caz, credincioșii pot să se închine și la icoanele de pe catapeteasmă, dar nu în timpul sfintelor slujbe.
Mai rog dragostea oricărui cititor, a cititoarelor: nu vă închinați prin sărutare cu buzele rujate la icoanele din biserică! Ține de respect pentru Sfânt/Sfântă, mai întâi, și apoi e chestiune de bun simț pentru oricine se închină la aceeași icoană după noi…!
Să ne gândim la sfințenia și calitatea specială a locului în care intrăm. Nu este întâmplător că Părinții noștri și multe exemple de sfinți bătrâni pe care sfânta noastră tradiție i-a moștenit intrau în sfânta biserică pășind pe vârfurile degetelor lor, temându-se nu cumva să tulbure chiar și cea mai mică zarvă a lor continuitatea liturgică binecuvântată și liniștită! Să-i imităm pe ei!
Autor: P. Licudis, teolog
Completarea noastră: Tipicul bisericesc prevede o rânduială simplă de închinare pentru monahii care trăiesc în mănăstiri de obște, care nu poate fi urmată întocmai de mireni. Însă îndrumările din articol sunt o aplicare pentru ei.
Mult mai folositor este ca cei care ajung în timpul Sfintei Liturghii să nu se mai închine la icoanele din fața, ba nici la cele din spate pentru a nu deranja slujba. Cel târziu până la căntarea fericirilor (antifonul 3) se pot lăsa pomelnice la preot la altar, dar nicidecum când se citește Evanghelia sau după cântarea heruvimică (vohodul mare). Cine ajunge mai târziu poate lăsa pomelnicele la pangar sau să înțeleagă să vină mai din timp sau să le dea la sfârșitul slujbei.
Un alt lucru important este a nu ieși din biserică, mai ales după Evanghelie și heruvic, când începe Liturghia credincioșilor. Acest lucru îl interzice și Pravila de la Govora pe baza canonului 9 apostolic.
Închinarea la icoane este un semn de respect și cinstire față de Dumnezeu când ne apropiem de El în biserică. Prin aceasta prima dată intrăm cum se cuvine în atmosfera slujbei, apoi participăm la rugăciunea din biserică.
Orice credincios care se roagă după practica Bisericii își dă seama, chiar și numai la nivel intuitiv, că nu este acceptabilă conslujirea sau chiar rugăciunea particulară în comun cu ereticii. Pocăința, trezvia, smerenia, credința și sinceritatea, care alcătuiesc duhul adevărat de rugăciune, sunt cu totul contrare ereziilor. Dacă până și risipirea gândurilor separă mintea și inima de Dumnezeu, cu atât mai mult acceptarea voită de a te ruga cu cei rătăciți. Identitatea noastră duhovnicească în fața Domnului nu permite nimic străin, care să întineze și să rupă legătura noastră vie cu El.
Linia ortodoxă pentru rugăciunile în comun
Există mai multe trepte de separare liturgică față de eretici. În primul rând, nu avem comuniune, adică nu ne împărtășim din aceleași Taine. În al doilea rând, nu participăm laolaltă la cultul din biserică și apoi nici în particular nu facem rugăciuni împreună.
Este evident că Euharistia nu poate fi dată ereticilor și nici să participe vreun ortodox la „Tainele” lor. Hristos este prezent tainic în Împărtășanie și credința dreaptă este o condiție indispensabilă pentru a o săvârși și a o primi. Nici măcar nu pot fi pomeniți la proscomidie; chiar dacă au existat Sfinți care au trecut peste această regulă, dar ele rămân excepții.
În plus, nici la ritualul Liturghiei sau la celelalte slujbe nu sunt primiți ereticii din cauza abaterilor de credință care le domină sufletul. Evident că nici noi nu putem merge la cultul lor în nici un caz. Este acceptabilă prezența ereticilor la slujbele ortodoxe atunci când manifestă interes față de credința dreaptă cam așa cum participau și cei nebotezați în vechime, catehumenii de odinioară.
În ce privește rugăciunea particulară, nici aici nu putem avea comuniune cu ereticii decât dacă aceștia manifestă întoarcere și interes real pentru Dumnezeul nostru.
Altceva este faptul că ne rugăm împreună cu unii ortodocși care nu au credință sau este foarte slabă. Putem purta sarcinile unii altora în rugăciune, cu osteneală. Aceasta ne trage în jos, dar nu reprezintă o trădare a lui Dumnezeu, a credinței noastre. De aceea, pentru o bună sporire și rânduială, Biserica a rânduit din începuturi ca nu toți păcătoșii să participe la Liturghie și nici să ne împărtășim oricum tocmai pentru a exista o ordine, nu un haos dăunător duhovnicește. Trebuie să-și cunoască fiecare locul și să poată avea parte de mediul cel mai favorabil pentru creștere duhovnicească. Astăzi, din păcate, nu mai sunt respectate și nici măcar cunoscute aceste reguli și există o străduință fără discernământ de a-i aduce pe oameni la biserică, fără chiar să fie pregătiți minimal pentru asta.
Desacralizarea prin rugăciunile ecumeniste
Din capul locului trebuie știut că rugăciunile în comun sunt promovate de ecumeniști pe baza doctrinelor protestante. Biserica este înțeleasă de ei ca fiind difuză, fără limite clare, stabilită arbitrar printr-o legătură „specială” personală a fiecăruia cu Dumnezeu. De aceea este disprețuită ierarhia, ba chiar și botezul și Euharistia sunt reduse la ritualuri simbolice și relativizate sau chiar ignorate. Doctrina reformei, care a justificat ruperea de catolici, vorbește de latura vizibilă și invizibilă a Bisericii, că ea se poate regăsi în suflete credincioase chiar și în ciuda lipsei unei legături văzute cu clerul sau restul credincioșilor. Din această concepție rezultă necesitatea descoperirii „unității vizibile”, a depășirii contradicțiilor dogmatice, care sunt văzute ca fiind certuri interne, frățești.
Așadar rugăciunea în comun este expresia convingerii că toți facem parte din aceeași Biserică. Nu ne împărtășim împreună pentru că există diferențe și separări confesionale, dar în esență este bine și necesar să manifestăm „unitatea de bază” dintre noi în Hristos.
Catolicii, din cauza slăbirii lor prin secularism, au pierdut nu doar credința vie ca legătură cu Dumnezeu, ci poporul s-a depărtat chiar și de tradițiile formale. Așa se face că, începând de la Conciliul II Vatican, prin efortul unor teologi moderni (Carl Rahner, Yves Congar și alții), au fost inventate tot felul de teorii ecleziologice care să justifice aderarea la mișcarea ecumenică. A fost combinată autoritatea absolută a papei cu recunoașterea „celorlalți creștini”. Pentru ei, catolicii constituie Biserica, dar și ceilalți sunt la periferie și primiți de Dumnezeu într-o oarecare măsură.
O reducție similară, dar de data aceasta a tradiției ortodoxe la teoriile protestante, s-a încercat prin formulele adoptate la Sinodul din Creta,care seamănă foarte mult cu cele catolice, deși păstrează ceva din specificul ortodox.
În concluzie, erezia ecumenistă este o învățătură de natură protestantă, ține de gândirea lor despre esența Bisericii și este incompatibilă cu dogmele drepte. Ereticii sunt, de fapt, niște potrivnici ai adevărului și ai Bisericii, nu apropiați ai ei; subminează, nu apără credința. Schimbarea aceasta de paradigmă, să ajungem să-i privim cu tot felul de concesii pe cei aflați în erezii și chiar să ne facem rugăciuni împreună cu ei, subminează total Ortodoxia și îi duce în amăgire pe credincioși.
Exemplul Sfinților
Interzicerea comuniunii în rugăciune cu ereticii este exprimată clar în canoane, a fost pusă în practică de nenumărați Sfinți și Mucenici/Martiri, mulți dintre ei uciși de catolicii unioniști, spre exemplu. Refuzul împărtășirii pentru a nu trăda credința a fost o caracteristică a Părinților din vremea apostolilor, a arianismului și până în zilele noastre, când există puzderie de secte.
Dar exemplul poate cel mai sugestiv este cel al Cuviosului Paisie Aghioritul, care s-a comportat astfel față de niște catolici probabil cu funcții la Vatican:
„La părintele Paisie Aghioritul, cunoscut ca având mare dragoste față de semeni, au venit un grup de preoți romano-catolici. Părintele i-a primit cu multă dragoste și le-a vorbit, împărtășindu-le harul său. Uimiți de harul și dragostea ce o emana, unul dinte preoți îi spune: „Haideți să ne rugăm împreună, să spunem rugăciunea Tatăl nostru!” La care părintele Paisie le răspunde: „Acest lucru nu se poate”. Atunci preoții catolici, mâhniți, l-au întrebat: „De ce nu se poate, părinte, să ne rugăm împreună, nu suntem și noi copiii lui Dumnezeu?”. Părintele le răspunde: „Da, sunteți copiii lui Dumnezeu, dar nu sunteți în casa părintească, sunteți afară din casă, rătăciți. Întoarceți-vă în casă și vom putea spune Tatăl nostru împreună.”
Miercuri, 18 mai 2022, s-a întrunit în ședință Biserica de Skopje cu numele «Biserica Ortodoxă Macedoneană – Arhiepiscopia de Ahrida» (BΟM-AH) sub Arhiepiscopul Ștefan.
Sinodul a acceptat comuniunea bisericească și noua pagină în relațiile ei cu Patriarhia Serbiei. Iar astăzi, 19 mai 2022, dimineață Patriarhul Serbiei și Arhiepiscopul de Ahrida au conslujit în biserica Sf. Sava din Belgrad ca un început și o nouă mișcare și o pornire a relațiilor celor două Biserici.
În același timp, Sinodul a mulțumit Fanarului pentru recunoașterea și acceptarea în „comuniune bisericească”, acceptând chemarea Patriarhiei Ecumenice pentru o conslujire în curând a Patr. Bartolomeu și Arhiep. Ștefan de Cincizecime sau Luni, de Sfântul Duh.
Reprezentantul „Bisericii Macedonene – Arhiepiscopia de Ahrida”, Episcopul Timotei de Debar, în declarațiile sale către presa din Skopje, a menționat că scopul BΟM-ΑH este autocealia, cerere care, înainte să ajungă la Fanar, trebuie mai întâi să fie cerută de Patriarhia Serbiei de la Patriarhia Ecumenică și apoi să treacă Fanarul la emiterea finală a tomosului.
Dar și-a exprimat optimismul că foarte curând toate Bisericile Ortodoxe vor accepta și vor recunoaște Arhiepiscopia de Ahrida cu scopul mai depărtat să revină pacea și unitatea în lumea ortodoxă.
Transmisiunea slujbei de intrare în comuniunii a celor două Biserici:
Continuă evoluțiile pe chestiunea Bisericii de Skopje după recunoașterea ei de către Patriarhia Ecumenică.
