Patericul, una din cărțile de căpătâi ale spiritualității ortodoxe, respiră un duh de nevoință și pocăință puternice. Acest lucru este sau ar trebui să fie evident pentru oricine. Maximele cuprinse în el sunt concise și tari. De aceea greu poate fi integrat într-o perspectivă lumească asupra vieții. Totuși ZiarulLumina propune nici mai mult, nici mai puțin decât să desprindem o viziune ecumenistă din paginile acestei cărți într-un articol despre „Ecumenismul” Părinților deșertului.
Evident că mi-a atras atenția acest titlu de articol, fiind curios ce ecumenism poate fi desprins din Pateric. Și bineînțeles că am fost convins încă o dată de cuvintele Sf. Paisie Aghioritul că ecumeniștii nu numai că nu au miez, dar nici coajă duhovnicească. Ba îndrăznesc să zic că nu doar atât, ci transformă chiar și graiurile și faptele duhovnicești în lumești, după cum se poate desprinde din articolul în cauză.
Pentru că duhovnicia ortodoxă are propriile repere, care nu sunt din lumea aceasta, nu putem pune șablonul ecumenist pentru a interpreta diferite relatări din Pateric, așa cum încearcă autorul articolului. Tocmai pentru că dragostea, dreptatea, bunătatea și alte virtuți sunt denaturate de păcatul din noi, faptele din credință sunt de altă natură. Ele trebuie împlinite prin scoaterea atentă a patimilor, prin punerea de început bun, prin lepădarea de sine. Atât este de mare și de înalt cuvântul lui Dumnezeu, încât nu este primit decât cu inimă curată.
Cel mai important, poruncile evanghelice răspund tuturor provocărilor lumești prin ele însele, într-un cadru nelumesc, nu prin grila gândirii pământești.
Astfel, duhovnicește vorbind, nu ne punem problema alterității, ci a dragostei în Hristos, a bunătății curate. Izolarea de lume nu este de natură egoistă, ci din smerenie și păzirea minții, pentru a regăsi liniștea inimii, pentru întoarcerea de la cele exterioare la cele dinăuntru. În ultimă instanță, pentru a găsi pe Dumnezeu cel nevăzut, pe Duhul Sfânt.
Așadar a căuta răspunsul în Pateric la întrebarea: Găsim acolo respingere, izolare sau, dimpotrivă, deschidere și acceptare? este o abordare efectiv greșită. Cel puțin nu este o abordare ortodoxă a Patericului, ci una copilărească și diletantă. Nu putem trage asceza Părinților din pustie la nivelul unor problematizări strict lumești și infantile. Aceasta nu arată decât lipsa de înțelegere adecvată a duhovniciei reale.
Nu e de mirare că și definiția ecumenismului ca „poruncă evanghelică de unitate între creștini” pornește fals de la citate răstălmăcite din Evanghelie. Este confundată unirea cu Dumnezeu, care se realizează la un nivel lăuntric cu buna înțelegere între „creștini”. Hristos nu a vorbit despre legătura credincioșilor între ei, ci despre alipirea prin El de Dumnezeu.
„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (In. 17: 21) După interpretarea Sfinților Părinți, îndeosebi a Sf. Grigorie Palama, acest citat se referă la unirea noastră cu Tatăl, adică să fim în El, așa cum Hristos este unit cu El. Noi suntem una cu Tatăl și cu Hristos, nu una între noi. Evident că ajungem și la unitatea între noi când toți facem aceasta, dar acesta este un înțeles colateral și nicidecum o poruncă evanghelică de a fi în unire cu ereticii, ci cu Dumnezeu.
Iubirea de vrăjmași a fost o preocupare de căpătâi a Patericului, dar nu în sensul de deschidere spre ceilalți, spre păcătoși, spre lume, spre eretici. Avea în vedere a nu judeca, a nu face rău celuilalt, a-l milui, a te ruga pentru el și a-l ajuta în orice chip posibil. Dar aceasta, în Pateric, din perspectiva celor care se retrăgeau din lume și fugeau de ea, nu ca și cum ar căuta să facă misiune, să se îngrijească de problemele oamenilor.
Exemplele aduse precar din Pateric sunt în general bune, cu mici detalieri. Spre exemplu, Avva Macarie nu a convertit pe un păgân pentru că l-a salutat, ci pentru că a fugit după el, numindu-l ostenitorule și l-a tratat cu dragoste și bunăvoință, contrar ucenicului său, care îl jignise cu o zi înainte. Aceasta nu este o faptă întâmplătoare, ci probabil a fost o atitudine insuflată de Dumnezeu prin care să câștige pe acel preot idolatru. Oricum, nu poate fi luată ca o pildă de ecumenism.
Într-adevăr, există extremisme, mai ales între monahi legat de apărarea credinței. Totuși soluția Patericului nu este ecumenismul și alteritatea, deschiderea față de eretici. Dimpotrivă, aprofundarea credinței duce la o dragoste reală chiar și pentru vrăjmași, și pentru cei rătăciți, fără a trăda adevărul de credință.
Este bine să se aducă critici extremismelor bisericești, însă ecumeniștii pare că nu sunt în stare să facă aceasta și propun cealaltă extremă, laxismul și amatorismul în ale credinței. În felul acesta, nu este criticat fundamentalismul religios, ci religiozitatea însăși și este subminată credința sub pretextul moderației și discernământului.
Avva Agathon respinge acuzația de erezie după ce primise să fie numit făcător a toate păcatele tocmai din smerenie adusă de credința curată. El este în stare să se considere păcătos în toate felurile prin puterea credinței, de la care nu renunță când este numit eretic. La fel, Sf. Vasile cel Mare era gata să rabde orice atingere, dar nu și în privința dreptei credințe.
Din aceste întâmplări ar trebui să învățăm că tocmai aprofundarea curată a ortodoxiei ne va duce la dragostea și smerenia depline, nu vreo deschidere spre erezie. Iar cugetarea smerită care vine din credință este uimitoare, încât primește cu inimă ușoară orice ocară, fără calcule.
Mai există și alte întâmplări din Pateric cu privire la dreapta credință care ar fi fost binevenite. Spre exemplu, Avva Ghelasie (§4) nu s-a lăsat înșelat de un oarecare Teodosie să se lepede de Sinodul de la Calcedon, dându-și seama de viclenia lui „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu”. Ulterior, nu s-a înfricșat nici de foc, nici de amenințări și a rămas fidel episcopului legitim Iuvenialie al Ierusalimului. În acest punct se vede atât rigoarea credinței, cât și cugetarea smerită și neînfricoșată a bătrânului, o adevărată pildă de Pateric.
După cum am scris și la început, articolul păcătuiește prin abordarea psihologică a credinței, prin tratarea superficială a nevoinței de curățire de patimi, prin strâmbarea cuvintelor Evangheliei și prin prezentarea cărților patristice rupte de frica cea bună de Dumnezeu. Astfel, induce o idee total eronată despre ecumenism și se încearcă acomodarea credincioșilor cu duhul lumesc și eretic.
Ecumenismul tocmai aceasta este, coborârea credinței la nivelul trăirilor psihologice lumești, la amabilitate diplomatică, fățarnică și, nu în ultimă instanță, trădarea credinței sub masca bunătății față de aproapele și așa-zis în numele lui Dumnezeu.
Pot spune ecumeniștii unde este prezentarea valorilor și comorilor credinței către eretici prin ecumenism în asemenea demersuri?
Trebuie remarcat cu onestitate că răspunsul recent al Patriarhiei Române la cerințele ambasadorului ucrainean de a recunoaște așa-zisa Biserică autocefală a Ucrainei este unul categoric și apăsat. În contextul presiunilor politice și de toate tipurile legate de războiul din țara vecină, reprezintă un act de curaj și asumare a puncta diferitele aspecte slabe ale vieții bisericești de la Kiev.
După ce scandalul legat de tentativele de acaparare a unor biserici din Cernăuți de către schismaticii și ultra-naționaliștii ucraineni a captat atenția masivă în România, ambasadorul lor s-a simțit nevoit să dea unele justificări. Pentru a abate atenția de la atacurile asupra locașurilor românești, el a atras atenția cumva că acestea nu ar avea legătură cu românii, ci ar fi o problemă a lor importantă. În acest context, a dus subiectul mai departe, cerând Patriarhiei noastre să recunoască noua „Biserică” înființată la ei sub Epifanie Dumenko.
La mai puțin de o săptămână, vine și refuzul clar al Bisericii noastre. În el sunt punctate unele aspecte importante, cum ar fi faptul că credincioșii din regiunea Cernăuți de naționalitate română sunt chiar înspăimântați și refuză trecerea la structura bisericească ucraineană. Mai mult, gestul de a promova săvârșirea primei Liturghii în limba ucraineană într-o biserică zidită și de tradiție românească este prezentat ca o dovadă de neîncredere față de respectarea dreptului de a oficia în limba română. Chiar și aceste trimiteri dezvăluie puțin din situația abuzivă de dincolo de graniță.
