PUTEREA – O înţelegere radicală

de Vlad-Mihai Agache | 14 oct. 2025 | Educaţie Politică, Longread | 0 comentarii

După o reacţie pe canalul Telegram faţă de un text al domnului avocat Dan Chitic în care deplângeam faptul că intelectualitatea românească tratează concepte cruciale la un nivel foarte superficial şi într-un mod naiv-speculativ, unul dintre membrii grupului de discuţii m-a somat să dezvolt postarea iniţială, mai cu seamă în privinţa chestiunilor pertinente ce se regăsesc în cele două cărţi acolo menţionate: Paul Dragoş Aligică – Public Entrepreneurship, Citizenship, and Self-Governance şi Steven Lukes – Power. A radical review .

Am ales să încep cu cea de-a doua carte întrucât reprezintă, în opinia mea, un vehicul care ne aduce cel mai aproape de Zona Zero a înţelegerii lumii (lumeşti?), la rădăcina ştiinţelor sociale ce discută, analizează şi sondează lumea în care trăim şi structura sa văzută şi nevăzută.

Acesta, de altfel, este şi sensul adjectivului Radical folosit de autor şi pe care l-am preluat în titlu, nu(!) unul ideologic, ci propriu matematicii, de extragere a rădăcinii (radix), de mergere la esenţă.

Pentru completarea reacţiei mele la textul dlui avocat probabil că ar fi fost suficientă rezumarea Introducerii la cea de-a treia ediţie a cărţii. Însă, în raport de pustietatea conceptuală şi tematică ce este caracteristică peisajului intelectual românesc şi mai ales comentariatului ortodox, am ales să apelez la AI pentru a rezuma (convenţional vorbind) cartea în ansamblu.

Spun „convenţional” întrucât în urma diluării, comprimării şi recombinării tematice pe baza raporturilor conceptuale pentru fiecare capitol, a rezultat o lucrare nouă iar nu un simplu rezumat, lucrare care menţine originalitatea autorului şi bogatul său capital argumentativ. Reiau rugămintea ca uzanţele de preluare minimală şi citare a blogul nostru să fie respectate.

Scopul acestei lecturi este să furnizeze o înţelegere completă a fenomenului Puterii, ca principiu primar. Fiecare idee şi concept menţionat în acest rezumat este dezvoltat în adevărate biblioteci şi şcoli de gândire, care le detaliază în nenumărate alte grade şi segmente academice.

Între acestea, Steven Lukes se apropie cel mai mult de intuiţiile creştineşti cu privire la resorturile spirituale ale Puterii, chiar dacă se menţine strict în arealul ştiinţelor sociale. În primul comentariu al acestui articol voi adăuga câteva observaţii suplimentare.

PLAN TEMATIC

(după Steven Lukes, ediția a III-a, 2021)

I. Introducerea la ediția a treia — Reînnoirea unei controverse fără sfârșit

Tema: natura nesfârșit contestată a conceptului de „putere” și implicațiile morale ale modului în care alegem să o vedem.

Idei principale:

1. Puterea ca noțiune „familiară și tehnică”: între experiența comună și analiza științifică.
2. Persistența dezbaterii – semn al unei dificultăți constitutive, nu al unui eșec științific.
3. Puterea ca potențial, nu doar ca acțiune: eficiența ei maximă când nu se exercită vizibil.
4. Dimensiunea „pozitivă” a puterii – cooperativă, cultivatoare, nu doar coercitivă.
5. Dominarea ca formă centrală, dar nu exclusivă: „puterea care modelează consimțământul”.
6. Legătura dintre putere și libertate – similitudinea conceptuală și morală dintre ele.
7. A vedea în trei dimensiuni: un act moral și politic, nu doar epistemic.
8. „Viziunea radicală” – nu ideologică pe axa stânga-dreapta, ci una a profunzimii.
9. Dificultatea cercetării puterii: ea se ascunde în chiar mecanismele care o fac eficientă.
10. Relația dintre dominație și „dezbatarea despre dominație” contemporană (de la Pettit la Foucault).

II. Introducerea la ediția a doua — Genealogia disputei și originea celor trei dimensiuni

Tema: istoria dezbaterii dintre pluralism, elitism și critica ideologică a dominației.

Idei principale:

1. Contextul american al anilor ’50–’70: pluralismul politic și critica lui.
2. Mills și Hunter – „puterea elitelor” și „structura comunitară a decidenților”.
3. Răspunsul pluralist: Dahl și ideea echilibrului între grupuri.
4. Puterea invizibilă: decizia, non-decizia și stabilitatea ordinii sociale.
5. Contribuția lui Bachrach și Baratz – de la unidimensional la bidimensional.
6. Necesitatea unei „a treia dimensiuni”: forma ascunsă, ideologică, a dominației.
7. Criticile aduse viziunilor anterioare: simplificare empiristă, orbire față de mecanismele interne ale supunerii.
8. Legătura dintre studiul empiric (Crenson, Baltimore, poluarea) și fundamentele teoretice.
9. „Radicalizarea” perspectivei: să vedem mai adânc decât conflictul vizibil.
10. Tensiunea dintre teorie și politică: conceptul de putere ca armă morală.

III. Capitolul 1 — Puterea: o viziune radicală (1974)

Tema: de la viziunea unidimensională la cea tridimensională.

Idei principale:

1. Construcția conceptuală: A exercită putere asupra lui B atunci când îl afectează contrar intereselor lui B.
2. Critica pluralismului (Dahl): limitarea la comportamente observabile și decizii manifeste.
3. Viziunea bidimensională (Bachrach & Baratz): introducerea „non-deciziei” ca formă de control.
4. Necesitatea dimensiunii a treia: puterea care modelează dorințele și percepțiile celor dominați.
5. „Puterea invizibilă” – modelarea conștiinței și a falsei libertăți.
6. Conceptul de interes real și problema „conștiinței false”.
7. Analiza compara­tivă a celor trei dimensiuni: ce vede fiecare și ce ascunde.
8. Dificultăți metodologice: identificarea cauzalității în absența observabilului.
9. Puterea ca relație structurală și proces istoric, nu ca eveniment punctual.
10. Concluzia: adevărata putere este aceea care nu trebuie exercitată.

IV. Capitolul 2 — Putere, libertate și rațiune

Tema: clarificarea conceptului de putere și reconfigurarea hărții conceptuale.

Idei principale:

1. Neînțelegerile fundamentale privind „puterea” – între normativ și descriptiv.
2. De ce conceptul de putere rămâne indispensabil științei sociale.
3. Harta conceptuală a puterii: de la „puterea de” la „puterea asupra”.
4. Puterea ca dominație: forma negativă a dependenței și a inegalității voinței.
5. Foucault: viziunea ultra-radicală – „puterea este peste tot”.
6. Critica lui Lukes la Foucault: confuzia dintre rețelele de putere și relațiile de dominație.
7. „Conformarea voluntară”: cum devine libertatea instrument al supunerii.
8. Rațiunea și libertatea ca oglinzi ale puterii – de la emancipare la autolimitare.
9. Tensiunea dintre morală și mecanismele de control.
10. Concluzia: libertatea autentică cere dezvăluirea formelor ascunse de putere.

V. Capitolul 3 — Puterea tridimensională

Tema: definirea completă a celei de-a treia dimensiuni și apărarea sa critică.

Idei principale:

1. Definirea puterii ca potențial – nu doar acțiune, ci capacitate de modelare.
2. „Contestedness”: de ce conceptul de putere nu poate fi fixat definitiv.
3. Apărarea dimensiunii a treia – împotriva relativismului și empirismului.
4. Preferințele adaptive: cum se fabrică consimțământul.
5. Interese reale vs. conștiință falsă – critica lui Elster și Scott.
6. Dominația ca proces interiorizat – când sclavul devine propriul gardian.
7. Formele cotidiene ale supunerii: rutină, inerție, obișnuință.
8. Legătura cu hegemonia culturală (Gramsci) și violența simbolică (Bourdieu).
9. Limitele măsurabilului: puterea nu se cuantifică, se deconspiră.
10. Puterea ca mecanism de formare a lumii morale și epistemice.

VI. Capitolul 4 — Dominație și consimțământ

Tema: redefinirea dominației ca relație de dependență voluntară.

Idei principale:

1. „Dominația ca sclavie modernă”: dependența de voința altuia.
2. Relația dintre libertate și non-dominație (Pettit).
3. Puterea structurală și dominația economică.
4. Formele de consimțământ – de la constrângere la complicitate.
5. Cum se interiorizează dominația: educație, mass-media, limbaj.
6. Raționalizarea supunerii: cum se justifică inevitabilul.
7. Consimțământul ca falsă libertate – mecanismele neoliberalismului.
8. Distincția dintre obediență și adeziune.
9. Critica morală: dominația nu se justifică prin eficiență.
10. Concluzie: ordinea socială modernă e construită pe un consimțământ produs, nu dat.