Președintele Macedoniei de Nord, Stevo Pentrofski, a trimis o scrisoare către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu prin care cere de la „Biserica Mamă” să purceadă la acordarea Tomosului de Autocefaliee Bisericii țării sale. Președintele de Skopje, recunoscând dreptul Fanarului de a emite un Tomos de Autocefalie Bisericilor care aparțin de jurisdicția ei canonică, menționează, printre altele: „Având în vedere dreptul istoric și canonic al Patriarhiei Ecumenice, împreună cu concetățenii mei de mărturisire ortodoxă, nădăjduim sincer și așteptăm soluționarea grabnică finală a statutului administrativ al Bisericii noastre prin acordarea unui Tomos de Autocefalie din partea Voastră”. Și adaugă: „În această perioadă critică, deciziile oportune ale Patriarhiei Ecumenice pot să influențeze determinant identitatea duhovnicească neamurilor de acum și viitoare și, prin aceasta, și atmosfera duhovnicească și socială a Republicii Populare Democrate a Macedoniei de Nord”. […]
Înaintea acceptării în comuniunea de către Constantinopol, a premers angajamentul scris al Arhiepiscopului Ștefan că exclude folosirea termenului „Macedonia” sau a altui derivat din titlul Bisericii de Skopje, care după schismă s-a autoproclamat „autocefală” cu titlul „Biserica Ortodoxă Macedoneană” (BΟM) și pe care nu a recunoscut-o nici una din celelalte Biserici Ortodoxe. Însăși BOM, abia în 2009, a adăugat la titlul deja existent expresia „Arhiepiscopia de Ahrida”.
Dar angajamentul scris al Arhiep. Ștefan către Fanar a fost înnoit, de data aceasta de autoritățile politice skopjanite, atât de Primul-Ministru al Macedoniei de N Oliver Spasofski, pe 13 ianuarie 2020, cât și de predecesorul său, dl. Zaef, după vizita amândurora la Patriarhia Ecumenică, cerând de la Bartolomeu să ofere autocefalie Bisericii țării sale.
Decizia finală rămâne la Fanar, după cum doar el are jurisdicția canonică și prerogativa să treacă la emiterea Tomosului de Autocefalie Bisericilor care aparțin de jurisdicția sa. O decizie pentru care Fanarul va trebui să ia în considerare mulți parametri, atât geo-politici, cât și bisericești pentru unitatea mai largă bisericească și pacea în regiune. […]
Paragraful esențial din scrisoarea Președintelui: „Având în vedere dreptul istoric și canonic al Patriarhiei Ecumenice, împreună cu concetățenii mei din confesiunea ortodoxă, nădăjduiesc sincer și aștept soluționarea grabnică și finală a statutului administrativ al Bisericii noastre prin acordarea Tomosului de autocefalie din partea Voastră. Completarea deplină a autocefaliei Bisericii noastre este interesul social de frunte pentru noi deoarece deschide posibilitatea pentru dezvoltarea nouă și ușurată a Arhiepiscopiei de Ahrida și pentru progresul și reconcilierea Macedoniei de Nord.”
Dacă Enciclica din 1902 a Patriarhiei Ecumenice marchează începutul oficial al ecumenismului în Ortodoxie, răspunsul Bisericii Române ar putea fi considerat normativ pentru relațiile cu ereticii. În plus, distanța dintre poziția de odinioară și cea de astăzi este evidentă. De aceea merită citit acest text vechi, de o simplitate care nu poate proveni decât din credința sinceră în Hristos.
Se dovedește a fi neîndoielnic faptul că scrisorile reciproce dintre Bisericile lui Dumnezeu, întăresc și cresc după Dumnezeu trupul Bisericii, legat laolaltă prin legături strânse și prin încheieturi cu Capul ei nevăzut, Care este Iisus Hristos. Fac aceasta prin aceea că păstrează unitatea dogmatică și canonică întemeiată pe învățătura Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, au drept bază credința neschimbată pe care ne-au lăsat-o dumnezeiescul nostru Învățător și sfinții Săi ucenici.
Atât din epistolele anterioare ale Sanctității Voastre, cât și din aceasta din urmă sub nr. 3636 din anul care s-a încheiat, Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale Române, a avut prilejul să se încredințeze încă o dată în plus de dragostea evanghelică, de relațiile consolidate de frățietate sinceră a membrilor Bisericii Domnului.
Deci fie binecuvântat Domnul Dumnezeu Atotțiitorul, pe Care-L mărim în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și de la Care cerem cu ardoare, în toată clipa, pentru sănătatea, pacea și îndelungarea zilelor tuturor celor desemnați sub Voi spre chivernisirea comorii sfinte a învățăturii și credinței creștine și pe Care iarăși Îl rugăm acum cu evlavie să vă păzească pe Sanctitatea Voastră și tot Sfântul Sinod al Marii Biserici cu tărie îndestulătoare ca să lucreze cele ce sunt rânduite de Domnul spre slava Bisericii Sale, astfel încât să vadă cu bucurie vie roadele lucrării sale apostolice, să mărească pe Domnul din ceruri și să cânte în acord cu puterile nevăzute împreună cu noi toți: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”.
În această ocupație duhovnicească aflându-se Sfânta Biserică Ortodoxă autocefală Română, a părut Duhului Sfânt și Sfântului Sinod, în privința chestiunilor la care cereți Sanctitatea Voastră opinia lui, să se refere imediat la dumnezeieștile Scripturi și la sfânta tradiție a Bisericii ca la izvorul pururea nesecat și curat pentru a găsi acolo ceea ce se cuvinte să credem și să mărturisim nu numai la punctele și chestiunile cele mai de esență, ci și la cele care vin în al doilea rând decât celelalte, fiind legate totuși cu primele prin legătură nedezlegată, care constituie ființa învățăturii noastre și, după ele, sub inspirația Sfântului Duh, Care precede în mod nevăzut deciziile ierarhilor Bisericii, în unanimitatea ei, Sfântul Sinod, fiind atașat cu smerenie și supunere de Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos,cere ca sfânta învățătură pe care ne-a dat-o nouă El, să fie păzită neîntinată, nealterată, neschimbată și mereu indicatoare a compoziției ei dumnezeiești originale, fiind totodată cu atenție ca să păzească după același mod neclintită învățătura Sfintei Biserici Ortodoxe pe care Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți au stabilit-o la Sinoadele Ecumenice.
Aceasta și nu alta fiind învățătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit, cu ajutorul lui Dumnezeu și sub călăuzirea continuă a Sfântului Duh, se propovăduiește neîntrerupt și cu fierbințeală în toată Biserica lui Dumnezeu și, prin urmare, și în cea mai mică soră, Biserica Ortodoxă autocefală Română, ai cărei ierarhi, plini fiind de râvnă, o înmulțesc și o întăresc și prin ea luminează prin povețe pe cei care acum merg pe lângă cale, adevăr și viață ca să revină la această cale sfântă și dumnezeiască.
Mulțimea eterodocșilor, care ajung să fie primiți în sânul Bisericii noastre Ortodoxe prin hotărârile și slujbele reglementate de Biserică, sunt dovada bine-grăitoare că trupul Bisericii crește și se întărește numai pe temelia pusă, care este Iisus Hristos.
Aceasta este o dovadă că, deși multe și mari sunt vicisitudinile cu care se luptă Biserica Domnului provin de la duhul necredincios al acestui veac, care suflă pretutindeni, totuși Biserica nu suferă nici o vătămare cu privire la situația ei de astăzi. Nu poate să facă cândva întâmpinări palpabile, nu mai puțin, puțin câte puțin Biserica Domnului crește și va crește și se va întări mereu mai mult pentru că a fost așezată puternic de Întemeietorul ei dumnezeiesc, Care, în dumnezeiască Lui atotcunoaștere, străbătând veacurile viitoare, a spus că „nici porțile iadului nu o vor doborî”.
Deci unde este Păstorul adevărat, acolo este și va fi și turma Lui; și unde este Capul, acolo și nu altundeva va fi și trupul. Dar, iarăși, dacă, din cauza unei situații triste, unele din oile acestea cuvântătoare au fugit de Păstor și s-au dus aiurea, acestora, când vor flămânzi cu siguranță, li se va cere să se întoarcă la Păstorul lor, Singurul Care poate să le aducă la pășunea sufletească cea adevărată și bogată.
Este imposibil să rămână cineva afară de dreptarul adevărat care reglează mintea și simțurile spre viețuirea firească în împărăția lui Dumnezeu.
Puterea libertății și a harului, în care ne-a înfipt Stăpânul nostru dumnezeiesc, care a fost lăsată Bisericii Lui spre chivernisire, este chivernisită numai de Biserica ce păzește neîntinate credința și mărturisirea, fără creșteri și fără adaosuri meșteșugite. Și Biserica aceasta este Biserica de Răsărit.
Relațiile sociale, istorice și politice ale țărilor în care este înălțat în mod drept numele lui Dumnezeu demonstrează – pe parcursul lor firesc – că acelea pe care noi, cu mila lui Dumnezeu, le-am păzit și le păzim, din perspectiva învățăturii, răspund la învățătura liberă a Mântuitorului și a dumnezeieștilor Săi ucenici, prevăzând orice fel de nevoie a cetățenilor și le dizolvă prin legile statului și care sunt urmate în constituțiile lor: egalitatea, sfințenia și adevărul, recunosc că de la Dumnezeu au ieșit și chivernisesc prin bună-voința Lui sunt chivernisite în nevoile acestea vremelnice. Fără să uite să le lege pe acestea cu extinderile acelea veșnice: de fericirea deplină de care ne vom învrednici de la Domnul în ziua potrivită.
Cei care odinioară, dar și acum nu au ascultat glasul bunului Păstor ca să rămână în cereasca Lui turmă au pierdut și dreapta judecată a blândului Stăpân, și povățuirile Lui; și, de aceea, din perspectivă socială, istorică și politică, au multe nenorociri oriunde s-ar afla.
Cu toate acestea, Biserica Domnului, prin mii de glasuri care ies din gura sfinților slujitori ai sfântului altar, îi cheamă pe toți la unirea cu Sfânta Biserică sobornicească/catolică și apostolească. Îi cheamă și acum se îngrijește totuși să le spună că ea – Biserica – este păzitoarea neprihănită a învățăturii și orânduirii bisericești, lucruri care provin de la Domnul și noi le păzim cu grijă, îi primește pe toți care cu smerenie cu cuget modest și cu sinceritate fac mărturisire deplină a rătăcirilor lor în care au fost și au fost împresurați și a întunericului de care au fost înconjurați și cer cu o astfel de smerenie și bună-credință ca Domnul să-i cheme și pe ei la bucuria Lui cerească și, junghiind vițelul cel îngrășat, să mănânce și să se veselească împreună cu aceia care din veac au bine-plăcut Domnului, fiind înfipți tot timpul în clădirea Bisericii adevărate.
În general sunt cunoscute Sanctității Voastre și tuturor ierarhilor Bisericii Ortodoxe fazele prin care a trecut Biserica Domnului de când a fost luată în stăpânirea unui duh nesănătos, a început să crească și în final să se nască dezbinarea dintre Biserica de Răsărit și de Apus, dezbinare provocată de cea din urmă.
De asemenea, sunt cunoscute în general și fazele prin care a trecut biserica romano-catolică până ce a fost adusă în sânul ei dezbinarea în sec. al XVI-lea (protestantismul, n.n.) după care și una, și cealaltă din cele două vlăstare ale creștinismului și-au desemnat fiecare altă temelie, pe care au clădit și altă învățătură și altă orânduire bisericească diametral opusă față de Biserica Ortodoxă.
De atunci și până acum, extinderile lor au continuat să crească proporțional cu scopul pe care-l urmăresc și în special după scopul Bisericii Romano-Catolice – suveranitatea absolută și deplină a Bisericii Domnului, opusă evident atât celor pe care Însuși Domnul ne-a învățat și ne-a zis că între noi să nu ne numim domni și stăpâni, căci Unul este Domnul și Stăpânul nostru și Acesta este Iisus Hristos, cât și față de porunca Lui categorică: „dați înapoi Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”.
