Am amintit în articolul anterior despre asistenţii virtuali Siri (Apple), Alexa (Amazon),ex-Cortana (Microsoft), Duplex (Google). Aceştia sunt prezenţi şi în spaţiul serviciilor publice, precum este cazul KrattAI-ului estonian. Majoritatea producătorilor şi furnizorilor de servicii tehnologice au introdus sau introduc modalităţi interactive de comunicare între utilizator şi produsul comercializat. Generalizarea acestui tip de interacţiune şi integrarea de soluţii predictive sau generative de cunoaştere, provoacă o centralizare profundă a capacităţilor tehnologice, nu doar la nivel cantitativ, cât mai ales la unul calitativ.
Asistentul devine sinele algoritmic, o parte componentă a personalităţii umane. Aşa cum este de la sine înţeles că mâna ascultă de creier, că orice impuls al neuronilor care se referă la mişcare sau la o dexteritate punctuală va fi urmată de membrul corpului în limitele biologice fireşti, dar întocmai şi fără şovăire, la fel va acţiona şi sinele algortimic ca parte din lumea noastră interioară. În nicio ipostază sinele algoritmic nu va altera liberul arbitru în mecanismul suveranităţii personale, însă îl va preschimba ireversibil prin cunoaşterea pe care o va produce, prin slujirea/asistarea pe care o implică şi prin deschiderea către noile stări de conştiinţă pe care le va furniza titularului.
O stare de conştiinţă suplimentară: aşa cum o persoană oarbă sau surdă poate intui că există o stare experienţială pe care intelectual o poate atibui câmpului vizual sau auditiv (poate înţelege că există vederea sau auzul ca simţuri), cu toate acestea, persoana oarbă/surdă se află într-o stare de ignoranţă experienţială care nu poate fi depăşită. Încă. Ignoranţa aceasta este una relativă (reparabilă prin protezare hi-tech), pe când neparticiparea noastră la evoluţia algoritmică va căpăta un caracter absolut, pe care îl voi explica în cele ce urmează.
Noi vom înţelege că persoanele care vor dezvolta un sine algoritmic (printr-o intimitate şi întrepătrundere crescândă cu motoare de inteligenţă artificială), vor deveni o altă persoană şi mai mult decât atât. Literatura descrie maşina socială ca fiind unitatea dintre om şi tehnologie. Drepturile fundamentale actuale sunt ale persoanei, ale homo sapiens, din momentul naşterii sau concepţiei, după cum ne revendicăm de la o tradiţie cultural-juridică sau alta. Dar nu ne mai putem opri aici, dat fiind că s-au născut drepturile fundamentale de generaţie nouă. Dacă generaţia noastră a consumat atât de multe resurse de energie în privinţa dreptului la un proces echitabil, printre multe altele, pentru genraţia de astăzi, aceste preocupări devin irelevante, din perspectiva cyberjustiţiei.
Privind din exterior, maşina socială (om+tehnologie) devine titular de drepturi şi libertăţi asemenea nouă, cei de acum, dar legătura dintre om şi procese tehnologice la nivelul vieţii interioare devine ireversibilă; deschide noi stări de conştiinţă şi noi câmpuri de drepturi şi libertăţi, cu toate discuţiile ce derivă din această chestiune de filosofie (a dreptului dar nu numai).
Nu mă refer la ideea Avatarului sau a prezenţei noastre online, chiar în online-ul de nouă generaţie precum Metaverse-ul, ci la o intimitate neîntreruptă cu sinele algoritmic, care participă activ sau pasiv la întreaga noastră experienţă de viaţă, care poate oricând sugera, completa sau interveni în manifestarea noastră interioară sau exterioară, în măsura în care noi îi îngăduim acest drept de intervenţie.
Noi stări de cunoaştere personală şi de cunoaştere a persoanelor se deschid în mod implicit. De pildă, a existat un incident viral în care o tânără însărcinată a respins cu brutalitate o bătrână care i-a atins burtica. Sinele algoritmic ştie dacă interacţiunea cu o persoană produce acesteia sentimente plăcute sau utile, dacă este dispusă să accepte (la acel moment) o interacţiune sau un anumit tip de comunicare nonverbal sau extrasenzorial.
Sub promisiunea deschiderii unor noi câmpuri de comunicare umană, de eficienţă în comunicare, se edifică de la sine noi coduri de conduită de bună purtare şi de bună stare. Acest ultim aspect (codul de bună stare) devine predominant, întrucât umanitatea este afectată nu doar de manifestarea noastră către exterior, ci şi de grija şi de disciplina cu care ne vom cultiva lumile interioare. Aşa cum astăzi este de neacceptat creşterea animalelor în mijlocul Iaşului (altădată perfect firească), similar nu suntem primiţi în comuniune în noua dimensiune dacă insistăm să rămânem aceiaşi. După cum astăzi blocăm notificări pe telefonul personal, stabilim nivelurile de confidenţialitate şi de accesibilitate, sinele algoritmic aduce la îndeplinire preferinţele noastre de socializare într-o modalitate mult mai eficientă.
Această eficienţă nu se referă (doar) la productivitate, ci la eficientizarea traiului potrivit voii proprii. Spre ilustrare, ce rost să mai aibă regula păstrării liniştii pe scara blocului în perioada de odihnă, câtă vreme vom şti că într-un interval anume nimeni nu se odihneşte, ori că vecinul/vecinii fie nu sunt prezenţi, fie nu resimt disconfort. De ce ar fi nevoie să ne punem dopuri în urechi (atunci când se desfăşoară o petrecere în apartamentul vecin), când sinele algoritmic poate dezafecta punctual o simţire aşa cum o fac căştile audio cu funcţiune de eliminare a zgomotului ambiental (noise canceling)? Şi, de ce ar accepta asociaţia de proprietari un nou membru (analogic) care nu deţine aceasta capacitate de a se integra, un membru care să invoce drepturi, libertăţi, reguli şi dispoziţii legale ce sunt depăşite prin tehnologia sinelui algoritmic?
Am folosit acest exemplu pentru a se înţelege mai uşor perspectiva despre care am mai scris în perioada plandemiei, aceea a reconfigurării ideii de abuz de drept, cu înţelesul că exercitarea drepturilor fundamentale devine ilegitimă în ipoteza în care nu se sincronizează unei stări de bine colectiv, determinat în mod obiectiv (prin funcţie algortmică). De ce să insist să păstreze toată lumea liniştea, când tehnologia produce alte criterii de arbitraj între drepturile şi interesele individuale? De ce să rămână starea de linişte normalitatea socială? Care sunt criteriile în funcţie de care apreciem utilitatea noilor normalităţi?
Unele persoane ca mine au protestat vehement împotriva ideii de limitare a dreptului de circulaţie şi de acces în spaţiul public pe baza certificatului digital, clamând în apelurile noastre la împotrivire necesitatea de a apăra limitele maximale ale acestei libertăţi. Îmi menţin această atitudine.
Însă am intrat astăzi în realitatea noilor funcţii algoritmice de arbitraj, care îmi pot conferi instant alternative sau compensaţii reale, de o valoare semnificativ mai mare, pentru limitarea/restrângerea unui drept sau altul. Care să mai fie rolul virtualităţii drepturilor fundamentale (pe care nu ajungem mai niciodată să ni le exercităm) cât timp ni se oferă la schimb aptitudinea de a trăi în mod concret dar plenar privilegii imediate din aceeaşi specie? De ce ar mai fi nevoie atunci ca restrângerea drepturilor fundamentale să se realizeze prin lege adoptată de Parlament?
Bineînţeles că o astfel de balansare între interesele individuale şi cele colective comportă şi o dimensiune sancţionatorie, pentru abuzul de drept despre care am discutat deja (exercitarea drepturilor individuale la cote maximale), dimensiune sancţionatorie care nu trebuie să fie una stabilită de către autoritatea publică, ci poate viza depăşirea mediei uzuale de exercitare a unui drept, de efectuare a unei activităţi, constatată şi documentată de motoare A.I. Reperul nu mai este legea ci practica socială efectivă.
Prin urmare, sistemele reputaţionale înlocuiesc sistemul legal-administrativ impersonal. Sistemul creditulului social din China este doar unul din modelele de sistem reputaţional şi cel mai probabil, societăţile occidentale vor cunoaşte iteraţii şi variante substanţial diferite, întrucât nu există organizare socială din care să lipsească criteriul ordonator al statutului social, potrivit propriilor tradiţii de drept (tradiţii constituţionale). Or, statutul social a devenit inseparabil de capacitatea noastră de integrare nu într-o comunitate (trib sau grup), ci într-o comuniune (cu cei cu aceleaşi valori şi coduri comportamentale).
După cum proclamă noii filosofi ai tehnoştiinţelor, începând cu era digitală, axiologia bate antropologia. Cu alte cuvinte, comuniunea în valori personale şi colective şi în coduri atitudinale domină ideea subdomeniilor antropologiei (socială, economică, religioasă, urbană etc), a apartenenţei la o comunitate etnică sau locală, regională, naţională.
Cine este în acest caz îndreptăţit să emită legi, în ce scop sunt emise acestea şi de ce să nu acceptăm niveluri complementare de legitimitate a autorităţii, testate pe criteriul puterii legăturilor?
Standardele comunităţii Facebook sunt astăzi mai puternice decât dispoziţiile Constituţiei României, care printre altele, interzic „orice formă de cenzură„. Sunt mai puternice prin capacitatea executivă (enforcing), deci de aducere la îndeplinire, dar mai ales prin adeziunea la aceste standarde din partea persoanelor care, în viaţa socială, se manifestă mai mult, mai pregnant şi mai intens, ca „utilizatori” de Facebook (Youtube, Tiktok etc.) decât ca cetăţean român sau ca membru al Bisericii Ortodoxe Române.
Dar şi conceptul de cetăţenie se află sub presiunea schimbărilor imediate. Dacă chestiunea modalităţii de luare a deciziilor este una centrală în studierea impactului pe care inteligenţa artificială îl are asupra vieţii obişnuite, atunci se naşte întrebarea dacă deciziile luate de un cetăţean obişnuit sunt egale în valoare şi legitimitate cu cele luate de către un cetăţean maşină-socială. Cu alte cuvinte, se naşte întrebarea dacă trebuie menţinută egalitatea în drepturi între cel care ia o hotărâre în baza unui set de cunoştinţe discutabile din punct de vedere factologic, având la bază un raţionament viciat sau denaturat prin simplificări brutale sau neînţelegere şi deciziile care sunt luate prin asistarea de către inteligenţa artificială care asistă curatorial nu doar la consultarea informaţiilor pertinente, cât şi verifică temeinicia raţionamentelor complexe, pas cu pas.
Această evoluţie ne-a adus în punctul în care putem spune că astăzi suntem mai apropiaţi de ideea dealgocraţie (guvernare prin algoritmi) decât de ideea de democraţie. Ideea că omenirea devine dominată de un sistem integral de inteligenţă artificială, care să jaloneze traiul zilnic al populaţiei prin soluţiile cele mai potrivite din punctul de vedere ideologic sau al consumului de resurse ne aduce la o răscruce cunoscută: fie devenim subiecţi exteriori ai sistemului de guvernare prin algoritmi, a căror decizii se manifestă nemijlocit asupra noastră, fie devenim noi înşine o nouă formă de inteligenţă, o maşină socială cum explicam mai sus, astfel cum ne promite deja de decenii bune curentul transumanist.
De altfel, această bifurcaţie este ilustrată de atitudinea cunoscutului om de afaceri Elon Musk, care se numără printre fondatorii OpenAI şi care a avertizat în mod repetat asupra faptului că inteligenţa artificială este mai periculoasă pentru omenire decât bomba nucleară, prin aceea că sunt dezvoltate capacităţi tehnologice mult peste capacitatea omenirii de a le înţelege şi controla. Omul ajunge să fie tutelat în cele mai intime aspecte ale vieţii sale nu pentru că este silit, ci pentru că înlesnirile materiale şi spirituale care se produc pe calea revoluţiei produsă de inteligenţa artificială sunt de neignorat. Sub acest aspect, între noi şi cei care îşi dezvoltă astăzi sinele algoritmic se cască în intervalul 5-7 ani o distanţă mai mare decât între noi cei de azi şi cei din antichitate.
Din acest motiv Elon Musk a fondat Neuralink, o firmă care cercetează şi produce dispozitivele de control mintal al computerelor. Am în vedere dispozitivele implantate în creier ce permit persoanelor să controleze nemijlocit, prin puterea gândurilor, dispozitive I.T. care le sunt exterioare. Prin acest mijloc tehnic este înlăturată bariera interacţiunii obişnuite cu dispozitivele IT (viteza tastării, interpretarea comenzilor vocale etc), acestea fiind accesate şi controlate direct prin puterea gândului.
De altfel, la 1 decembrie 2022, aşadar a doua zi după lansarea ChatGPT, Elon Musk anunţa că implantul cerebral dezvoltat de Neuralink se află în faza finală de aprobare pentru uz uman, fiind de altfel devansat de firme concurente precum Synchron care au realizat astfel de implantări pentru prima oară în cursul lunii august a anului trecut.
Pentru a nu încărca şi mai mult acest articol cu chestiuni tehnice, plasez mai jos un clip de 25 de minute care explică stadiul în care se află tehnologia la acest moment. Putem observa că în această privinţă s-au împlinit integral profeţiile părinţilor contemporani despre apariţia şi utilizarea cipurilor implantabile.
***
Însă, ceea ce cred că este important de subliniat în această privinţă este că atenţia ortodocşilor s-a concentrat multă vreme asupra nanotehnologiilor, a pericolului de inoculare forţată cu seruri/de implantare de cipuri şi asupra ideii că pecetluirea se va face printr-un tip de înşelare în raport de care trebuia să manifestăm vigilenţă lumească. Or, ceea ce se observă este că algocraţia care s-a ivit livrează o plajă extrem de ispititoare de servicii şi beneficii, dintre care cele prezente sunt de abia la început şi deja semnificativ mai valoroase decât tehnologia digitală pe care o cunoaştem.