În privința reluării poziției Sinodului nostru că acest conflict ar trebui rezolvat prin dialog între Patriarhia Ecumenică și cea Rusă, aceasta pare puțin depășită, după cum era și în 2019, când a fost emis. Conflictul este atât de evident și de mare și de nerezolvat, încât e limpede că aceste două Biserici nu pot ajunge la un acord și e nevoie de o mediere pan-ortodoxă. Chiar a fost întrunită o Conferință la Amman în acest sens, la care am participat și noi, românii. Pe de altă parte, poate e nimerită această recomandare și mai calmează spiritele și dă mai multă încredere părților. Oricum, au existat diverse alte poziționări ale Bisericilor Locale (sârbă, bulgară, albaneză) că problema ucraineană ar trebui rezolvată prin implicarea tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Mai putem nota că chiar acum câteva zile Mitropolitul Luca de Zaporojie a făcut un apel scris și trimis o Conferință din Belgrad către ierarhii și Sinoadele din alte țări să intervină și să ajute pentru reglementarea situației din Ucraina și pentru încetarea persecuțiilor.
Tot zilele acestea președintele Zelenski a retras cetățenia ucraineană Mitropolitului Onufrie, capul Bisericii canonice Ucrainene.
Mai trebuie notat și faptul grav că este promovată în continuare ideea formării unei structuri noi în Ucraina aparținând Patriarhiei noastre, care să atragă pe credincioșii români din Cernăuți îndeosebi și să le ofere protecție religioasă. Contextul este acela că Biserica cea canonică, de sub Mitropolitul Onufrie, este sub prigoană și există amenințarea să fie scoasă cu totul în afara legii. Chiar și așa, această intervenție a noastră este una necanonică și provoacă schismă. Nu avem dreptul să furăm credincioși din cuprinsul unei alte Biserici canonice sub nici un pretext.
Din păcate, problemele grave de natură schismatică nu sunt tratate cu cuget bisericesc, ci sunt implicate interese naționaliste. Chiar și Patriarhia noastră face acest lucru prin demersul său de a acapara pe credincioșii români din Ucraina.
De aceea soluțiile avansate din diverse părți nu conving că ar fi obiective, sincere și curate.
În plus, abaterile de la dreapta credință din partea sinodalilor români provoacă reținere și cicumspecție. Spre exemplu, Mitropolitul Longhin, cunoscut în Cernăuți și în toată Ucraina, deși ar fi cel mai de bază om de Biserică din zonă, nu poate avea relații bune cu Patriarhia noastră din cauza acestor greșeli dogmatice.
Așadar soluțiile și răspunsurile Patriarhiei noastre ascund unele aspecte delicate și promovează interesele ei lumești, de a-și mări turma, nu și de a-și consolida credința. De aceea ele trebuie privite cu oarece rezervă.
Una peste alta, răspunsul Patriarhiei Române este unul neașteptat și bun, care mai liniștește într-o oarecare măsură apele și le așează în matca respectării canoanelor. Cel puțin cu privire la recunoașterea schismaticilor ucraineni. O poziționare fără reproș ar fi trebuit să conțină condamnarea acțiunilor fanariote și a structurii din Ucraina pentru a nu mai lăsa loc pe viitor ca aceste discordii să apară ușor la suprafață.
După ce a fost scos abuziv din scaunul de Pafos și apoi i s-a cerut o Mărturisire de credință scrisă, Mitr. Tihic face acest lucru pentru a aplana conflictele. Dar oare acesta va fi efectul?
Deși i s-a cerut să recunoască toate Sinoadele ortodoxe, inclusiv cel recent din Creta, nu a menționat nimic despre acesta, ci doar că respectă toate Sinoadele și hotărârile lor luate în duhul autentic drept-slăvitor. În plus, afirmă deschis că există posibilitatea opririi pomenirii unui episcop la slujbe când predică erezii, dar fără a cădea în excese zelotiste.
În preambul justifică de ce face acum această Mărturisire. A fost acuzat că evită să-și declare adeziunea la Ortodoxie și fidelitatea față de Biserica Ciprului, dar scopul său a fost de a evita scandalurile. Însă acum dorește să împrăștie toate acuzațiile.
Prima dată expune cinci argumente că nu a validat întreruperea pomenirii ierarhilor ciprioți: 1. În august 2023 a trimis spre caterisire pe un preot din Mitropolia sa care oprise pomenirea, 2. pe 13 februarie 2024 a transmis mesajul Sinodului cu atenționare la „gheronda Sava Lavriotul aghioritul”, 3. pe 23 mai 2024 a dat un comunicat cu privire la o autointitulată „gherontisă-stareță” Ana, care propovăduia prin case fără aprobare, 4. pe 10 mai 2025 a informat în scris pe preoți cu privire la niște Arhimandriți care nu aparțineau și nu recunoșteau nici un episcop și 5. a hirotonit preot pe cineva zis din gruparea „din Tesalonic”, dar în cadrul Mitropoliei de Pafos. Acesta l-a pomenit la slujbe. Când a avut nevoie să meargă în Grecia din împrejurări familiale, i-a dat carte canonică de liber la slujire, așa cum a primit el însuși de la Arhiep. Gheorghe, pe atunci Mitr. de Pafos, pentru a face studii la Londra. Nu i se poate cere socoteală pentru faptele acestui preot în Tesalonic.
În cadrul Mărturisirii de credință, după ce expune Crezul ortodox, face o serie de adăugiri.
Primește cele șapte Sinoade Ecumenice și, dintre cele Locale, „pe cele pe care acelea (Ecumenice) le-au validat pentru păzirea dogmelor ortodoxe ale Bisericii, când s-au adunat”. Primește și toate definițiile dogmatice și sfintele canoane emise de aceste Sinoade spre buna rânduială a Bisericii ca fiind emise prin luminarea Sfântului Duh. Păstrează unitatea credinței și păzește cele pe care le dogmatizează Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească a ortodocșilor, fără a scoate sau a adăuga ceva.
Cele din paragraful de mai sus sunt din Arhieraticon, din mărturisirea pe care o face episcopul la întronizare.
Apoi mărturisește că rămâne între zidurile Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească, fiind conștient că schisma este cel mai mare rău, pe care nici sângele muceniciei nu-l poate spăla. (Acest paragraf a fost ales ca reprezentativ de cei de la Romfea.)
Mai departe, scrie că, în spiritul canonului 31 apostolic și conform canonului 15 al Sinodului I-II de pe vremea Sf. Fotie, orice cleric și episcop are dreptul de a opri pomenirea numelui ierarhului său superior când propovăduiește o erezie sancționată de Sinoade sau de Părinți, făra a pomeni pe altcineva. Exercitarea acestui drept înainte de vreo cercetare sinodală este condiționată de discernământ și dumnezeiască luminare. „Dacă aceasta se întâmplă din zelotism fără judecată și fără a fi puse la bază condiționările prevăzute de sfintele canoane de mai sus, este posibil să conducă la schismă, care, pe cât de ușor se creează, pe atât de dificil este oprită.”
Nu a pus el în aplicare dreptul acesta canonic, a pomenit mereu la slujbe pe Arhiepiscop și a slujit cu ceilalți sinodali, nu a ascuns pe cineva care a oprit pomenirea și nu a îndemnat pe nimeni la asta.
Condamnă ca schismatici pe cei care se rup de episcopii lor din motive oarecare, adică ce sunt vindecabile. De asemenea, condamnă pe ereticii condamnați sinodal sau prin acordul Sfinților Părinți, iar eretic este oricine se abate chiar și puțin de la dreapta credință.
Rămâne fidel dogmelor și hotărârilor Bisericii Ortodoxe și Sinodului Bisericii Ciprului.
Așadar este de observat că nu a recunoscut expres Sinodul din Creta, așa cum a precizat public Arhiepiscopul Gheorghe. Acest fapt este lăudabil și esențial.
În al doilea rând, se delimitează de nepomenitorii aceia care au duh zelotist și nu păzesc regulile canonice, dar recunoaște dreptul legitim al clericilor de a opri pomenirea ierarhului care propovăduiește o erezie.
După cum remarca pr. Teodor Zisis, ca la Sinodul de la Ferrara-Florența, important este dacă a semnat Marcu Evghenicul de astăzi, adică Mitr. Tihic, pactul ce i s-a propus. Și nu a făcut aceasta, ci chiar a pus pe cei ce au întrerupt pomenirea pe un făgaș bun.
După cum notează UJO, se pare că și unii ierarhi ciprioți care au fost de acord cu scoaterea din scaun a Mitr. Tihic încep să se îndoiască de justețea hotărârilor Arhiepiscopului. Dacă este adevărat acest lucru, înseamnă că există nedumeriri serioase și ar putea fi limpezite cu această ocazie cu ajutorul lui Dumnezeu.
Rămăne încă dubiul cu privire la recursul pe care l-a făcut Mitr. Tihic la Constantinopol. El declară că este un drept înscris în regulamentul Bisericii Ciprului și e nemulțumit că nu a avut parte de un proces echitabil, ci de unul necanonic și neregulamentar. Cere să i se pună la dispoziție documentația prin care a fost scos din scaunul mitropolitan.
Conform unor declarații de zilele trecute ale Arhiepiscopului Gheorghe al Ciprului, cazul scoaterii din scaun a Mitropolitului Tihic va fi analizat luna viitoare (iulie) de către Patriarhia Ecumenică și o soluționare definitivă se așteaptă a fi luată de Sinodul cipriot în august.
După ce a fost depus din scaunul mitropolitan în mod abuziv într-o ședință extraordinară a Sinodului Bisericii Ciprului, Mitr. Tihic a făcut recurs la scaunul Patriarhiei Ecumenice pe baza unei prevederi din statutul Bisericii Ciprului. Dosarul depus de ierarh are data de 5 iunie. Din păcate, aceasta înseamnă o recunoaștere a unui drept de natură papistă pe care și-l arogă Patriarhul Ecumenic și această acțiune ridică multe semne de întrebare din partea unui episcop tradiționalist și mărturisitor al dreptei credințe.