Deci, mânați atât de aprecierea înaltă a învățăturii și orânduirii noastre ortodoxe canonice, cât și de înțelegerea dreaptă a modului de administrare bisericească pe care le urmăm cu grijă din cele mai vechi timpuri ale existenței noastre creștine, Sfânta Biserică Ortodoxă Română crede că este imposibil să afle puncte de întâlnire și confluență sau diferite cu aceste Biserici eterodoxe, care puncte să poată să fie trecute cu vederea; pentru că, după cum spune Fericitul Augustin, „suntem datori să avem același respect pentru fiecare silabă a Sfintei Scripturi, după cum și pentru fiecare parte a dumnezeieștii Euharistii”; așa stând lucrurile, ducând mai departe raționamentul Fericitului Augustin, spunem că urmează să avem un astfel de respect pentru fiecare silabă a Bisericii Ortodoxe și pentru deciziile Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți, care au dogmatizat la acele șapte Sinoade Ecumenice, încât nu putem să avem nici un punct de întâlnire sau de confluență în afara acestui sfânt cerc, nici să primim că pot fi trecute cu vederea unele diferențe; pentru că nu există nimic neesențial în compoziția învățăturii Bisericii Ortodoxe, ci dimpotrivă totul este atât de sfânt, atât de desăvârșit, atât de prețuit și atât de mare, încât noi nu putem să lăsăm să se piardă fără să ne asumăm mare răspundere și să stăm decăzuți de dreptul de a constitui o parte din cetățenia Marelui Împărat.
Calea Sfintei Biserici Ortodoxe este foarte netedă și fără nici o împiedicare. Nu este nevoie să o facă cineva mai curată decât este.
Dacă vor să intre pe această cale cele două vlăstare ale creștinismului, noi le-am arătat cumva cu mult timp înainte calea și iarăși le-o arătăm. Totuși nu primim propuneri cât privește chipul intrării; pentru că unul singur este modul intrării pe Calea, Adevărul și Viața și acesta este credința sinceră, neîntinată și statornică, după cum am primit-o de la Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și dogmatizată de sfinții Săi ucenici la acele șapte Sinoade Ecumenice, atât în perspectiva învățăturii, cât și în perspectiva orânduirii canonice bisericești.
„Dorința sufletului meu și cererea mea către Dumnezeu, a zis dumnezeiescul Pavel, sunt ca Israel să se mântuiască”. Dorința noastră este aceasta, ca toți eterodocșii să vină în sânul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, singura care poate să le dea mântuirea.
Dar, dacă ei exprimă dorințe sub clauze după cum spuneți Sanctitatea Voastră, sub care este inacceptabilă înțelegerea și comuniunea dogmatică dorită, atunci, dezaprobând aceasta, nu ne rămâne altceva decât să mergem înainte și să ne sârguim și la aceasta cu aceeași râvnă și aceeași evlavie ca să păzim sfânta noastră învățătură ortodoxă și să o facem cunoscută – ca și până acum – celor ce însetează după dreptate și adevăr. Fiind cunoscut faptul că Dumnezeu este puternic să rânduiască astfel în sfaturile Sale neurmate și veșnice, ca, în locul fiilor îndreptățiți să aștepte moștenirea făgăduită, să intre alții prin dreapta credință la masa Mirelui ceresc și apoi, când toate sunt săvârșite spre slava Domnului, să deschidă și mintea și inima lor și cu smerenie să fie primiți în turma Marelui Păstor – după cum spune Însuși dumnezeiescul Apostol – împlinindu-se prin aceasta acelea pe care le-a poruncit Domnul pentru mântuirea noastră ca să fim sub un Singur Păstor, Care este Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
După cum din Sion va veni Mântuitorul și va întoarce necredința din casa lui Iacov, tot la fel din Sion, din Biserica Ortodoxă, Însuși Marele Păstor și dumnezeiescul Izbăvitor va întoarce la dreapta credință pe cei definiți și conturați de o credință și învățătură care nu este cea adevărată a lui Hristos și a ucenicilor Lui.
Cât privește a doua chestiune, la care face referire epistola Sanctității voastre, și despre creștinii romano-catolici care s-au depărtat de Biserica Romană și se numesc acum vechi-catolici, credem că unitatea lor cu Biserica Ortodoxă de Răsărit este la fel imposibilă dacă și ei pun înainte drept bază a unirii cu noi clauze și compromisuri, fiind cunoscut că, după cum s-a spus mai înainte, Biserica Ortodoxă nu are posibilitatea de nicăieri să fi făcut clauze și astfel de compromisuri și nici nu poate să le facă.
Credem cu adevărat că este imposibilă unirea acestora de vreme ce, după cum este cunoscut, din clipa depărtării lor de Biserica Romei, au introdus în comunitatea lor reforme dintre care unele sunt anularea spovedaniei și a posturilor, fac imposibilă orice apropiere.
Nu facem cuvânt mai departe și despre indecizia lor cu privire la care din Biserici vor să se alipească deoarece din vremea când au început să negocieze despre unire cu Biserica Ortodoxă, au făcut același lucru și cu acea anglicană. Și iarăși în sinoadele întrunite la Bonn în anii 1874 și 1875, precum și la Lucerne în 1892, au vrut să aibă cu ambele aceste Biserici «comuniune internațională» (intercommuniane), poziție pe care o reprezintă și teorie emisă la Berna, Elveția din anul 1893 și de atunci intitulată: «Teorie/contemplație internațională de teologie».
Biserica Ortodoxă, fără să recunoască teologii adaptate de la mărturisire la mărturisire, cunoaște o singură mărturisire. Aceasta, care cuprinde în ea adevărul dogmatic și moral, pe care și noi de la început o credem și o mărturisim și este crezută și mărturisită în toate Bisericile Domnului care țin laolaltă unitatea dogmatică și canonică.
Vechii catolici, constituind o comunitate mică, microscopică între Bisericile reformate și romano-catolice, se află sub influența lor. Când se vor schimba de sub influența aceasta și când vor cere cu statornicie să fie primiți în sânul Bisericii Ortodoxe, luând parte în toate la învățătura noastră, atât dogmatică, dar și canonică, vor vrea cu bucurie să fie primiți.
Cealaltă chestiune, asupra căreia cere Sanctitatea Voastră opinia noastră, este cea a calendarului.
Fără să ne referim la rezultatele oamenilor de știință, care au studiat chestiunea măsurării timpului, dintre care unii sunt familiarizați cu sistemul nostru calendaristic, iar alții sunt cu celălalt sistem, Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale a României consideră și cere să rămânem în cele în care ne găsim astăzi. Deoarece este imposibil să nu atingem dispozițiile canonice dacă vrem să ne gândim la o transformare sau reformare a calendarului iulian, cu care Biserica Ortodoxă trăiește de atâta timp sau chiar să nu simtă strâmtorare.
În afară de aceasta, nici cu degetul nu ni se permite să atingem deciziile învechite care constituie slava noastră bisericească.
Dumnezeu, Marele domn al veacurilor, vrea și din această perspectivă să definească voia Lui și să fie binecuvântat ce consideră El.
Totuși până acum nu a vorbit nici o dată prin aceia care au primit calendarul acesta în trecutul nostru străvechi bisericesc; dar, dacă va vrea iarăși altfel, vrea să ne lumineze cu siguranță prin Sfântul Duh ca să cunoaștem și în acest caz ce să vrem și ce să facem.
Unind mâinile la rugăciune cu smerenie către Marele Împărat, Preaînaltul nostru Stăpân, recunoaștem că mare a fost și este mila Lui asupra noastră din timpul când ne-a păzit și ne-a luminat cu harul Lui să stăm în sfânta Lui casă.
Fiind viguroasă cu putere credința noastră, neclintită și stabilă în dumnezeiasca Taină a mântuirii creștine, suntem ceea ce suntem cu harul lui Dumnezeu.
Dorind din suflet să fie tot omul în împărăția acestui har și lumini, binecuvântăm pe Domnul și Dumnezeu Atotțiitorul, Căruia ne închinăm și cu gura noastră Îl mărturisim Stăpân și Domn al veacurilor ca să apere cu brațul Său preaînalt tot sufletul creștinilor ortodocși, întărind asupra Bisericii, cu înțelepciunea Lui preaînaltă, pacea aceasta, pe care nu trebuie să o slăbim în nici un fel.
Lupta cea bună a credinței să ne luptăm și, având viața veșnică la care am fost chemați, facem mărturisirea cea bună înaintea multor martori.
Poruncind dumnezeiescul Pavel înaintea lui Dumnezeu, Care face vii pe toate, și înaintea lui Iisus Hristos, care a dat înaintea lui Ponțiu Pilat mărturia cea bună, să păstrăm nepătată și curată porunca până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, Împăratul celor ce împărățesc și Domnul celor ce domnesc, Singurul care are nemurire și locuiește în lumină neapropiată, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă, Căruia se cuvine cinstea și stăpânirea veșnică. Amin.
Rugând pe Acest Mare Împărat iarăși să păzească pe Sanctitatea Voastră și Sfântul Sinod al Marii Biserici în sănătate și bună dăruire spre tot lucrul bun, semnăm ai Sanctității Voastre foarte iubiți frați în Hristos și împreună-sluijtori.
†Iosif, Mitropolit Primat – † Partenie, Mitropolitul Moldovei și Sucevei – † Atanasie de Râmnic, noul Severin – † Gherasim al Romanului – † Dionisie al Buzăului – † Conon, episcop de Huși – † Gherasim al Argeșului, păstor al Dunării de Jos – † Valerian al Râmnicului – † Calistrat de Vurlați – † Meletie de Galați – † Calist I de Botoșani – † Sofronie al Craiovei – † Melchisedec de Pitești – † Ghenadie G. Bagheu
Astăzi, 17 mai 2022, Patriarhul Chiril al Moscovei și al tuturor rușilor, a programat o intervenție pentru restabilirea păcii în Ucraina. Vorbind de la altarul Consiliului Federal, a cerut să se facă imediat acțiuni pentru restabilirea vieții pașnice în centura operațiunii speciale militare.
„În ciuda faptului că ostilitățile încă nu s-au încheiat, este indispensabil să lucrăm pentru restabilirea vieții pașnice în Ucraina și Donbas. Sunt încredințat că rugăciunile noastre vor fi ascultate și va domni o pace mult așteptată și durabilă”, a accentuat Patriarhul Chiril.
De asemenea, Patriarhul a adăugat: „Nu am nici cea mai mică îndoială că Rusia va depune eforturile necesare pentru crearea acestei vieți pașnice în care principiul de bază va fi păstrarea unității dintre popoare, pe baza înțelegerii reciproce”.
Chiril a mai cerut de la ambele părți să respecte dreptul internațional al omului în regiunile unde există ostilități. „Încă și în împrejurările unor confruntări armate, omul trebuie să păzească demnitatea celuilalt și să se îngrijească de demnitatea oamenilor din jurul său” – a subliniat în alt punct Patriarhul Moscovei.
În final, Întâistătătorul Bisericii Rusiei a cerut ajutorul populației necombatante, respectarea celor capturați și răniți și evitarea pe cât posibil a vărsărilor de sânge.
Președintele Stevo Pentarovski l-a primit pe Arhiepiscopul Ștefan vineri, 13 mai 2022.
Dl. Pentarovskia a felicitat Patriarhia Ecumenică pentru recunoașterea care permite crearea unității duhovnicești cu lumea ortodoxă și a estimat că este un act de recunoaștere a continuității istorice cu vechea Arhiepiscopie de Ahrida.
Din partea sa, Arhiepiscopul Ștefan l-a informat pe Președintele Pentarovski despre următorii pași care sunt ceruți până la autocefalia Arhiepiscopiei de Ahrida.