Inclusiv din punct de vedere intelectual, oferta filosofică a noilor tehnologii este aproape de nerefuzat, întrucât crează un nou context politic care concordă idealurilor de echitate la care au făcut apel mulţi gânditori seculari din trecut. Subliniez că întreaga ofertă a noilor tehnologii se axează pe un nou val de împuternicire individuală, o nouă emancipare din condiţia mizeră în care se regăsesc mulţi dintre noi, toate circumscriindu-se liberului arbitru şi simţului de agent moral. La capătul celălalt al spectrului uman, persoanele care nu se pot adapta noii revoluţii tehnologice ar urma să beneficieze de un venit universal de bază, conservându-se ispita libertăţii în lucrarea voii proprii.
Suveranitatea intimă a deciziilor, a alegerilor pe care oamenii le vor face rămâne neatinsă, dar este configurată de o paletă nouă de opţiuni, în raport de care omenirea îşi va schimba şi modul de gândire şi modul de viaţă (politică, economică, juridică, culturală, socială). De altfel, alegerile noastre sunt libere şi în raport de telefonul de care nu ne putem despărţi.
Vocaţia sinelui algoritmic de a fi omniprezent şi omniscient deja creează o nouă lume a probelor preconstituite (a probelor digitale, a contractelor smart, cu autoexecutare, a registrelor publice blockchain), acolo unde litigiile sunt anticipate şi se sting chiar înainte de naşterea obiectului contencios.
Capacitatea motoarelor A.I. de a da sens şi înţelegere utilă imaginilor video (în esenţă, o succesiune rapidă de fotografii), deja transparentizează mediul înconjurător, produce realitate augmentată, un Metavers unde lumile de tip sandbox (de test, de încercare) deja produc o nouă dimensiune a vitalităţii umane.
Aşteptarea înfrigurată a noilor generaţii de computere cuantice (cu o forţă computaţională de ordinul milioanelor de ori peste supercomputerele de astăzi, precum şi energia nelimitată ce se va crea prin procesul de fuziune nucleară sunt următoarele două praguri tehnologice rămase de atins pentru ca lumea pe care o descriu să obţină masă critică.
Cei care refuză naraţiunile conspiraţioniste, caracterul satanic al francmasoneriei şi obiectivele genocidare ale acestora, vor întâlni în curând o grea piatră de încercare întrucât acestora li se va părea că, în sfârşit, se coboară raiul pe pământ, că izbăvirea de suferinţă este la uşi. Numai dacă nu ar fi aceşti oameni vechi şi învechiţi care alimentează distrugerea şi discordia cu războiaele lor sângeroase, cu convingerile lor anti-ştiinţifice şi cu credinţele lor religioase desuete!
Finalmente, cele două căi de întâmpinare a revoluţiei inteligenţei artificiale aparţin aceluiaşi cleşte. Fie că vom conlucra sub aspect practic prin dispozitive accesorii/periferice cu motoarele de inteligenţă artificială ori că vom evolua către sinele algoritmic prin întrepătrunderea planurilor uman-tehnologic sau prin implanturi (să nu fie!), povestea ne pare conoscută şi limpede. Însă nu doar tehnologia în sine este periculoasă ci mai ales efectul ei, impactul chemat, însuşit şi aşteptat, asupra unor suflete împătimite şi neîncercate.
Dacă multă vreme infosfera ortodoxă a fost colmatată de materiale informative de slabă calitate, care previzionau imprecis sau naiv apariţia acestui tip de tehnologii, astăzi a venit momentul arătării lor către lume.
Probabil cea mai importantă evoluţie a anului 2022, mai semnificativă decât războiul din Ucraina, este reprezentantă de maturizarea motoarelor de inteligenţă artificială.
Lansarea ChatGPT la 30 noiembrie 2022 va marca, cel mai probabil, un moment istoric de natura descoperirii fisiunii nucleare. În mai puţin de o lună au fost lansate numeroase aplicaţii construite pe API-ul GPT3, care modifică exponenţial productivitatea umană şi capacitatea de a genera cunoaştere. Exponenţial, în sens matematic!
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că în cursul acestui an se va lansa GPT4, un pas semnificativ mai aproape de obiectivul principal al cercetătorilor de a obţine AGI – Inteligenţa Artificială Generală (sau Puternică). Preşedintele Sam Altman, şeful firmei OpenAI care se preconizează a deveni mai importantă decât colosul Google, descrie capacitatea ChatGPT ca fiind o jucărie plictisitoare faţă de ceea ce urmează în perioada imediat următoare.
Întrucât o descriere textuală a subiectului nu ar avea capacitatea de lămurire şi de sugestivitate necesară cititorilor acestui blog pentru a înţelege cutremurul care s-a produs odată cu lansarea ChatGPT, voi posta în cele ce urmează trei înregistrări video cu dialogul pe care l-am purtat cu acest produs software în care am căutat să ilustrez capacităţile minime ale ChatGPT de a produce răspunsuri teoretice şi de a furniza soluţii practice precum şi produse intelectuale finite (cod HTML pentru o ilustraţie).
Subliniez că dialogul a fost spontan, purtat în limba română în termeni generali, însă o abordare specializată poate conduce la generarea în intervalul câtorva secunde a unor idei şi soluţii care ar fi luat unui om obişnuit chiar şi ani de studiu.
Mai întâi i-am cerut inteligenţei artificiale să-mi genereze un Imn de proslăvire a Maicii Domnului şi un tropar al Învierii.
ChatGPT a generat instant următorul imn:
Maica Domnului, Fecioara Sfântă,
Tu eşti sălaşul nostru de pace,
Tu eşti lumina care ne luminează drumul,
Tu eşti călăuza noastră spre mântuire.
Maica Domnului, Mireasa lui Dumnezeu,
Tu eşti icoana iubirii divine,
Tu eşti semnul speranţei pentru noi toţi,
Tu eşti modelul de rugăciune şi credinţă.
Maica Domnului, Marea Noastră Doamnă,
Tu eşti cea care ne învăţă dragostea faţă de Dumnezeu,
Tu eşti cea care ne arată adevărata înţelepciune,
Tu eşti cea care ne îndrumă spre calea cea bună.
Maica Domnului, Regina Cerurilor,
Tu eşti scăldată în lumina harului divin,
Tu eşti imbrăcată în splendoarea gloriei,
Tu eşti împărăteasa noastră spirituală.
Maica Domnului, noi te proslăvim,
Noi te adorăm cu toată inima noastră,
Noi te rugăm să ne fii protectoare,
Noi te rugăm să ne fii mângâiere în clipele de întuneric.
Maica Domnului, noi te cerem ajutorul,
Noi te rugăm să ne fii ghid în viaţa noastră,
Noi te rugăm să ne îndrumi spre lumina adevărului,
Noi te rugăm să ne înveţi să iubim pe Dumnezeu.
Maica Domnului, noi te lăudăm şi te cinstim,
Noi te slăvim pentru măreţia ta divină,
Noi te iubim pentru bunătatea şi dragostea ta,
Noi te venerăm pentru jertfa ta pentru noi.
Maica Domnului, Fecioara Sfântă,
Tu eşti mângâierea noastră în clipele de îndoială,
Tu eşti scăldată în harul divin,
Tu eşti imbrăcată în splendoarea gloriei,
Tu eşti modelul de credinţă şi rugăciune pentru noi toţi.
***
Ulterior, i-am adresat câteva întrebări prin care să testez capacitatea de a genera răspunsuri teoretice, de a oferi soluţii şi îndrumări de ordin practic şi chiar de a-mi pune la dispoziţie un produs intelectual finit.
Iar dacă este cineva curios să vadă cam cât de greu se poate produce o ilustraţie precum cea din începutul articolului, atunci vă îndemn să vedeţi cum operează un alt motor AI, DALL – E 2, dedicat strict producerii de imagini din text:
Este evident că ceea ce a scris Daniela despre artiştii roboţi este mai concludent ca niciodată:
Oricine este interesat să afle mai multe despre instrumentele de Inteligenţă Artificială existente la acest moment, poate consulta situl futurepedia.io.
***
Dacă internetul a apărut multora ca fiind creierul, Inteligenţa Artificială (A.I.) tocmai a devenit mintea!
Din punct de vedere spiritual şi al învăţăturii de credinţă ortodoxă, această evoluţie nu ne poate lăsa indiferenţi, după cum nu trebuie privită în mod izolat de celelalte trenduri politice şi tehnologice ale momentului.
2023 se anunţă continuarea neabătută a anilor trecuţi, fără nicio urmă de izvor lumesc de nădejde spre mai bine.
Nu scriu cu pesimism, dimpotrivă!, întrucât „..se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!” după cum ne îndeamnă Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti şi după cum se cuvine să ne amintim la început de an.
Prin lentila acestei singure bucurii care să păstrează adevărată vă aştern câteva puţine gânduri şi îndemnuri.
Întâi de toate recunoaştem că ne facem vinovaţi de greşeala cea mai gravă a vieţii digitale, anume inconsecvenţa. Am pornit la drum cu ideea de a creea o comunitate online, având în minte imaginea internauţilor dedicaţi unor pagini/bloguri cu materiale valoroase, specifice perioadei 2005-2015. Noi am început acest blog în anul 2019, potrivit unui proiect din anii 2016-2017, imediat după marea catastrofă care a fost sinodul tâlhăresc din Creta. Încă de la acel moment ne era clar că obiectivul realizării unei comunităţi online este desuet şi impropriu faţă de provocările ce urmau să vină peste noi.
Din acest motiv, deşi am pornit la drum cu o plajă tematică extinsă şi cu o ofertă deschisă de a primi contribuitori specializaţi, aflaţi în acelaşi duh, am înţeles că a ne angaja într-o competiţie deschisă (dar nu corectă) pentru atenţia publică, într-o competiţie pentru fidelizare prin consum digital, reprezintă o risipire nepermisă ortodocşilor. Mai ales a acelui credincios ortodox care îşi propune să facă apologia mediocrităţii utile, a slujirii faţă de cei mai înzestraţi dintre noi.
În scurtă vreme am făcut cunoscută optica noastră de a scrie doar în completarea celor deja publicate în blogosfera ortodoxă sau doar cu privire la chestiuni trecute sub tăcere/ignorate.
Două probleme se nasc din această optică. Mai întâi se observă că blogosfera ortodoxă s-a restrâns semnificativ, fie sub aspectul calitativ, fie sub aspectul migrării către platforme de conţinut video. Efortul susţinut de creare a materialelor scrise, care să acopere o tematică ce depăşeşte preocuparea unui singur individ, a devenit unul nesustenabil. Atât din perspectiva creatorului cât şi a cititorului. A doua problemă se refera la natura conţinutului video de a fi unul care moşteneşte toate tarele pe care le-am reproşat consumului de televiziune, dependenţei şi transei în care este indus spectatorul. Chiar şi aşa, se naşte obligaţia de a menţine un nivel minimal de participare pe toate platformele (încă) deschise mesajului nostru, fie scris, fie video.
Împreună, cele două probleme – restrângerea activităţii şi cea a migrării spre divertisment video, au condus la degradarea catastrofală a climatului intelectual din infosfera ortodoxă, nu atât prin lipsa unor idei valoroase ci prin lipsa mediului de valorificare a acestora, prin dialog constructiv care să conducă la acţiune asumată.
Îndemnul cu care vin la început de an este de a căuta compania celor pe care îi consideraţi vrednici de sprijin şi să le comunicaţi acest sprijin, în mod nemijlocit, cu tact, dar în termeni cât mai precişi cu putinţă. Însă, vă reamintesc, nimeni nu poate face acest lucru până când nu e hotărât în privinţa propriilor mijloace şi obiective.
Să ne ajute Domnul să învăţăm să ne sincronizăm în obiective, să fim coerenţi în sprijin şi slujire şi să fim jertfitori cu mijloacele ce ne-au fost îngăduite!
Astăzi se împlinesc 1000 de zile de la declararea stării de urgență pe motiv plandemic și de la data restrângerii ilegale a drepturilor și libertăților individuale ale cetățenilor români.
Începând cu 16.03.2020, societatea noastră a fost supusă unor șocuri succesive, definite ca fiind „noua normalitate”, aspectul esențial fiind cel al relativizării drepturilor naturale. De 1000 de zile, statul se pretinde că este izvorul drepturilor noastre, însemnând că devenim liberi și suverani prin act de recunoaștere de către autoritatea publică, iar nu prin actul concepției și ulterior al nașterii.
Dacă în concepția ortodoxă omul este deplin și înzestrat cu demnitate din clipa conceperii, statul a mutat acest jalon către momentul nașterii. Odată cu începerea plandemiei și la noi, drepturile fundamentale nu au fost restrânse, ci diluate, denaturate în esența lor.
Aceasta s-a realizat nu doar prin adoptarea unor acte normative neconstituționale și nelegale (de fapt, ilegale), ci și prin faptul că reacția colectivă nu a arătat ca fiind a unor oameni liberi cu adevărat. Întrucât nu am arătat (în plan colectiv) că suntem liberi, conformismul nostru a confirmat noile împrejurări de drept (chiar dacă ilegale) și de fapt (declarații vizând părăsirea domiciliului, condiționarea accesului la servicii publice, spații comune, întruniri, înmormântarea umilitoare a semenilor, împiedicarea libertății religioase etc).
Chiar și după #1000zile nu există niciun demers de evaluare, reparare și sancționare a ilegalităților și făptuitorilor, cadrul juridic plandemic fiind intact și în vigoare. Ne desparte de situația anterioară un simplu HG care ar putea fi emis de azi seară pentru mâine dimineață, reintroducându-se certificat, declarație, interdicții, obligativități.
Nu am avut un moment de evaluare din cauza a trei motive: a) am rămas și mai neputincioși decât eram la 16.03.2020; b) ne menținem într-o atitudine de spectatori față de propria noastră viață, nu de agenți activi ai binelui și de stăpâni ai propriului destin; c) minciuna plandemică și-a produs prea mulți complici și a creat avantaje și privilegii imorale, extinse la toate nivelurile societății; există masă critică de putere în rândul celor răsplătiți pentru participarea la nedreptate.