VII. Capitolul 5 — Explorarea dimensiunii a treia

Tema: de la teorie la aplicații – cum se cartografiază puterea invizibilă.

Idei principale:

1. Întrebarea: trei dimensiuni sau patru? – apariția teoriei „a patra fețe” (Digeser).
2. Conformarea fără consimțământ: studiul cazurilor contemporane.
3. Modificarea comportamentului – puterea care ocolește conștiința.
4. „Toxic uncertainty” – incertitudinea ca instrument de control.
5. Exemple: Flammable (Argentina), Brexit, Trump, COVID-19.
6. „Epistemic power”: distrugerea capacității de a ști.
7. „Power Cube” (Gaventa) – schema global-local a dominației.
8. Intersecția dintre globalizare și supunerea locală.
9. Spațiile de putere: vizibile, ascunse, invitate, create.
10. Concluzia: cercetarea puterii e inseparabilă de lupta pentru libertate.

I. Introducerea la ediția a treia — Reînnoirea unei controverse fără sfârșit

Tema: natura nesfârșit contestată a conceptului de „putere” și implicațiile morale ale modului în care alegem să o vedem.

1. Puterea ca noțiune „familiară și tehnică”: între experiența comună și analiza științifică

Puterea este un cuvânt pe care fiecare om îl rostește fără să se teamă de el, dar pe care nicio știință nu reușește să-l stăpânească fără ezitare. În limbajul vieții obișnuite, „puterea” este clară, aproape materială: o simțim în tonul unui superior, în decizia unui funcționar, în privirea unui tată sau în tăcerea unui subordonat. Este aerul cotidian al ierarhiei. Dar în clipa în care o aduci pe masa analizei științifice, în laboratorul gândirii politice, puterea devine alunecoasă, refractară, mereu altceva decât părea. Steven Lukes deschide ediția a treia a lucrării sale cu această tensiune – între familiaritate și opacitate –, ca și cum ar spune: nimic nu e mai cunoscut și totodată mai ininteligibil decât forța prin care oamenii se influențează unii pe alții.

Puterea e un fapt trăit, dar o problemă nerezolvată.

Această duplicitate a noțiunii – între experiența comună și conceptul analitic – constituie pentru Lukes nu un neajuns, ci chiar semnul vitalității sale. Dacă oamenii folosesc spontan cuvântul „putere”, înseamnă că realitatea lui e adânc întipărită în ordinea socială. Dar tocmai această omniprezență îl face dificil de surprins în definiții rigide. Puterea nu e o substanță, nici un obiect, ci un raport viu. Ea circulă între oameni ca un curent invizibil care, deși are efecte palpabile, nu poate fi prins într-un aparat de măsură. Pentru Lukes, dificultatea conceptuală a puterii derivă tocmai din faptul că ea e trăită înainte de a fi înțeleasă, suferită înainte de a fi numită.

Ceea ce toți înțelegem, niciunul nu putem explica fără rest.

În cultura politică modernă, spune autorul, această tensiune a generat două tipuri de limbaj: unul „familiar”, moral și politic, și altul „tehnic”, sociologic sau economic. Limbajul familiar vorbește despre puterea ca despre o forță de impunere – a regelui, a statului, a banului, a cuvântului. Este un limbaj al dramatismului moral: cine are puterea, cine o pierde, cine o exercită nedrept. În schimb, limbajul științific, format sub influența pozitivismului, a încercat să curețe noțiunea de aceste încărcături morale, transformând-o într-o variabilă neutră, măsurabilă, un instrument de descriere a comportamentelor. Lukes privește această despărțire cu prudență: nici una, nici cealaltă formă nu e deplină, iar ruptura dintre ele a slăbit atât știința, cât și conștiința publică.

Când știința se rupe de morală, puterea devine tehnică a dominației.

El observă că știința politică americană de după 1945, în încercarea de a deveni „exactă”, a tratat puterea ca pe o cantitate observabilă: cine ia deciziile, cine influențează voturile, cine deține resursele. Dar această „obiectivare” a însemnat și o amputare: a fost exclusă întreaga sferă a puterii invizibile – a credințelor, a fricilor, a modelării dorințelor. Lukes arată că exact acolo unde oamenii cred că sunt liberi, se află cele mai fine fire ale dominației. A vorbi despre putere doar în termeni de „cine pe cine determină” e ca și cum ai studia o pădure doar prin copacii tăiați, fără a vedea viaţa şi umbra care-i leagă.

Această dublă apartenență a noțiunii – simultan morală și tehnică – este pentru Lukes o invitație la responsabilitate. Cercetătorul nu poate vorbi despre putere fără a se întreba ce fel de lume legitimează prin felul în care o definește. Dacă o reduce la competiție de influențe, el face invizibilă dominația. Dacă o transformă într-o morală abstractă, ignoră structura economică care o produce. De aceea Lukes propune o reîmpăcare între cele două registre: puterea trebuie văzută atât în concretul acțiunilor, cât și în adâncul formelor de conștiință.

A defini puterea înseamnă a ne poziționa în fața lumii.

Din această perspectivă, autorul nu se mulțumește să revizuiască o dezbatere academică, ci deschide o luptă pentru sens. El întreabă: cum se face că un cuvânt atât de folosit devine tot mai puțin înțeles? Răspunsul lui e grav: pentru că puterea nu vrea să fie văzută. Ea preferă să fie discutată în formule reci, tehnice, unde își pierde chipul moral. Când sociologii și economiștii o transformă într-un joc de variabile, puterea scapă oricărei judecăți. Se ascunde sub masca neutralității. De aceea, Lukes restituie cuvântului „putere” forța lui originară – aceea de a judeca, nu doar de a descrie.

Adevărata neutralitate este forma superioară a complicității.

Pentru omul obișnuit, „puterea” este o realitate trăită în carne și nervi; pentru știință, e o problemă de definire. Între aceste două niveluri se desfășoară drama modernității politice: în timp ce cetățeanul simte puterea, cercetătorul o disecă până la a o face de nerecunoscut. Lukes vede în această disonanță sursa neputinței morale a societăților moderne: oamenii știu că sunt dominați, dar nu știu cum să o spună. Știința le-a răpit cuvintele, iar ideologia le-a răstălmăcit simțul dreptății.

De aceea, încă din primele pagini, autorul insistă că a vorbi despre putere nu e un exercițiu de precizie semantică, ci unul de curaj moral. A numi puterea înseamnă a-i contesta legitimitatea, a aduce la lumină mecanismele prin care devine naturală. În lumea noastră, spune el, limbajul tehnic al politicii a reușit să o sterilizeze: am ajuns să vorbim despre „guvernanță”, „management”, „leadership”, evitând tocmai cuvântul care doare. Dar tocmai în această fugă de claritate se vede victoria puterii: ea ne-a convins să-i negăm existența.

Când încetăm să spunem „putere”, începem să fim supuşi.

Lukes redeschide astfel o chestiune veche, dar urgentă: poate știința socială să descrie puterea fără să devină parte din ea? Poate analiza să fie neutră într-o lume a dominației? Răspunsul lui e nu. Nu există neutralitate în fața forței care modelează conștiința. A înțelege puterea e deja un act de libertate. Într-o epocă în care limbajul politicului e confiscat de eufemisme și algoritmi, autorul cheamă cititorul să redobândească un vocabular moral: să numească din nou nedreptatea, să vadă în spatele deciziilor, să simtă nu doar ceea ce se spune, ci și ceea ce se suprimă.

Astfel, încă din prima pagină a introducerii, Power: A Radical View își anunță miza: nu doar să explice puterea, ci să o deconspire. Să readucă între gândire și viață o legătură ruptă de două secole de scientism. Să arate că „puterea” nu e o problemă de metodă, ci de conștiință.

Puterea nu trebuie doar măsurată; trebuie înțeleasă ca destin moral.

2. Persistența dezbaterii – semn al unei dificultăți constitutive, nu al unui eșec științific

Există concepte care obosesc lumea prin prea multă claritate, și altele care o frământă prin prea multă viață. „Puterea” face parte din a doua categorie. Ea nu s-a lăsat niciodată fixată, nici de filosofi, nici de sociologi, nici de economiști. Oricât de multe definiții s-ar fi scris, conceptul rămâne mereu deschis, mereu incomplet. În jurul lui se nasc polemici, se ridică școli de gândire, se prăbușesc doctrine — dar disputa nu se stinge. Steven Lukes nu vede în această nesfârșită controversă o slăbiciune a științelor sociale, ci dimpotrivă, semnul unei dificultăți constitutive: puterea e de neînchis într-o singură teorie pentru că realitatea ei e înscrisă în însăși țesătura umanului.