Ierarhii Bisericii Ortodoxe Sârbe, adunați în Sinodul Ierarhiei la Sremski Karlovci, au hotărât să primească înapoi în comuniune Biserica Ortodoxă Macedoneană-Arhiepiscopia de Ohrida, schismatică anterior.
Potrivit declarației Bisericii Sârbe, ierarhii Bisericii Macedonene erau dispuși să accepte statutul lor canonic anterior de corp autonom în Patriarhia Sârbă și, astfel, li se oferă „o independență internă deplină”, dăruită inițial în 1959.
Această decizie fericită vine la doar o săptămână după ce Sinodul Patriarhiei de Constantinopol a hotărât să intre în comuniune cu Biserica Macedoneană. Doar câteva zile înainte de asta, se făcuse cunoscut faptul că delegația Bisericii Sârbe avusese o discuție foarte roditoare cu delegația Bisericii Macedonene. […]
În vreme ce Sinodul Constantinopolului a stipulat că Biserica Macedoneană trebuie să fie cunoscută drept Arhiepiscopia de Ohrida, Sinodul sârb al Ierarhiei declară că numele oficial va fi hotărât în „dialog direct frățesc cu Biserica Locală Greacă și alte Biserici Locale”. În plus, în timp ce Sinodul Constantinopolului stipulează că Biserica Macedoneană are jurisdicție doar în statul Macedonia de Nord, ierarhii sârbi declară că nu au nici o intenție să limiteze jurisdicția în diaspora. Biserica Macedoneană deja a întemeiat episcopii în America de Nord, Europa și Australia.
Pr. Nikolai Balașov, Șeful adjunct al Departamentului de Relații Externe bisericești al Bisericii Ruse a spus presei că Biserica Rusă întâmpină cu bunăvoință această decizie.
„După ce am primit actul Sfântului Sinod al Ierarhiei «Bisericii Ortodoxe Macedonene – Arhiepiscopia de Ohrida» prin care acceptă regimul general canonic recunoscut care i-a fost acordat în 1959 de către Sfântul Sinod al Ierarhiei al Bisericii Ortodoxe Sârbe, nădăjduiește că Biserica Ortodoxă Sârbă va soluționa regimul canonic care trebuie să fie urmat de o confirmare și acceptare panortodoxă a acestui regim, Sfântul Sinod al Ierarhiei a decis:
– Cu recunoștință față de Domnul și cu bucurie, Sinodul salută acceptarea regimului canonic general recunoscut, care este regimul unei autonomii puternice lărgite, adică o independență internă deplină, care i-a fost acordat în 1959;
– De vreme ce acest fapt a eliminate motivele întreruperii comuniunii liturgice și canonice care a fost provocată de către proclamarea unilateral a autocefaliei în 1967, este conferită o comuniune deplină liturgică și canonică:
– prin instaurarea unității și în condițiile tăriei rânduielii canonice pe întreg cuprinsul Bisericii Ortodoxe Sârbe, dialogul despre viitorul și regimul final al episcopilor din Macedonia de Nord este nu numai posibil, ci și oportun, legal și realist;
– la dialogul despre regimul canonic viitor și eventual final al lor, Biserica Ortodoxă Sârbă se va conduce numai și exclusiv de principiile, criteriile și normele canonice-ecleziologice, bisericești și pastorale, fără să fie interesată de datele «geopolitice», «bisericești-politice» și alte date sau de inițiative unilaterale și nu este supusă influenței sau constrângerii nimănui;
– și, în final, Sfântul Sinod al Ierarhiei nu intenționează să facă dependentă noua Biserică soră de clauze limitative cu privire la amploarea jurisdicției ei în patrie și în diasporă după soluționarea regimului ei, cu recomandarea ei să soluționeze chestiunea denumirii oficiale printr-un dialog frățesc cu Biserica Greacă și cu celelalte Biserici Ortodoxe Locale.”
Nota noastră: Nu este limpede, cel puțin deocamdată, care a fost rolul Patriarhiei Ecumenice în acest proces de stingere a schismei macedonene. Deși acum câteva zile Arhiepiscopul macedonean Ștefan vorbea președintelui țării de pașii spre autocefalie, acum sunt mulțumiți cu autonomie în cadrul Bisericii Sârbe. Este foarte probabil că dreptul de a avea diasporă a înclinat balanța spre condițiile oferite de sârbi, deși acesta este punctul sensibil de la care se spune că a pornit în trecut ruptura.
Schimbul de opinii între Bisericile autocefale inițiat de Patriarhia Ecumenică pe tema ecumenismului vădește nu doar reticența față de subiectul fals al unității creștine, dar și impunerea lui de către Fanar. Nu doar Enciclica din 1902 este importantă, ci și răspunsul celorlalte Biserici și concluzia ultimă forțată a Patriarhiei Ecumenice. Demn de laudă este răspunsul Bisericii Române, poate cel mai corect dintre toate.
Pentru traducerea textului m-am folosit și versiunea lui în engleză, pe lângă ediția oficială în grecește.
Ecumenismul caraghios cu oi neascultătoare (Imagine: Ecclesio)
Preafericiților și Preasfințiților Patriarhi ai Alexandriei și Ierusalimului și ai Preasfintelor Biserici autocefale surori în Hristos care sunt în Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia și Muntenegru.
În cinstitele scrisori irenice pe care ni le-au trimis ca răspuns Preasfințiții Întâistătători ai cinstitelor Biserici Ortodoxe autocefale la anunțul nostru despre alegerea noastră cu bună-voința lui Dumnezeu și ridicarea pe Tronul Ecumenic preasfânt, apostolic și patriarhal am văzut bucuroși legătura duhovnicească străveche și nesfărâmată, care se manifestă cu toată sârguința și cu deplină căldură, cuvintele de dragoste evanghelică exprimate cu foarte mare ardoare și rugăciunile fierbinți înălțate către Dumnezeu pentru această străveche Sfântă și Mare Biserică a lui Hristos, soră a lor foarte sârguincioasă în credință și dragoste.
Această înfățișare armonioasă ca într-un horă sfântă a fraților în Hristos care se roagă împreună, care a străpuns sufletul nostru, ne-a încălzit și mai tare spre o comuniune efectivă mai continuă și a trezit în noi nădejdi mai bune pentru o cultivare mai productivă a relațiilor reciproce dintre Bisericile de aceeași credință pentru o rodire cucernică mai strălucitoare și mai abundentă. Am primit și am strâns la piept ca fiind pline de intenții bune asigurările frățești pure ale Preasfintelor Biserici, între care este preasfânta soră care deține întâietatea printre Bisericile din statele ortodoxe, spunem despre Biserica Ortodoxă a toată Rusia, ne-a umplut de multă mângâiere când ne-a adresat și ne-a încredințat acestea: „Apelul vostru la pace și dragoste frățească și la comuniune vie reciprocă, adresat nouă și celorlalte Biserici autocefale, va găsi ecou și simpatie în inimile tuturor creștinilor ortodocși, care sunt dedicați sincer maicii lor, Biserica. Sfintele Biserici Locale ale lui Dumnezeu, despărțite prin istoria și diferențele de limbă și etnie, vor găsi unitatea lor în dragostea reciprocă, iar în comuniunea strânsă întreolaltă vor găsi curaj și extrag putere pentru propășirea în credință și cunoașterea lui Dumnezeu, resping metodele ostilității și propovăduiesc universalitatea Evangheliei.” – Acest duh de dragoste frățească și de unitate, care se revarsă din izvorul dumnezeiesc al Evangheliei, respiră viu prin cuvintele și înțelesurile asemănătoare din cinstitele scrisori ale tuturor celorlalte Biserici surori, transmițându-ne cu adevărat curaj și putere și ne oferă prilejuri binecuvântate, după obiceiul din vechime de bun augur al saluturilor de dragoste și frățietate, să cerem de fiecare dată și opinia lor experimentată pentru unele chestiuni asupra cărora studiul și judecata în comun ar putea fi considerate nimerite de către Biserici, dar totodată și completarea lucrurilor bune spre folosul comun al Bisericii întregi și a celor în parte, al căror cap este Hristos.
Așadar, întăriți de acest sprijin frățesc și având în minte îndemnul Apostolului Pavel către corinteni și către toți care au crezut în Hristos din toate veacurile: «Vă îndemn, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos să vorbiți toți același lucru și să nu fie între voi schisme, să fiți împliniți în același gând și în aceeași părere» , am socotit să propunem Sfântului Sinod din jurul vostru spre cercetare un studiu pe care noi l-am judecat a fi cuviincios și sfânt, vrednic de atenție și seriozitate, dacă se arată așa. Sfânta noastră mare Biserică a lui Hristos consideră oportun să ceară un schimb de opinii cu Preasfintele Patriarhii și cu Preasfințiții președinți ai Bisericilor autocefale asupra unor subiecte de esență și calitate religioasă, general vorbind, de mare însemnătate și importanță, a căror rezumat, pentru o expunere mai clară și o studiere mai facilă l-am făcut cunoscut fraților sinodali în Hristos preacinstiți și preadoriți care sunt în jurul nostru.
Așadar, după studiul și cercetarea făcute cu atenție, au fost de acord, având rezoluția unanimă sinodală a fraților sfinți arhierei foarte iubiți și preadoriți care sunt în jurul nostru în Duhul Sfânt, dar conformându-se și obiceiului care stăpânește în Biserica străveche, potrivit căruia episcopii care erau în fruntea Bisericii cu iubire de Dumnezeu își împărtășeau unii altora nedumeririle și soluționările acestora prin gramate/scrisori, luând aminte cu grijă și cu iubire frățească să caute o cugetare comună în cuvinte și fapte, purcedem la descrierea întrebărilor validate sinodal, fără să ridicăm chestiuni noi, ci punând înainte pe cele supuse studierii comune de ceva timp spre luminarea reciprocă a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale ale lui Dumnezeu. Acestea, având în tot cazul dispoziții asemănătoare pentru folosul comun, suntem încredințați, vor accepta cu plăcere și vor judeca să găsească oportun ciclul de comunicare duhovnicească spre cercetarea care se vădește nu numai în cursul lucrurilor, ci care este impusă și de chemarea cu care am fost chemați toți în Hristos, care, cu bună-voința și harul lui Dumnezeu, suntem rânduiți spre cârmuirea Sfintelor Lui Biserici pentru a lua seama de ele și a ne îngriji după datorie de mântuirea tuturor. Căci este o necesitate, într-adevăr, pentru cei rânduiți de sus spre chivernisirea duhovnicească a credincioșilor și un mare folos pentru pliroma creștină îngrijirea ca cel mai de preț capitol al dragostei să fie întărit ca să aducă mai multe roade după voia sfântă a Domnului. De aceea ne-am gândit ce pare venerabililor întâi-stătători ai Preasfintelor Biserici autocefale că ar trebui cercetat mai întâi, ce ar fi fost de folos să se facă, dar nu s-a făcut și ce este de cuviință și posibil să se facă de acum pentru întrunirea popoarelor ortodoxe în unitatea credinței și în dragostea și gândirea comună unii față de alții și ce trebuie făcut după acestea spre întărirea sfintei și ortodoxei noastre credințe și spre apărarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici împotriva duhului acestui veac, care se ridică împotrivă.