Față de aceste trei motive, opinia mea este că vindecarea noastră nu se poate obține pe calea aparent legitimă, a rostirii adevărului din poziția avertizorului de integritate civică sau politică și prin competiție electorală.
Cred că post #1000zile, cei care anterior s-au declarat sau s-au considerat în stare de insurgență pot trece la substituirea autorității publice și pot acționa din poziție minoritară, dar cu deplina legitimitate politică, pentru pedepsirea celor vinovați pe calea răspunderii juridice ad hoc, instrumentată individual.
Opinia mea este că, la acest moment, pot fi pedepsiți cu cea mai aspră sancțiune cunoscută mai mult de 800-820 de persoane de la nivel central și județean, urmate de aproximativ 12-14 mii de alte persoane, cu un prag de vinovăție imediat inferior, apte să primească același regim sancționator sau asemănător. Pe termen lung, vor putea fi evaluate și trase la răspundere cohortele profesionale implicate în ceea ce eu și mulți alții considerăm că sunt crime împotriva umanității. Ar putea fi oportun și un act de lustrație politică și civică generală, despre care s-ar putea discuta doar dacă românii liberi ar captura suficient din instrumentele puterii de stat. Totodată, cred că sunt necesare liste nominale pentru degradări civile, ostracizare și, pentru cetățenii străini sau de etnie străină care nu fac parte din rândul celor ce ar trebui suprimați, expulzare.
Oricât de excentrice sau extreme pot părea unora aceste idei, nu am dubiu că încă există români care să le înțeleagă temeinicia și care sunt dispuși să își dea viața pentru libertate, dreptate și adevăr.
Istoric vorbind, orice pierdere de libertate și suveranitate s-a reparat prin acțiuni de emancipare politică, juridică, economică, culturală, militară. Inițiativa a aparținut mereu celor puțini. Opinia mea este că România se află într-un astfel de moment, când cei care știu ce au de făcut și cum să o facă, să își asume un scop mai înalt, de emancipare națională, nu doar de răzbunare într-un moment prielnic, cum s-a întâmplat în noiembrie 1940 la Jilava.
Opinia mea este că, pentru o astfel de evoluție a neamului nostru, esențială este formularea/asumarea/proclamarea scopului mai înalt, căci pe urmă tragerea la răspundere și pedepsirea aspră vor fi o consecință firească a actului de dreptate, nu doar o răzbunare oarbă.
Cred că #1000zile sunt suficiente oricui dorește să se lămurească întru sine, urmând ca din ziua 1001 să-și asume fiecare jertfa pe care este dispus să o facă pentru sine, pentru semeni, pentru țară.
Reprezentanţii Grupului civic – Liber şi Suveran Iaşi
Astăzi, 21 octombrie a.c., ora 10.00, la Palatul Culturii, în Sala Voievozilor, domnul Mircea Geoană, secretarul general adjunct al Alianței Nord Atlantice, va deschide Conferința internațională „NATO și războiul din Ucraina” unde vor conferenția următorii:
prof.univ.dr. Teodor Meleșcanu,
prof.univ.dr. Ioan Mircea Pașcu,
prof.univ.dr. Liviu Mureșan,
prof.univ.dr. Anatoliy Kruglashov,
Simona Spinaru, Ministru plenipotențiar MAE,
Mykailo Pavliuk, Vicepreședintele Consiliului Regional Cernăuți.
Acest eveniment anunţat publicului în ultima clipă ne obligă să devansăm anunţarea intenţiei a două grupuri civice din Iaşi de constituire a unui Grup de iniţiativă comun care să promoveze obiectivul organizării unui Referendum local, în care ieşenii să-şi exprime punctul de vedere cu privire la sprijinul militar pe care România îl acordă clandestin Ucrainei.
Conferinţa de astăzi de la Palatul Culturii reprezintă doar una dintre metodele prin care oficialităţile noastre ocupă simbolic spaţii neutre şi ne opun incorect o politică „a faptului împlinit” în privinţa sprijinirii militare a statului ucrainean. Deşi inclusiv preşedintele României a dat asigurări publice că ţara noastră nu va fi implicată în războiul ruso-ucrainean, este de notrietate faptul că România este participantă (şi) militar la efortul de război al ţării vecine.
Cu toate că în spaţiul public au circulat mai multe petiţii cu zeci de mii de semnături în sprijinul neutralităţii şi neimplicării militare a României în acest conflict, politica adoptată de autorităţile noastre este una contrară, publicul românesc fiind menţinut într-o stare de confuzie sau neştiinţă cu privire la natura implicării militare a ţării noastre în război şi cu privire la posibilele consecinţe ce decurg din această decizie politică.
Or, potrivit Articolului 1 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea referendumurilor:
În România suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.
Deşi subiectul este unul de interes naţional, considerăm că este menirea Iaşului, ca fostă capitală a Moldovei Mari şi capitală culturală a României, să devină o platformă de dezbatere reală care să facă lumină cu privire la opţiunea suverană a ieşenilor privitor la subiectul războiului de peste graniţă, vital pentru viitorul ţării nostre. La fel de esenţial este ca dezbaterea să fie epuizată printr-un vot liber şi suveran al cetăţenilor, cu valoare de principiu de acţiune.
Condamnăm modalitatea necinstită de a implica ţara noastră în acţiuni militare ce ne pot atrage un statut de cobeligerant, astfel cum oficialităţile statului rus au avertizat în mod repetat. Totodată, condamnăm ambiguitatea mediatică şi comunicaţională în care este menţinută societatea românească, ambiguitate pe care o considerăm îndreptată nu împotriva statului rus ci împotriva intereselor noastre colective.
Referendumul este instrumentul predilect al exercitării suveranităţii poporului român iar rezultatul său va fi lipsit de echivoc.
În perioada imediat următoare vom publica foaia de parcurs pentru demersurile locale precum şi petiţia prin care vom solicita românilor din toată ţara sprijinirea obiectivului de a organiza un:
Referendum local la Iaşi privitor la chestiunea neutralităţii militare a României faţă de războiul ruso-ucrainean.
Pagina de Facebook Caută Mântuirea a fost blocată astăzi urmare a rememorării naşterii lui Corneliu Zelea Codreanu, acum 123 ani, la 13 septembrie 1899. Mesajul publicat era compus dintr-un fragment din cartea Pentru legionari şi trei mărturii despre Căpitan aparţinând lui Emil Cioran, Părintelui Justin Pîrvu şi lui Mircea Eliade. Postarea respectivă nu a avut vreme să adune decât 130 reacţii până să fie înlăturată din spaţiul digital.
În acelaşi timp, pe Youtube, pe popularul canal Zaiafet este postat un videoclip de mare întindere care reia calea bătătorită a naraţiunii mainstream despre Corneliu Zelea Codreanu, care numără câteva zeci de mii de vizualizări şi reacţii. Clipul în sine reprezintă un exemplu de manual al conceptului de cadraj narativ (frame control), o formă de interpretare a factologiei ce e orientată exclusiv către îndreptăţirea, către justificarea unei concluzii preconcepute.
Întreaga conversaţie publică despre Corneliu Zelea Codreanu se poartă exclusiv în acest sens, al validării, al formulării aserţiunilor dominante, dinspre concluzie spre premisă. Acesta este motivul pentru care nici măcar atunci când survin materiale documentare cu noutăţi semnificative, conversaţia nu se reîmprospătează, întrucât nu se acceptă premisele care nu corespund concluziilor consacrate politic.
Este şi cazul cărţii Corneliu Zelea Codreanu: ascensiunea si căderea „Căpitanului” – Oliver Jean Schmitt care stă la baza clipului Zaiafet şi despre care am scris în urmă cu câţiva ani, care deşi afirmă aceeaşi teză politică, cuprinde nenumărate detalii biografice care susţin concluzia concurentă (dar minoritară aici pe blog) potrivit căreia Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să fie primul dintre cei canonizaţi din rândul Sfinţilor Închisorilor (năzuinţa nr. 16).
Mesajul care a fost cenzurat de Facebook, pe care îl redau complet în cele ce urmează, conţine în fragmentul iniţial din Pentru legionariunul dintre cele trei texte care au contribuit decisiv la scoaterea mea de pe calea bătătorită a naraţiunii dominante (de tip Zaiafet) în care se află cei mai mulţi dintre românii de bună credinţă, dar superficiali.
La 13 septembrie 1899 se năștea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare
„Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune.” (Corneliu Codreanu – Pentru Legionari)
Astăzi se împlinesc 123 de ani de la nașterea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Bravul român care s-a ridicat din umilințele poporului românesc și cu încredere și determinare a organizat românii cinstiți și asupriți din toate categoriile sociale, înființând Legiunea Arhanghelul Mihail.
Aveți câteva mărturii despre Căpitan din partea unor mari personalități din istoria noastră recentă.
Emil Cioran: „Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sunt valabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria. (…) Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.
Într-o nație de slugi el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câtiva ani, România a cunoscut o palpitatie tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Și aceasta în Balcani !”
Părintele Iustin Pârvu: „Despre Corneliu Zelea Codreanu și Legiunea Arhanghelul Mihail, istoricii noștri mai vechi sau unii mai noi au avut grijă să denatureze adevărul. Au fãcut-o cu un scop: generațiile care le-au urmat (sau vor urma) să nu știe adevărata istorie a românilor. Nu s-a scris „fără ură și părtinire”, așa cum ar trebui să o facă adevărații istorici. Corneliu Zelea Codreanu a fost încă din timpul vieții sale o legendă, iar moartea sa, care a fost o jertfă – „cea mai scumpă dintre nunți”, cum spunea cântecul legionar, a făcut ca proiectarea sa mitică să capete o deosebită profunzime. Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară au fost însă și o realitate care aparține istoriei românilor. N-o putem neglija și trebuie să o înțelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat într-un panteon al mitologiei românești, unde trebuia demult să-și afle locul”.
Mircea Eliade: „Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să țin seama de neamul meu.”
Niciodată nu mai citisem un astfel de text politic, scris spre finalul unui mandat de parlamentar: Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Niciun alt text citit vreodată nu a produs mai multă luminare şi ordine în mintea mea decât această scurtă propoziţie, întărită de următoarele: Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere şi de cea din final: Pentru aceasta purtăm toată răspunderea.
Consider că în linia acestui mesaj s-a aşezat întregul torent al sfinţilor din închisori, principalul izvor de credinţă din care se hrăneşte ortodoxia românească de astăzi. Cu toţii s-au aşezat în aceeaşi ascultare, confirmând prin vieţuirea lor nu autoritatea politică a celui ce a iniţiat o mişcare socială de renaştere naţională, cât mai ales autoritatea sa spirituală, căci „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7,18).
O explicaţie despre poamele rele atribuite lui Corneliu Zelea Codreanu eu am găsit-o în urma lecturii „întâmplătoare” a celui de-al doilea text decisiv:
„Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii, nici pe acela al libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile atât autoritatea, cât şi libertatea. Dragostea e împăcarea între cele două principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între ele şi deasupra lor, cuprinzându-le în tot ce au ele mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele. Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict.”
Dincolo de superioritatea morală a unei astfel de viziuni, de estetica sa spirituală, acest text de doctrină legionară m-a contrariat şi m-a îndepărtat de toate iniţiativele care sunt etichetate astăzi ca fiind legionare sau neo-legionare, precum şi de apologeţii săi politici. Multă vreme filosofia politică a făcut caz de distincţia între principiul libertăţii şi principiul autorităţii. Corneliu Zelea Codreanu (şi legionarii săi) şi-au propus calea dragostei ca factor de echilibru, dar e un ideal atât de înalt încât doar cei care au trecut prin iadul temniţelor comuniste l-au atins cu adevărat. Restul legionarilor s-au pierdut pe drum deşi formal reuşiseră să producă acel tip de mişcare socială de emancipare la care ar trebui să sperăm şi noi.
Însă despre „dragoste” s-a vorbit cu aşa de mare uşurătate încât pentru un creştin ortodox nu este deloc de mirare că expresia politică a Mişcării Legionare a fost jalonată de greşelile care ne sunt astăzi puse împotrivă. Pentru credincioşii ortodocşi „dragostea” nu este un concept doctrinar oarecare, ci vârful virtuţilor omeneşti, destinaţia unor nevoinţe greu de înţeles de mintea omului modern, şi cu atât mai mult nu poate fi un principiu organizatoric de mase care să rezolve eterna tensiune lumească între autoritate şi libertate.
Este neîndoielnic un principiu corect, dovedit ca atare de Sfinţii Închisorilor şi de părinţi precum părintele Justin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dimitrie Bejan şi mulţi alţii, dar este corect exclusiv în cazul unor suflete râvnitoare ca ale acestora.
Chemarea spre desăvârşire este adresată fiecăruia, dar proclamând principiul dragostei ca vector diriguitor al Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu a tras asupra mişcării întreaga greutate a neîmplinirilor duhovniceşti şi toată tina manifestărilor lor concrete. Nu doar în acest paragraf este formulată această viziune doctrinară ci ea se regăseşte în multe alte texte. Pe de altă parte, este foarte greu de crezut că orice altă abordare ar fi putut produce acele diamante de credinţă şi de caracter care au rezultat, totuşi, dintr-o activitate civică şi politică.
Reflectând asupra acestor gânduri am reluat lectura Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab care m-au condus spre un alt factor de echilibru organizatoric între principiul autorităţii şi cel al libertăţii, respectiv principiul slujirii, pe care l-am recunoscut sub forma specifică a unui model românesc de acţiune socială şi pe care l-am intitulat smeritism (Năzuinţa nr.13). Îmi spune gândul că anume slujirea trebuie să înlocuiască astăzi principiul dragostei şi trebuie să reprezinte continuarea năzuinţelor românilor care, în trecut, şi-au trăit idealurile social-civice şi politice în cadrul Mişcării Legionare.
În final, al treilea text decisiv pentru ieşirea mea din matricea naraţiunii istorice dominante despre Corneliu Zelea Codreanu este reprezentat de scrisoarea pe care acesta i-a adresat-o lui Nicolae Iorga, scrisoare care a condus la condamnarea sa pentru ultraj, când a şi fost asasinat. În rândul tuturor munţilor de rele produse de justiţia românească, consider că mai mare decât orice altă nedreptate judiciară vreodată comisă, stă condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu pentru această scrisoare.