Disputa despre putere nu e un scandal al științei, ci un simptom al libertății.

Lukes atrage atenția că această neînțelegere perpetuă între teoreticieni nu trebuie interpretată ca un eșec epistemic, ci ca o dovadă a complexității naturii umane. Puterea nu este un „obiect” care poate fi izolat și observat sub microscop; este o relație care se schimbă odată cu subiecții săi. În clipa în care o societate își transformă economia, cultura sau limbajul, și structura puterii se reconfigurează. De aceea, fiecare epocă trebuie să-și reînnoiască definiția. A discuta la nesfârșit despre putere nu înseamnă a bate pasul pe loc, ci a recunoaște că ea este vie, proteică, mereu în alt chip.

Ceea ce se schimbă odată cu lumea nu poate fi fixat o dată pentru totdeauna.

În viziunea lui Lukes, dificultatea de a închide conceptul de putere într-o formulă unică nu e o rușine a științei politice, ci o lecție de umilință. Cei care caută o „definiție ultimă” sunt condamnați să piardă tocmai esența fenomenului: fluiditatea sa morală. Puterea nu este doar o problemă de control și resurse; este și o problemă de sens, de percepție, de moralitate trăită. Ea se întrupează în instituții, dar respiră prin oameni. Știința care pretinde că o poate măsura ca pe un curent electric își ratează vocația.

Pentru Lukes, insistența cu care dezbaterea revine, de la Hobbes la Weber, de la Arendt la Foucault, nu e un ciclu steril, ci dovada că fiecare generație redescoperă, sub alte forme, aceleași înfruntări între libertate și dominație. Fiecare teorie a puterii poartă amprenta unei epoci: autoritară, liberală, tehnocratică, post-industrială. Când se schimbă contextul istoric, se schimbă și masca puterii. Tocmai de aceea, spune autorul, un concept viu nu poate fi definitiv. A pretinde o definiție fixă ar fi echivalent cu a cere unei flăcări să rămână nemișcată.

Puterea e o flacără care arde diferit în fiecare epocă, dar niciodată nu se stinge.

Persistența disputelor este, așadar, nu o rușine a teoriei, ci dovada fertilității sale. Lukes observă că, de fiecare dată când științele sociale cred că au ajuns la un consens, realitatea le contrazice. Crizele politice, revoluțiile, ascensiunea noilor tehnologii, războaiele culturale — toate deschid fisuri prin care reapar întrebările vechi: cine decide, cum se fabrică consimțământul, de unde vine autoritatea? În fiecare astfel de moment, puterea se revelează sub alt chip și cere o nouă teorie. Așadar, instabilitatea conceptuală e o formă de onestitate intelectuală: arată că gândirea încă nu s-a împăcat cu ordinea lumii.

În fond, Lukes respinge visul pozitivist al unei științe „curate”, detașate de valori. În cazul puterii, acest vis e imposibil. A analiza puterea fără a lua poziție înseamnă a-i prelungi domnia. Fiecare definiție implică o alegere morală, o perspectivă asupra omului și a societății. De aceea, el consideră că dezbaterea neîntreruptă e singura garanție a vitalității etice a științei politice. Atunci când nu se mai discută despre putere, înseamnă că dominația a devenit completă și invizibilă.

Când tăcerea se așterne peste concept, înseamnă că stăpânii au câștigat.

Această înțelegere a persistenței disputei ca simptom al libertății interioare dă tonul întregii introduceri. Lukes avertizează că tentația ordinii conceptuale – aceea de a „închide” odată pentru totdeauna sensul puterii – e echivalentă cu o renunțare la spiritul critic. Orice definiție definitivă a puterii ar servi, în ultimă instanță, celor care o dețin, nu celor care o îndură. De aceea, el apără dezbaterea nu ca exercițiu academic, ci ca act de rezistență intelectuală.

În ochii lui Lukes, știința socială este condamnată la neliniște – și acesta e semnul sănătății ei. O știință care nu se frământă devine ideologie. De aceea, el vede în perpetuarea controversei nu un „eșec al acumulării”, ci o victorie a vigilenței morale. Faptul că nu ne putem pune de acord asupra sensului puterii înseamnă că încă nu ne-am predat. Fiecare nouă generație de gânditori repune întrebarea pentru că fiecare nouă formă de dominație cere un nou mod de a fi văzută.

În această lumină, Lukes transformă chiar instabilitatea cunoașterii într-un principiu de etică intelectuală: puterea trebuie mereu redescoperită, mereu chestionată, mereu demistificată. Când analiza încetează să se lupte cu ea însăși, puterea devine dogmă.

O lume fără controversă este o lume fără libertate.

De aceea, în loc să caute o formulă finală, Lukes caută o viziune profundă. El nu vrea o știință care să reducă dezbaterea, ci una care s-o mențină vie. În ochii lui, persistența discuției despre putere nu este o dovadă că am eșuat să o definim, ci că încă avem curajul să nu ne lăsăm înșelați de formele ei tranzitorii. Într-o lume care adoră claritatea artificială a cifrelor și modelelor, Lukes îndrăznește să spună că neclaritatea puterii este prețul libertății de a o înțelege.

Știința poate suporta să nu fie exactă, dar nu poate suporta să fie oarbă. De aceea, concluzia lui implicită este că persistența dezbaterii despre putere e singura dovadă că nu am devenit complet subjugați de ea.

3. Puterea ca potențial, nu doar ca acțiune: eficiența ei maximă când nu se exercită vizibil

Ceea ce este cu adevărat puternic nu are nevoie să lovească.

Lukes deschide una dintre cele mai tulburătoare teme ale gândirii sale: puterea autentică nu este aceea care se manifestă zgomotos, prin ordine, sancțiuni și constrângeri, ci aceea care acționează fără a fi nevoită să se manifeste. Puterea supremă este tăcută. Ea nu are nevoie să se impună, pentru că a fost deja interiorizată de cei asupra cărora se exercită. O lume în care poruncile nu mai sunt rostite este o lume în care dominația s-a înfăptuit deplin.

Adevărata putere nu se exercită, ci se presupune.

În analiza lui Lukes, a confunda puterea cu acțiunea vizibilă este prima mare eroare a științelor politice moderne. Modelele unidimensionale – acelea care o măsoară prin capacitatea unui actor de a-l determina pe altul să facă ceva împotriva voinței sale – surprind doar suprafața fenomenului. Ele văd conflictul manifest, nu structura care îl face posibil. Puterea, însă, nu înseamnă doar impunere, ci potențial de impunere, posibilitate latentă de a influența chiar înainte ca influența să fie exercitată. Ea este un raport de forțe care precede acțiunea, un echilibru moral și social care determină cine poate, în principiu, să acționeze și cine nu.

Lukes atrage atenția că în majoritatea relațiilor umane – familiale, instituționale, economice – puterea funcționează preventiv, nu coercitiv. Oamenii nu așteaptă să fie constrânși; ei se ajustează anticipat la așteptările celor ce pot constrânge. Aici apare ceea ce autorul numește eficiența invizibilă a puterii: capacitatea ei de a produce conformare fără intervenție. Un guvern, o corporație, o sectă sau o ideologie nu au nevoie să pedepsească neîncetat pentru a-și menține ordinea; este suficient ca oamenii să creadă că pedeapsa este posibilă.

Puterea cea mai mare este aceea care nu are nevoie să fie folosită.

Această concepție transformă radical modul în care privim autoritatea și obediența. Puterea nu este doar un fapt empiric, ci o stare de spirit colectivă: ea trăiește în așteptări, în credințe, în obișnuințe. Ea nu acționează asupra trupului, ci asupra minții, reorganizând câmpul de posibilități. Într-o societate în care oamenii nu îndrăznesc nici măcar să gândească împotriva puterii, dominația nu mai are nevoie de violență. Ea este deja deplin eficientă.

Pentru Lukes, această formă de putere – ca potențial interiorizat – nu trebuie confundată cu simpla manipulare. Ea este o ordine de realitate: structura profundă care stabilește ce e de imaginat și ce e de neconceput, ce se poate spune și ce trebuie tăcut, ce devine „natural” și ce rămâne „imposibil”. Astfel, eficiența puterii crește pe măsură ce scade vizibilitatea ei. Când oamenii ajung să confunde ordinea impusă cu ordinea firească, puterea și-a atins apogeul.