Deși într-un comunicat oficial prompt al Arhiepiscopiei Ciprului se specifica faptul că Mitr. Tihic nu are dreptul să facă recurs la Constantinopol, acum se vede că totuși cazul său va ajunge pe masa fanarioților. Abia apoi vor lua o hotărâre ierarhii ciprioți.
În același timp, Preotul Dimos Sarkelidis, care a fost hirotonit de Mitr. Tihic și despre care se spune că ar face parte din gruparea „eretică” a „îngrădiștilor (αποτειχιτών)”, a fost caterisit printr-o decizie unanimă a unui complet de judecată format din șase episcopi ciprioți. După cum observă și portalul OrthodoxChristianity și după cum se vede și din documentul oficial, nu sunt menționate bazele canonice avute în vedere pentru această depunere din treaptă. În plus, este interesant că doi episcopi, Atanasie de Limassol și Pangratie de Arsinoe au făcut parte din comisie, deși ei votaseră în favoarea Mitropolitului Tihic în cadrul Sinodului cipriot, spețe care au legătură directă. Nu se știe motivul caterisirii, dar foarte probabil este acela că a făcut acuzații de erezie la adresa Arhiepiscopului și a amenințat, pe bună dreptate, că va opri pomenirea lui la slujbe.
Pr. Dimos Sarkelidis și Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului (Imagine: Ρομφαία)
Interesant este și faptul că Arhiepiscopul a ținut să precizeze, într-un interviu, că nu există motive de neliniște că s-ar abate de la credință și tradiție. Din păcate, confundă tradiția cu a fi de aceeași parte cu celealte Biserici Locale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică:
„Vă rog, dacă vreți, să transmiteți un mesaj familiei noastre la general și în special societății noastre eleno-cipriote.
Biserica Ciprului dintotdeauna a învățat drept cuvântul adevărului și a fost mereu de partea Patriarhiei Ecumenice și a de celorlalte Biserici Ortodoxe și nu putem să ne abatem de la această linie pe care ne-au predat-o Părinții noștri.
De aceea să fie toți liniștiți că învățăm drept cuvântul adevărului și că știm și pe unde mergem, și ce ne străduim să facem.”
Din nefericire, aceste derulări de evenimente sugerează că hotărârile bisericești sunt luate pe considerente strict lumești, de dispute personale, fără a lua în calcul dreptul canonic și cugetul Bisericii și dreapta credință. Clericii inferiori (preoții) sunt mult mai vulnerabili în fața abuzurilor și îngrădirea sau întreruperea pomenirii este desconsiderată, deși are temei canonic, pe când statutul unui Mitropolit este luat în considerare mai tare. Altfel spus, este mai importantă aparența și relațiile de putere bisericească decât rânduiala canonică și învățătura ortodoxă, este mai bine văzut un Mitropolit de la înălțimea scaunului său, deși este lovit și unul ca el, decât un preot care ține rigoarea evanghelică, dar este mărunt.
Dosarul Mitropolitului Tihic în prezentarea Pr. Teodor Zisis
Anomaliile și parodia prin care a fost scos din scaun Mitropolitul Tihic au fost expuse pe larg de Pr. Teodor Zisis pe parcursul a trei lecții filmate, intitulate: „Ca o oaie spre junghiere”. Reluăm în continuare pe scurt ideile principale.
Reacția Bisericii a fost covârșitor de partea Mitropolitului Tihic. Chiar și un ierarh sârb i-a luat apărarea din primele zile, scriind un articol publicat pe Romfea.gr. Încă și unii specialiști în drept canonic au analizat și desființat hotărârea Sinodului cipriot.
Ședința de lucru a Sinodului a fost convocată ca fiind administrativă, nu de cercetare canonică. Practic, nu avea dreptul să ia decizii de penalizare. În plus, nici măcar nu a existat un proces de analizare a acuzațiilor, de probare a veridicității lor, ci doar o decizie imediată. Peste toate, cel care a condus ședința și a fost principalul deliberator a fost însuși Arhiepiscopul, care aducea și acuzațiile. Din pricină că nu poate cineva să-și judece propria cauză, hotărârea este nulă. Ea trebuia să fie probată de un Consistoriu neutru.
Ca o paranteză, Pr. Teodor Zisis a fost oprit de la slujire în Grecia sub acuzația nedreaptă că a întrerupt pomenirea Episcopului de Tesalonic, deși are acest drept, dar nu a fost caterisit. Dosarul său a fost înaintat Sinodului Bisericii Greciei, dar nu este soluționat. Ierarhul local nu avea puterea de a-l caterisi pe motiv de conflict de interese. În contraexemplu, în România mulți preoți nepomenitori au fost caterisiți de către propriul episcop, deși acesta își judecă propria cauză.
Revenind la cazul Mitr. Tihic, el se încadrează mai degrabă în reglementările canonului 1 al Sf. Chiril al Alexandriei, care cere ca un episop să nu fie scos din scaun fără proces și lăsat să poarte mai departe cinstea rangului. Mai ales fără să poată să se apere de acuzele care îi sunt aduse.
Acuzația de cooperare a Mitr. Tihic cu cei din gruparea „îngrădismului” este una fantasmagorică. Nu este nici dreaptă, nici vreo erezie la mijloc. Pr. Teodor afirmă explicit că doar nu mai este pomenit numele episcopului la slujbe, nu este vorba de nici o ruptură sau schismă. Aceasta pe baza canonului 15 I-II, dar și pe baza canonului 31 apostolic. Acesta din urmă dă dreptul a opri pomenirea chiar și pentru nedreptăți majore, nu doar pentru erezie.
Este folosit un termen peiorativ și inventat, anume „îngrădirism” în loc de îngrădire, pentru a da o conotație negativă.
În plus, este evidentă dubla măsură, cum Biserica Rusă și cea Ucraineană nu au fost sancționate pentru că au oprit pomenirea capilor a patru Biserici Locale (Constantinopol, Alexandria, Grecia, Cipru) din cauza conflictelor pe tema schismei ucrainene. Ierarhii ciprioți nu au ripostat la această decizie, ci îi lovesc doar pe nepomenitori.
Atacul la Mitr. Tihic țintește, de fapt, dreapta credință. I se cere o „Mărturisire de credință”, care este mai degrabă un libel, o închinare la idoli, prin care să-și manifeste distanțarea de îngrădiți și recunoașterea Sinoadelor din trecut, printre care și Sinodul din Creta. Acesta din urmă este pus ostentativ printre Sinoadele Ecumenice și Locale recunoscute în Ortodoxie, deși promovează erezia ecumenistă. Nu mai punem la socoteală că această cerință pune pe același plan hotărâri contrare, cum sunt cele de la Creta și canoanele mai sus menționate (15 I-II și 31 apostolic, dar și cu 3 Sinod III Ecumenic).
Recursul făcut la Constantinopol i-a fost sugerat Mitropolitului de apropiați ai săi, dar este foarte problematic. Pe de o parte, validează o teză greșită (a recursului la altă Biserică Locală, adică un soi de papism), pe de altă parte nu este clar ce se poate obține, având în vedere că pedepsirea sa tocmai de la Fanar a fost cerută. Deși el cere reanalizarea procedurii, este greu de crezut că va avea parte de mai multă atenție și dreptate.
Un apărător al deciziilor cipriote este Teodor Iankos și chiar parte din acuzarea Mitr. Tihic. Deși specialist în drept, Pr. Teodor îl portretizează ca fiind trădător și speculant, influențat de propriile interese. Mai ales, este un promotor al ecumenismului și membru activ la elaborarea și susținerea documentelor din Creta.
Un alt specialist în drept, Anastasios Vavuskos, critică procedurile prin care a fost depus Mitr. Tihic, dar respinge și îngrădirea de ecumenism prin nepomenire. Pr. Teodor recomandă ca cei care nu au studiat bine un subiect să se abțină să facă declarații publice neîntemeiate.
La cea de-a doua lecție filmată a fost prezent și pr. Dimos Sarkelidis, dar fără a avea intervenții importante.
Pe lângă observațiile Pr. Teodor Zisis, aș nota că ne găsim într-o vreme de degringolată a Ortodoxiei. Dacă mai există câte un ierarh mărturisitor, nu are curajul și nici libertatea duhovnicească să înfrunte corect situațiile, ci se lasă limitat de opiniile proprii și de interesele imediate personale de politică și putere bisericească. Aceasta cred că este explicația pentru care Mitr. Tihic este un ortodox mărturisitor, refuză să semneze libelul prin care să primească ecumenismul, dar apelează la Constantinopol și face recurs, o practică cel puțin la limita ereziei. Iar Episcopii Atanasie de Limasol și Pangratie de Arsinoe nu semnează depunerea din scaun nedreaptă, dar parafează caterisirea preotului Sarkelidis. Bine ar fi să fie infirmate aceste aparențe și să fie cât mai mulți care au cuget ortodox dintre mireni și clerici, care să facă față la apostazia care dă năvală peste noi.
După cum spune indirect Apostolul Pavel, credința este de două feluri, din auzire și din har, cu diferite variații. Astfel, el scrie: „dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în [Evanghelie] din credință spre credință” (Rm. 1: 17) și: „credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm. 10: 17) și: „unuia ia se dă în Același Duh credință” (1Cor. 12: 9) și: „prin har sunteți mântuiți, prin credință…” (Ef. 2: 8) și: „credința este încredințarea (ipostasul=prezența) celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11: 1) și: „Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit” (Ef. 4: 13).