În ochii mei, acest moment reprezintă reperul absolut al trădării funcţiei sale sociale de către justiţia românească, păcatul său istoric cel mai apăsător. Nici dosarul Loviturii de stat din 1989, nici dosarele Mineriadelor, nici dosarul Plandemiei şi nici condamnările Tribunalului Poporului, nu comportă greutatea spirituală a curviei comise atunci faţă de neamul românesc.
Pe cale de consecinţă, nu consider că se vor putea purta vreodată discuţii substanţiale despre reforma justiţiei în România în lipsa înţelegerii profunde a modului în care justiţia îşi ratează ciclic menirea şi serviciul datorat poporului român. Această monstruozitate judiciară este una cu reproducere consecventă şi consider că trebuie asumată şi ispăşită atât la nivel politic cât şi judiciar, şi reactualizată în veac.
Textul scrisorii către Nicolae Iorga este sugestiv şi sub raportul diferitelor tipuri de naţionalism, care doar aparent sunt din acelaşi aluat, deşi întrebuinţează aceleaşi cuvinte şi idei, căci despre jidani au vorbit şi Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu.
Îndrăznesc să cred că patriarhul naţionalismului românesc, cum este considerat Nicolae Iorga, întemeietor de şcoală istoriografică şi savant de geniu (etalonul elitist al profesionalismului ştiinţific), parlamentar şi prim-ministru, un foarte curajos rostitor de adevăruri sociale, culturale, economice şi politice, greu răspuns va avea de dat la vremea „clipei covârşitoare” despre care face menţiune Sfântul Mucenic Corneliu Zelea Codreanu în textul iniţial.
Lectura consistentă, cu inimă deschisă şi cu loialitate faţă de neam, precum şi intrarea într-o dispoziţie de acţiune, alăturare, unire şi înfrăţire cu cei de un gând, este singura cale de ieşire din confuzia morală a momentului, în aşteptarea unor rostitori de adevăruri mai ales de felul Mucenicului Corneliu Zelea Codreanu, şi nu doar a celor cu înzestrări părute sau reale precum ale lui Nicolae Iorga.
Lectura consistentă despre istoria noastră însă ar trebui începută de aici:
”Pentru profesorul Iorga
Comerţul legionar de la Obor şi de la Lazăr
Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.
La cel dintâi s-a prezentat comisarul Şef Furducescu, de la Circ. a 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.
La cel de al doilea, comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.
Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii de astăzi ne spuneau:
Nu aşa veţi rezolva problema evreiască.
Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei!
Iată, ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.
Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.
Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă ce am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem?
Vine profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe români.
Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.
Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.
Niciodată nici un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi bună cuvinţă.
De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.
Între bliduri(adică la restaurantele noastre)facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare.
Ei bine, nu mai pot!
Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:
Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.
Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.).
Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale.
N-am nimic. D-ta ai totul.
Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii:eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!
Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat în contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre.
Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.
Nu veţi întâmpina nici dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci nici măcar o opunere.
Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi”.
Scrisoarea a fost semnată de Corneliu Zelea Codreanu la data de 26 martie 1938.
Imagine: Nu mai vedem sau auzim nimic din pricina „libertăţii”
Plecând de la intenţia de a formula peste noapte un răspuns la comentariul cititorului Vecinicul postat la articolul despre implicarea României în războiul din Ucraina, am decis să completez cele scrise acolo cu unele gânduri despre ieşirea ţării noastre din NATO, din UE, despre viitorul naţiunii noastre văzut prin ochii opinentului ortodox, activ din punct de vedere civic.
Eu unul nu îmi fac iluzii că putem ieşi din UE sau din NATO în condiţiile actuale, în termenii noştri. Eventual, din NATO putem fi smulşi, de jure sau de facto, de pildă în sensul ultimatumului pe care Rusia l-a adresat SUA, amintit în articolul anterior, dar mie mi-e clar că noi nu putem ieşi singuri.
Despre ce e vorba?
Ruşii au cerut în decembrie anul trecut retragerea NATO la frontiera din momentul acordului Rusia-NATO din 1997, când noi nu eram membri. Este clar că au propus o cerinţă maximală a politicii Rusiei, una care trebuia privită ca fiind deschiderea procesului de negociere, oricât de brutal se anunţa a fi.
Sunt şi păreri că forma ultimativă a urmărit tocmai efectul desconsiderării propunerii astfel încât Moscova să urmeze calea „operaţiunii militare speciale” şi să o justifice convingător propriului popor.
Dar dacă negocierea ar fi fost serioasă?
O idee cu care am fi putut lucra noi românii ar fi fost aceea să fie retrasă infrastructura militară strategică a SUA de pe teritoriul României (scut Deveselu/aviaţie strategică Kogălniceanu), dar menţinerea calităţii de membru NATO.
Cu alte cuvinte, să rămânem de drept în NATO dar infrastructura militară efectivă a ţării să fie exclusiv cea naţională, considerată incapabilă să ameninţe la nivel strategic Federaţia Rusă.
Aşadar, punctul nostru de negociere cu Rusia (presupunând că am fi fost capabili să ne angajăm în nume propriu şi acceptaţi să o facem) urma să fie cel în sensul alianţelor militare clasice încheiate de state cu o suveranitate reală, în limitele puterii lor naţionale, deci nu aflate sub controlul direct şi nemijlocit al super-puterii adversare Federaţiei Ruse, aşa cum suntem noi astăzi.
Argumente imediate pentru a fi acceptaţi
Partea rusă poate invoca în beneficiul său procesul de dezarmare a României (mascat într-o reformă militară de aliniere la standarde NATO) care ne-a fost impus pentru a putea adera la NATO, proces prin care România a renunţat la capacităţile militare care îi puteau oferi autonomie strategică (rachete balistice, arme chimice, biologice şi nucleare), considerate un risc de imprevizibilitate pentru întreaga alianţă.
În condiţiile în care dezarmarea României a fost acceptabilă pentru a asigura securitatea membrilor NATO, în ochii ruşilor înlăturarea infrastructurii militare NATO, în special SUA, din România devine la fel de acceptabilă pentru a determina şi securitatea Federaţiei Ruse. Dacă am fi încurajat acest raţionament am fi putut trage roadele principalelor două argumente ale ruşilor: principiul puterii militare suverane care se reflectă în principiul indivizibilităţii securităţii.
Ce este indivizibilitatea securităţii internaţionale?
Partea rusă invocă principiul fundamental al indivizibilităţii securităţii internaţionale constând în aceea că securitatea trebuie să fie negociată şi asigurată în mod real tuturor părţilor, căci în caz contrar, partea care se simte ameninţată sau vulnerabilă va lua măsuri de apărare care anulează convenţiile ce îi ignoră interesele.
Principiul invocat de ruşi este real, recunoscut şi folosit la încheierea tratatelor internaţionale, este parte din dreptul material pozitiv (drept internaţional public) stând la baza Acordurilor de la Helsinki, care au produs cadrul de dialog între taberele războiului rece.
Mai sunt de actualitate principiile de la Helsinki?
Conduita Federaţiei Ruse în Ucraina reprezintă o negare efectivă a principiilor convenite la Helsinki, respectiv: respectarea drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.
Rusia susţine că, urmare a încălcării (mai întâi de către occident) a principiului indivizibilităţii securităţii, ea nu mai este ţinută de respectarea principiilor subsecvente (a acordurilor de la Helsinki) în dauna propriei sale securităţi. O lume în care Rusia nu se simte sigură trebuie să fie o lume nesigură pentru toţi, iar o lume fără Rusia este o lume care nu va exista.
Realitatea „care este” şi vocabularul care o descrie
Acestea sunt jaloanele unei realităţi pe care Rusia o impune printr-un act de putere legitimă şi asumată, iar ignorarea acestei realităţi (din unghiul aroganţei SUA sau al politicii europene a struţului) vine cu costul real, direct şi imediat al războiului.
În privinţa vocabularului strategic, trebuie spus că declanşarea „operaţiunii militare speciale” de către Rusia reprezintă pentru România „un război de agresiune” asupra unei ţări vecine care justifică la acest moment adoptarea tuturor măsurilor defensive pe care le considerăm adecvate, fără să mai fim datori să dăm asigurări de pace agresorului, astfel cum am făcut-o (umilitor şi complet necredibil) până în 2014, susţinând că scutul de la Deveselu ne protejează de ameninţarea balistică iraniană(!) şi că nu ar fi îndreptat împotriva Rusiei.
Ce măsuri defensive (vrem) să adoptăm?
Motivul oficial pentru care România a solicitat prezenţă militară concretă şi consistentă în ţară este operaţiunea prin care Rusia a smuls Crimea de la ucrainieni, agresiune rusă făţişă care a încălcat chiar garanţiile de integritate date de ruşi la momentul dezarmării nucleare a Ucrainei. Cu alte cuvinte, România spune că avem nevoie de trupele americane şi de cele franceze în ţară, precum şi de o capacitate militară de disuasiune reală, deci mult sporită faţă de ce avem acum, pentru că Rusia este imprevizibilă şi schimbă graniţele ţărilor prin acte de agresiune militară ca în cazul Ucrainei (cu trimitere totodată la Georgia şi Transnistria), încălcând principiile acordurilor de la Helsinki.
Şi Rusia ce spune?
Pe de altă parte, România ignoră argumentele Rusiei care susţine că politica occidentului şi, mai precis, a SUA-prin-NATO, de expansiune s-a manifestat pe paliere multiple, toate manifestând un puternic accent rusofob, necontestat, de ignorare sau de încălcare făţişă a intereselor fundamentale ruseşti, chiar şi când naţiunea rusă s-a manifestat cu o deschidere şi cu o credulitate depline faţă de prezumatele bune intenţii occidentale.
Mai ales invocă Rusia faptul de necontestat că în Ucraina a avut loc în 2013-2014 o lovitură de stat pe care SUA a pregătit-o şi a operat-o prin mijloace la fel de violente şi cu mult mai lipsite de legitimitate decât acţiunile Rusiei, acţiuni care se bucură de sprijin popular (inclusiv referendumuri).
Aşadar, Rusia arată că noi, cei din tabăra occidentală, suntem primii care am trimis în desuetudine principiile acordurilor de la Helsinki şi că judecăm mereu cu o dublă măsură.
Rusia face apoi examenul conduitei occidentale pe scena internaţională de după căderea URSS şi constată fără greş că SUA au acţionat constant cu impunitate, încălcând după bunul plac nu doar principiile dreptului internaţional ci şi convenţiile şi tratatele în vigoare.
Are Rusia dreptate în privinţa asta?
În replică, SUA respinge această opinie invocând evenimente cu caracter excepţional sau doctrine intervenţioniste excepţionale (pe care le neagă în mod flagrant altora), precum este „principiul intervenţiei umanitare unilaterale” sau „dreptul de a proteja”, justificându-l printre altele şi prin aceea că dreptul de veto al Rusiei din Consiliul de securitate ONU este abuzat împotriva rostului pentru care i-a fost recunoscut, după cum principiile dreptului internaţional sunt abuzate de regimurile nedemocratice pentru a încălca sistematic drepturile omului.
În faţa acestor realităţi, SUA ar avea dreptul moral să îşi folosească puterea, în mod excepţional, pentru a lucra binele în lume, scop care nu ar fi îndeplinit de Rusia, deşi invocă acelaşi considerent al intervenţiei umanitare (pentru protejarea ruşilor din Ucraina).
Faţă de acestea, eu unul consider că Rusia are dreptate şi că astăzi SUA şi-a pierdut orice drept moral în a invoca astfel de justificări; totdată cred că este de neacceptat ideea că ar fi avut vreodată acest drept de intervenţie, în varianta sa unilaterală.
Cui credem?
Însă, din acest tablou rezultă o imaginea unei competiţii pentru legitimitate în care întreaga planetă este nu doar somată ci de-a dreptul constrânsă să-şi manifeste solidaritatea cu perspectiva occidentală, poziţie care, deşi este în continuare majoritară şi consistentă, nu se prezintă deloc la un nivel de entuziasm cu care tabăra occidentală s-a obişnuit să fie urmată. Şi în Africa, şi în Asia, şi în Orientul Mijlociu şi America Latină, atitudinea statelor este mult mai relaxată şi mai moderată faţă de surescitarea mesajelor occidentale de condamnare şi de izolare a Rusiei, recunoscându-i un dram de dreptate.
Pacifism sau rusofobie?
Revenind la graniţele noastre, Rusia invocă şocul loviturii de stat din 2014 care l-a alungat pe Victor Yanukovici din ţară şi a lustrat clasa politică de până atunci, dar care nu a îndreptat Ucraina spre o politică europeană civilizată şi pacifistă, ci a transformat-o într-o platformă rusofobă total aservită SUA, împrejurare care ar reprezenta o ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, fiind în prelungirea logică a politicilor rusofobe pe care Rusia le-a denunţat în trecut.
Mai clar, ruşii spun că deşi au recunoscut schimbările de regim de la ucrainieni subsecvente loviturii de stat din 2014 (Poroşenko/Zelenski) în scopul negocierilor şi medierii situaţiilor conflictuale pe baze pacifiste, Ucraina nu a acţionat ca actor legitim pe scena politică internaţională, care să respecte uzanţele şi angajamentele sale ci, considerându-se protejată de SUA şi UE, a continuat să-şi construiască o identitate naţională virulent rusofobă, de filiaţie naţionalist-nazistă, şovină, după care a acţionat în sensul producerii unui genocid cultural şi apoi chiar prin persecuţii şi epurări etnice nemijlocite, cu caracter genocidal necontestat.
Care sunt cauzalităţile pe care le văd ruşii?
Mai explică ruşii că politica genocidară a regimului Ucrainian faţă de minoritatea rusă justifică formarea şi recunoaşterea republicilor populare din est şi a celor ce urmează a fi recunoscute în sud, care corespund conceptului de Novorussia (cu care preconizez că ne vom învecina în 3-4 ani) şi că „operaţiunea militară specială” a urmărit pe de o parte imperativul protejării populaţiei rusofone şi eliminarea capacităţii militare in situ care ar putea servi la un atac asupra Federaţiei Ruse.