Lucru plăcut lui Dumnezeu și evanghelic mai este și faptul de a cerceta părerile Preasfintelor Biserici autocefale despre relațiile noastre din prezent și viitor cu cele două mari vlăstare ale creștinismului, adică Biserica Apuseană și a protestanților. Și este cunoscut că unirea lor și a tuturor celor ce cred în Hristos cu noi în credința ortodoxă constituie subiect de rugăciune și cerere constante în Biserica noastră și dorința bine-credincioasă și din inimă a oricărui creștin autentic care se ține de învățătura evanghelică a unității. Dar nu ignorăm totodată faptul că această dorință se lovește de persistența neclintită a acestor Biserici în doctrine pe care stând ca pe o bază solidificată cu trecerea timpului, par să nu fie deloc dispuși spre calea unității, lucruri care sunt arătate de adevărul evanghelic și istoric, sau manifestă ardoare, dar în termeni și pe baze pe care înțelegerea și comuniunea dogmatică dorită se dovedesc a fi inacceptabile pentru noi. De asemenea, este de prisos a spune pentru cei cunoscători că Biserica sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, cea întemeiată pe temelia Apostolilor și întărită de dumnezeieștii și purtătorii de Dumnezeu Părinți la Sinoadele Ecumenice, care are cap pe Însuși Arhipăstorul Hristos și care este stâlp și temelie a adevărului și trup al lui Hristos, potrivit Apostolului de Dumnezeu inspirat și urcat la cer, Biserica sfântă menționată este una în faptă prin identitatea credinței și prin similitudinea valorilor morale și a obiceiurilor la unison (sinodal) prin deciziile celor șapte Sinoade Ecumenice și este datoare să fie una, nu multe și diferite între ele în privința dogmelor și a normelor fundamentale de guvernare bisericească. Dar dacă, precum în orice lucru cu neputință la oameni, dar cu putință la Dumnezeu, încă nu se poate nădăjdui la unirea tuturor ca fiind posibilă cândva, când venirea dumnezeiescului har conlucrează și oamenii sunt îndreptați pe cărările dragostei și păcii evanghelice, prin urmare trebuie luată în considerare și avută preocuparea, pe cât este posibil, cum ar fi cu putință să netezim calea acum colțuroasă care duce la un astfel de final și să găsim puncte de întâlnire și de contact sau chiar și unele atitudini permise de a trece cu vederea până la finalizarea în timp a întregului fapt, prin care se va împlini spre bucuria și folosul comun cuvântul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre o turmă și un Păstor. De aceea, presupunând că va fi bine-primită preasfinților frați propunerea unei astfel de examinări, punem înainte cu curaj această întrebare frățească: dacă este judecată a fi oportună acum o sondare preliminară despre aceasta pentru a pregăti un teren neted pentru apropierea reciprocă prietenească și să se determine bazele, măsurile și mijloacele judecate drept cele mai bune de comun acord între membrii Bisericii noastre Ortodoxe generale.
În conexiune cu unitatea creștină sunt puse înainte și cele despre creștinii occidentali care s-au detașat nu demult de Biserica Romană, care și-au luat denumirea de vechi-catolici și spun că acceptă cele dogmatizate de Biserica nedespărțită de până aproape în secolul al IX-lea și rânduielile celor șapte Sfinte și cinstite Sinoade Ecumenice și se proclamă pe ei înșiși ca fiind deja în Biserica Ortodoxă generală și cer unirea și comuniunea cu ea ca pe un lucru rămas pentru o reglare formală. Și este lăudabil cu totul zelul fierbinte al acestor creștini iubitori de Dumnezeu pentru adevărul creștin și pentru dragostea evanghelică de care se arată că sunt plini în lupta lor bună. Sunt cunoscute lumii creștine decretele și actele conferințelor lor, precum și învățătura dogmatică și liturgică din cărțile lor reprezentative.
Dar încă nu prevalează în opinia noastră ceva clar și general despre mărturisirea lor de credință proferată, ci sunt judecate diferit cele despre aceasta de către bărbații noștri bisericești, fie care cunosc starea lor de aproape, fie care le-au studiat de departe. Unii dintre ei se pronunță despre această mărturisire că este încă departe în esență în punctele dogmatice de ortodoxia deplină, iar alții, dimpotrivă, o judecă drept neavând diferențe esențiale care împiedică unitatea credinței și comuniunea bisericească, numai cât nu conține acceptarea a toată învățătura și tradiția ortodoxă sănătoasă. Am socotit a fi bine să cerem opinia bine-credincioasă și iubitoare de frați a Preasfintelor Biserici de aceeași credință și despre această preocupare importantă, dacă li s-ar părea oportun și în ce mod ar da un sfat bun și acceptabil să fie facilitată realizarea dorinței de unire deplină cu noi a creștinilor despre care este vorba ca o pârgă de bun augur pentru unitatea nădăjduită și dorită a creștinătății mondiale.
Socotim că sunt vrednice de nu mai puțină atenție cele spuse și scrise deja de ceva timp despre calendarul comun, printre care îndeosebi sistemele propuse de reformare a calendarului iulian, care domnește în Biserica Ortodoxă, sau acceptarea celui gregorian, acela fiind mai defectuos științific, iar acesta mai precis, luând noi în calcul și mutarea pascaliei noastre bisericești ca o consecință necesară. Vedem că și în studiile pe acest subiect sunt împărțite opiniile care domnesc la ortodocșii noștri care au făcut investigații de specialitate. Unii dintre ei consideră că ceea ce ni s-a predat de demult este singurul lucru potrivit în Biserică pentru că este predanie patristică și ceva validat bisericește de la început/de sus și mai puțin necesară reformarea lui, ba chiar cred că trebuie mai degrabă evitată din motive pe care le detaliază. Alții se dovedesc apărători ai calendarului occidentalilor și ai introducerii lui la noi, punând înainte precizia măsurării timpului cât mai deplină cu putință sau chiar și folosirea nouă a unuia similar. Pledează pentru ei, după cum se pare, și cei din Biserica de Apus probabil în așteptarea foloaselor religioase admisibile după perspectiva lor proprie. Astfel, fiind intensificată dezbaterea în zilele noastre, sunt propuse cu perseverență de ambele părți susțineri felurite și vrednice de considerație, care se referă la știință și la religie în același timp, prin care în unele din țările ortodoxe se vădește o înclinație spre acceptarea opiniei despre schimbarea calendarului nostru sau o reformare a lui. Ni se pare util, de asemenea, pentru că această chestiune are o semnificație bisericească evidentă împreună cu forma științifică, să facă schimb Sfintele Biserici Ortodoxe între ele de comunicate aferente ca să se formeze în ele și despre acest subiect un cuget comun, o opinie și o decizie a Bisericii Ortodoxe generale, căreia i s-a pus deoparte atributul de a judeca și a găsirea, la nevoie, un mod de a combina pe cât posibil precizia științifică aferentă căutată cu păzirea dorită a limitelor bisericești consacrate.
Așadar Marea noastră Biserică a lui Hristos, judecând că acest schimb de percepții despre punctele expuse mai înainte este o manifestare palpabilă a comuniunii duhovnicești și practice și o păzire cuprinzătoare a unității în toate chestiunile comune cu cea mai mare eficacitate, nutrește nădejdi bune că grija frățească a ei și îndemnul care împinge la un final cuvios și evanghelic vor avea ecou de simpatie în inimile venerabililor frați în Hristos și va găsi o iubire de frați aprobatoare din partea lor pentru a comunica opinia fiecăruia dintre cei care conduc cu iubire de Dumnezeu Bisericile. Mai cugetăm că, dimpreună cu folosul comun nădăjduit din comunicările reciproce, se va da din nou lumii o mărturie despre puterea morală viguroasă care există în Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, al cărei izvor este adevărul care a fost transmis în mod neschimbat și al cărei reazem tare este unitatea nezdruncinată a Bisericilor Locale între ele. Cu astfel de speranțe și încredere, pe care le sprijinim pe râvna dumnezeiască pentru reputația și starea bună a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici din partea venerabililor întâistătători care le conduc și a Preasfintelor Sinoade, ne rugăm din străfundul inimii către Domnul să mântuiască și să acopere sub scutul Său tot ansamblul/pliroma credincioșilor ortodocși și să dăruiască viață fericită, sănătate și zile îndelungate Preafericirii și Preasfinției Voastre, care sunteți mult iubit și mult îndrăgit de noi.
12 iunie 1902
†Ioachim de Constantinopol
Ioachim de Efes Natanael de Prusa Alexandru de Neocesareea Vasile de Smirna Constantin de Hios Policarp de Varna Ioachim de Xanti Nicodim de Vodena Nichifor de Litița Tarasie de Heliupolis Ieronim de Kalliupoli
Răspunsul a venit din partea mai multor Biserici autocefale (Patriarhia de Ierusalim, Biserica Rusiei, Biserica Greciei, Biserica României, Biserica Serbiei, Biserica Muntenegrului), din care facem un rezumat pentru fiecare:
Patriarhia Ierusalimului (5 iunie 193): Consideră că nu este o necesitate dialogul cu creștinii occidentali și există la mijloc pericolul prozelitismului. Oricât s-ar strădui teologii eretici spre unire, s-ar ruga și ar visa-o, nu o vor atinge. Dar „este posibil ca Bisericile despărțite prin dogme și norme bisericești să petreacă în dragoste creștină și în respect reciproc și în apreciere una ață de alta până când va veni plinirea vremurilor și va răsări ziua dorită a unirii, în care toți se vor veseli și se vor bucura, doar că și acest fapt este pus la îndoială prozelitismul, această mare sminteală din creștinism”. Păstorii Bisericilor își doresc și se roagă să se unească Bisericile despărțite, dar nu se vor depărta de păzirea dogmelor și așezămintelor lor.
Pe lângă vechii catolici, și anglicanii prezintă interes de a avea un dialog cu ei. Însă trebuie știut că, la o examinare atentă, există diferențe mari care ne despart. Apropierea și chiar unirea cu ei sunt posibile, ba chiar necesare, iar acest lucru ar putea fi ușurat de formarea unor comisii de teologi din toate Bisericile Ortodoxe care să pună bazele corecte unei asemenea uniri. Aceștia ar putea redacta o mărturisire ortodoxă de credință mai desăvârșită și să emită o soluționare a problemei canonicității ierarhiei anglicanilor.
În ce privește calendarul, o reformare a lui ar fi spre vătămarea Ortodoxiei pentru că există un atac al prozelitismului catolic și protestant. Dacă popoarele apusene ar conștientiza sminteala prozelitismului și ar renunța la ea, atunci s-ar putea apela la un calendar mai precis. Totuși ar exista impedimentul să fie încălcat canonul apostolic care interzice sărbătorirea Paștelui „cu iudeii înainte de echinocțiul de primăvară”. Însă, dacă motivele morale care au impus această măsură ar fi nu ar mai fi în vigoare, atunci nu ar exista nici un impediment dogmatic să fie pus în rânduială calendarul cu măsurătorile științifice.
Biserica Rusiei (28 februarie 19003): În privința relațiilor cu cele două „vlăstare ale creștinismului”, se fac rugăciuni ca ei să vină la cunoștința adevărului și „să se întoarcă în sânul Sfintei Biserici sobornicești și apostolice la Păstorul lor unic”. Pe temeiul sincerității credinței lor în Sfânta Treime, este acceptat botezul lor și clericii latini sunt primiți în rangul lor, cinstind succesiunea apostolică a ierarhiei lor, ca și pe copți, armeni, nestorieni. Totuși grija mare nu este atât pentru înlesnirea unirii cu ei, cât mai ales pentru apărarea ortodocșilor de atacurile și momelile latinilor și protestanților. Cea mai afectată este aristocrația rusă. Prozelitismul față de ruși este visul de veacuri al papismului. Oricât de seducătoare ar fi cuvintele pașnice de unire, catolicii nu trebuie crezuți și nici trecute cu vederea toate eforturile și cheltuielile și ordinele pe care le folosesc pentru a subjuga credința rușilor. Pe de altă parte, protestanții au concepție foarte exterioară despre viața bisericească și urmăresc în tot chipul să slăbească credința ortodocșilor ruși în sfințenia Bisericii mai rău decât latinii. Anglicanii sunt dați ca exemplu diferit, fiind sinceri în raportarea lor, fără dușmănie, dar departe de dreapta credință. În plus, dorința lor de unire ar trebui împărtășită de toți, nu doar de o parte dintre ei (High Church). Vechii catolici au o râvnă bună pentru adevăr și există o cooperare cu ei, fiind înființată o comisie în Petrupolis. Dar o unire reală a fost contant amânată și noua generație a pierdut viața bisericească, este lumească și greu se pot stabili legături concrete. Aceștia trebuie convinși că doar Biserica Ortodoxă este depozitarul adevărului și, dacă vor să se mântuiască, trebuie să vină la ea.