Sf. Chiril al Ierusalimului face explicit diferența între credința din auzire, pe care o numește dogmatică, și cea din har, care este prin insuflarea Duhului Sfânt. Astfel, el scrie: „Cuvântul credință, în ceea ce privește numirea sa, este unul, dar ea este de două feluri. Este un fel dogmatic de credință, în care există un acord al sufletului cu un anumit lucru. (…) Este un al doilea fel de credință, dăruit de Hristos, prin har. Aceasta nu este numai dogmatică, ci lucrează și cele ce sunt mai presus de om. (…) Dobândește și păstrează numai credința pe care ai învățat-o și ți-a fost propovăduită, cea care ți-a fost predată acum de Biserică și întărită de toată Scriptura!” (Cateheza a V-a, 10-12). Așadar la bază stă cuvântul revelat de Dumnezeu, care este încuviințat de suflet, apoi ael adevăr dogmatic ajunge să fie dublat de luminarea și puterea harului, care-l scoate pe om cu totul din rătăcire și moarte și-l face prieten al Domnului.
Bineînțeles că această descriere este schematică și simplificată, însă cultivarea credinței din auzire pentru a deveni văzătoare este un efort colosal de nevoință și silire a inimii. Acest parcurs trece prin trei etape principale: curățire, luminare și îndumnezeire.
Curățirea sufletului
Născuți în înstrăinare de Dumnezeu, adică de dreptate, iubire, sfințenie și sinceritate și de cunoașterea realităților nevăzute, suntem robiți de plăcerile trupești și de răutate față de tot ce ne supără. Din acest univers ne poate scoate cuvântul revelat al Domnului primit prin credință.
Dogmele dumnezeiești, având cumva impregnate în ele pacea și lumina împărăției cerurilor, ne transmit prin mijlocirea lor, un interes și un dor pentru suflet, pentru cer. Trebuie specificat că, dacă învățăturile religioase nu provin din descoperirea Duhului Sfânt, ele nu poartă în ele gustul adevărat și transmit doar amăgirea cu care sunt încărcate.
Mai departe, dacă sufletul are deschidere și primește să creadă în Hristos și în împărăția cerurilor, în Evanghelie, harul Duhului lucrează în el, dar dinafară, pentru că inima este captivă, robită de simțirile pătimașe. Totuși, prin informațiile pe care le primește, credinciosul dorește și se luptă cu răul din el și se naște o râvnă sfântă din pocăință și simțirea păcatului și durerea conștiinței pentru relele pe care le-a făcut.
Lucrarea aceasta, care este preponderent omenească, se numește curățire. Deși lucrează și Dumnezeu dinafară prin har, înlăturând sau ușurând războiul patimilor când sufletul se smerește și cere ajutor de sus, dominant este efortul și lucrarea omenească, naturală, creată. Cea mai importantă armă în această etapă este smerenia pentru că atrage ajutorul nevăzut.
Această smerenie Sf. Siluan Athonitul o numește „ascetică”, adică vine din amintirea relelor făcute și compararea cu cei care s-au sfințit și a se socoti omul mai rău decât alții. Așadar este relativă, nestatornică. Spre exemplu, și Diadoh al Foticeii scrie despre chipul îndoit al smereniei în lucrarea sa din Filocalia 1 (cap. 95), dar și majoritatea Părinților.
Luminarea
După o nevoință sfântă prin care patimile sunt legate și mărginite, se face loc în suflet lucrării lui Dumnezeu, adică harului Duhului Sfânt. Aceasta marchează trecerea la o cu totul altă etapă, a nevoinței în deplină cunoștință, nu doar pe bâjbâite, din încrederea față de descrierile altora. Pasul acesta este copleșitor.
Descrieri ale primelor experiențe ale harului aflăm în viețile Sfinților. Ele sunt pilduitoare și un ghid foarte bun și încurajator spre lupta cea bună.
Sf. Siluan Athonitul, după ce a avut râvna credinței și a pierdut-o în lume, a redobândit avântul sănătos în mănăstire în Sfântul Munte. Acolo, după numai trei săptămâni, a dobândit darul rugăciunii. Din neștiință, nu a înțeles atunci „raritatea” acestui fapt, dar și din pricina simplității sale. Spre deosebire, pelerinul rus a dobândit acest dar în mai mult timp și, din discuțiile pe care le-a avut, notează că această perioadă poate să se întindă în jur de nouă luni, în funcție de intensitatea nevoinței fiecăruia de a se păzi de toate patimile și luând în calcul și inerentele căderi și ridicări.
O descriere vie a luminării care face diferența între mintea omenească și cea adumbrită de Dumnezeu este cea a fericitului Valeriu Gafencu. În agonia pe care o trăia pentru că fusese întemnițat pe nedrept de atâta amar de vreme, căutând răspuns la Domnul, l-a primit într-o seară în rugăciune cu zbucium: „În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau.Ce mare e Dumnezeu! (…)Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. (…)Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?!Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iubirea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta…” (Scrisoarea din 29 ianuarie 1946).
Luminarea lui Dumnezeu face ca dragostea, adevărul, pacea, sufletul, iadul, raiul, veșnicia, moartea și păcatul să apară în alte tușe, vii, reale, ca o trezire din somnul amorțirii răului.
Dar această comoară nu o poate ține nimeni din prima. O pierde chiar foarte repede, după câteva clipe/minute. Chiar dacă rămâne în suflet o amintire neștearsă și o prefacere de neuitat, starea aceea de biruire a răului, de smerenie autentică și ușurință în a călca în picioare păcatul dispare și este alungată de gândurile obișnuite impregnate de mândrie și răutate ale viețuirii pământești.
Diferența aceasta izbitoare îmboldește sufletul spre o luptă mai mare, spre a dobândi deplin și neschimbat harul. Vor urma, prin stăruință în bine, atât noi momente de luminare, dar și ispite pe măsură din partea duhurilor rele, a lumii și a propriilor patimi vechi. Atunci când răul este topit de har suficient încât Duhul Sfânt să rămână în suflet mereu, se trece la etapa îndumnezeirii, adică a păstrării harului, când nevoitorul dobândește iscusință să-și ducă viața prin lume fără să întristeze pe Dumnezeu, fără să se ghideze după regulile rele ale societății, ci după Evanghelie.
A nu confunda credința din auzire cu simțirea harului
Revenind la tema propusă în titlu, o piedică imensă în a dobândi harul Duhului Sfânt este confundarea simțirilor proprii naturale sau chiar pe cele induse de duhurile necurate cu luminarea de sus. Binele căzut se poate apropia foarte mult de cel ceresc, insuflat. Poate înșela pe mulți pentru că nu au gustul deprins cu harul și nu au repere corecte.
Chiar și Sf. Siluan a fost prins de o amăgire, când rugăciunea nu l-a părăsit, dar smerenia și zdobirea inimii dispăruseră. Și-a dat seama că era de la cel rău.
Însă există și stări naturale de bine, de pace sufletească ce pot fi confundate cu Duhul Sfânt din impresia că a dispărut răutatea din suflet, deși e doar strâmtorată, nu dezrădăcinată de lucrarea atotputernică și înnoitoare a lui Hristos. Diferite simțiri și sentimente normale pot apărea, după cum scrie, spre exemplu, Starețul Sfânt Vasile de la Poiana Mărului, care nu trebuie alungate, dar nici primite ca ceva mare și important.
Harul lucrează în sufletele celor credincioși. Însă noi numim lucrare abia cea care este resimțită ca atare, adică luminarea care produce credința văzătoare. Una este ca Dumnezeu să alunge unele gânduri sau să ne ușureze în vreun fel resimțit lăuntric, dar care vine dinafară și altceva este să Se sălășluiască El Însuși, să transforme casa sufletului din întuneric în oglindă a luminii necreate.
Mare lucru este a avea cineva măcar credința din auzire, adică dispoziția corectă față de Dumnezeu, spre nevoința bună și să nu fie stăpânit de dispreț față de cele sfinte sau de gânduri false despre Creatorul și Mântuitorul lui. În această dispoziție odihnește Domnul, deși din afară, ca un Ocrotitor, nu ca lumină și sălășluire.
Mai bună este mulțumirea cu credința sinceră naturală decât râvna nesocotită. Nevoia de a dobândi pe Duhul Sfânt este uriașă pentru a păși corect pe cărările vieții, dar păzirea încordată de amăgiri dă posibilitatea Dumnezeului nevăzut să Se facă văzut în cuget chiar și împotriva voinței lui cu dragoste negrăită, cu pace adâncă și cu încredințarea că de față este Stăpânul cel bun, nu vreun amăgitor ucigaș de suflet.
Pogorârea Duhului Sfânt este temelia Bisericii, răspândirea credinței adevărate în lume prin apostoli, luminarea oamenilor și izbăvirea de moartea ce stăpânește acest pământ. De atunci s-a format o tradiție sfântă și experiențe ale veșniciei din care merită să ne adăpăm cu discernământ pentru a scăpa din lațurile și capcanele iadului „nevinovate” de pretutindeni.
Sinodul I Ecumenic (Icoana ortodoxă pe fundal catolic. Imagine: Orthodoxia.online
Biserica a stabilit în tradiția ei să fie sărbătorite evenimentele importante pentru că este vital ca pericolele care au fost depășite să fie mereu ocolite și folosul duhovnicesc câștigat din confruntările cu răul și rătăcirile să se permanentizeze. Anul acesta Sinodul I Ecumenic are o semnificație cu atât mai importantă, cu cât se împlinesc 1700 de ani de când s-a ținut el, în 325.