În ochii ruşilor, denazificarea reprezintă înlăturarea regimului de persecuţii şi epurări etnice ale populaţiei rusofone din Ucraina iar demilitarizarea înseamnă înlăturarea capacităţilor militare apte să servească adversarilor Rusiei (a se citi SUA).
Poate avea intervenţia militară un caracter justificat?
De asemenea, Rusia invocă un caracter ultima ratio pentru declanşarea operaţiunii militare, după ce ar fi epuizat toate celelalte mijloace disponibile pentru a corecta cursul de coliziune a regimului de la Kiev cu Federaţia Rusă.
Mai mult, Rusia argumentează în continuare că operaţiunile militare au un caracter limitat, punctual şi proporţional, că vizează ţinte militare, nu civile, nefiind vorba despre un război de cucerire şi distrugere, care este limpede că ar fi fost purtat la altă intensitate operaţională.
Dimpotrivă, Rusia explică faptul că tocmai aspectul limitat al intervenţiei o face să suporte pierderi umane şi materiale atât de mari, pierderi care ar fi fost semnificativ diminuate dacă Rusia îşi propunea cu adevărat să distrugă sau să cucerească Ucraina.
„De dragul fraţilor”
În ochii ruşilor, pierderile suferite reprezintă un sacrificiu datorat şi necesar pe care sunt nevoiţi să-l sufere pentru fraţii de neam din Ucraina, fraţi care le-au fost întorşi împotrivă de către occident.
Pentru a dovedi caracterul inevitabil al operaţiunii militare pe care a declanşat-o, Rusia invocă epuizarea tuturor căilor alternative de asigurare a păcii, respectiv eşecul acordurilor de la Minsk şi a negocierilor cu puterile europene, ignorarea ofertelor economice favorabile, apelurilor elitei ruse la pace, la fondul etnic, cultural şi istoric comun, la interesele economice directe şi indirecte, la filiaţia spirituală comună.
Totodată, Rusia invocă şi caracterul progresiv al implicării sale militare, pornind de la momentul omuleţilor verzi şi a alipirii paşnice a Crimeii, implicare ce a fost în toate cazurile una reactivă, determinată de lovitura de stat organizată de SUA şi de conduita ulterioară a regimurilor de la Kiev.
Marginea dragului de fraţi
Rusia avertizează asupra faptului că îşi menţine capacitatea de a escalada intensitatea operaţiunilor militare oricât va fi necesar pentru atingerea obiectivelor propuse, denunţând politica NATO de a lupta prin interpuşi, până la ultimul ucrainian. Pentru a se înţelege ce presupune această ameninţare îi îndemn pe cititori să studieze cele 44 de trepte ale scării Kahn de evaluare a escaladei conflictelor militare.
Întreaga naraţiune a Rusiei, deşi aparent îndreptăţită şi susţinută faptic de eforturi şi paşi precursori conflictului militar ignoră evidenţa calculului militar greşit care miza pe o prăbuşire a statului ucrainian. Este limpede că Rusia nu a exclus că se va ajunge la o confruntare militară la scară largă, ce poate involua într-un război mondial, lucru pe care şi l-a asumat de la bun început, după cum este la fel de limpede că evaluarea iniţială a ignorat forţa mediatică a occidentului de a produce rezerva de îndârjire colectivă care să oprească planul iniţial al Rusiei şi argumentul dragului fratricid.
Cum se văd lucrurile de la Kiev?
Din punctul de vedere al Ucrainei, Euromaidanul a fost o expresie efervescenţei societăţii civile din Ucraina, a alinierii sale la civilizaţia democratică occidentală, sprijinul american reprezentând un aport necesar şi binevenit pentru îndepărtarea de la putere a unui conducător care îşi pierduse legitimitatea ca urmare a represiunii sângeroase a manifestanţilor.
Mai departe, politica privind minorităţile naţionale este atributul suveranităţii sale exclusive, iar referendumul local din Crimeea este nelegal şi nerecunoscut întrucât ignoră dreptul tuturor ucrainienilor de a dispune şi decide asupra teritoriului naţional.
Apoi, se reţine că în estul Ucrainei a avut loc o operaţiune antiteroristă, desfăşurată împotriva acelor persoane care contestau suveranitatea şi legitimitatea statului ucrainian, care au primit arme şi asistenţă de peste graniţă. În lipsa implicării directe a Rusiei în estul Ucrainei, în calitate de stat agresor, operaţiunea antiteroristă ar fi fost epuizată cu succes fără să se producă numărul de victime ce îi este imputat astăzi Ucrainei ca fiind o politică de genocid a populaţiei rusofone.
Finalmente, Rusia nu poate invoca dreptul de intervenţie umanitară unilaterală, asemenea SUA în Siria, Libia sau Serbia, întrucât Rusia este parte implicată direct în conflict şi acţionează în propriul beneficiu de acaparare teritorială, prin formarea şi alipirea unor republici populare.
Vărsare de sânge fără niciun vinovat?
Acestea sunt jaloanele cu care operez şi în baza cărora propun infosferei ortodoxe din România o judecată pe care o formulez, ca întotdeauna, de pe poziţia unui opinent-observator de condiţie intelectuală medie.
Orice vărsare de sânge în urma războiului comportă vinovăţii individuale şi colective, iar în ochii mei, ordinea vinovăţiilor colective este următoarea: SUA, iar apoi la rând la mare distanţă, Rusia şi, finalmente, Ucraina.
Cea mai vinovată parte pentru sângele vărsat
Vinovăţia absolut covârşitoare pentru tragedia din Ucraina aparţine Statelor Unite ale Americii (şi, în aval, statelor membre UE şi NATO), politica lor de expansiune ideologică, politică, economică şi militară, reprezentând factorul determinant al conflictului ucrainian. În acest sens, subscriu integral argumentelor profesorului John Mearsheimer.
Consider că organizarea unei schimbări violente de regim politic la Kiev printr-o veritabilă lovitură de stat infirmă orice pretenţie de ascendent moral al SUA, iar ignorarea factorilor de echilibru dintre interesele Federaţiei Ruse, ale Ucrainei şi ţărilor vecine, prin care era asigurată pacea regională, constituie un motiv de pierdere a oricărui drept politic şi moral de intervenţie sau de prezenţă SUA în regiunea Mării Negre.
Ce înseamnă asta pentru România?
Prin provocarea unui război de mare intensitate la graniţele României şi prin împingerea ţării noastre într-o postură de beligeranţă împotriva unei puteri nucleare, precum şi prin vătămarea ortodoxiei prin provocarea tomosului schismei ucrainiene, a organizării sinodului tâlhăresc din Creta şi a impunerii în România a agendei LGBTQ+, amintind şi de înfiinţarea închisorilor de tortură C.I.A. pe pământ românesc, SUA şi-a compromis în fondul substanţei sale calitatea de partener strategic al României, devenind o imensă problemă de gestionat pentru orice politician român care s-ar mai dori preocupat de soarta ţării noastre.
Principala provocare politică a naţiunii româneşti în secolul 21 va fi să găsească modalitatea şi instrumentele adecvate pentru explusia americanilor din ţără, pentru insularizarea politicii naţionale de acţiunea geopolitică şi militară americană, fără a se produce o decuplare a României de la civilizaţia occidentală căreia, din păcate, îi aparţinem. Poate că după ce vom scăpa de americani, ne va ajuta Domnul să găsim spaţiul necesar de consolidare a civilizaţiei româneşti, fără a reintra în tragicul reflux al rusificării şi al negării de sine.
Rusia a apăsat pe trăgaci!
Chiar şi aşa, vinovăţia Rusiei în conflictul ucrainian îmi pare minusculă în raport de răspunderea SUA şi, în acelaşi timp, zdrobitor de mare faţă de vinovăţia regimului de la Kiev.
Statutul de mare putere impune un standard de conduită şi în diplomaţie şi în folosirea forţei, standard la care civilizaţia rusă a năzuit dar pe care Rusia, în toate formele sale de organizare, nu a reuşit niciodată să şi-l valorifice. În ciuda promisiunilor implicite şi a resurselor irosite, politica rusă nu a produs niciodată, nici măcar în măsură infimă, o fracţiune din binele cu care se pot lăuda naţiunile occidentale.
Suntem orbiţi de rusofobie?
Pentru rusofili (aşa cum mă cunosc şi mă consider) este dureros să accepte/acceptăm că Rusia s-a manifestat constant ca abuzator şi lucrător al răului şi nedreptăţii, stigmat ce riscă să o însoţească în veac, în pofida nenumăraţilor talanţi primiţi de la Domnul şi a risipirii în culanţe forţate. Tocmai darurile cu care această civilizaţie a sufletului rusesc a fost împodobită de Dumnezeu produc un efect deosebit de respingător în hidoşenia manifestărilor concrete.
Inutil explică propaganda rusă faptul că rusofobia ar reprezenta o aversiune hiperbolizată şi instrumentată de atlantişti pe firul unor vinovăţii istorice comparabile cu a altor naţii. Comparaţiile nu pot fi primite în miezul lor spiritual şi insistenţa în a le plasa pe soclul analizei juridice mai degrabă le condamnă.
Indiferent de cadrul culpei juridice, scârnăvia faptelor unui preot ortodox va fi în veac mai respingătoare decât cea a unui pastor de confesiune oarecare, pentru că indiferent de caracteristica actului material, făptuitorii acţionează în baza unui adevăr al firii, a unui capital şi a unor răspunderi morale diferite.
Celui ce mult a primit, mult i se va cere, iar Rusia de astăzi nici ce crede că are nu ştie să ofere, ci smulge şi ce o vătămează. Aşa dezgust adânc şi sincer, atâtor de mulţi deodată, nu poate provoca niciun alt popor pe lumea asta şi sunt greu de înţeles resorturile spirituale care animă aceste trăiri colective.
E Kievul victimă fără vină?
Bineînţeles că nu! Consider că rodul neputinţelor civilizaţiei ruseşti e tocmai statul ucrainian şi îndărătnicia sa obraznică de a-şi renega calitatea de marginalitate a civilizaţiei ruse, precum şi dorinţa sa obtuză de edificare statală prin interzicere a dimensiunilor şi rădăcinilor etnice, culturale, spirituale ale celor aflaţi înăuntrul graniţelor sale.
Este puţin probabil ca acest stat să supravieţuiască convulsiilor istorice care l-au cuprins, alegând să-şi construiască casa pe nisipul marketingului politic al eroismului holywoodian, lovind cu piciorul în ţăpuşa schismelor şi a renegării de sine.
Tocmai noi ne-am găsit să judecăm?
Dintre toţi, judecând cu aceeaşi măsură, poporul român este cel mai de plâns şi mai netrebnic, neputincios măcar a-şi spune gândul, a se întreba pe sine încotro se îndreaptă, cu cine se însoţeşte la drum, în ce scop, făr a mai trece şi la faptă. Suntem tuturor toate iar nouă ne suntem nimic şi nimeni; şi doar când suntem aşa, doar atunci, o facem din inimă.
Românii se păstrează o civilizaţie a mimării şi a amăgirii de sine. Profesorul Adrian Miroiu explica foarte convingător multe din neputinţele noastre ca rezultând din Fuga de competiţie purtată peste veacuri şi decantată instituţional.
Dar îndrăznesc să cred că e mai mult decât atât, că determinantă pentru români e „Fuga de Adevăr” şi trăirea colectivă în trecut prin demnitatea celor ce se fac pe ei înşişi excepţii de la această normă.
Ne-ar ajuta ieşirea din UE şi NATO?
Concluzionez în privinţa împrejurărilor de moment în sensul că este inutil a spera la o ieşire din UE sau din NATO care să ne folosească.
Este posibil să fim smulşi din NATO prin smucirile şi convulsiile conflictelor prezente şi viitoare, după cum este probabil să fim împinşi afară din UE când RoExitul va fi soluţia mai ieftină şi mai convenabilă celor sătui să mai mulgă stors ugere sterpe.
Ne lipseşte însă fermentul dorinţei de emancipare, practica primară a punerii întrebărilor şi a ridicării în hapuri mărunte şi cu paşi mici a adevărurilor grele. Nu suferim să ne vedem goi de toate cele cu care ne-am minţit că ne-au împodobit alţii, la schimb cu ceea ce neamul românesc a primit mai de preţ. Preferăm să ne minţim singuri că suntem ceea ce vrem noi să credem că ar fi bine să fim.
Ne ispitim singuri cu gândul neutralităţii şi slobozirii din chingile stăpânirii, dar nu punem bun început întâlnindu-ne faţă către faţă, cu nume şi prenume, cei câţiva în acelaşi gând.
Dincolo de evoluţiile militare ale frontului din Ucraina, acolo unde trupele ruse se încăpăţânează să contrazică zilnic cadrajul presei româneşti, se cuvine să consemnăm evoluţii deloc îmbucurătoare în privinţa modalităţii în care autorităţile statului român înţeleg să se implice în războiul de peste graniţă.
Se implică România în conflict?
Mai demult Iohannis ne asigura oficial de faptul că „România nu va fi implicată în conflictul dintre Rusia şi Ucraina”, preşedintele României luând act de poziţionarea unanimă a societăţii civile în sensul că „Românii vor neutralitate” deplină faţă de cele două tabere. Cu privire la neutralitatea noastră, în acel moment, au fost lansate mai multe petiţii online cu poziţionări complementare, necontestate, unanime, care au adunat împreună câteva zeci de mii de semnături. Nu a existat niciuna pentru Ucraina sau pentru Rusia. Cu toţii solicitau ţinerea departe de un conflict iscat fără ca România să fi avut vreo culpă sau răspundere în acest sens.
Nici atunci şi nici până în acest moment, în România nu a fost afirmată vreo altă poziţie a societăţii civile (securistă sau nu) sau a partidelor politice, prin care să se înţeleagă că poporul român ar avea o altă opinie decât cea explicit exprimată din prima clipă şi că poporul român ar fi de acord să participe la conflictul militar din Ucraina în modalitatea în care autorităţile române o fac acum.
Cum o fac?