Calendarul este studiat de o comisie specială din ordinul țarului, formată din specialiști din multe discipline, care nu au ajuns deocamdată la o concluzie. Introducerea calendarului nou doar la nivelul societății nu este socotită de bun augur pentru că ar trebui alcătuite calendare care să indice sărbătorile bisericești pe vechi, cum se întâmplă în Japonia. Mai mult, învățații ruși consideră că este mai practic calendarul iulian decât cel gregorian, ceea ce-i face rezervați și pe conducătorii bisericești față de schimbarea pascaliei și a tuturor sărbătorilor bisericești.
În final, este semnalat faptul că există alte comunități de creștini care sunt mai dispuși să vină la credința ortodoxă, cum sunt copții, nestorienii, copții ș.a.
Biserica Greciei (14 iulie 1903): Chestiunea unirii generale a Bisericilor este nepotrivită în circumstanțele prezentului de atunci pentru că au fost multe încercări care s-au lovit de impedimente de netrecut și au dus la mai mare tulburare decât pace. În ce privește pe cei autodenumiți vechi catolici, aceștia nu doar că au diferențe majore în dogme față de ortodocși, dar nici între ei nu au unitate și același cuget.
Adaptarea calendarului depinde mult de condițiile naționale și sociale. Este o chestiune care ține mai mult de astronomi, iar bisericește contează sărbătorile. Drept aceea, „dacă toate Bisericile Locale de Răsărit sunt convinse că împrejurările națiilor diferitelor Biserici Ortodoxe sunt potrivite pentru reformarea calendarului fără tulburarea conștiințelor religioase ale celor mai simpli, care nu pot să discearnă dogme și chestiunile liturgice de chestiunile astronomice, acestea pot să întreprindă reformarea calendarului de acum prin consens între ele și cu guvernul fiecăreia…”.
Biserica României: Biserica este datoare să păzească adevărul de credință, dar și toate învățăturile secundare. Ea îi povățuiește și pe cei rătăciți să revină la calea adevărată. Întoarcerea lor este dovada că Biserica crește și se întărește doar pe temelia pusă, care este Hristos. „Deci unde este Păstorul adevărat, acolo este și va fi și turma Lui; și unde este Capul, acolo și nu în altă parte va fi și trupul.” Cei care nu au ascultat glasul Păstorului să rămână în turma Lui au pierdut dreapta judecată a blândului Stăpân și au parte de multe nenorociri, dar Biserica îi cheamă înapoi, ea fiind păstrătoarea învățăturii adevărate. Este cunoscută istoria până la dezbinarea dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus, provocată de cea din urmă. La fel, sunt știute și fazele prin care a trecut „biserica romano-catolică” până ce s-au scindat protestanții și și-au pus fiecare o altă temelie, diferită de cea ortodoxă. De atunci fiecare din aceștia urmăresc să stăpânească Biserica Domnului (Ortodoxă). Drept urmare, noi nu putem să trecem cu vederea nici măcar o silabă din învățătura de credință, nici nu avem vreun punct de întâlnire cu ei. „Calea Sfintei Biserici Ortodoxe este foarte netedă și fără nici o împiedicare. Nu este nevoie să o facă cineva mai curată decât este.” Dacă vrea cineva să vină pe această cale, noi le-o arătăm, dar „nu primim propuneri cât privește modul de intrare, pentru că ea este credința sinceră” primită de la Domnul Iisus prin ucenicii Lui și dogmatizată în cele șapte Sinoade. Dacă eterodocșii pun condiții cum să fie primiți, atunci trebuie să ne apărăm credința, știind că Domnul este puternic să bage pe alții în împărăție în locul fiilor nevrednici de masa Mirelui ceresc și apoi să le deschidă și lor mintea și inima ca să fie primiți cu smerenie în turma Păstorului.
Vechii catolici nu pot fi primiți prin concesii, ci prin pocăință. Ei, după despărțirea de Biserica Romei, și-au introdus reforme inacceptabile, cum ar fi anularea spovedaniei și a posturilor. Au făcut și tot felul de acorduri cu anglicanii la Bonn în 1874 și 1875 și la Lucerne în 1892 și negociază credința. Ortodoxia nu recunoaște nici o mărturisire schimbătoare în afară de cea care conține adevărul ei dogmatic și moral.
Calendarul ar trebui să rămână neschimbat pentru că nu se poate să nu se aducă atingere rânduielilor canonice. Dacă Dumnezeu vrea altceva, ne luminează prin Sfântul Duh ce să vrem și ce să facem.
Biserica Serbiei (6 iunie 1903): Biserica Ortodoxă nu este răspunzătoare pentru împărțirea Bisericii întemeiată de Mântuitorul, ci este suficient să se îngrijească să oprească fenomenelor smintitoare. Unul este Izbăvitorul neamului omenesc și una este Biserica Lui, iar cei care au introdus dogma Filioque au deschis o fâșie mare spre tot mai multe rătăciri la mijlocul sec. al IX-lea și deplin în sec. al XI-lea. Pe vechii catolici care se întorc trebuie să-i primim cu o dragoste care să nu fie mai mare decât cea față de Domnul Iisus Hristos. Trebuie să păzim neatinse toate dogmele pe care le-am ținut până acum. Nu putem să le cerem să lepede toate obiceiurile lor bisericești care nu vatămă învățătura dreaptă, dar să fie primiți prin acceptul sinodal al tuturor Bisericilor autocefale.
Calendarul iulian și cel gregorian sunt deficitare și cel mai bun este cel propus de Maxim Terpkovici atât în ce privește calcularea anului, cât și pe partea religioasă.
Biserica Muntenegrului (23 aprilie 1902?): Ar trebui convocat un Sinod general al episcopilor ortodocși pentru o mai bună relație între ei, dar separările statale sunt o piedică de netrecut. Dar sunt folositoare aceste comunicări. Biserica Muntenegrului, împreună cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, se roagă pentru întoarcerea celor ce au fost cândva fii ai sfintei Biserici și oi duhovnicești și să ajungă la cunoașterea adevărului și să revină sub aripile Bisericii sobornicești. Este recunoscut botezul unora și al altora pe baza sincerității credinței lor, dar și succesiunea apostolică a latinilor. La fel procedează cu toți copții, armenii și nestorienii și care nu au pierdut succesiunea apostolică. În ciuda acestei dispoziții îngăduitoare, este nevoie mai ales de multă vigilență la atacurile latinilor și protestanților. Este știută din istorie dorința latinilor de a subjuga Ortodoxia chiar și în Serbia, Bosnia și Herțegovina prin înființarea de școli, misiuni și ordine monahale prozelitiste. Oricât de dulci ar fi cuvintele lor, trebuie avută mare grijă la vătămarea pe care o pot produce. La fel, și protestanții îi consideră idolatri și rătăciți pe ortodocși și produc pagubă prin învățăturile lor, de care trebuie ferită turma credincioșilor cu mare atenție. Cu totul altfel sunt anglicanii; drept urmare, trebuie manifestată deschidere față de ei și să li se arate dogmele păstrate curat doar în Biserica Ortodoxă. Vechilor catolici trebuie să li se arate că adevărul este doar în Biserica Ortodoxă ca ei, în căutarea lor îndreptată spre cele trei mari direcții creștine, să aleagă dreapta credință și să vină în turma cea adevărată.
În privința îndreptării calendarului, e un subiect dezbătut în toate țările ortodoxe și Mitropolitul Mihail al Serbiei a făcut deja o propunere Patriarhului Ecumenic. La fel, există și în Rusia o comisie pe această temă. Dar nu este ușor de ajuns la o concluzie finală acceptabilă pentru că este sensibilă schimbarea pascaliei și a praznicelor mișcătoare. Istoria arată că diferitele schimbări au provocat neplăceri. De aceea rămâne opinia că este mai bun calendarul iulian.
Răspunsul final al Patriarhiei Ecumenice (16 mai 1904): Mulțumiri pentru răspunsul Bisericilor autocefale din Ierusalim, Rusia, Grecia, România, Serbia, dar și Bisericii din Muntenegru. Alexandria, Antiohia și Ciprul nu au trimis o scrisoare de răspuns din cauza condițiilor vitrege.
Bisericile Ortodoxe se află sub asaltul unei ideologii lumești și se dorește fărâmițarea și dezbinarea lor și îndepărtarea lor de tradiția și canoanele apostolice. Acest duh străin amenință pacea Bisericii și este pământesc. Cum să nu fie drept să fie păstrate tradițiile ecumenice și patristice, puse pe temelia apostolică și păstrate cu sânge mucenicesc? Trebuie evitată orice abatere și să nu se apeleze la metode care distrug tradiția de veacuri.
Având în vedere dezbinările produse de erezii, este adevărat că trebuie multă vigilență în păzirea turmei ortodoxe, dar și rugăciune pentru unirea tuturor celor depărtați, gândindu-ne că ei cred în numele Domnului Iisus Hristos și nădăjduiesc să se mântuiască prin harul lui Dumnezeu. Nu ar păcătui cineva dacă vorbește cineva de apropierea creștinilor din Apus de Biserica Ortodoxă, în ciuda diferențelor de învățătură. Pentru a nu fi indiferenți față de eterodocși (vechii catolici), ci urmărind unirea bisericească, nu trebuie să-i nedreptățim, judecându-i după zvonuri; ar trebui să li se ceară o mărturisire clară oficială, emisă de episcopi și sinod. La fel trebuie tratați cu bună dispoziție și anglicanii.
Există diferențe de abordare față de botez și preoție în Bisericile Ortodoxe și trebuie curățat cugetul comun potrivit rânduielilor Bisericii Ecumenice. acest aspect ar trebui comunicat și studiat în răstimp de trei ani, apoi să se adune laolaltă teologi trimiși de Sfintele Biserici și să fie comunicată tuturor rezoluția.
În privința calendarului, avem predania de a prăznui Învierea în prima duminică după lună plină de după echinocțiul de primăvară. Dar calendarul sărbătorilor mișcătoare este bine să fie mai în acord cu anul tropic.
Se adâncește ruptura dintre Grecia și Rusia din pricina problemei ucrainene. După „schisma” diplomatică, acum este așteptată și cea bisericească, cu guvernul grec să treacă la expulzări în grup, la „propunerea” Patriarhului Bartolomeu, ale rușilor din Sfântul Munte, dar și ale monahilor „filoruși”, independent de naționalitate.
Temelia „a fost pregătită” de câteva săptămâni prin… bombardamentul scurgerilor în presa greacă, unde, nici mai mult nici mai puțin, Sfântul Munte este prezentat drept „viesparul spionilor lui Putin”.
Această impresie scenică este provocată de reproducerea acuzațiile pe seama Rusiei din partea mănăstirii care a fost caracterizată drept refugiul vechilor-calendariști „creștini-talibani”. Chiar și mai interesant a devenit scenariul din clipa în care hora „revelațiilor” a urmat-o și ziarul german Bild, care s-a mișcar pe aceeași lungime de undă de mai sus.