Dominația desăvârșită este aceea care nu mai are nevoie de justificare.

Aici se află, spune Lukes, marele paradox moral: ceea ce este cel mai puternic e și cel mai greu de recunoscut. O poruncă explicită poate fi contestată; o normă interiorizată, nu. În momentul în care oamenii se identifică cu ordinea care îi limitează, orice revoluție devine o absurditate logică. De aceea, el insistă că puterea trebuie înțeleasă nu doar ca raport între două voințe, ci ca formă de organizare a lumii. Puterea ca potențial este, în fond, structura invizibilă care precede și face posibilă orice acțiune.

Lukes oferă un exemplu conceptual: între o lege care pedepsește și o cultură care face imposibilă dorința de a încălca legea, a doua este mai puternică. Prima are nevoie de tribunale, poliție, sancțiuni; a doua se sprijină pe conștiința colectivă. Acolo unde nu mai e nevoie de polițiști, puterea a devenit sistem moral. Este momentul în care dominația și-a trecut granița: a pătruns în suflet.

Când frica devine obicei, puterea s-a făcut natură.

Această idee, de o subtilitate aproape metafizică, îl apropie pe Lukes de tradițiile clasice ale reflecției politice: de Machiavelli, care spunea că e mai sigur să fii temut decât iubit, dar mai sigur încă să fii crezut inevitabil; de Hobbes, care vedea în frică temelia ordinii; de Marx, care arăta cum raporturile de producție devin „obiective”, adică invizibile. Lukes nu reia aceste teme, ci le trece prin filtrul modernității târzii: în epoca globală, puterea nu mai are nevoie de baston, ci de algoritm, de instituție, de limbaj managerial.

Ceea ce rezultă este o definiție a puterii ca energie latentă a lumii sociale. Ea se descarcă doar când e contestată. Până atunci, ea rămâne în echilibru, invizibilă, dar prezentă. De aici și avertismentul său: o societate în care puterea e mereu vizibilă este o societate instabilă, dar vie; o societate în care puterea nu se mai vede este una pacificată, dar moartă din punct de vedere moral. În prima, oamenii se tem; în a doua, ei nu mai știu că trebuie să se teamă.

Când puterea devine liniște, libertatea a murit.

Astfel, în logica lui Lukes, puterea ca potențial este criteriul de profunzime al analizei politice. A nu o vedea înseamnă a te lăsa înșelat de aparența echilibrului. De aceea, el propune o metodă de „a vedea în adâncime”: nu întreba doar cine comandă, ci de ce ceilalți nu mai simt nevoia să se împotrivească. Nu întreba doar cine decide, ci cine a stabilit ce e de decis. Acolo, în acea zonă a nevăzutului, se află puterea în forma ei pură – ca posibilitate totală de modelare a lumii fără conflict.

În concluzie, Lukes redefinește puterea nu ca forță în acțiune, ci ca ordine latentă a posibilului. Ea este mai puțin o lovitură și mai mult un climat. O trăim înainte de a o percepe. O respirăm fără s-o recunoaștem. Și tocmai atunci când nu se mai exercită vizibil, ea devine atotputernică.

Puterea desăvârșită este tăcerea care nu mai are nevoie de porunci.

4. Dimensiunea „pozitivă” a puterii – cooperativă, cultivatoare, nu doar coercitivă

Lukes pornește de la o observație morală de finețe: în conștiința comună, cuvântul „putere” poartă o umbră. Îl asociem cu dominația, cu impunerea, cu forța care constrânge. E reflexul unei istorii pline de abuzuri și nedreptăți, dar și rezultatul unei orbiri teoretice. Pentru că, în realitate, puterea nu este doar instrument al opresiunii, ci și condiția posibilă a acțiunii colective. Fără putere, nu există nici ordine, nici creație, nici responsabilitate. A o vedea doar ca violență înseamnă a ignora jumătate din natura ei.

Puterea nu e doar ceea ce apasă; e și ceea ce ține lumea împreună.

Lukes aduce aici o distincție esențială: între puterea asupra și puterea de a. Prima desemnează relația ierarhică – capacitatea unui actor de a-l determina pe altul; a doua, energia generativă, comună, care permite oamenilor să facă ceva împreună. Aceasta este dimensiunea „pozitivă”, cooperativă, cultivatoare a puterii. Ea nu se impune, ci se împărtășește. Nu strivește, ci dă formă. În această perspectivă, puterea nu este doar o relație de dominație, ci și un principiu al solidarității.

Pentru Lukes, puterea cooperativă este vizibilă în toate structurile vieții sociale: în instituții, în familii, în comunități, în alianțe economice sau culturale. O școală, de pildă, nu „impune” elevilor cunoaștere, ci creează împreună cu ei un orizont comun al sensului. O administrație locală nu ar trebui să „controleze” cetățenii, ci să le înlesnească puterea de a acționa. Când această dimensiune pozitivă dispare, se instalează patologia birocratică: regulile devin ziduri, nu căi.

Cea mai înaltă formă de putere e aceea care eliberează energiile altora.

Lukes arată că reducerea puterii la constrângere e o moștenire a gândirii moderniste, care a înțeles lumea în termeni de conflict și competiție. Această viziune a dat naștere teoriilor unidimensionale – pentru care puterea e întotdeauna „zero-sum”, ceea ce câștigă unul pierd ceilalți. Dar în realitate, spune autorul, există o putere cumulativă: o formă de energie socială care crește prin colaborare. Ea nu se epuizează prin împărțire, ci se amplifică. Este puterea meșteșugarului care-și formează ucenicul, a profesorului care dăruiește înțelegere, a liderului care face posibilă inițiativa altora.

Această perspectivă transformă profund moralitatea politică. Dacă vedem puterea doar ca dominație, vom cultiva neîncrederea, suspiciunea, frica. Dar dacă o înțelegem ca potențial comun, vom descoperi că ordinea politică nu trebuie construită împotriva omului, ci împreună cu el. Lukes nu idealizează această viziune – el știe că puterea cooperativă e mereu amenințată de degenerarea ei coercitivă. Dar tocmai de aceea cere o vigilentă conștiință morală: să discernem între puterea care hrănește și cea care subjugă.

Puterea devine tiranie când uită că s-a născut din încredere.

Această dimensiune pozitivă se exprimă și printr-o formă de cultivare: puterea este și un act de creștere, de formare. Ea modelează nu doar comportamente, ci și capacități. Într-o comunitate sănătoasă, puterea se manifestă prin îngăduința de a lăsa pe fiecare să devină ceea ce poate. E o pedagogie a libertății, nu o tehnică a supunerii. Lukes o numește uneori „puterea care face posibilă emanciparea”, adică acea autoritate morală care nu domină, ci inspiră.

În această lumină, puterea devine o virtute a organizării morale, nu doar o realitate a conflictului. Ea este instrumentul prin care se creează forme de viață comune, prin care se nasc instituțiile, prin care oamenii își transformă aspirațiile în realitate. Când funcționează corect, puterea nu distruge libertatea, ci o face posibilă. Libertatea, spune Lukes, nu este absența puterii, ci folosirea ei în comun.

Fără putere, libertatea nu e decât o promisiune neîmplinită.

Această idee reface o punte între tradiția clasică și modernitatea critică. Anticii înțelegeau potestas și virtus ca două fețe ale aceleiași monede: autoritatea nu era opusă libertății, ci garantul ei. Lukes recuperează această intuiție pierdută: într-o lume care se teme de putere, el ne amintește că a renunța la ea nu e un act de virtute, ci o formă de neputință civică. Societățile care își disprețuiesc proprii lideri ajung să fie conduse de structuri impersonale, iar acestea sunt mult mai greu de controlat decât oamenii.

În același timp, el avertizează: dimensiunea pozitivă a puterii nu e un pretext pentru paternalism. Ea presupune reciprocitate, nu tutelă; încredere, nu dependență. Adevărata putere cooperativă nu e cea care „face bine” altora în numele lor, ci cea care îi învață să-și exercite propria capacitate de a decide. Într-un limbaj românesc mai vechi, am spune: puterea trebuie să fie slujire, nu stăpânire.

Pentru Lukes, o ordine politică dreaptă este aceea care cultivă puterea tuturor, nu o concentrează. Ea se recunoaște nu prin cât poate impune, ci prin cât poate elibera. În momentul în care o societate reușește să transforme autoritatea în cooperare și controlul în îndrumare, puterea devine ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: o energie morală, creatoare, care face viața comună posibilă.