O fac prin sprijin militar direct acordat trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Din păcate, printr-o ambiguitate mediatică vizând, pe de o parte, condamnarea morală a agresiunii militare ruseşti, iar pe de altă parte, vizând natura sprijinului umanitar concret prestat de România faţă de refugiaţii ucraineni, ne-am trezit într-o realitate cu totul şi cu totul străină de interesele României ca stat şi de cele ale românilor ca popor. În ultimele luni au apărut nenumărate relatări de presă despre alinierea poziţiei României la cea a Statelor Unite ale Americii, statul român transformându-se, după cum relatează Kiev Post, în „una dintre principalele țări de tranzit pentru livrarea de armament și echipament militar venit sub formă de ajutor din Statele Unite”.
Însă, ca şi cum nu ar fi fost suficient, zilele trecute presa din Ucraina a făcut publice imagini de pe front cu muniţii de artilerie fabricate de statul român în acest an, muniţii care au fost puse la dispoziţia forţelor armate ucrainene. Simultan, presa a fost nevoită să relateze despre faptul că un convoi rutier care transporta tancuri către Ucraina a blocat circulaţia undeva în Sălaj, părăsind ulterior România pe la vama Halmeu, judeţul Satu Mare. Asta fără să amintim despre speculaţii precum prezenţa mercenarilor români în Ucraina sau despre asistenţa trupelor române la identificarea, lovirea şi scufundarea navelor ruseşti din Marea Neagră.
Prin urmare, autorităţile statului român sprijină Ucraina militar, în mod deschis, public, asumat, mizând pe incapacitatea societăţii de a-şi susţine consecvent interesele. Se folosesc în acest scop de o presă complet coruptă, care face cu trufie caz de subordonarea sa politică. Toţi aceştia o fac în dauna poporului român, fără mandat, fără să fi existat măcar sâmburele unei dezbateri publice cu privire la limitele implicării noastre, aşezându-ne în avangarda unor interse ne-româneşti care nu riscă absolut nimic atunci când aţâţă focul în pragul uşii noastre.
Ce spun ruşii?
În lumina asistenţei militare de care beneficiază Ucraina din partea Statelor Unite ale Americii, de la arme şi muniţii, instructori şi mercenari, până la furnizarea de informaţii tactice la nivel de coordonare şi de validare a ţintelor de bombardament, Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război. Reiau: Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război! Având în vedere că implicarea SUA în război se face de pe teritoriul României, cu participarea directă a României, concluziile se impun de la sine şi este probabil că vor deveni evidente în funcţie de evoluţia războiului şi de apropierea trupelor ruse de teritoriul României.
Pentru noi, această evoluţie este de departe cea mai gravă şi este una care ar fi trebuit să provoace o minimă tresărire în conştiinţa noastră colectivă, cu atât mai mult cu cât conflictul militar din Ucraina a pornit în urma ignorării de către SUA a ultimatumului rusesc care viza infrastructura militară NATO din România. Faţă de modalitatea în care statul român se doreşte să fie platformă militară pentru SUA, ruşii consideră, pe bună dreptate, că şi România este direct implicată în război, măcar şi pentru faptul că nu are o politică proprie, că este complet aservită SUA şi că este mulţumită să se abandoneze sorţii.
Bogdan Aurescu: „Nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”
Acesta este răspunsul pe care ministrul român de externe l-a dat în cadrul vizitei omologului său ucrainean în România, atunci când a fost interpelat cu privire la întinderea ajutorului militar pe care România îl oferă Ucrainei. Din păcate, presa a ratat momentul să întrebe: De ce? De ce nu este bine să vorbim public despre aceste lucruri?
Credem oare că nu cunosc ruşii cu oarecare certitudine utilă care sunt echipamentele care sunt furnizate Ucrainei de către România? Oare ambiguitatea ministrului Aurescu îi menţine pe ruşi într-o asemenea stare de confuzie încât nu se pot decide ce să creadă, cum să trateze România pe mai departe? Cui foloseşte muţenia pe care autorităţile române o impun publicului şi presei? Cum să înţelegem replica unui ministru precum că o să facă „nişte verificări” privitor la muniţiile româneşti de pe frontul ucrainean? O fi această viclenie făţarnică îndreptată împotriva Rusiei sau oare nu cumva, mai degrabă, este îndreptată împotriva societăţii româneşti?
Opinia noastră este că ambiguitatea, minciuna autorităţilor române are un scop precis care îi priveşte exclusiv pe români: Să împiedice dezbaterea publică, să împiedice acţiunile civice în favoarea neutralităţii României faţă de conflicul iscat între două ţări care nu ne sunt prietene, să împiedice concluzii periculoase, de pildă dintre cele care iau în considerare şi argumentele Rusiei.
Românii sunt trădaţi!
Românii sunt trădaţi prin aceea că autorităţile menţin societatea românească în minciună, în întuneric, într-o stare evidentă de confuzie, de ambiguitate politică pe care tot autorităţile române o împachetează mediatic ca fiind o poziţie de sprijin tacit a poporului pentru implicarea directă a României în războiul ruso-ucrainean. Această poziţie este mincinoasă, este falsă, este un abuz de interpretare şi o răstălmăcire a neputinţelor noastre colective, principalele fiind laşitatea şi uşurătatea.
În fapt, în România nu s-a desfăşurat niciunul dintre demersurile obişnuite prin care politicienii obţin legitimitatea reprezentăriişi a aducerii la îndeplinire a dezideratelor lor politice. Niciun politician în poziţii de autoritate nu a pus în discuţie implicarea directă a României în conflict, scopul urmărit, avantajele de obţinut, riscurile de evitat. Nu a căutat să se consulte, să obţină adeziuni publice la poziţia proprie, nu a căutat să se delimiteze de propaganda de război desfăşurată de instituţiile de presă la ale căror emisiuni participă, cu care interacţionează.
Nici nu îndrăznim a zice că o asemenea chestiune, mai mult decât oricare alta, se preta unui referendum de consultare a populaţiei având în vedere că, aşa cum am arătat, societatea civilă s-a exprimat fără echivoc în sensul neutralităţii. De altfel, Pompiliu Diplan şi Constantin Ilie s-au deplasat împreună la sediul Guvernului Român pentru a depune petiţia menţionată împreună cu cele aproximativ 40 de mii de semnături de adeziune adunate în doar câteva zile. Nu există nicio altă iniţiativă civică de sens contrar din România, care să vizeze conflictul ucrainean, şi care să fi adunat măcar o fracţiune din acest număr de adeziuni. Cu toate acestea, cadrajul mediatic al presei din România ilustrează o plăsmuire total străină de realităţile sociale de la firul ierbii.
În dispreţul opiniei publice, a intereselor poporului român, cu încălcarea legii şi fără să fi fost provocate de conduita Federaţiei Ruse, autorităţile statului român, în numele ţării şi al poporului român, au aşezat ţara în curs făţiş de coliziune militară o putere nucleară care ne este vecină.
Autorităţile statului român au trecut pe nesimţite de la ajutorarea refugiaţilor de război din Ucraina la ajutorarea militară directă a trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Autorităţile statului român au instrumentat în mod fraudulos entuziasmul de a ajuta şi buna-credinţă a poporului român dispus la sacrificii notabile în sprijinul celor bejeniţi de război, răstălmăcind împotriva Rusiei şi a ruşilor în general, prin presa cumpărată, simpatia pe care românii au arătat-o refugiaţilor. Printr-o campanie susţinută de presă, fapta bună a ajutorării a fost răstălmăcită fraudulos în proba sprijinului politic acordat împotriva Rusiei.
De altfel, Rusia a afirmat cu subiect şi predicat faptul că înarmarea Ucrainei conduce la prelungirea ostilităţilor, la creşterea numărului de victime civile şi militare, de ambele părţi. Este neîndoielnic că în-armarea Ucrainei de către România, în condiţiile în care Rusia a iniţiat conflictul militar pentru dez-armarea Ucrainei, reprezintă chiar în oglindă o opţiune militară explicită a României împotriva opţiunii militare a Rusiei, una care poate conduce, în termenii cei mai rezonabili ai probabilităţilor, la „provocarea de război contra ţării”. Niciunul dintre politicienii români nu a binevoit să prezinte publicului nici cea mai firavă urmă de justificare pentru conduita statului român şi pentru pasivitatea cu care acceptă riscul războiului asupra ţării.
O amăgire perfidă: aservirea faţă de „flancul estic al NATO”
De câţiva ani, nu mulţi, formulările de presă abundă în uzitarea centrală a unui concept fraudulos: „flancul estic al NATO”. De îndată ce a apărut această formulare în peisajul nostru mediatic întreaga suflare a intelectualităţii româneşti a uitat că NATO este pentru România, iar *nu* România pentru NATO!Cu alte cuvinte, NATO trebuie să fie alianţa instituţionalizată care să deservească interesele de securitate ale României în zona geografică unde aceasta se găseşte. Or, discursul public din România subordonează interesului apărării „flancului estic” nu doar interesele legitime ale ţării ci chiar rostul funcţionării României ca stat! Rostul României este acela de „a păzi” sanchi flancul estic!
Vă îndemn să deveniţi atenţi ori de câte ori veţi întâlni această formulare şi să urmăriţi care este raportul de ordonare a ierarhiilor de interese. Cine şi pentru ce există şi fiinţează?
„Flancul estic” reprezintă o simplă convenţie geografică, un atribut de comunicare ce se suprapune însă peste un conţinut de interese care trebuie să fie foarte real şi concret, care trebuie să aparţină unei Românii suverane deservită de o alianţă defensivă. Or, ne regăsim în situaţia în care alianţa defensivă la care ne-am alăturat ne-a diluat cel mai important interes de securitate (asigurarea păcii) până într-acolo încât să devenim, neprovocat, beligeranţi împotriva unei puteri nucleare.
Dar domnule, NATO suntem noi, România este NATO!
Auzim des această replică: Noi suntem NATO! Întreb atunci şi eu: Cum suntem noi NATO? Cum este NATO configurat de interesele reale şi concrete ale României? În care instituţie românească se elaborează o doctrină, un program-policy, din care desprindem un interes punctual, concret, care mai apoi este preluat cu loialitate de un român şi pus în discuţia conducerii politice a NATO, cu consecinţa firească a modificării conceptului strategic al alianţei cică defensive? Cum arată concret acţiunea statului român şi implicaţiile subsecvente în activitatea NATO?
Oare nu e mai aproape de realitate calculul supra-statal al taberelor geopolitice în care o Românie fără voce cade victimă, sacrificându-şi interesele sale fundamentale în beneficiul unor alte state? Oare nu este mai aproape de realitatea imediată pierderea autonomiei noastre strategice, a suveranităţii, a păcii şi bunăstării? Oare nu recunoaştem realitatea prezenţei militare străine covârşitoare faţă de forţa militară românească pe teritoriul ţării noastre? Sunt aceste împrejurări lipsite de orice însemnătate?
Înţeleg că rostul NATO este să ne apere de ruşi. Cum se împlineşte acest deziderat dacă politica de expansiune NATO provoacă un război în care acelaşi NATO ne transformă forţat în beligeranţi?
Care este rodul apartenenţei noastre la NATO? Oare nu e vorba despre o veritabilă „aservire”? Să nu ne grăbim să răspundem acum, presimt că ne va fi din ce în ce mai uşor să o facem în viitorul apropiat.
Dar domnule, Ucraina este victima imperialismului rus!
Ucraina este o ţară condusă de elite care au greşit grav calculul politic pe baza căruia au promis cetăţenilor pace şi prosperitate. România este pe calea de a repeta greşeala Ucrainei, alegând şi ea, asemenea Ucrainei, să trăiască în lumea lui „cum ar trebui să fie” în loc de lumea „care este”.
În cartea Războiul şi Biblia, Sfântul Nicolae Velimirovici concluzionează că răspunderea cea mai importantă a unui popor este să îşi aleagă conducători vrednici şi înţelepţi. Nu este scop colectiv mai important decât acesta, nu există proiect de ţară mai presus de a ne găsi, a lucra împreună şi a ne ridica spre conducere pe cei mai buni dintre noi. Fără a insista prea mult în formulări prea categorice, consemnează Sfântul că pedeapsa pentru netrebnicia conducătorilor este războiul.
Opinez că războiul a pornit dintr-un calcul greşit al Rusiei care a vrut să pedepsească un calcul greşit al Ucrainei. Spre deosebire de situaţia celor două ţări, România este împinsă în război cu bună-ştiinţă şi cu cinism. Iar asta cu atât mai limpede cu cât Ungaria, cu care ne aflăm în competiţie pe paliere multiple, ne arată că se poate altfel. România este împinsă în război de un grup de personaje care au uzurpat funcţia de stat şi scopul demnităţii de conducători.
Tragerea la răspundere a responsabililor
Intrarea României orbeşte într-un conflict militar deosebit de fierbinte, din simplă inerţie a atitudinii slugarnice faţă de SUA, conflict în care ţara nu are nicio pârghie de control, niciun instrument de intervenţie sau de negociere, cu trupe străine pe teritoriul naţional, sub comandă străină şi care sunt net superioare armatei naţionale, pe fondul unui cataclism economic şi a îndatorării insurmontabile (pecetea aservirii depline a statului român), reprezintă o fundătură istorică demnă de tradiţia amară a poporului român.
Am scris repetat că, în ochii mei, plandemia este o lovitură de stat prin care am fost deposedaţi de drepturi şi de libertăţi, inclusiv de recunoaşterea dreptului la suveranitate individuală ca izvor al suveranităţii statului. Conduita celor care au capturat statul român şi îi folosesc pârghiile pentru a regla poliţe geostrategice la nivel superior, între marile puteri, pentru a ne alinia unei noi ere pe care noi o recunoaştem ca fiind antihristică, reprezintă un atentat faţă de care credinciosului ortodox nu îi este permis să mai stăruie în confuzie. Fără a insista prea mult pe neobişnuitul ideilor radicale, consider că a venit vremea punerii sub semnul întrebării a multora dintre reperele conştiinţelor noastre cetăţeneşti, inclusiv aspectelor care vizează falsa noastră statalitate şi legitimitatea inexistentă a conducerii politice uzurpatoare.