La toate acestea trebui să se adauge recunoașterea „Arhiepiscopiei de Ohrida”. Decizia lui Bartolomeu a provocat deja reacții mari într-o parte mare din Biserica Serbiei. Iar în Sfântul Munte, pe care este vorba să-l viziteze Patriarhul Ecumenic de pe 27 pe 29 mai, are destui monahi sârbi în diferite mănăstiri.
Expulzările
Deci, la nivelul „operațiunii-mătura” din Sfântul Munte, căreia, conform unor cercuri bisericești, i-a dat „undă verde” guvernul grec, în urma „cererii” lui Bartolomeu, este plănuiește să fie expulzați din Athos majoritatea monahilor ruși. Se apreciază că în mănăstirile rusești există în jur de două sute de călugări. Cei de origine rusă sunt socotiți la șaptezeci. Restul sunt ucraineni și de alte naționalități. Totuși expulzările din Sfântul Munte nu privesc numai persoanele de origine rusească, ci și toți care sunt caracterizați drept „filoruși”, indiferent de naționalitate.
„Cererea” lui Bartolomeu de începere a „operațiunii-mătura” în Athos, conform informațiilor, se pare că a fost depusă prim-ministrului grec pe parcursul vizitei sale în Turcia (13-14 martie 2022) cu scopul de a se întâlni cu Tagyip Erdogan.
Înlănțuirea faptelor
Atunci, cu prilejul războiului din Ucraina, Bartolomeu, adresându-se primului-ministru, i-a spus: „Întreaga noastră existență, gândurile și rugăciunile noastre sunt alături de frații noștri ucraineni”. A mulțumit primului-ministru pentru armamentul pe care l-a trimis Ucrainei.
De remarcat că Patriarhul Ecumenic a acordat autocefalie Bisericii Ucrainei, pe care Patriarhia Moscovei a caracterizat-o „schismatică”, în timp ce au fost provocate reacții serioase în sânul Ortodoxiei internaționale, dar și în interiorul Bisericii Grecești. Moscova a lăsat vădit să se înțeleagă că această mișcare a lui Bartolomeu s-a produs în urma înțelegerii cu factorul american.
Interesant este că puțin după întâlnirea Mitsotakis-Bartolomeu, o parte din presa rusească a menționat că se pune la cale un plan de îndepărtare a călugărilor ruși din Sfântul Munte. Au urmat scurgeri conform cărora este consolidat „postul de poliție” în Sf. Munte și de este avansată dintr-o secție într-o Direcție. Aceasta înseamnă practic o mare consolidare în personal. La fel, că însăși conducerea Ministerului Apărării din guvern va fi cea care va „fi polițistul” în Sf. Munte. În sfârșit, „puzzle-ul” se completează în ultimele săptămâni cu barajul publicațiilor din presa greacă și străină despre „infiltrarea” Rusiei în Sf. Munte.
Ruptură totală?
Mișcarea eventuală de îndepărtare a monahilor ruși din Sfântul Munte va însemna o fisură mai adâncă în relațiile Atena-Moscova. După cum se știe, guvernul grec a decis să „demonteze” în esență toată conducerea ambasadei rusești de la Atena, dar și „capetele” (diplomații nr. 1 și nr. 2) ai consulatului rusesc de la Tesalonic. Conform informațiilor, în competențele consulatului este și Sfântul Munte. Aceasta înseamnă că „decapitarea” consulatului, pe lângă altele, a avut scopul direct evident și prezența rusească în Sfântul Munte.
După expulzarea a 12 ruși cu identitate diplomatică, Ministerul de Externe al Rusiei a menționat că această decizie echivalează în esență cu ruperea relațiilor diplomatice greco-rusești.
Totuși este important că, deși expulzările au fost comunicate în prima săptămână din aprilie, Moscova, în afară că a trecut mai mult de o lună, nu a comunicat încă „contramăsuri”, adică expulzările ale diplomaților greci. Cu toate acestea, se așteaptă așa ceva, după cum estimează cercurile diplomatice.
Desigur, în mod normal, deciziile trebuie să le ia Ministerul de Externe, dat fiind că Sfântul Munte se găsește în competența sa. Pe de altă parte, bisericește, Sf. Munte se găsește în competența Patriarhului Bartolomeu.
antinews.gr
Nota noastră: Implicarea Bisericii, a monahismului și mai ales a Sfântului Munte în scandaluri politice chiar de către reprezentanții bisericești nu este un lucru bun și acceptabil. Articolul din Bild, la care se face referire în text, conține o serie de acuzații prost documentate, care cu greu pot sta în picioare. Sunt doar o însăilare de fapte și ipoteze și acuzații care ar constitui un dosar secret. Foarte greu de crezut, spre exemplu, insinuările egumenului „oficial” Bartolomeu al Mănăstirii Esfigmenu, pus de Patriarh, dar care locuiește în capitala Kareia, la adresa viețuitorilor efectivi ai M-rii Esfigmenu că ar fi ruși și pro-ruși pentru că ar fi afișate acolo steaguri ale Imperiului Rus. Monahii de acolo sunt zelotiști vechi-calendariști și țin de structurile schismatice grecești; nici măcar cu Biserica Rusă din Exil nu au avut legături trainice.
În tot cazul, ținând cont de acțiunile schismatice ale Constantinopolului și de linia sa ecumenist-eretică, se pare că se conturează o sciziune tragică și profundă bisericească între Fanar și Moscova, între greci și ruși pe motive etnice. Din păcate, la nivelul credinței acestea par să se traducă printr-o trădare a tradiției ortodoxe de către greci și o îmbarcare la bordul unei corăbii străine de Biserică, pe vasul progresului lumesc și în ascultare de interesele geo-politice americane și mondialiste.
În urma operațiunilor de război întreprinse de ruși în Ucraina, viața bisericească este și ea afectată profund. Sinodul Bisericii Ucrainene a abordat o serie de chestiuni arzătoare. Ea este la mijloc între oficialitățile locale care încearcă să o submineze și forțele ocupante, care provoacă distrugeri de vieți omenești. Se resimte nevoia unei călăuziri unitare și cât mai clare a credincioșilor care sunt asaltați cu probleme complexe generate de conflictul de pe teritoriul țării lor.
Ședința de lucru a Sfântului Sinod al BOUkr, este condusă de Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine. Foto: news.church.ua
Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a declarat că invazia militară a Rusiei zilnic ia viața fiilor și fiicelor Ucrainei.
Încă de la începutul ostilităților, Biserica Ortodoxă Ucraineană a condamnat agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei și a subliniat cu insistență că războiul este un mare păcat, se spune în comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adoptat în ședința din 12 mai 2022, transmite Departamentul pentru Informare și Educație al BOUkr.
Se notează că timp de aproape trei luni poporul ucrainean se apără cu înverșunare de atacul militar al Federației Ruse, care a invadat teritoriul statului nostru suveran și independent. „În fiecare zi, acest război crunt ia viețile fiilor și fiicelor Ucrainei. Flăcările războiului au străpuns inima fiecărui cetățean, mii de familii au simțit durerea arzătoare a acestei tragedii teribile. Peste cinci milioane și jumătate de ucraineni au fost forțați să devină refugiați”, se spune în comunicatul Sinodului.
BOUkr a cerut în repetate rânduri încetarea vărsării de sânge și rezolvarea conflictului cu ajutorul cuvântului, prin demararea procesului de negocieri. „Din păcate, încercările de negocieri pașnice nu au adus rezultatul dorit. Dimpotrivă, astăzi atacurile cu rachete și bombardamentele au acoperit aproape întregul teritoriu al Patriei noastre”, a constatat Sinodul.
Ucraina va suporta încercări dificile, va păstra statalitatea sa, în timp ce Biserica Ortodoxă Ucraineană sprijină și va continua să sprijine pe apărătorii Ucrainei și să ofere asistență caritabilă celor în nevoie.
Declarația Sinodului accentuează faptul că Biserica Ortodoxă Ucraineană împărtășește deplin durerea și suferința poporului ucrainean.
În plus, membrii Sfântului Sinod au remarcat că 14 din cele 53 de episcopii ale BOU sunt afectate de ostilități. Sunt mai mult de 3.000 de parohii și 62 de mănăstiri pe teritoriul acestor episcopii, unde 3.500 de clerici și aproape 2.000 de monahi și călugărițe continuă să slujească chiar și când își riscă viața.
Membrii Sinodului și-au exprimat îngrijorarea cu privire la incidența crescândă a incitării la ură și dușmănie la nivel religios în Ucraina. De exemplu, au fost depuse proiecte de lege anti-Biserică la Rada Supremă a Ucrainei; guvernanții locali din regiuni încearcă să excludă sau să restricționeze activitățile comunităților religioase din Biserica Ortodoxă Ucraineană; biserici ale BOU sunt acaparate cu încuviințarea tacită sau cu complicitatea deschisă a autorităților locale.
Membrii Sinodului au declarat că toate aceste fapte rezultă din politica eronată a președinției lui Poroșenko și din ideologia așa-numitei Biserici Ortodoxe a Ucrainei.
Sinodul a făcut apel la Președintele Ucrainei, Vladimir Zelensky, să intervină asupra situației, să oprească ura religioasă în societatea ucraineană și să ia măsuri împotriva acțiunilor ilegale împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
De asemenea, BOU a făcut apel oficial la Procurorul General al Ucrainei, Irina Venediktova, să investigheze acțiunile ilegale comise de autorități împotriva Bisericii.
S-a decis de către Sinod să convoace o adunare a episcopilor, preoților și mirenilor din Biserica Ortodoxă Ucraineană în viitorul apropiat … pentru a discuta chestiunile de viață bisericească ce au apărut în perioada războiului.
[…] În orice caz, este de o importanță fundamentală ca acest proces să aibă loc fără încălcarea ordinii stabilită de Biserică.
În același timp, membrii Sinodului au accentuat faptul că discuția nu ar trebui să conducă la depășire a sferei canonice și la noi diviziuni în Biserica lui Hristos.
Patriarhia Ecumenică a recurs zilele trecute la un gest la fel de controversat ca recunoașterea schismaticilor ucraineni de acum câțiva ani. De data aceasta, a intrat în comuniune cu structura bisericească a schismaticilor din Macedonia de Nord. Acest teritoriu ține canonic de Biserica Sârbă. De altfel, deja existau în ultimul timp tratative de împăcare între sârbi și macedoneni, fapt ce subliniază momentul total inoportun al intervenției fanariote. Totuși, fiind vorba de țări mult mai mici decât Ucraina și Rusia, impactul este la o scară mult redusă. Dar, pe fondul deja existent, atacul la adresa sârbilor nu face decât să sporească discordia în interiorul Bisericii.
Ne putem aștepta la aceleași evoluții ca în cazul ucrainenilor, adică la acordarea unei autocefalii restrânse, și la riposta Bisericii Sârbe prin ruperea comuniunii cu Fanarul. Se conturează un conflict etnic bisericesc între greci (Constantinopol, Grecia, Cipru, Alexandria) și slavi (Rusia și Serbia), provocat la vedere de cei dintâi. Pretențiile fanariote la un primat de putere în raport cu celelalte Biserici Locale sunt vizibile, precum și acțiunile sale în răspăr cu tradiția ortodoxă prin promovarea ecumenismului îndeosebi și a intereselor geo-politice americane. Deja Patriarhia Moscovei a dat un comunicat pe această poziționându-se de partea sârbilor, în dezacord față de Constantinopol.