Credința în dumnezeirea lui Hristos o păstrăm și noi până astăzi, însă alte aspecte ce țin de esența Bisericii sunt disputate și chiar răstălmăcite față de vremea aceea. Chiar se ajunge ca prilejul aniversării Sinodului I să fie folosit în scopuri cu totul străine și contrare Ortodoxiei, anume pentru înfrățirea cu papistașii prin festivități organizate la Niceea de Patriarhul Ecumenic cu prezența Papei de la Roma.
Sinodul apostolic (anul 48) – prototip al celor de după el
Deși adunarea apostolilor care a decis eliminarea practicilor iudaice din conduita și legea creștină nu a fost denumită Sinod, ea este recunoscută ca atare de tradiția ulterioară. Acolo au fost configurate normele pe care trebuie să le îndeplinească un Sinod. Pe acel model s-au întrunit și celelalte Sinoade pentru a cerceta problemele arzătoare.
Descrierea din cartea Faptele Apostolilor (cap. 15) punctează câteva aspecte esențiale: în urma unei zarve pe temă teologică, apostolii și preoții s-au adunat să cerceteze subiectul. După multă vorbire, cuvintele lui Petru și Iacov au cântărit cel mai mult. Împreună cu ceilalți de seamă dintre apostoli și preoțime, hotărârea a fost luată „adunți într-un gând” (FA 15: 25). Cu toate că au fost mulți împotrivitori, încredințarea adevărului de la Dumnezeu a venit prin gura celor care erau inspirați de Duhul Sfânt, drept pentru care și decizia finală conține formula: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”. Aceasta nu este o simplă expresie goală, ci este adeverită prin insuflare de sus și chiar prin vedenii. Ea este în consonanță cu proorocii, cu învățăturile Mântuitorului și cu credința fermă a apostolilor.
Deși controversele începuseră din Antiohia, rezolvarea a venit la Ierusalim prin adunarea apostolilor. Nu mulțimea cuvintelor sau a celor care susțin o idee a fost determinantă, ci conformarea cu predania adevărată. Exprimarea părerilor a avut darul de a fi pusă în evidență atât rătăcirea, cât și poziția corectă. În felul acesta, este condamnată ferm abaterea de la dreptarul sănătos și promovat adevărul de credință riguros.
Un punct esențial este acela că decizia a fost luată de toți laolaltă, nu doar de conducători. Din scrisoarea celor din Ierusalim, aflăm că hotărârea este semnată de „apostoli și preoți și frați”, fiind scrisă de „apostoli și preoți, cu toată Biserica”. În nici un caz nu se poate vorbi de o putere separată a episcopilor, cum s-a întâmplat la diferite Sinoade tâhărești. Drept urmare, este foarte important ca hotărârile sinodale să fie primite de întreaga Biserică în cunoștință de cauză.
Primul Sinod Ecumenic după o tradiție de Sinoade Locale
De la epoca apostolică și până la libertatea deplină de credință obținută sub împăratul Constantin, Biserica a funcționat sinodal. Au existat foarte multe Sinoade care s-au ocupat cu neregulile care interveneau, atât administrative, cât mai ales cu privire la abaterile de credință. Spre exemplu, pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina s-au întrunit mai multe Sinoade pentru a condamna diferite practici care atentau la unitatea Bisericii, printre care și acceptarea botezului ereticilor. Dar multe s-au ocupat cu diferiți episcopi care făceau tulburări sau alte subiecte arzătoare. Un șir de trei Sinoade importante sunt și cele care l-au condamnat pe Pavel de Samosata în Antiohia în jurul anului 270. Deși acesta nu a părăsit reședința episcopală, având sprijin în regina locului, a fost scos până la urmă prin decretul împăratului Aurelian la cererea creștinilor din acea vreme. Aceasta a fost o situație de înțelegere între autoritățile romane și creștini.
Numeroase erezii au fost conamnate sinodal în perioada de până la Sinodul I Ecumenic, printre care montaniști, pavlicieni, navatieni, manihei, catari. Era suficientă condamnarea lor locală pentru a fi stopată întinderea ereziei. Însă, odată cu răspândirea liberă a creștinismului, a apărut nevoia unei decizii ecumenice, adică a toată lumea.
Chiar și după Sinodul I Ecumenic, practica întrunirii de Sinoade a continuat, fiind cunoscute un număr mare ce s-au ținut până la al doilea Sinod Ecumenic (381). Acestea au fost Sinoade Locale pentru că nu au fost acceptate de toate Bisericile, dar canoanele emise de ele sunt recunoscute pretutindeni și sunt normative.
Astăzi sistemul sinodal se menține îndeosebi în cadrele Patriarhiilor și Bisericilor Locale prin ședințe bianuale, în primăvară și toamnă, dar și cu orice alt prilej deosebit. Unele Biserici au obiceiul de a forma un Sinod permanent ce se adună lunar, din care fac parte doar o parte dintre ierarhii acelei regiuni prin rotație.
Sinodul I Ecumenic nu poate fi aniversat cu ereticii
În această perioadă, în contradicție cu tradiția ortodoxă, era așteptată aniversarea a 1700 de ani de la evenimentul de la Niceea de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu împreună cu Papa Leon. Despre aceste demersuri am mai atras atenția în alte articole.
Deși evenimentul era anunțat pentru sfârșitul lunii mai, deja ne aflăm în iunie și nu s-a întâmplat. Fiind un acord cu Papa Francisc, este posibil ca proaspătul ales Papa Leon să aibă alt program, deși Patriarhul Bartolomeu l-a vizitat la Roma de două ori după instalare pentru a stabili relații fraterne și și-a manifestat încrederea că activitățile programate sunt în continuare pe agendă. La prima întâlnire s-a ajuns la înțelegerea ca întâlnirea de la Niceea să aibă loc pe parcursul acestui an, foarte posibil în noiembrie, când este sărbătorit hramul Patriarhiei de Sf. Ap. Andrei, conform unor informații publicate de agenția Ρομφαία.
Aceasta este cea mai flagrantă încălcare a sinodalității. În loc de condamnarea ereziilor, se dorește recunoașterea lor. În loc de proclamarea dreptei credințe, se urmărește promovarea prieteniei cu rătăcirea. În loc de unitatea Bisericii prin scoaterea în afara ei a dezbinărilor de la dreapta învățătură, se impune dezbinarea Ortodoxiei, slăbirea ei și unirea cu erezia papistașă.
Pe lângă această încălcare sfidătoare a sinodalității, trăim o separare tot mai accentuată între ierarhia superioară și credincioșii drept-slăvitori. Se formează o elită clericală ce domină prin alterarea sinodalității și excluderea celorlalți și prin depărtarea de tradiția autentică a Bisericii. Manifestări ale acestei tiranii sunt: adoptarea Sinodului din Creta în ciuda ereziilor cuprinse în documentele lui și prin proceduri anti-sinodale (absența clericilor inferiori și mirenilor și lipsa unanimității la adoptarea hotărârilor) și necaterisirea episcopilor aflați în greșeli grave. Exemplul grăitor este al lui Corneliu (fost episcop de Huși), condamnat chiar la închisoare, dar și alte cazuri, cum ar fi Petroniu al Sălajului și Sofronie al Oradiei.
Dacă este să prăznuim cum se cuvine pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, aceasta o facem prin lupta împotriva ereziilor și neregulilor din ziua de astăzi precum au făcut aceia. Păstrarea credinței primite de la ei presupune și fuga de neghina pierzătoare a ereziilor și păcatelor ce subminează unitatea și sfințenia Bisericii.
Pe 22 mai, acum o săptămână, Mitropolitul Tihic de Pafos a fost scos din scaun prin decizia Sinodului Bisericii Ciprului cu 10 voturi contra și 6 favorabile. Am avut unele rețineri în a aborda subiectul pentru că aveam bănuiala că ar fi întreprins unele acțiuni reprobabile, anume hirotonirea unui preot pentru nepomenitorii din Tesalonic, Grecia. Acest fapt ar fi fost grav, fiind o interferență în altă jurisdicție și Biserică Locală.
Se pare că capetele de acuzare nu doar că sunt false, ci chiar neortodoxe. Și, în continuare, i se cere dezicerea de Ortodoxie și acceptarea ecumenismului prin recunoașterea Sinodului din Creta (2016) și condamnarea celor îngrădiți de episcopii rău-credincioși. Această provocare este un pas înainte în prigonirea celor drept-slăvitori, de acum fiind asumată o persecuție pe față și intimidantă.
Cele 3 capete de acuzare
Sinodul cipriot întrunit în mod excepțional de Arhiepiscopul Gheorghe a luat hotărârea de a-l scoate din scaunul episcopal de Pafos pe Mitropolitul Tihic și punerea lui la dispoziția Bisericii pe termen indefinit, până la o viitoare decizie asupra lui. Locțiitor va fi însuși Arhiepiscopul. Deocamdată necaterisit, i s-au adus 3 acuzații importante expuse într-un Comunicat public:
„1. Hirotonirea unui membru activ al îngrădiților din Tesalonic, trimiterea lui la Tesalonic, unde participă până astăzi activ la adunarea separată (parasinagoga) celor îngrădiți și pe care o deservește liturgic, cu vicleșug, sub acoperirea Mitropolitului Tihic.