Puterea adevărată nu strivește, ci întărește.

Aceasta este lecția morală a lui Lukes în mijlocul unei teorii politice: că puterea nu trebuie distrusă, ci curățată. Că nu libertatea este opusul puterii, ci abuzul. Că a te teme de putere înseamnă a lăsa loc arbitrariului. Numai atunci când reușim să vedem dimensiunea ei pozitivă, cooperativă și cultivatoare, putem înțelege sensul ei originar: acela de a uni, a forma și a înălța.

Când puterea devine comuniune, ordinea nu mai are nevoie de lanțuri.

5. Dominarea ca formă centrală, dar nu exclusivă: „puterea care modelează consimțământul”

Lukes știe că orice teorie a puterii se așază, inevitabil, în fața unui prag moral: cel al dominației. Dincolo de subtilitățile conceptuale, dincolo de distincțiile dintre „putere asupra” și „putere de a”, rămâne întrebarea crudă: ce anume face ca o formă de putere să devină opresivă? Nu este suficient să identifici cine decide sau cine are resursele; trebuie să înțelegi cum o ordine devine acceptată, cum injustiția se transformă în normalitate. Aici, Lukes propune o nuanțare capitală: dominarea este forma centrală a puterii, dar nu singura. Ea este, totodată, matricea morală care face vizibile celelalte forme, pentru că ne arată granița între influență legitimă și deformare a voinței.

Ceea ce se impune cu acordul celui dominat e mai periculos decât tirania deschisă.

Dominarea, în accepțiunea lui Lukes, nu înseamnă doar impunerea unei voințe, ci transformarea cadrului în care cealaltă parte gândește, dorește și consimte. Este o relație care trece de la exterior la interior. Puterea nu se mai sprijină doar pe frică sau interes, ci pe formarea conștiinței. Oamenii ajung să creadă în ordinea care îi subjugă, să o apere, să o considere firească. Astfel, dominarea nu mai are nevoie de forță: ea modelează consimțământul. Este o artă subtilă, un meșteșug de lungă durată, care acționează prin educație, cultură, limbaj, norme, obiceiuri și credințe.

În această viziune, dominarea nu e un accident al puterii, ci o posibilitate structurală a ei. Orice relație de autoritate riscă să devină o relație de dominație în clipa în care se rupe reciprocitatea morală. Lukes nu spune că toată puterea este dominare; el avertizează doar că orice putere poate degenera în dominare dacă își ascunde mecanismele și transformă consimțământul în ceva reflex. Această perspectivă îl desparte de teoriile simpliste, care reduc dominația la violență sau la coercție economică.

Nu biciul îl face pe om supus, ci obiceiul de a nu-l mai simți.

Dominarea se manifestă acolo unde oamenii încetează să distingă între alegere și constrângere. Lukes arată că în lumea modernă, controlul social a devenit interior: sistemele nu mai forțează, ci formează. În școală, la locul de muncă, în mass-media, în publicitate, se modelează dorințele, gusturile, temerile, astfel încât ordinea economică și politică pare o consecință „naturală”, nu o construcție interesată. Puterea care modelează consimțământul este, așadar, forma cea mai rafinată a dominației, pentru că transformă servitutea în participare și supravegherea în libertate.

Lukes avertizează că tocmai eficiența acestei forme face ca ea să fie greu de denunțat. Tirania deschisă creează rezistență; tirania subtilă creează adaptare. Când oamenii cred că aleg în mod liber, dar aleg în limitele impuse de putere, dominația a devenit deplină. Astfel, consimțământul nu mai este expresia libertății, ci produsul unei arhitecturi a percepției. Nu se mai cucerește prin sabie, ci prin semne, simboluri și reprezentări.

Cel mai sigur lanț este acela care se confundă cu pielea.

În analiza lui Lukes, această dominare prin consimțământ nu este o anomalie a democrației moderne, ci chiar mecanismul ei de funcționare. Societățile liberale au învățat să mențină ordinea fără coerciție directă, folosind consensul ca tehnică de guvernare. Prin controlul asupra educației, mass-mediei și discursului public, puterea definește ce se poate discuta și ce nu, ce e rezonabil și ce e „extremist”. În felul acesta, se creează un cadru mental comun în care dominația se prezintă ca „bun-simț”. Lukes nu o descrie în termeni conspiraționiști, ci în termeni structurali: ordinea socială modernă naturalizează dependența.

El recunoaște totuși că dominarea nu este singura formă de putere. Există și puterea creatoare, emancipatoare, despre care vorbea în secțiunea precedentă. Dar diferența dintre ele nu e de natură, ci de direcție morală: amândouă modelează, însă una înălță, iar cealaltă micșorează. Puterea care cultivă libertatea se întemeiază pe dialog; puterea care produce consimțământul se întemeiază pe monologul social. Prima dăruiește cuvântul, cealaltă îl confiscă prin uzură.

Când cuvintele devin reflexe, puterea și-a împlinit visul.

Prin această perspectivă, Lukes demontează mitul modern al „consimțământului democratic” ca dovadă a libertății. El arată că nu orice acord e liber, că nu orice tăcere e semn de pace, că nu orice unanimitate e semn de justiție. În realitate, dominarea poate locui chiar în inima consensului, acolo unde oamenii nu mai gândesc, ci doar repetă. Nu este nevoie de cenzură atunci când mintea se autocenzurează.

De aceea, în viziunea lui Lukes, lupta împotriva dominației nu se dă doar pe câmpul politic, ci pe cel cultural și simbolic. Este o luptă pentru recuperarea discernământului, pentru refacerea capacității de a spune „nu” acolo unde toți spun „da”. Puterea care modelează consimțământul trebuie deconspirată nu prin revoltă, ci prin luciditate: prin înțelegerea proceselor invizibile care ne fac să dorim ceea ce ni se oferă.

Cea mai mare biruință a puterii e aceea de a ne convinge că nu mai are nevoie de biruințe.

În fine, Lukes sugerează că o societate sănătoasă nu este aceea în care nu există dominație, ci aceea în care dominația este recunoscută și controlată prin conștiință (critică). Puterea trebuie mereu suspectată, nu pentru a fi distrusă, ci pentru a fi ținută trează în funcția ei morală. În clipa în care devine prea liniștită, prea unanim acceptată, ea încetează să fie putere legitimă și se transformă în ideologie.

Astfel, dominarea este forma centrală a puterii nu pentru că ar fi singura, ci pentru că ne oferă cheia înțelegerii tuturor celorlalte. Ea este oglinda în care se vede degenerarea oricărei autorități. Și tocmai prin recunoașterea acestei posibilități, Lukes ne îndeamnă la un tip superior de vigilență: să învățăm să vedem puterea care modelează consimțământul ca pe o tăcere lucrătoare, o pace mincinoasă, o normalitate construită, contrafăcută.

Dominația începe acolo unde mintea nu mai distinge între adevăr și obicei.

6. Legătura dintre putere și libertate – similitudinea conceptuală și morală dintre ele

Puțini gânditori au avut curajul să pună semnul egalității morale între „putere” și „libertate”. De obicei, ele sunt prezentate ca opuse: puterea limitează libertatea, libertatea înseamnă absența puterii. Lukes respinge această schemă infantilă și arată că, în realitate, cele două sunt fețele aceleiași condiții umane. Fără putere, nu există libertate; fără libertate, puterea devine oarbă și autodistructivă. În adânc, spune el, cele două concepte nu se exclud, ci se reflectă reciproc, ca două oglinzi care se reflectă una din cealaltă.

Ceea ce te face liber este tot ceea ce te face puternic.

Această analogie nu e retorică, ci logică. Puterea, în sensul ei pozitiv, este capacitatea de a acționa. Libertatea, în sensul ei autentic, este tot capacitatea de a acționa conform rațiunii proprii. Ambele exprimă posibilitatea, nu constrângerea. În această lumină, libertatea nu e absență de putere, ci o anumită formă de exercitare a ei: orientată spre sine, reflexivă, morală. Lukes arată că, în plan conceptual, ambele se referă la aceeași energie socială – una care face lucrurile posibile. Diferența este doar de direcție: libertatea e puterea îndreptată către sine, iar puterea e libertatea extinsă către ceilalți.

În această cheie, el demontează una dintre marile mistificări ale modernității: ideea că libertatea este „negativă”, o simplă eliberare, lipsire de constrângeri. Această viziune, formulată de Isaiah Berlin și devenită dogmă liberală, a redus libertatea la o absență. Lukes, dimpotrivă, o reînnoiește ca prezență activă: libertatea este o formă de putere morală, de autocontrol, de participare conștientă la ordinea comună. De aceea, a fi liber nu înseamnă a scăpa de putere, ci a-ți recunoaște propria putere de a acționa și a te transforma.