Voi petiţiona Parchetul General în sensul ideilor expuse mai sus; nu pentru că-mi fac iluzii că cei care ignora imperativul neutralităţii ţării noastre vor fi pedepsiţi pe această cale, ci pentru că e necesar păstrăm năzuinţa jocului după reguli, ca fundament pentru orice tip de reconstrucţie, dacă se mai cade să avem aşa nădejde. Estimp, să luăm act de noua noastră calitate de beligeranţă ce decurge din implicarea, literalmente cu „arme şi bagaje”, în războiul ruso-ucrainean şi să înţelegem corect semnificaţia războiului armat:
Îmi fac cunoscut punctul de vedere privind nelegalitatea marşului Pride Iaşi, cu menţiunea că un extras din pledoaria de mai jos poate fi descărcat accesând linkul şi, dacă o veţi considera fondată şi convingătoare, vă îndemn să îl trimiteţi către Instituţia Prefectului Iaşi (contact@prefecturaiasi.ro) sau să îl depuneţi personal la registratura instituţiei (Str. Anastasie Panu, nr. 60, Iași) pentru a cere prefectului să întreprindă demersurile necesare suspendării de drept a avizului acordat asociaţiei RiseOut de primarul municipiului Iaşi pentru data de 05.06.2022.
Avizarea paradei LGBTQ+ Pride Iaşi 2022 de către primarul municipiului Iaşi este nelegală, deoarece legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii (publice) prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991). Explicaţii în cele ce urmează.
Mai întâi, de ce a fost avizat marşul LGBTQ+?
Raţionamentul greşit ce a fost impus primarului municipiului Iaşi sau care a fost acceptat de acesta este următorul:
Art. 39 din Constituţie defineşte caracterul liber al dreptului de întrunire în spaţiul public, drept de care beneficiază toţi cetăţenii români (indiferent de orientarea lor sexuală);
Art. 1-5 din Legea nr.60/1991 a adunărilor publice stabilesc cadrul de exercitare a dreptului prevăzut de Constituţie;
Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 defineşte discriminarea ca fiind: orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de, între altele, orientare sexuală, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Prin urmare, restrângerea exercitării dreptului constituţional la liberă întrunire, prin procesiunea intitulată parada LGBTQ+ Pride Iaşi, ar reprezenta o discriminare a cetăţenilor cu orientare pederastă, conduită nelegală şi sancţionată de lege. În discursul mediatic şi în răspunsurile verbale pe care le-a oferit, primarul invocă faptul că este constrâns de lege, folosindu-se de raţionamentul precitat.
Aceste justificări sunt însă nefondate pentru că marşul LGBTQ+ este interzis de prevederile art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991.
De ce este nelegală avizarea paradei LGBTQ+?
Pentru că organizarea paradei LGBTQ+ este contestată de comunitatea ieşeană pe argumente de moralitate (nu pro-discriminare), pentru că se produce o confuzie între dezincriminarea homosexualităţii şi consacrarea legală a homosexualităţii şi pentru că primarul oricărei localităţi trebuie să dispună demersurile necesare pentru punerea în aplicare a legilor, inclusiv acelea prin care să verifice dacă operează interdicţia prevăzută de art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice:
Articolul 9 – Sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte: c) încălcarea (…) moralităţii publice.
Pare complicat, dar nu este. Legea interzice adunările publice care au caracter imoral sau care, deşi decente, urmăresc încălcarea moralităţii publice, acesta fiind un criteriu formal vizând scopul demersului public („se urmăreşte”), criteriu prevăzut expres de lege, ce trebuie verificat obligatoriu înainte de emiterea avizului.
Nu există excepţie de la această prevedere, nu există adunări publice pentru care nu este necesară verificarea condiţiei de a nu se urmări încălcarea moralităţii publice, iar această verificare nu a fost realizată de primarul Mihai Chirica în privinţa marşului Pride Iaşi. Speculez că nu a făcut-o dintr-un calcul politic, dat fiind că pentru politicieni este extrem de dificil şi de costisitor mediatic a invoca argumentul moralităţii publice.
Cu toate acestea, subliniem că obligaţia este prevăzută de lege în termeni categorici şi nu se poate deroga de la aceasta, sub sancţiunea constatării nulităţii absolute a avizului emis cu nerespectarea legii.
Ce este moralitatea publică?
Moralitatea reprezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Morala oferă mijloacele de a duce o viață în conformitate cu binele comunităţii de care aparţinem şi este definită și de caracterul obligatoriu, marcat de norme, de obligații, de interdicții caracterizate atât de o cerință de universalitate, cât și de un efect de constrângere. Filosofia morală ne spune că atunci când vorbim de moralitate, ne referim la sfera moravurilor și a modurilor de viață, aspect asupra căruia voi reveni.
Termenul de moravuri sau moravuri publice este unul cu denotaţie juridică, regăsindu-se la temelia sistemului nostru legislativ. Toate legile care conţin dispoziţii referitoare la prescrierea unor conduite sau consacrarea legislativă a unor drepturi şi libertăţi se folosesc de acest concept pentru a grăniţui sfera de aplicare a acestora, în marja de exercitare circumscrisă bunelor moravuri.
Curentul mediatic dominant în ţara noastră inhibă conversaţiile despre moralitate şi despre moravurile publice, tendinţa generală fiind aceea de a considera subiectul unul desuet şi neplăcut. Impoziţia argumentelor morale în discursul public este cel mai adesea respinsă fie prin argumentul realpolitik (suntem aşa cum ştim, cine sunt eu să judec, asta-i viaţa/ţara/poporul), fie prin argumentul constructivismului social, potrivit căruia trebuie să ne regăsim într-o continuă evoluţie morală, reperele fiind cele indicate de politica progresistă.
Incapabili fiind să discutăm cu autoritate pe fondul moralităţii publice, pe conţinutul normelor de conduită şi de apreciere/valorificare a comportamentului uman, discursul public şi practica administrativă a autorităţilor publice se păstrează la un nivel extrem de superficial, unul care produce confuzii precum este cea între termenii de dezincriminare penală şi consacrare legală.
Ce înseamnă dezincriminarea homosexualităţii?
Înseamnă că o conduită care anterior era pedepsită de legea penală nu mai este sancţionată penal. Conduita respectivă nu mai este considerată infracţiune. Ea poate fi în continuare sancţionată contravenţional, poate antrena răspunderea civilă delictuală şi poate fi interzisă local, cu sancţiune contravenţională sau sub oprobiu public, pe argumentul prezervării moravurilor publice. Spre exemplu, cea mai recentă infracţiune dezincriminată este contrabanda asimilată, chestiune care nu este egală cu consacrarea acestei fapte ca fiind una morală, un exemplu de bună purtare. Prin dezincriminare persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată.
În România, dezincriminarea penală a pederastiei nu a fost produsă de o înlocuire a normelor sociale, de o evoluţie/involuţie/degradare morală, ci a reprezentat un calcul politic de notorietate publică. Interesul public de a băga în închisoare persoanele care fac sodomie, care îndeamnă sau ademenesc la comiterea sodomiei, sau care fac propagandă sau prozelitism pederast, a fost infirmat, substituit, de interesul public superior(?) de a îndeplini o condiţie impusă în procedura de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Dezincriminarea reprezintă un instrument de politică penală, criminologică, un act uzual al statului, deci nu reprezintă un act de afirmare a valorii sociale a homosexualităţii. Dezincriminarea nu a fost însoţită de niciun alt act de proclamare a respectivei conduite, de consacrare publică formală, de consacrare legală, ori poate de condamnare publică a politicii de sancţionare penală a pederastiei (precum a fost condamnarea comunismului), împrejurări care să reprezinte un temei pentru pretenţiile mişcările LGBTQ+ de a ocupa spaţiul public şi încă în maniera cea mai excesivă, obtrudând cele mai conservatoare comunităţi locale, asociindu-se celor mai importante instituţii publice, celor mai vizibile şi importante spaţii comunitare.
Se poate să fie aşa în alte ţări, în alte comunităţi, unde viaţa socială produce spontan sau în timp scurt o astfel de afirmare, o astfel de substituire a unor valori şi principii considerate învechite şi desuete (ieşite din uz, fără aderenţi) cu altele de factură progresistă. Sunt societăţi şi popoare extrem de dinamice din punct de vedere moral, care adoptă cu uşurinţă coduri sociale, culturale, religioase noi, pecum sunt şi comunităţi de factură conservatoare, orientate spre prezervarea datinilor, în accepţiunea generală a termenului.
Ce impact are dezincriminarea asupra moralităţii publice? Ce argumente are minoritatea LGBTQ+?
Este limpede că dezincriminarea nu este izolată de planul moral al societăţii ci dimpotrivă. Dezincriminarea vine cu propriul său imens capital de schimbare, care dă dreptul minorităţii LGBTQ+ să pună în discuţie cadrul moral îndătinat. Dezincriminarea reprezintă cel mai important argument formal de punere la îndoială a moralităţii publice tradiţionale şi nu este, nici pe de parte, singurul argument de partea lor.
Discursul media, politicile publice europene, orientarea jurisprudenţială a CEDO şi CJUE, atitudinile elitelor politice, profesionale şi religioase, precum şi producţia intelectuală dominantă în plan cultural, toate pledează pentru ideea unei transformări fundamentale a conştiinţei colective a poporului român în favoarea acceptării homosexualităţii şi dezideratelor LGBTQ+ ca valoare nu marginală ci una centrală a societăţii noastre.
Nu în ultimul rând, eşecul recent al Referendumului pentru familie reprezintă o victorie zdrobitoare pentru mişcarea LGBTQ+, dovedind fără tăgadă faptul că majoritatea covârşitoare a poporului român nu era interesată la acel moment să îşi afirme cadrul moral contestat de dezideratele mişcării LGBTQ+. Moralitatea tradiţională a avut atunci puţini aderenţi iar pretenţia noastră de a dicta cadrul moral al majorităţii nu mai poate fi susţinută cu argumente de ordin cantitativ. Rezultatul referendumului pentru familie legitimează vizibilitatea LGBTQ+ în afacerile publice şi reprezintă punctul de cotitură pentru societatea noastră, cu implicaţii importante pe termen lung şi foarte lung (decenii, secole).
Pentru civismul ortodox, obiectivul repunerii în discuţie a cadrului politic şi mediatic concret în care a avut loc referendumul, precum şi a conversaţiei şi argumentelor care au condus la acest rezultat rămâne unul de căpătâi. Rezultatul referendumului rămâne de neacceptat ca atare.
Câte bordee, atâtea obicee, atâtea moduri de viaţă…
Lipsa unei consacrări formale a homosexualităţii ca valoare socială recunoscută este un argument important al taberei conservatoare, dar nu are caracter absolut, caracter peremptoriu.
Ne este opus faptul social împlinit care este reflectat în avizarea unor adunări publice LGBTQ+ filo-pederaste care militează „pentru iubire” şi „pentru incluziune”, invocându-se o conotaţie a iubirii pe care majoritatea o consideră scandaloasă.
Dar majoritatea nu înseamnă unanimitate.
Prin urmare, sub unghi moral, politic, juridic şi cultural, suntem liberi să ne alegem modurile de viaţă care ne aduc fericirea şi împlinirea, care corespund dreptului la demnitate umană, astfel cum acest drept este configurat de maturitatea şi experienţa de viaţă a unui popor, a unei colectivităţi locale.
Mişcarea LGBTQ+ este pe deplin îndreptăţită să propună societăţii româneşti un alt mod de viaţă inclus în codul conduitelor acceptate, pe care să îl negocieze pe cale mediatică, prin producţie intelectuală, prin opere culturale, recunoscând în oglindă dreptul majorităţii de a nu primi, de a nu participa, de a nu accepta oferta, de a nu recunoaşte valoarea socială a noilor conduite, în baza aceloraşi drepturi colective ce decurg din conceptul de demnitate umană.
Care sunt graniţele moralităţii publice?
Graniţele moralităţii publice sunt schimbătoare şi oricine are dreptul de a propune colectivităţii noi moduri de viaţă. Ortodoxia propune neabătut, din veac, despătimirea şi înduhovnicirea omului, precum şi sfinţirea colectivităţilor, iar schimbarea pe care o presupune codul moral ortodox în conduita socială este infinit mai radicală, mai de substanţă, decât ceea ce propune mişcarea LGBTQ+. Pe de altă parte, pe acest continuu apel la schimbare din partea ortodoxiei s-a plămădit şi a dăinuit poporul român, chestiune complet străină de mişcarea LGBTQ+, motiv pentru care cele două propuneri nu pot sta în competiţie decât prin negarea, infirmarea substanţială a profilului identitar local şi a însemnătăţii ortodoxiei în comunitate.
Se întâmplă acest lucru pentru că nu există conceputul de neutralitate morală. Abdicarea de la un cod moral, normă morală, convingere morală, datorie morală, produce un alt cadru moral, chiar dacă nu este încă definit precis. Nu există vid moral, un spaţiu filosofic sau sociologic în care să rămânem suspendaţi până la apariţia unor convingeri morale superioare, ci ne definim prin faptul respingerii sau indiferenţei faţă de codul moral asumat anterior, atitudine care este relevantă în sine sub aspect moral. În mod imprecis se face vorbire despre „societatea amorală”, ca despre comunităţi lichefiate, lipsite de comuniunea de idei şi de valori, cât timp individualismul extrem, lipsa asumată de solidarizare, praxisul comunitar se califică prin acelaşi mod de raportare la elementele vieţii sociale.
Cum încalcă legea mişcarea LGBTQ+ în general şi asociaţia RiseOut în special?
Prin modul de acţiune, prin instrumentul civic pe care îl foloseşte pentru a-şi urmări scopul: paradă filo-pederastă, procesiune, manifestaţie.
Legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991).
Schimbarea graniţelor moralităţii publice se face prin dialog şi negociere, printr-un proces real de acceptare sau de respingere, printr-o maturizare culturală concretă a comunităţii, nu prin îndrăzneală, nu prin politica faptului împlinit sau a surprinderii comunităţii pe nepregătite, speculând lipsa de reacţie sau fireasca inerţie socială.