2. Refuzul sistematic de a săvârși căsătorii mixte de către Mitropolitul Tihic de Pafos și de către Mitropolia de Pafos, precum și tăgăduirea Tainei Mirungerii și a declarațiilor de credință ortodoxă care au fost săvârșite și acordate de Biserici Ortodoxe canonice.
3. A trecut la sfințirea unui paraclis în numele unui cleric care nu este înscris de Biserica Ortodoxă în catalogul Sfinților, nici nu este în dezbatere o asemenea situație, după câte cunoaștem.”
Se menționează, în plus, că mai există și alte greșeli imputabile, dar acestea sunt cele majore. De altfel, primul punct este cel mai important, după cum se va vedea.
Un prim fapt notabil care a eclanșat conflictul între Mitr. Tihic și Arhiepiscop a fost refuzul primului de a consluji pe motiv că sunt pomeniți la slujbă schismaticii ucraineni. Era în 2023, pe 11 iunie, chiar în primele luni după alegerea Arhiepiscopului Gheorghe și a succesorului său la Pafos, prima Mitropolie ca importanță. De atunci au fost exprimate acuze și amenințări de Arhiepiscop, la care Mitr. Tihic a răspuns prin tăcere și răbdare.
Demn de menționat este și faptul că Mitr. Tihic a organizat conferințe la care a invitat clerici care țin la dreapta credință. Un exemplu este pr. Peter Heers, actualmente în SUA, dar care a făcut doctoratul în Grecia. El a ținut o prelegere despre ecumenism, etnofiletism și extremism, despre care am menționat în finalul unui articol acum ceva timp, promovat de Mitropolia de Morfu a Mitropolitului Neofit.
Supus deciziei sinodale
Deși declarațiile Arhiepiscopului după decizia sinodală au fost destul de tăioase, cam în același ton cu fostul Arhiepiscop Hrisostom, Spre exemplu, a afirmat că Tihic a fost ascultător cât a fost cu el în Pafos, dar, de când a fost hirotonit Mitropolit, a început să le știe el pe toate. Mitropolitul Tihic a avut o prestație diferită în fața presei. Acesta a spus că e posibil ca unele acțiuni ale sale să fi fost greșite și aștepta o judecată mai îngăduitoare din partea sinodalilor, să primească o a doua șansă. Pe de altă parte, nu are nimic pe conștiință și se supune deciziilor Sinodului cipriot, dorind unitate și nu dezbinare.
Filmarea video cu răspunsurile date jurnaliștilor în aceeași zi cu depunerea sa mai jos:
A hirotonit și trimis preot nepomenitorilor?
Preotul despre care se spune că ar fi fost hirotonit dintre nepomenitori și trimis înapoi în Tesalonic este Dimos Sarkelidis, de origine cipriot, care a locuit și lucrat în Aviația Militară în Grecia. Într-un material video pe care l-a postat pe FaceBook, dar care s-ar părea că a fost șters și se găsește un rezumat al afirmațiilor lui pe internet, acesta descrie situația reală.
El spune că în 2022 (probabil 2023, după hirotonirea în episcop a Mitropolitului Tihic) a venit în Cipru înapoi, după ce și-a dat demisia de la locul său de muncă. Abia în octombrie a fost eliberat definitiv din funcțiile sale și a fost hirotonit apoi în Cipru. Din cauza unor motive familiale, copiii dorind să studieze în Tesalonic la Facultate, a trebuit să revină în Grecia după o perioadă pentru a face față nevoilor financiare. Aceasta s-a petrecut după ce a slujit un timp oarecare (probabil un an de zile) în Cipru. Mitropolitul Tihic s-a străduit să găsească soluții să rămână în Cipru, dar nu a reușit.
Într-un interviu radiofonic, Pr. Teodor Zisis afirmă și el aceleași lucruri pe scurt despre pr. Dimos. Acuzația că ar fi fost hirotonit special pentru nepomenitori, numiți îngrădiți, este o găselniță mincinoasă. E doar un motiv pentru a prigoni pe Mitropolitul Tihic pentru poziția sa ortodoxă mărturisitoare. Altfel, s-ar fi găsit alte pretexte. De altfel, Pr. Teodor Zisis este atacat indirect prin această presecuție asupra Mitropolitului de Pafos și cei care au oprit pomenirea episcopilor ecumeniști în general.
În orice caz, faptul că preotul hirotonit este cipriot de origine și a fost preoțit după ce a revenit în Cipru cu toată familia este o cu totul altă situație decât acuza că ar fi trimis special slujitor pentru nepomenitorii îngrădiți din Tesalonic.
I se cere „mărturisire de credință” scrisă de dezicere de nepomenitori
După cum a afirmat din primele zile Arhiepiscopul Gheorghe îi cere mai departe Mitropolitului Tihic o „Mărturisire de credință” scrisă din care să reiasă că se dezice de îngrădiți și se supune ierarhiei. Mai precis, chiar ieri (30 mai) a venit în Pafos ca locțiitor al Mitropoliei și a avut o întrevedere cu fostul Mitropolit. A declarat public și ce detalii trebuie să conțină mărturisirea pentru a fi credibilă în ochii săi și ai Sinodului. Textual, a spus că „vreau să declare că acceptă deciziile Sinoadelor Ecumenice și Locale pe care le primește Biserica Ortodoxă, ultimul mare Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta din 2016 și deciziile lui, precum și deciziile propriului nostru Sinod Local”.
Despre poziția Mitropolitului Tihic Arhiepiscopul a declarat că acesta a spus că va alcătui acea mărturisire și va cugeta la indicațiile primite. În caz că nu va face această declarație, Arhiepiscopul a zis că Sinodul va cerceta noua situație în funcție de noile date.
Duminica trecută și toate zilele câteva sute de credincioși din Pafos au protestat față de destituirea Mitropolitului lor, pe care o consideră abuzivă, și cer revenirea asupra deciziei.
Vremea când episcopii sunt prigoniți de Sinod pentru că țin dreapta credință
Episcopii ciprioți care nu au semnat documentele ecumeniste ale Sinodului din Creta, printre care și Mitropoliții Neofit și Atanasie, au fost și acum de partea Mitropolitului Tihic.
După cum a declarat Arhiepiscopul, sancționarea a venit la intervenția Patriarhului Ecumenic, a Arhiepiscopului Greciei și a Episcopului episcopului Varnava de Neapolis (Grecia), precum și a Guvernului Greciei prin ambasadorul din Cipru.
Chiar și a doua acuzație este interesantă, anume că a refuzat să săvârșească cununii mixte. De parcă regula ar fi să fie făcute mereu, nu ca o excepție (după cum pretind ecumeniștii) sau, mai bine zis, sunt interzise de canoane. Sau primirea la Ortodoxie ar trebui să fie o normă, nu o iconomie. Acestea nu sunt motive de caterisire, ci cel mult de discuții canonice și teologice. Iar faptul că au venit din America unii ca să ceară căsătorie mixtă pare o capcană special întinsă pentru a provoca un conflict cu Patriarhia Ecumenică ce are diaspora în Statele Unite.
Deși poate unii nu sesizează absurdul situației pentru că nu cunosc detaliile canonice și teologice, totuși este destul de limpede că Mitropolitul Tihic este prigonit și scos din scaun pentru că este drept-slăvitor și nu acceptă înnoirile și rătăcirile ecumeniste. Cerința de supunere față de Sinoadele Ecumenice și Locale este o găselniță pentru a pune printre ele și Sinodul recent (2016) din Creta, care nu este în consonanță cu tradiția Bisericii. De fapt, nu fidelitatea față de dogmele și învățăturile ortodoxe se cere de la Mitropolitul Tihic, ci supunerea față de ierarhia oficială și noile inovații ecumeniste parafate în Creta.
Trebuie să amintim că unii ierarhi ciprioți nu au semnat documentele din 2016 și nici aprobarea lor de Sinodul din Cipru și a iscălit în locul lor Arhiepiscopul de atunci Hrisostom. Așadar mai există ierarhi opozanți, dar se vrea să fie marginalizați. Foarte probabil și alegerea Arhiepiscopului a fost fraudată pentru a nu ajunge în frunte un ierarh demn, ci unul aservit factorilor externi și chiar politici.
Pe de altă parte, se vede lămurit că nepomenitorii îi încurcă pe arhiereii noii ordini bisericești ecumeniste. Nu vor să recunoască drept normativ canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861), care face parte din Sinoadele Locale care trebuie recunoscute de Mitropolitul Tihic. Bineînțeles, nici canonul 31 apostolic sau 3 al Sinodului III Ecumenic, care aprobă oprirea pomenirii episcopului ca măsură de protest în caz că acesta propovăduiește o erezie.
Mărturisirea Mitropolitului Tihic și poziția pe care o va lua este un moment important, dar și o devoalare a duhului prigonitor al ierarhiei. Iar încercarea nu este doar pentru el, ci se dorește un pumn în gură oricărui cleric sau mirean care se va opune ecumenismului.
Hristos alungă pe schimbătorii de bani din templu, care fac locul de rugăciune peșteră de tâlhari (Imagine: Ziarul Lumina)
Faptele de homosexualitate în rândul ierarhiei superioare a Patriarhiei noastre nu doar că ies la suprafață în ultima vreme, ci sunt chiar și dovedite în tribunal. Însă cangrena aceasta este mai întinsă și greu de vindecat din cauza lipsei de pocăință dovedită a celor în cauză și din pricina șocului credincioșilor care le descoperă. Consider că trecerea de la acoperirea prin tăcere a păcatelor nedovedite la înfruntarea celor documentate în mare măsură necesită abordare diferită.