Libertatea nu e un gol, ci o forță conștientă.

El arată că și istoria politică confirmă această paralelă: fiecare mare afirmare a libertății – fie în revoluții, fie în mișcări sociale, fie în renașteri culturale – a fost și o reconfigurare a raporturilor de putere. Oamenii devin liberi doar când reușesc să-și exercite o nouă formă de putere asupra lumii și asupra lor înșiși. De aceea, libertatea nu e o promisiune juridică, ci o cucerire ontologică. Ea cere participare, voință și conștiință. Când libertatea e golită de aceste atribute, rămâne doar o iluzie a neputinței moderne – dreptul de a nu schimba nimic.

Libertatea fără putere e doar libertatea de a fi ignorat.

Lukes explică și reversul: puterea care se rupe de libertate se degradează în dominație. Când nu mai e însoțită de rațiune și responsabilitate, puterea devine arbitrară, lipsită de justificare morală. Ea se transformă din energie de construire în mecanism de control. Astfel, raportul dintre libertate și putere nu este de opoziție, ci de echilibru moral: fiecare o limitează și o desăvârșește pe cealaltă. Libertatea ne ferește de abuzul puterii; puterea ne ferește de iluzia libertății pasive.

Pentru a înțelege acest echilibru, Lukes propune o schimbare de perspectivă: nu întreba câtă libertate îți dă puterea, ci ce fel de libertate produce. Puterea coercitivă naște libertăți formale; puterea cooperativă naște libertăți reale. Prima permite alegerea între alternative fixate; a doua creează capacitatea de a imagina alternative noi. Adevărata libertate nu e cea care alege între drumuri trasate, ci cea care poate deschide un drum nou.

A fi liber înseamnă a putea imagina ceea ce puterea nu îndrăznește să prevadă.

Lukes critică și ideea populară conform căreia puterea ar fi un „rău necesar”, o cedare inevitabilă a libertății în numele ordinii. Aceasta, spune el, e doar o formă sofisticată de resemnare. În realitate, libertatea fără putere este sterilă, iar puterea fără libertate este brutală. O comunitate vie are nevoie de amândouă: de structuri care pot acționa și de conștiințe care pot spune „nu”. Fără această dublă tensiune, societatea devine fie haotică, fie inertă.

În plan moral, similitudinea dintre putere și libertate se manifestă prin responsabilitate. A fi liber nu înseamnă doar a putea, ci a ști ce să faci cu puterea ta. A avea putere nu înseamnă doar a comanda, ci a recunoaște în celălalt libertatea proprie. Din această perspectivă, Lukes se apropie de tradiția umanistă a lui Hannah Arendt, care vedea în libertate capacitatea de a începe ceva nou, de a iniția acțiuni comune. Atât libertatea, cât și puterea sunt acte de început. Ele au nevoie de încredere și de lume.

Puterea fără libertate e orbire; libertatea fără putere e neputință.

În esență, Lukes ne avertizează că despărțirea artificială dintre cele două concepte a avut consecințe devastatoare în gândirea politică. Liberalismul a transformat libertatea în proprietate privată, iar realismul politic a transformat puterea în tehnică. Între aceste două excese, omul a fost pierdut: nici liber, nici puternic, ci doar administrat. Reînnodarea legăturii dintre putere și libertate devine, astfel, o sarcină morală, nu doar teoretică.

În finalul acestei secțiuni, Lukes face o afirmație simplă, dar fundamentală: libertatea autentică este puterea de a nu fi dominat, adică exact acea stare în care capacitatea de acțiune e protejată de conștiința propriei demnități. Acolo unde omul refuză să-și cedeze această putere interioară, libertatea se naște. Acolo unde o lasă să-i fie modelată, libertatea se transformă în consimțământ docil.

Libertatea este puterea de a spune nu chiar și atunci când toate vocile spun da.

Astfel, Lukes închide cercul conceptual: puterea și libertatea nu sunt rivale, ci surori morale. Una fără cealaltă se corupe, dar împreună pot da măsura demnității umane. A gândi puterea fără libertate înseamnă a justifica dominația; a gândi libertatea fără putere înseamnă a predica neputința. Doar în tensiunea dintre ele se află echilibrul unei lumi vii, în care omul nu e nici supus, nici stăpân, ci participant conștient la propria ordine.

Adevărata libertate nu începe acolo unde puterea se termină, ci acolo unde ea devine dreaptă.

7. A vedea în trei dimensiuni: un act moral și politic, nu doar epistemic

Lukes își înalță teoria de la nivelul analizei sociale la cel al conștiinței morale. Pentru el, a vedea puterea în trei dimensiuni nu înseamnă doar a rafina o metodă de cercetare, ci a asuma o poziție în fața lumii. Este o alegere morală, o formă de curaj intelectual. În timp ce primele două dimensiuni ale puterii – cea a deciziilor manifeste și cea a non-deciziilor – aparțin sferei observabilului, a treia cere o privire în adâncime, o percepție a ceea ce nu se arată. Aceasta nu mai este o chestiune de tehnică științifică, ci una de luciditate morală: a te hotărî să vezi acolo unde ceilalți preferă să nu privească.

A treia dimensiune nu se descoperă, se asumă.

Lukes spune limpede că „vederea tridimensională” a puterii e o formă de demascare. Ea dezvăluie nu doar cine decide, ci cum se formează însăși dorința de a nu decide. E un tip de viziune care merge dincolo de aparența ordinii democratice, acolo unde consensul e produs, iar libertatea e programată. În această privință, gestul de a gândi în trei dimensiuni e echivalent cu un refuz al complicității. A-l practica înseamnă a-ți asuma riscul moral al neconformismului, pentru că o astfel de privire pune sub semnul întrebării toate certitudinile instituționale și toate justificările convenabile.

A vedea adânc înseamnă a trăda confortul orbilor.

Lukes avertizează că această dimensiune morală a vederii e inseparabilă de cea politică. Să percepi puterea în trei dimensiuni înseamnă să înțelegi că dominarea nu este doar o sumă de fapte, ci o ordine de sens. Ea locuiește în limbaj, în educație, în ritualuri, în structurile de credință. Prin urmare, a o vedea implică nu doar analiză, ci și eliberare: să recunoști că realitatea politică e și o realitate construită, întreținută prin consimțământ și tăcere. Viziunea tridimensională devine astfel un act de desvrăjire – o ruptură de vraja legitimității.

Această „viziune radicală” nu e doar o perspectivă științifică, ci și o formă de responsabilitate. Lukes respinge ideea unei științe sociale neutre, care „constată” fără să judece. El afirmă că orice mod de a vedea puterea este deja o alegere morală: poți privi spre suprafață, confirmând ordinea existentă, sau poți privi spre profunzime, deranjând-o. Alegerea între cele două nu ține de metodologie, ci de conștiință.

Neutralitatea este masca sub care puterea își ascunde chipul.

A vedea în trei dimensiuni înseamnă, în limbajul lui Lukes, să treci de la analiza comportamentului la analiza formării conștiinței. Prima se ocupă de ceea ce oamenii fac; a doua, de ceea ce ajung să creadă că trebuie să facă. Când cercetătorul acceptă să privească doar faptele vizibile, el confirmă dominația existentă; când pătrunde în mecanismele dorinței și ale fricii, el o pune sub semnul întrebării. De aceea, acest tip de viziune nu e doar intelectual, ci eliberator.

Lukes descrie această trecere ca pe o convertire interioară a privirii. În prima dimensiune, vezi conflicte; în a doua, vezi controlul agendei; în a treia, vezi formarea minților. Iar în acel moment, spune el, analiza devine morală, pentru că dezvăluie natura violenței invizibile: aceea care nu strivește, ci modelează. A vedea asta nu e un simplu gest teoretic, ci o formă de trezire.

Cine înțelege mecanismele puterii invizibile nu mai poate fi inocent.

Această „vedere morală” are și o dimensiune politică imediată. Ea transformă cetățeanul din spectator în participant conștient. Oamenii care nu înțeleg cele trei dimensiuni ale puterii sunt condamnați să reacționeze doar la simptome – la decizii și conflicte vizibile – fără să atingă rădăcina cauzei. În schimb, cei care văd în adâncime pot înțelege că lupta pentru libertate nu se dă doar în stradă, ci în conștiință, în cultură, în limbaj. Astfel, teoria devine pedagogie civică: să-i înveți pe oameni să vadă în trei dimensiuni înseamnă să-i înveți să nu fie manipulați.