Cu toate că recunoașterea schismaticilor ucraineni a stârnit suspiciuni că vor urma și alte acțiuni similare, Patriarhia Ecumenică a dat dezmințiri la vremea respectivă, însă acum nu s-a ținut de cuvânt. Există mai multe ipoteze ale unei astfel de acțiuni unilaterale, fără consultare inter-ortodoxă: 1. interesele geo-politice au dictat un atac asupra sârbilor, 2. Fanarul dorește să-și afirme tot mai răspicat supremația de tip papal pentru a dicta cursul întregii Ortodoxii, 3. impunerea unui trend nou de recunoaștere a structurilor rupte de Biserică pentru a ne obișnui cu astfel de acțiuni și a clătina ordinea statornicită. În orice caz, tulburările de ordine bisericească nu sunt decât de rău augur și ar trebui să apară o reacție mult mai fermă la adresa Constantinopolului, care devine tot mai mult un cal troian în trupul Ortodoxiei.
Declarațiile relevante de până acum pe această temă, care foarte probabil va evolua în următoarele zile, fiind așteptat răspunsul Bisericii Sârbe, sunt următoarele:
Patriarhul sârb Porfirie și „Mitropolitul” macedonean Ștefan (Foto: Orthochristian)
Sfântul Sinod, întrunit astăzi, marți, 9 mai 2022, sub președinția Sanctității sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, a cercetat pe larg subiectul bisericesc al Skopje și, validând apelul de ultimă instanță depus Bisericii Mame de către Biserica de acolo, precum și apelurile succesive ale guvernului Macedoniei de Nord, a decis următoarele:
1) Primește în comuniune euharistică ierarhia, clerul și poporul acestei Biserici de sub Arhiepiscopul Ștefan, tămăduind leziunea schismei și revărsând pe rana fraților noștri ortodocși de acolo „ulei și vin”. Pentru aceasta este emis și Actul Patriarhal și Sinodal.
2) Lasă pe seama Preasfintei Biserici a Serbiei reglarea temelor administrative dintre ea și Biserica Macedoniei de Nord, desigur în cadrul rânduielii canonice și al tradiției bisericești.
3) Recunoaște ca nume al acestei Biserici „de Ahrida” (înțelegându-se teritoriul jurisdicției ei numai în granițele stăpânirii statului Macedonia de Nord), după cum a pledat în scris către Patriarhia Ecumenică și Întâistătătorul ei, fiind exclus termenul „Macedoneană” și orice alt derivat al cuvântului „Macedonia”.
Patriarhia Ecumenică continuă să fie interesată de creșterea, progresul și buna stare a acestei entități bisericești de Ahrida, după cum a făcut-o de-a lungul veacurilor pentru toate Bisericile Ortodoxe Locale, ca „o casă de oaspeți a dragostei, izvorul bunei-credințe a neamului creștinilor ortodocși” (Pavel de Drama).
La Patriarhie, 9 mai 2022
Din partea Secretariatului General al Sfântului Sinod
Decizia Patriarhiei Ecumenice de a accepta drept canonică biserica de la Skopje a devenit subiect de prim rang în mass-media țării. Guvernul Macedoniei de Nord și-a exprimat satisfacția.
Biserica Ortodoxă Rusă recunoaște drepturile exclusive canonice ale Bisericii Ortodoxe Sârbe în Macedonia de Nord și pe tema Bisericii de Ohrida, pe care a recunoscut-o Patriarhia de Constantinopol, a declarat vice-președintele Secției de Relații Externe a Patriarhiei Moscovei, Protoiereul Igor Iakimțiuk.
Abordările Bisericii Sârbe «Poziția Bisericii Ortodoxe Ruse va lua în considerare întâi de toate abordările acestei probleme de către Biserica Sârbă, căreia continuăm să-i recunoaștem dreptul canonic exclusiv față de Macedonia de Nord», a declarat Igor Iakimțiuk portalului rusesc de știri RIA Novosti. […]
Pe 6 mai 2022, într-o predică, Episcopul Fotie de Zvornic-Tuzla (BOS) a spus că Biserica Sârbă și așa-numita Biserică Macedoneană au reluat dialogul după o lungă pauză, relatează religija.mk.
Întâlnirea s-a ținut în orașul Niš la începutul lui mai într-un format închis în prezența Patriarhului Porfirie.
[…] În mai 2019, Sinodul Sârb al Ierarhiei a decretat să reia negocierile pe rezoluția statutului BOM, deși astfel de negocieri nu s-au materializat niciodată.
Potrivit (reporterului bisericesc nord macedonean) Nikolovski, Patr. Porfirie a propus ținerea unor întâlniri la nivel primațial și sinodal, „ceea ce nu a fost caracteristic până acum”.
În răspunsul său, BOM nu a exclus posibilitatea unei întâlniri, dar, după cum remarcă jurnalistul, procesul cererii medierii Patriarhiei de Constantinopol deja a început, așa că BOM va aștepta ca o astfel de întâlnire să aibă loc prin medierea Constantinopolului.
Patriarhul Bartolomeu a scris și Patr. Porfirie despre o întâlnire la Istanbul, notează Nikolovski.
El a primit și o delegație mare din partea BOM în decembrie pentru a discuta procesul de autocefalie. Ierarhii BOM și-au exprimat în mod repetat încrederea că Patr. Bartholomeu le va acorda autocefalia.
De amintit că BOM s-a separat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anii 1960 (un proces care a durat din 1960 până pe 19 iulie 1967) și a fost considerată schismatică de lumea ortodoxă de atunci, deși, nu ca în cazul din Ucraina, unde Biserica Ortodoxă canonică este cea mai mare confesiune și schismaticii sunt împărțiți între ei, BOM unește majoritatea covârșitoare a populației Macedoniei de Nord.
Pe final de an 2017, BOM s-a adresat Bisericii Bulgare pentru a o ajuta să devină Biserică Ortodoxă canonică. Biserica Bulgară a fost de acord să ajute BOM, fapt care a supărat Biserica din Serbia și Grecia și, de asemenea, Patriarhia de Constantinopol, dar a clarificat faptul că nu va provoca o schismă în Biserică pe această chestiune.
După ce s-a adresat Bisericii Bulgare, BOM a apelat apoi la Patriarhia de Constantinopol.
Sfântul Sinod a acordat deosebită atenție evenimentelor în curs cu privire la comuniunea euharistică a Bisericii și poporului cu Bisericile Locale, precum și regimului de autocefalie.
De asemenea, Sfântul Sinod și-a exprimat mulțumiri din inimă Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pentru Actul Patriarhal și Sinodal de comuniune euharistică a ierarhiei, în care acceptarea se face cu denumirea bisericească care întărește ordinea bisericească de veacuri.
În final, Sfântul Sinod informează poporul că vor continua convorbirile cu Biserica Ortodoxă Sârbă până când va fi reglat regimul definitiv al Bisericii.
Schisma bisericească macedoneană, preliminarii: După cum se poate observa, există câteva nuanțe în ce privește situația bisericească a macedonenilor. Deși aparțin de sârbi canonic, există și sensibilități grecești la mijloc (denumirea de Macedonia fiind revendicată de ei pentru partea de Nord a Greciei), dar mai ales sunt angrenate ambițiile de întâietate ale Fanarului. Această primire în comuniune vine pe fondul unor negocieri concrete, care sunt forțate astfel să meargă mai departe în direcția dată de Constantinopol.
Conflictul din Macedonia de Nord este unul etnic la bază, între populația locală care dorește să se disocieze de statul și națiunea sârbă. A existat un proiect de acord la Nis în 2002, dar care nu s-a materializat. Atunci Biserica Sârbă a propus o autonomie lărgită, precum cea din Ucraina, dar neacceptată partea cealaltă. Odată cu intruziunea Constantinopolului în Kiev, s-a inflamat și problema aceasta, care comportă multe similitudini. Astfel a ajuns să fie implicat și Fanarul în chestiune.
Conform unui istoric al faptelor făcut de Mitropolitul Iovan, care ține de Biserica Sârbă, în anii ’60 macedonenii, care se simt diferiți de slavi, s-au revoltat și și-au format o structură bisericească separată. Dar aceste pretenții au apărut și s-au manifestat începând cu anul 1945, odată cu instalarea regimului comunist, când a fost întrunit un Sinod laic, la care nu a participat nici un episcop, dar au fost prezenți oameni politici și de alte religii, 300 în total. Comitetul de atunci a cerut clerului să nu mai pomenească la slujbe numele nici unui episcop, fapt care a transformat structura în una ne-episcopală, ne-canonică. Ulterior, pe 4 octombrie 1958 episcopul vicar Dositei a fost forțat de autorități să fie ales Arhiepiscop de Ohrida și Skopje și Mitropolit al Macedoniei. Anul următor, la presiunea regimului comunist, Sinodul Sârb a oficializat această situație cu opoziția doar a doi episcopi, Pavel, viitorul Patriarh, și Simon de Șabac și Valjevo. Astfel, este acordată autonomie Macedoniei. Scopul urmărit de autorități a fost înființarea de unități bisericești în diaspora pentru a controla pe cei de acolo, care erau opozanți ai regimului, deși acest fapt încălca regimul de autonomie, diferit de autocefalie.
Sinodul Sârb refuză să acorde autocefalie macedonenilor în 1967 la presiunea comuniștilor, drept urmare Consiliul mirenilor Bisericii din 19 iulie 1967 a decis să proclame autocefalia în prezența a doar patru episcopi din 34. Sesiunea extraordinară a Sinodului Sârb din 14 sept. același an a decretat Biserica din Macedonia schismatică. În decizia finală este specificat faptul, printre altele, că Arhiepiscopia de Ohrida nu a fost niciodată autocefală și nici Biserică națională a poporului macedonean. Pentru această divizare a Bisericii, tovarășul Tito, președintele Iugoslaviei de atunci, i-a acordat Mitropolitului Dositei o medalie cu panglică.
Din 1968 până în 1977 au existat doar discuții formale pentru depășirea schismei, mimate de comuniști. Abia în 1978 a avut loc o întâlnire a unor comisii din partea sârbilor și macedonenilor în Mănăstirea Sf. Prohor Pcinjski, la cererea celor din urmă. O a doua întâlnire a avut loc pe 17 și 19 septembrie 1979 în Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Kalișta, dar macedonenii nu au obținut autocefalia dorită, nici nu s-au pocăit de schisma provocată.
În 1981 a murit Arhiepiscopul Dositei și a fost ales în locul său Angelarios, dar împăcarea nu a intervenit.
Odată cu inițiativele Mitropolitului macedonean Iovan, care a cerut ajutorul Arhiepiscopului grec Hristodulos, s-a ajuns la noi negocieri, semnate într-un acord final de delegațiile prezente la Nis în 2002, dar abandonate ulterior de reprezentanții macedoneni la presiunile jurnaliștilor. Atunci Biserica Sârbă a trimis un apel individual episcopilor de a intra în comuniune cu ea, dar, deși au existat mai multe promisiuni, doar Episcopul Iovan a răspuns pozitiv. Fiind eliberat din funcție de „Sinodul” macedonean, a instituit o structură care depinde canonic de Biserica Sârbă. Statul macedonean l-a scos cu forța din reședința mitropolitană și și-a impus voința de separare.
Se poate remarca faptul că disputele sunt de natură politică, duse de cercuri profane, iar Patriarhia Ecumenică, prin decizia sa, exclude pocăința și intrarea în normalitatea bisericească. Astfel, sunt validate valori profane, exterioare, pe considerente politice. Acest aspect reprezintă un atac la adresa conștiinței evanghelice a Bisericii și o deraiere pe o direcție lumească, seculară.