Păcatele vădite trebuie combătute
Elocvent pentru situația actuală este un cuvânt al Sf. Marcu al Efesului despre păcatele ascunse ale clericilor. Deși acesta nu se ocupă direct decât de situația în care păcatele unor clerici sunt nedivulgate public, găsim unele indicații preoțioase și pentru ce ne interesează pe noi.
Prima dată, Sf. Marcu găsește de cuviință că acuzatorii ar trebui să-și asume răspunderea și să confrunte pe față pe cei știuți că au păcate mari: „dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular”.
Apoi, în cazul păcatelor publice, datori sunt credincioșii, clerici și mireni, să se despartă de cei ce păcătuiesc astfel: „în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față”.
Doar păcatele nedovedite trebuie acoperite, potrivit normelor bisericești: „a trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică”. Chiar și în aceste situații, cei ce află în taină despre astfel de căderi au datoria să-i îndrume spre pocăință și îndreptare pe cei aflați în greșeală: „numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele”.
Această atitudine se desprinde și din sfaturile Sf. Ap. Pavel către comunitatea celor din Corint, când îi mustră că nu au îndreptat păcatul învederat și smintitor al cuiva. Chiar îi acuză că astfel s-au comportat cu trufie: „voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă. … Semeția voastră nu e bună. Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura?” (1Cor. 5: 2, 6).
Homosexualitatea protejată până dincolo de sminteală
În ce privește situația episcopului Corneliu de la Huși, se constată că, deși a fost dovedit de instanțele civile de infracțiuni sexuale grave, nu a fost emisă vreo pedeapsă bisericească aferentă. Deși aceasta se impunea încă din momentul când faptele sale erau dovedite prin filmări compromițătoare, după condamnarea judecătorească, Episcopia de Huși nici măcar nu-și asumă vinovăția la nivelul real al faptelor, nu mai vorbid de o caterisire de la sine înțeleasă.
Din nefericire, dezvinovățirile comunicate public: „această hotărâre nu reflectă o culpă morală sau instituțională a Episcopiei Hușilor… fără a presupune implicarea, acceptarea sau cunoașterea prealabilă a faptelor săvârșite de cei doi condamnați” nu reflectă realitatea. Se știe destul de clar faptul că au existat sesizări către forurile superioare bisericești despre situația din Huși, dar nu au fost luate măsuri.
Cea care ar fi trebuit să-și asume culpa ar fi trebuit să fie Patriarhia dimpreună cu Episcopia Hușilor din subordine. Dar se observă o fugă de răspundere reală și chiar o mușamalizare pe cât posibil a cazului.
Complicitatea și vulnerabilitatea ierarhiei superioare este mult mai profundă
Intangibilitatea de până acum a episcopului Corneliu este uimitoare. Nu doar că nu a fost caterisit, dar nici măcar nu s-a dispus o cercetare canonică, ba chiar i-a fost acordat domiciliu și toată întreținerea din cheltuiala Bisericii. Iar acest lucru nu poate să stârnească decât nedumeriri și întrebări serioase.
Dacă e să coroborăm atitudinea sinodalilor de complăcere față de delictele de la Huși cu acuzațiile pertinente aduse de pr. Ciprian Mega Episcopului Sofronie de Oradea de homosexualitate și nu doar lui, se descoperă un tablou tulburător. Mai sunt ierarhi care cochetează cu acest păcat și ei dau tonul în Sinod. Ba chiar criteriile de promovare în administrația bisericească sunt adesea și în multe locuri tocmai cele contrare total principiilor evanghelice.
În felul acesta, se răstoarnă și se desfigurează misiunea Bisericii. În loc de a promova sfințenia, devine o camuflare și acoperire a fărădelegii, o instituționalizare a ei. Și mulți clerici cunosc foarte bine situația aceasta.
Spune-l Bisericii!
Deja obișnuiți cu faptul că păcatele și smintelile sunt în ascuns, nedovedite, ne-am cantonat în a le trece sub tăcere, ba chiar a le nega. Dar acum trebuie să conștientizăm că sminteala nu mai poate fi acoperită și trebuie să dovedim maturitate duhovnicească și morală și să condamnăm toate devierile înfricoșătoare.
Însuși Mântuitorul ne cere să fim drastici cu păcatul și să ne depărtăm de cei care stăruie cu știință și fără pocăință în fărădelegi (Mt. 18: 17). După prima certare între patru ochi și în prezența martorilor, trebuie spus Bisericii cel neîndreptat. Apoi trebuie depărtat de el cu totul.
Bineînțeles că trebuie să avem milă și îngăduință față de cei ce greșesc și să facem tot posibilul să căutăm îndreptarea lor. Dar, în cazul păcatelor fățișe și sfidătoare, trebuie dezicere pe măsură. Altfel, ne facem părtași la rău, nicidecum la sfințenie, transformăm albul în negru și negrul în alb. Cuvintele Sf. Marcu de la început și ale Sf. Ap. Pavel sunt clare în această privință.
Drept urmare, orice credincios viu are datoria să se delimiteze categoric de devierile smintitoare care bântuie Biserica noastră. Nu prin scandaluri publice, ci prin a aștepta și a cere o îndreptare cuviincioasă.
Din păcate, îndârjirea în a acoperi și a promova mai departe răul din partea Sinodului și a organismelor bisericești competente (și complice) poate duce la o confruntare rușinoasă și publică a situației, fapt de neocolit. Totuși trebuie mare atenție să străbată dragostea pentru dreptate și sfințenie și ura față de păcate, nu vreo vrajbă personală. Pe de altă parte, mustrarea și delimitarea în mod firesc trebuie să fie ponderate de conștiința că toți suntem supuși păcatelor, dar ne și luptăm cu ele.
Indiciul cel mai evident al devierii de la Hristos este erezia. De aceea, conștiințele sănătoase au mustrat rătăcirea ecumenistă parafată la Sinodul din Creta prin întreruperea pomenirii ierarhilor noștri. Aceeași atitudine de delimitare se impune și acum, cu diferența că presiunea trebuie exercitată prin doleanțe și presiuni corecte de curățare a mizeriei, oricât de sus s-ar fi cuibărit, fără a opri comuniunea cu arhiereii până la condamnarea lor.
…După ce ne-am botezat în apă întru moartea Domnului, precum am scris, dăm o mărturisire că vom muri păcatului şi lumii şi vom trăi dreptăţii. Şi aşa, după ce ne-am botezat în numele Sfântului Duh, ne-am născut din nou, iar după ce ne-am născut şi ne-am botezat în numele Fiului, ne-am îmbrăcat în Hristos. După ce ne-am îmbrăcat în omul cel nou zidit după Dumnezeu, ne-am botezat în numele Tatălui şi am fost declaraţi fii ai lui Dumnezeu. Este nevoie, deci, de acum ca noi să ne hrănim cu mâncarea vieţii veşnice, pe care ne-a dat-o iarăşi Însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu cel viu, Cel ce a zis cândva: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul care iese din gura lui Dumnezeu”(Lc. 4: 4). Şi ne-a învăţat cum va fi aceasta când zice: „Mâncarea Mea este ca să fac voia Tatălui Care M-a trimis”(In. 4: 34). Şi iarăşi zice după ce a adăugat un „Amin” a doua oară spre întărirea celor ce urmau şi spre încredinţarea ascultătorilor: „Amin, amin spun vouă că, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi înşivă. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare şi sângele Meu cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el”(In. 6:53-56). Şi după puţin este scris: „Auzind, deci, mulţi dintre ucenicii Lui, au zis: Aspru este cuvântul acesta; cine poate să-l asculte? Dar, ştiind Domnul în Sine că ucenicii Lui murmură pentru aceasta, le-a zis: Aceasta vă sminteşte? Dar dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era întâi? Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Graiurile Mele sunt duh şi sunt viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci ştia Iisus de la început cine sunt cei ce cred şi cine este cel ce-L va vinde. Şi a spus: „Pentru aceasta v-am spus că nimeni nu poate veni la Mine de nu-i este dat de la Tatăl Meu. De la aceasta mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi n-au mai umblat cu El. Zis-a, deci, Iisus celor doisprezece: Nu vreţi să vă duceţi şi voi? Răspuns-a Lui Simon Petru: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (In. 6: 60-69).
2. Şi la sfârşitul Evangheliilor este scris: „Luând, deci, Iisus pâine şi mulţumind, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor şi a zis: Luaţi, mâncaţi! Acesta este Trupul Meu care pentru voi se frânge. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! Şi, luând paharul şi mulţumind, l-a dat lor, spunând: Beţi dintru acesta toţi! Căci acesta este Sângele Meu, al Legământului Nou, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea!”(Mt. 26: 26-28). Dă mărturie despre acestea şi Apostolul, care spune: „Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am predat şi vouă, că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! Aşijderea şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este Legământul cel Nou întru Sângele Meu. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până va veni”(1 Cor. 11: 23-26). Deci la ce folosesc cuvintele acestea? Ca să pomenim pururea, când mâncăm şi bem, pe Cel ce a murit şi a înviat pentru noi şi aşa să ne învăţăm să păzim neapărat înaintea lui Dumnezeu şi a Hristosului Lui dogma cea predanisită de Apostolul care zice: „Căci dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi; şi a murit pentru toţi ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei”(2 Cor. 5: 14-15). Căci cel ce mănâncă şi bea, adică spre pomenirea neştearsă a Domnului nostru Iisus Hristos, Care a murit şi a înviat pentru noi, dar nu împlineşte rostul pomenirii, ascultarea până la moarte de Domnul, după învăţătura Apostolului, după cum s-a spus înainte, care zice: „Căci dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi (ceea ce mărturisim prin botez); şi a murit pentru toţi ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei”; [unul ca acesta] nu are nici un folos, după afirmaţia Domnului, Care zice că „trupul nu foloseşte la nimic”.