Lukes insistă asupra acestui punct: nu poți vedea în trei dimensiuni fără o revoluție morală a percepției. Este nevoie de curaj pentru a accepta că realitatea socială e plină de tăceri programate, că ordinea democratică ascunde forme subtile de dominare, că libertatea poate fi travestită în consens. A privi astfel înseamnă a renunța la iluzii confortabile și a accepta tensiunea lucidității.

Cunoașterea adâncă nu aduce pace, ci neliniște fertilă.

Pentru Lukes, viziunea tridimensională e, în fond, o formă de moralitate aplicată. Ea ne obligă să ne întrebăm nu doar ce este, ci și ce ar trebui să fie puterea. Când privești doar la decizii, te întrebi cine are puterea; când privești la non-decizii, te întrebi cine o blochează; dar când privești la formarea conștiinței, te întrebi cum ne formăm noi înșine pentru a o accepta. A treia dimensiune e, așadar, un apel la autoexaminare: să vedem în ce fel fiecare dintre noi devine purtătorul ordinii care ne domină.

Această autoexaminare transformă teoria în etică. Lukes nu vrea doar să ne ofere o grilă analitică, ci să ne învețe un mod de a trăi mai lucid. Înțelegerea puterii devine o disciplină a spiritului, o vigilență. A vedea în trei dimensiuni înseamnă a cultiva o conștiință critică permanentă, o privire care nu se mulțumește cu aparențe. Este o invitație la rezistență interioară, la neacceptarea automată a evidențelor.

A treia dimensiune este locul în care gândirea se apără de servitute.

Prin această perspectivă, Lukes leagă epistemologia de etică și politica de discernământ. Cunoașterea adâncă a puterii devine o formă de purificare morală, pentru că ne eliberează de naivitatea complicității. El sugerează că nu există libertate fără acest tip de privire: cine nu învață să vadă în trei dimensiuni va trăi în prima, confundând spectacolul puterii cu esența ei.

În concluzie, „a vedea în trei dimensiuni” este, pentru Lukes, un act de trezire a conștiinței politice. Nu este doar o metodă de cercetare, ci o formă de responsabilitate. Ea ne cere să fim martori lucizi ai propriilor noastre supuneri, să privim dincolo de decorul instituțiilor și de scenariile oficiale, să recunoaștem mecanismele prin care libertatea e domesticită.

A vedea în trei dimensiuni înseamnă a redeveni liber în fața evidenței.

8. „Viziunea radicală” – nu ideologică pe axa stânga-dreapta, ci una a profunzimii

Cuvântul „radical” a fost adesea folosit ca o insultă sau ca un titlu de noblețe, în funcție de cine îl rostea. Pentru Lukes, însă, el nu are niciunul dintre aceste sensuri. „Radical” nu înseamnă violent, partizan sau revoluționar în sens politic; înseamnă, literal, a merge la rădăcină (radix). Viziunea radicală pe care o propune nu se înscrie pe axa clasică a stângii și a dreptei, ci pe o axă verticală, a profunzimii. Ea nu întreabă „cine are puterea?”, ci „cum e posibil ca puterea aceasta să fie acceptată ca firească?”. Aceasta nu este o problemă de ideologie, ci una de ontologie morală.

A fi radical înseamnă a nu te opri la suprafață.

Lukes s-a văzut adesea acuzat de „marxism” sau de „critică de stânga” pentru simplul fapt că a insistat asupra dimensiunilor invizibile ale dominației. Dar el respinge explicit această etichetă. „Viziunea radicală” nu e un manifest partizan, ci un exercițiu de adâncime. A fi radical, în sensul lui, înseamnă a refuza limitele impuse de ideologiile gata făcute și a căuta structurile de cauzalitate morală care preced orice sistem politic. Ea nu spune: „puterea aparține clasei X sau elitei Y”, ci întreabă: „ce mecanisme fac ca oamenii să accepte această ordine?”.

În acest sens, Power: A Radical View nu e o pledoarie pentru redistribuirea puterii, ci pentru înțelegerea ei până la temeiurile primare. Lukes nu se mulțumește să descrie raporturile de forță; el vrea să pătrundă în arhitectura ascunsă a conștiinței, acolo unde se formează criteriile de acceptare. Radicalitatea, la el, este o metodă a lucidității, nu o doctrină. Ea constă în refuzul de a lua lumea „așa cum se prezintă” și în hotărârea de a privi dincolo de aparențele neutre.

Radical nu e cel care vrea să dărâme lumea, ci cel care vrea să-i vadă rădăcinile.

Prin această redefinire, Lukes rupe definitiv cu tentația militantismului ideologic. El nu oferă o soluție politică unică, ci un instrument moral de discernământ. „Viziunea radicală” este o metodă de dezvăluire: ea ne învață să depistăm punctul în care puterea se travestește în normalitate. Într-o lume dominată de narațiuni simplificatoare – progresistă sau conservatoare –, radicalitatea devine actul de a te opri din fuga ideologică și de a privi liniștit în adâncul fenomenelor.

Această schimbare de orientare este una subtilă, dar decisivă: de la axa orizontală a conflictului politic la axa verticală a înțelegerii morale. Lukes nu caută să stabilească „de partea cui e dreptatea”, ci cum se produce însăși ideea de dreptate într-un context de putere. Prin asta, el iese din capcana binarismului stânga-dreapta, care a golit gândirea politică de conținut etic și a transformat-o într-o competiție de lozinci.

Ideologiile se ceartă la suprafață; puterea lucrează în adânc.

Viziunea radicală presupune, astfel, o deplasare a privirii: de la competiția actorilor vizibili la structurile de modelare invizibilă. Ea întreabă nu „cine învinge?”, ci „ce tip de om produce această luptă?”. În felul acesta, Lukes apropie știința politică de o antropologie morală: nu mai e vorba doar despre guverne și instituții, ci despre modul în care oamenii ajung să creadă că lumea în care trăiesc este „singura posibilă”. Radicalitatea înseamnă, așadar, ieșirea din captivitatea posibilului.

În ochii lui Lukes, a gândi radical nu e un act de revoltă, ci unul de purificare a rațiunii. El cere o privire care să nu se lase ademenită de evidență și o conștiință care să nu se mulțumească cu echilibrul fragil al compromisurilor. Radicalul nu este extremistul care vrea să distrugă totul, ci realistul moral care vrea să înțeleagă totul până la rădăcină.

Extremismul este al superficialului; radicalitatea este a celui care sapă.

Lukes avertizează că folosirea termenului „radical” ca stigmat politic e ea însăși o strategie de putere. Sistemele dominante se apără etichetând drept „radical” orice gândire care le deconspiră premisele. A numi pe cineva „radical” înseamnă, în limbajul puterii, a-l declara periculos pentru ordinea aparențelor. De aceea, el revalorizează termenul, arătând că radicalitatea este singura garanție a demnității intelectuale: refuzul de a lua lumea de bună.

Pentru Lukes, viziunea radicală este, în esență, un act de curățenie morală a percepției. Ea nu se lasă intimidată de cifre, de argumente tehnocratice sau de neutralități simulate. A privi radical înseamnă a te întreba de ce și cum o anumită realitate devine legitimă. Această întrebare, aparent filosofică, e de fapt una politică în cel mai înalt sens: e întrebarea care separă cetățeanul liber de individul administrat.

Radicalitatea nu e o opțiune, ci condiția libertății intelectuale.

Lukes aplică această perspectivă chiar teoriei sale despre putere: ea nu e „de stânga” pentru că vorbește despre dominație, nici „de dreapta” pentru că recunoaște ordinea, ci pur și simplu realistă în sens moral. Viziunea radicală este, cum o numește el, a moral stance – o poziție de veghe, nu de partizanat ideologic. Ea cere de la cercetător și de la cetățean o onestitate dureroasă: să privească acolo unde nu vrea să vadă, să recunoască în propria viață reflexele puterii pe care o denunță.

Prin această resemantizare, Lukes oferă teoriei sociale un rost pedagogic: să ne învețe nu ce să credem, ci cum să vedem. Radicalitatea devine o disciplină a privirii și o probă a sincerității. Ea ne obligă să trecem dincolo de dualisme, să înțelegem puterea ca fenomen moral total – prezent în stat, în economie, în familie, în noi înșine.

Adevărata revoluție e aceea a adâncimii, nu a strigătului.