Cât timp nu s-a consumat conversaţia publică vizând toleranţa, acceptarea sau afirmarea dezideratelor homosexuale, cât timp nu a avut loc o astfel de negociere directă sau de la distanţă, dacă nu s-a produs un proces de cunoaştere reciprocă şi de adecvare la ceea ce este legitim şi acceptat în comunitate, legea interzice adunările publice care urmăresc să suplinească lipsa procesului prealabil prin impunerea faptului împlinit.
Cum încalcă legea primarul municipiului Iaşi?
Potrivit art. 154 din Codul administrativ, primarul asigură punerea în aplicare a legilor şi „dispune măsurile necesare„, fiind deservit de un aparat administrativ în acest scop. Din aspectele comunicate publicului interesat reiese că primarul Mihai Chirica nu a procedat la verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 9 lit.c) din legea adunărilor publice.
Primarul a considerat că dezincriminarea homosexualităţii reprezintă o recunoaştere, o consacrare a dezideratelor mişcării LGBTQ+ în spaţiul public, aspect nelegal cât timp a fost sesizat în mod precis cu privire la caracterul imoral al scopurilor propuse prin desfăşurarea paradei Iaşi Pride 2022, de promovare a „iubirii” între persoanele de acelaşi sex. Deşi a fost sesizat în privinţa acestor aspecte, primarul municipiului Iaşi a ales calea uşoară, a emiterii unui aviz nelegal, ferindu-se să pună în discuţie instituţională şi apoi publică, subiectul sferei morale a comunităţii ieşene, a cercului moral al comunităţii.
Primarul municipiului Iaşi nu a procedat la întocmirea unei documentaţii care să justifice înlăturarea prevederilor de interzicere a adunările publice care urmăresc încălcarea moralităţii publice, nu a supus dezbaterilor publice aceste chestiuni, nu a emis comunicate de presă care să informeze publicul cu privire la solicitarea asociaţiei RiseOut, nu a iniţiat niciun proces de consultare cu alte instituţii în această privinţă, demersuri pe care le consider necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legii.
Ce soluţie are primarul?
Potrivit legii, emiterea unui aviz nelegal poate fi cenzurată de instanţa de contencios administrativ. Pe de altă parte, această cale de acţiune nu conduce la obţinerea unei soluţii în timp util astfel încât să fie înlăturat spectrul prejudicierii comunităţii prin desfăşurarea unei adunări publice nelegale şi, deocamdată, cu scop imoral.
Primarul poate însă pune în discuţia Consiliului Local oportunitatea emiterii unui moratoriu privind adunările publice de factură filo-pederastă, stabilindu-se un termen rezonabil în care mişcarea LGBTQ+ să-şi poată exercita dreptul de a promova către publicul interesat, prin celelalte instrumente civice prevăzute de lege, perspectiva proprie despre utilitatea incluziunii, acceptării şi afirmării homosexualităţii în municipiul Iaşi.
Finalmente, se poate aprecia inclusiv cu privire la oportunitatea desfăşurării unor consultări publice sau a unui referendum local prin care să se statueze cu privire la limitele morale ale promovării dezideratelor LGBTQ+ în municipiul Iaşi.
Interzicem mişcarea LGBTQ+ în Iaşi?
Activităţile de promovare a practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop pot face obiectul unei interdicţii locale care să vizeze nu doar desfăşurarea de adunări publice ci şi de activităţi conexe.
Cu siguranţă însă că sunt şi ieşeni care nu sunt de acord cu acest lucru, ieşeni care aderă la reperele moralităţii progresiste care recunoaşte un rol central acceptării homosexuale.
Cert este că acest dialog şi proces de negociere şi de confruntare trebuie să se producă şi că el nu poate fi depăşit prin îndrăzneala politicii faptului împlinit.
Ce rol are prefectul judeţului Iaşi?
Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin.(4) Codul administrativ, prefectul asigură verificarea legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice locale și poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele acestora pe care le consideră ilegale. Conform dispoziţiilor art.3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la soluționarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) este suspendat de drept.
Aşadar, prefectul poate suspenda efectele avizului nelegal prin atacarea acestuia în instanţa de contencios administrativ. Suspendarea înseamnă întârzierea punerii în aplicare a avizului până la momentul soluţionării litigiului, răgaz în care autorităţile locale pot desfăşura procedurile cuvenite de dezbatere publică.
Ce vrem noi?
Exprimându-mă ca reprezentant informal, nenumit, nedelegat, al numeroşi creştini ortodocşi activi din punct de vedere civic, arăt că aceştia vor, în modul cel mai categoric cu putinţă, ca marşul Pride Iaşi din 05.06.2022 să nu aibă loc, întrucât este nelegal şi imoral.
Este plauzibil că se va repeta scenariul de anul trecut când comunitatea locală s-a opus prin vociferarea virulentă a dezacordului şi prin alte modalităţi. În rândul celor pe care îi cunosc se oscilează între a ignora cu desăvârşire orice acţiune LGBTQ+ şi a ne împotrivi cu forţă fizică faţă de desfăşurarea marşului, indiferent de consecinţe.
Având în vedere consecinţele asupra graniţelor moralităţii publice ieşene, şi eu sunt direct interesat ca Iaşul să nu fie subiectul unui abuz al faptului împlinit. Sunt conştient că acceptarea resemnată a sodomiei ca valoare comunitară va avea consecinţe în toate planurile vieţii sociale, în plan religios, cultural, juridic şi politic, pe termen lung şi foarte lung.
Cred că indiferenţa faţă de ocuparea Copoului şi centrului Iaşului de către filo-pederaşti va cântări pe termen lung, în sens negativ, mult mai greu decât o face eşecul Referendumului pentru familie sau dezincriminarea art. 200 din vechiul Cod penal.
Acceptarea resemnată a unui demers nelegal şi imoral, dar îngăduit de incompetenţa instituţiilor statului român şi protejat de forţele militare ale autorităţii de stat, reprezintă pentru unii credincioşi, cărora mă alătur, un moment de grea încercare.
Este indicată folosirea forţei fizice?
Violenţa nu convinge şi nu câştigă pe nimeni, chiar şi când este îndreptată împotriva unui abuzator, cum sunt atât asociaţia RiseOut cât şi forţele de ordine care protejează desfăşurarea unei procesiuni nelegale. Forţa exercitată în scop de rezistenţă fizică este necesară şi poate fi utilă, după cum este justificată folosirea forţei fizice în apărarea integrităţii corporale proprii sau a altcuiva. Însă ca ortodocşi ni ce cere să avem atât răbdare cât şi îndelungă-răbdare.
Istoric vorbind, consider că actele de rezistenţă sunt justificate împotriva reprezentanţilor autorităţii de stat care comit efectiv o nedreptate flagrantă, care folosesc violenţa şi coerciţia împotriva interesului public şi al persoanelor, cum consider că este cazul acum.
Este rezistenţa fizică justificată?
Da, împotrivirea fizică exercitată în condiţiile de mai sus reprezintă cazul justificativ de legitimă apărare, în condiţiile art. 19 Codul penal: Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol (…) un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
Moralitatea publică este în vârful ierarhiei intereselor publice, mai ales în comunităţile cu profil identitar conservator. Desfăşurarea marşului în condiţiile sus arătate reprezintă un atac material, direct, imediat şi injust asupra moralităţii publice, însă apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Dacă aceste condiţii sunt respectate, faptele comise împotriva participanţilor la marş sau împotriva reprezentanţilor puterii de stat care le protejează acţiunea nelegală, se circumscriu dispoziţiilor art. 18 Cod penal: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate de dispoziţiile art. 16 alin.(1) lit.d) Codul de procedură penală.
Concluzii
Indiferent de modalitatea de desfăşurare a evenimentelor de duminică din Iaşi, confruntarea curentului filo-pederast impune o atitudine de angajament, reflecţie şi acţiune pe termen lung. Dacă din punct de vedere politic soluţia aparentă este interzicerea manifestărilor ilegale şi imorale, soluţia promovată de ortodoxie trebuie să ţintească spre convertire, luând aminte la eşecul campaniilor #praythegayaway şi al terapiilor de conversiune propuse pe filieră religioasă.
Ortodoxia trebuie să producă atât starea de vigilenţă morală necesară comunităţii cât şi pe cea de călăuzire morală în modernitate şi în viitor. Este condamnabilă retragerea ierarhilor şi clericilor din răspunderea lor de păstori, tăcerea lor cu adevărat asurzitoare, precum şi achiesarea acestora la obiectivele politice anticreştine ale autorităţii de stat.
Publicăm sesizarea adresată domnului prof.univ.dr. Tudorel Toader, rectorul UAIC Iaşi, privind asocierea imaginii Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi cu marşul LGBTQ+, cu rugămintea adresată celor ce sunt în acelaşi gând cu mesajul de mai jos de a-şi exprima solidaritatea/sprijinul/asentimentul prin mesaje email remise la adresa secretariatului UAIC (contact@uaic.ro) sau prin depunerea fizică a sesizării (descărcaţi aici) la registratura universităţii (intrarea în Corpul A – Statuia lui Mihail Kogălniceanu).
În data de 05 iunie 2022, ora 16:00, asociaţia RiseOut (pentru promovarea intereselor minorităţii LGBTQ+) organizează un marş – Iaşi Pride 2022, promovat în massmedia şi pe pagina de Facebook prin afişul alăturat (link), în care este indicat drept loc de întâlnire, Copou, corpul A din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, fără a fi menţionate alte repere. Adresa indicată reprezintă sediul rectoratului UAIC Iaşi, reprezentantul legal al celei mai vechi instituţii de învăţământ superior din România.
Însă UAIC nu se numără între partenerii acestei iniţiative care a stârnit revolta unui număr însemnat de ieşeni, dat fiind faptul că homosexualitatea şi etiologiile sale sunt incompatibile cu valorile sociale, culturale, religioase, civice şi politice locale. Cu privire la acestea, reamintim că Universitatea Alexandru Ioan Cuza este cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior a comunităţii noastre şi reprezintă simbolul predilect al Iaşului, capitală culturală a României, capitala ortodoxiei româneşti, oraş voievodal şi fostă capitală a principatului Moldovei.
Prin modalitatea de promovare aleasă de asociaţia RiseOut se urmăreşte, în mod injust, realizarea unui transfer de capital simbolic în sprijinul obiectivelor LGBTQ+, transfer realizat dinspre cea mai importantă instituţie academică ieşeană către reprezentantul civic al unui curent politic şi ideologic care este nu doar străin de profilul identitar local ci, în opinia noastră, incompatibil cu acesta.
Admitem că Universitatea poate fi cadrul ideal în care să aibă loc o conversaţie despre profilul identitar şi axiologic local, despre caracterul contradictoriu al afirmării homosexualităţii ca virtute publică (Pride), despre modul în care sunt înţelese bunele moravuri în comunitatea ieşeană, despre distincţia între conceptul de viaţă privată şi despre ocuparea (i)legitimă a spaţiului public, despre limitele morale ale prozelitismului homosexual în rândul tinerilor, despre dezechilibrul mediatic în promovarea dezideratelor mişcării homosexuale, despre abuzarea instrumentului discriminării pozitive, despre ignorarea intereselor legitime şi permanente ale comunităţii în a cultiva o tradiţie culturală de o anumită factură, despre implicaţiile sociale şi culturale ale curentului ideologic progresist, printre multe altele.
Însă, prin modalitatea aleasă de promovare se sugerează ideea unei asocieri directe a UAIC Iaşi cu mişcarea LGBT+, cu sensul de acceptare, de validare deja consumată a obiectivelor de promovare LGBTQ+ în capitala noastră, de substituire a unor valori şi a unui profil înrădăcinat cultural şi comunitar cu noile deziderate ale mişcării homosexuale.
Stimate domnule rector,
Faţă de cele menţionate, vă adresăm rugămintea de a informa comunitatea ieşeană cu privire la inexistenţa unui parteneriat sau asocieri de orice fel între UAIC Iaşi şi asociaţia RiseOut şi de a solicita public asociaţiei organizatoare a marşului să înceteze modalitatea înşelătoare de comunicare publică pe care o desfăşoară.
Totodată, vă adresăm rugămintea de a solicita primarului municipiului Iaşi să adopte un moratoriu cu privire la avizarea manifestaţiilor publice de factură LGBTQ+ pentru o perioadă rezonabilă, răstimp în care comunitatea să dezbată echilibrat subiectul incluziunii minorităţii homosexuale în comunitatea ieşeană, modalitatea cea mai potrivită de a împiedica discriminarea minorităţii LGBTQ+ în accesarea serviciilor publice, acolo unde/dacă are loc, limitele morale ale demersurilor acestora de promovarea a homosexualităţii în spaţiul public, din perspectiva bunelor moravuri şi a ordinii publice.
Cu privire la acest ultim aspect, reamintesc faptul că acest marş se află la a doua sa ediţie, cea precedentă având loc în condiţii de mare tensiune, sub protecţia jandarmeriei şi cu ameninţarea aplicării de sancţiuni contravenţionale pentru cei ce-şi exprimă public dezacordul, comunitatea locală respingând energic legitmitatea acestei acţiuni, fiind dominat sonor traseul marşului prin vociferarea dezaprobării şi fiind folosite, cu rol simbolic, torţe fumigene pentru a acoperi de la faţa oamenilor şi de la faţa cerului ruşinea sfidării valorilor locale.
Întrucât este previzibil că atitudinea publicului nu s-a schimbat de la data primei ediţii a marşului, din octombrie 2021, când punctul de plecare a fost cel al parcării de la Fundaţie, vă adresăm rugămintea de a aprecia dacă este oportun să solicitaţi primarului municipiului Iaşi modificarea traseului avizat, având în vedere că bulevardul Copou este locul preferat de promenadă a ieşenilor, iar alveola de protecţie a statuii lui Mihail Kogălniceanu din faţa corpului A al UAIC, punctul concret de întâlnire şi de pornire a marşului LGBTQ+ Iaşi Pride 2022, <del>se află pe proprietatea privată a UAIC</del>.
Vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie şi disponibilitate de a colabora cu privire la cele sesizate.