3. Iar unul ca acesta îşi adaugă asupra sa judecata Apostolului, care spune: „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului”(1 Cor. 11: 29). Căci nu numai cel ce se apropie în chip nevrednic cu întinăciune a trupului şi a duhului de cele sfinte are parte de osândă (pentru că se face vinovat de Trupul şi Sângele Domnului prin apropiere), ci şi cel ce mănâncă şi bea în zadar şi fără folos prin faptul că nu păzeşte ceea ce s-a spus, adică spre pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a murit şi a înviat pentru noi, pentru că „dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi” şi cele următoare. Căci, atunci când cineva face nelucrător în mod inconştient şi nefolositor un asemenea bun şi se apropie fără mulţumire de Această Taină, are osânda nelucrării. [Aceasta de vreme ce] Domnul nu a îngăduit să fie fără osândă cei ce scot cuvinte nelucrătoare şi a înfăţişat şi mai bine judecata nelucrării prin cel ce a păzit neatins talantul prin nelucrare, iar Apostolul ne-a predat că şi cel ce spune un cuvânt bun fără să-l iconomisească spre zidirea credinţei întristează pe Duhul Sfânt. Aşa suntem datori să concepem şi osânda celui ce mănâncă şi bea cu nevrednicie. Iar dacă şi cel ce întristează pe fratele pentru mâncare a căzut din dragoste, fără de care nici lucrurile mari lucrate de harisme şi de dreptăţi nu folosesc cu nimic, ce-ar zice cineva despre cel ce cutează să mănânce în zadar şi fără folos Trupul şi să bea Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi care pentru aceasta mai mult întristează pe Duhul Sfânt şi cutează să mănânce şi să bea fără dragostea care să-l determine să judece că nu mai trăieşte lui, ci lui Hristos Iisus, Domnul nostru, Care pentru noi a murit şi a înviat? Trebuie, dar, ca cel ce se apropie de Trupul şi Sângele lui Hristos spre pomenirea Lui, Care a murit şi a înviat pentru noi, să se curăţească nu numai de toată întinăciunea trupului şi a duhului, ca să nu mănânce şi să bea spre osândă, ci să arate şi prin lucrare pomenirea Celui ce a murit şi a înviat pentru noi prin faptul că moare păcatului şi lumii şi sieşi şi trăieşte lui Dumnezeu în Hristos Iisus, Domnul nostru.
[…]
ÎNTREBAREA 3:Dacă e fără primejdie ca cineva care nu s-a curăţit de toată întinăciunea trupului şi a sufletului să mănânce trupul Domnului şi să bea sângele Lui.
RĂSPUNS: Dumnezeu a rânduit în Lege chinul cel mai mare asupra celui ce cutează să se atingă de sfinte, căci este scris cu închipuire pentru aceia, dar spre povăţuirea noastră: „Şi a grăit Domnul către Moise, spunând: Zi-i lui Aaron şi fiilor lui: Să ia aminte de sfintele lui Israel şi să nu pângărească numele Meu cel sfânt cei câţi Se sfinţesc Mie. Eu sunt Domnul. Zi-le: În neamurile voastre tot omul care se va apropia din sămânţa voastră de sfintele care le vor sfinţi Domnului fiii lui Israel şi va fi necurăţia asupra lui, va fi nimicit sufletul acela de la faţa Mea. Eu sunt Domnul”(Lev. 22: 1-3). Dacă este pusă o asemenea ameninţare asupra celor ce se apropie simplu de cele sfinţite de oameni, ce s-ar putea zice despre cel ce îndrăzneşte asupra unor asemenea Taine? Căci, pe cât mai mult este aici, după glasul Domnului, pe atât mai înfricoşătoare este atingerea de Trupul lui Hristos cu întinăciune decât atingerea de ţapi sau de tauri, de vreme ce zice Apostolul: „Aşa încât cel ce va mânca Pâinea sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului”(1 Cor. 11: 27). Iar când înfăţişează mai tare şi mai înfricoşător judecata prin recapitulare, zice: „Să se cerce fiecare pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar! Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi bea osândă, nesocotind Trupul Domnului”(1 Cor. 11: 28-29). Dacă cel ce are doar necurăţie (caracteristica necurăţiei o învăţăm cu închipuire din Lege) are o aşa înfricoşătoare osândă, cu cât mai mult cel ce se află în păcat şi cutează asupra Trupului Domnului va culege mai cumplită osândă? Să ne curăţim, aşadar, de toată întinarea (iar diferenţa între întinare şi necurăţie este învederată celor ce cugetă bine) şi aşa să ne apropiem de Sfinte ca să scăpăm de osânda ucigaşilor Domnului pentru că „Cel ce va mânca Pâinea sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului”. Dar avem viaţă veşnică, după cum a făgăduit Domnul şi Dumnezeul nostru cel nemincinos Iisus Hristos, de-L vom pomeni pe El, Care a murit pentru noi, când vom mânca şi vom bea şi vom păzi judecata Apostolului, care zice: „Dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care judecăm aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi. Şi a murit pentru toţi ca cei vii să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5: 14-15), lucru pe care l-am statornicit la botez.
Fragmente din opera Sf. Vasile cel Mare, Despre Botez.
În ședința recentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (27 martie 2025), printre altele, s-a luat act cu „cu speranță și binecuvântare de dorința unor comunități ortodoxe române din Ucraina de revenire la Biserica Ortodoxă Română”. Această încurajare a etnicilor români din Bucovina de peste graniță de a pleca din jurisdicția Bisericii Ucrainene marchează trecerea de la îndemn la materializare. Totuși auspiciile nu sunt clare nici formal, nici sub raport canonic.
Sinodul BOR a mai emis și anul trecut luări de poziție pe această temă de două ori, în primăvară, când a fost susținută constituirea unei structuri religioase românești pe teritoriul Ucrainei, iar în toamnă anunța „cu regret” că statul vecin nu a aprobat înființarea acestei organizații. Contextul este dat de prigonirea ortodocșilor aflați în componența Bisericii Ucrainene canonice de sub conducerea Mitropolitului Onufrie de către statul ucrainean. În felul acesta, s-ar oferi chipurile o soluție pentru etnicii români de a face parte dintr-o structură agreată de puterea politică.
Încă tocmai acest context face ca demersurile acestea să fie mai puțin creștinești și mai mult manevre politice. În locul unui sprijin clar și fățiș, fără ascunzișuri, Patriarhia noastră dorește să înființeze o structură bisericească ce ar submina unitatea ortodocșilor ucraineni și ar șubrezi curajul lor în fața prigonirilor.
Biserica Ucraineană canonică este măcinată cel puțin din 2019 de o altă „Biserică” înființată samavolnic și prin intervenții geo-politice, despre care am mai scris. Aceasta din urmă a apelat la tot felul de atacuri și acaparări prin forță a lăcașelor de cult ale celei dintâi și multe alte persecuții asupra ierarhilor și credincioșilor. Doar acest simplu fapt arată că nu este întemeiată pe dragostea și credința în Hristos, ci pe deziderate ce nu țin de credință. Chiar și acapararea recentă a unor biserici din Cernăuți întărește ideea că este vorba de o persecuție a credinței, nu de o confruntare simplu intra-bisericească. În acest context tulbure intervine și Patriarhia Română, sporind confuzia și conflictul prin manevrele sale cu tentă politică, și nu bisericească.
Din dezbaterile de zilele trecute din Ucraina, reiese că Secretarul nostru de stat pe probleme de religie, Ciprian Olinici, a avut recent întâlniri cu reprezentantul omog din statul vecin, V. Elenski. Doar acest simplu fapt, care nu este la prima ocurență, indică faptul că inițiativele preoților din Cernăuți de a părăsi Biserica Ucraineană nu sunt chiar străine de influențe și jocuri politice. Iar acestea nu par a fi deloc curate dacă avem în vedere că oficialii ucraineni au călcat legea și credința în picioare în ultimii ani prin persecuțiile pe care le-au întreprins.
O poziție statornică și mărturisitoare manifestă Mitropolitul Longhin pe această temă, făcând diferența cuvenită între dragostea de neam și apărarea credinței și între bunăstarea pământească și fuga de cruce:
Cu toate că teritoriul din Bucovina de dincolo de graniță a aparținut bisericește românilor și ar fi o reparație să fie trecut înapoi în componența Patriarhiei noastre, acest subiect ar trebui discutat și analizat teologic, nu prin politica faptului împlinit și nici prin încurajarea trădării de credință. Este acceptabilă apelarea la ajutorul puterii politice, însă nu a uneia persecutoare și nu prin încălcarea normelor canonice, ci pentru respectarea lor.
Nu în ultimul rând, înainte de a-și atrage credincioși din alte spații, Patriarhia noastră ar trebui să păstreze curată dreapta credință mântuitoare ca să poată oferi o lege mântuitoare, nu să alimenteze aspirații pământești, oricât ar fi ele de nobile sau, dimpotrivă, de vătămătoare sufletește.