Într-o lume care se hrănește din antagonisme artificiale, viziunea radicală a lui Lukes este un act de refacere a demnității gândirii: ea ne readuce aminte că analiza socială nu este o luptă între partide, ci între aparență și adevăr. Radicalitatea înseamnă să vezi acolo unde nimeni nu te mai obligă să vezi – în structurile de sens, în tăceri, în obișnuințe. Și tocmai prin această claritate dureroasă, ea devine un gest politic în sine.

A fi radical nu înseamnă a alege o parte, ci a refuza minciuna.

9. Dificultatea cercetării puterii: ea se ascunde în chiar mecanismele care o fac eficientă

A înțelege puterea e ca și cum ai încerca să luminezi cu o lampă o încăpere a cărei lumină o aprinde doar aceea ce vrei să vezi. Cu cât cercetezi mai atent, cu atât mecanismul pe care îl studiezi te include în propria funcționare. Lukes numește această paradoxală situație opacitatea structurală a puterii: ea nu poate fi observată din afară, pentru că nu există „afară”. Toți trăim în câmpul ei, prinși în țesătura normelor, instituțiilor și limbajelor care o fac posibilă. Astfel, puterea se ascunde nu în locuri secrete, ci în chiar regulile jocului care ne permit să căutăm.

Cercetătorul puterii respiră aerul pe care ar vrea să-l analizeze.

Această dificultate nu e una de metodă, ci de condiție. Lukes arată că, spre deosebire de fenomenele naturale, puterea nu poate fi studiată ca un obiect inert. Ea este relațională, reflexivă, autoreglată. În clipa în care o denunți, ea se transformă, se adaptează, se travestește. Puterea are inteligența celor pe care îi formează: gândirea, limbajul, criteriile morale prin care o judeci sunt, într-o anumită măsură, produse ale ei. De aceea, spune Lukes, cercetarea puterii nu e doar o problemă de cunoaștere, ci și una de autodepășire: trebuie să ieși, măcar pentru o clipă, din logica ordinii în care trăiești.

Puterea nu se lasă descrisă fără a te folosi pe tine ca instrument.

Această conștiință a circularității o face cu atât mai greu de surprins. În timp ce formele de putere vizibilă – politică, juridică, militară – pot fi măsurate, cele invizibile – simbolice, culturale, epistemice – se camuflează în limbajul neutralității. Puterea e cu atât mai eficientă cu cât e mai puțin conștientizată. Când oamenii cred că trăiesc într-o lume „neutră”, „rațională”, „obiectivă”, dominația a atins maturitatea. Din această cauză, orice încercare de cercetare se lovește de resistența lumii aparente, care se apără prin banalitate: „așa funcționează lucrurile”.

Lukes observă că această banalitate e cea mai perfidă formă de invizibilitate. Nu pentru că ar ascunde, ci pentru că anulează nevoia de a mai căuta. Puterea eficientă nu e cea care interzice întrebările, ci cea care le face inutile. De aceea, spune el, adevărata cercetare a puterii cere o dublă vigilență: una metodologică, pentru a vedea dincolo de datele evidente, și una morală, pentru a rezista tentației conformismului.

Cea mai mare victorie a puterii este să pară naturală.

Lukes descrie această situație ca pe o capcană epistemică. Fiecare sistem de gândire are propriile sale orbiri, iar puterea știe să le exploateze. Sociologii măsoară decizii, economiștii calculează fluxuri, politologii inventariază instituții – dar toți, fără să-și dea seama, confirmă un cadru de gândire deja modelat de putere. Ea le spune ce e relevant, ce poate fi măsurat, ce trebuie ignorat. Prin urmare, orice cercetare care nu-și interoghează propriile premise devine complice prin metodă.

De aceea, Lukes insistă că studiul puterii cere o „reflexivitate critică”, un exercițiu permanent de îndoială. Nu e suficient să identificăm actorii sau resursele; trebuie să vedem cum însăși harta acestor resurse e trasată de ordinea dominantă. Cine decide ce e „influență”, ce e „competență”, ce e „valoare”? În spatele acestor criterii, spune el, se află infrastructura invizibilă a dominației: ansamblul de presupuneri pe care nimeni nu le mai discută.

Puterea se ascunde nu în decizii, ci în definițiile legitime ale realității.

Această problemă devine cu atât mai gravă în epoca modernă, când știința socială a fost înghițită de ideea de neutralitate. Lukes demontează mitul cercetătorului „obiectiv”, care ar putea observa societatea dintr-un punct exterior. Nu există un astfel de punct. Chiar instrumentele de măsurare – statisticile, sondajele, modelele teoretice – sunt produse ale unei culturi a controlului. În acest sens, spune el, puterea e auto-disimulantă: se ascunde sub pretextul cunoașterii.

Exemplul paradigmatic este cel al limbajului birocratic și managerial. El pretinde că descrie lumea „așa cum este”, dar de fapt o recreează în termeni de eficiență, performanță, conformitate. Lukes arată că atunci când accepți acest limbaj, accepți și o anumită viziune asupra omului – una redusă la instrument și la cifră. Astfel, puterea se infiltrează în însăși forma gândirii. Nu trebuie să ne convingă; e suficient să ne facă să vorbim ca ea.

Când descriem lumea în cuvintele puterii, am încetat să o mai înțelegem.

Aceasta este marea dificultate epistemică: nu doar că puterea e invizibilă, ci că mijloacele noastre de a o vedea sunt construite de ea. Lukes nu oferă o soluție simplă, dar propune un antidot moral: conștiința reflexivă. Să ne întrebăm neîncetat: din ce loc vorbesc? Ce presupun când spun „adevăr”, „ordine”, „interes”? Cine câștigă dacă eu gândesc astfel? Doar prin această necontenită auto-suspectare putem spera să ne apropiem de adevăr.

Această atitudine transformă cercetarea puterii într-o practică etică. Ea cere o modestie radicală: recunoașterea faptului că nicio teorie nu poate epuiza realitatea, pentru că realitatea se apără. Puterea nu este doar un fenomen social, ci un mecanism adaptiv, o inteligență colectivă care își conservă invizibilitatea. De aceea, studiul ei e o formă de luptă.

A cerceta puterea înseamnă a o obliga să se arate.

Lukes încheie această reflecție cu un avertisment care transcende știința socială: orice comunitate care încetează să-și interogheze puterea devine prizoniera ei. Când oamenii nu mai pot vedea mecanismele care le modelează viața, ordinea devine mit, iar cunoașterea – ritual. Într-o asemenea lume, adevărul nu dispare; devine inutil.

Puterea se apără nu prin tăcere, ci prin saturarea sensului.

De aceea, cercetarea puterii nu poate fi un demers neutru, ci un act de rezistență spirituală. Ea nu caută doar să descrie lumea, ci să-i redea transparența pierdută. Căci puterea, în forma ei cea mai eficientă, e acea lumină care ne orbește – și a o înțelege înseamnă a învăța din nou să vezi.

Adevărata știință a puterii e arta de a-i recunoaște umbra.

10. Relația dintre dominație și „dezbaterea despre dominație” contemporană (de la Pettit la Foucault)

Lukes reintră hotărât în agora actuală a ideilor despre stăpânire. El pune față în față două linii majore: tradiția republicană a libertății ca non-dominație (Pettit) și filonul genealogic-critic al puterii difuze, capilare, „peste tot” (Foucault). Nu caută un armistițiu între ele, ci un unghi de vedere mai adânc: cum se prinde consensul în plasa dominației și cum se rupe vraja lui. În acest sens, „dezbaterea despre dominație” nu e un capitol de istorie intelectuală, ci câmpul de probă al vederii în trei dimensiuni.

Dominația e tema ascunsă a modernității.

Pe de o parte, linia Pettit: libertatea nu înseamnă doar absența interferenței, ci absența depinderii arbitrare de voința altuia. A fi liber înseamnă a nu trăi „la discreția” cuiva. Lukes recuperează acest criteriu ca reper normativ pentru a evalua structurile sociale: dacă un actor sau o instituție îți pot afecta viața fără a-ți răspunde, te afli în arcada dominației, chiar dacă nu ești constrâns clipă de clipă. De aceea, discuția contemporană despre dominație redă puterii profilul ei moral—nu doar cine comandă, ci cine poate, oricând, să te înduplece. În introducerea la ediția a treia, Lukes notează că a „gândi puterea în trei dimensiuni” înseamnă să mergi dincolo de ceea ce admite consensul neo-republican—căci există mecanisme prin care dependența se fabrică înăuntrul conștiinței, nu doar prin arbitrar extern.

Non-dominația e necesară; nu e suficientă.

Pe de altă parte, linia Foucault: puterea nu este un lucru pe care cineva îl posedă, ci o rețea de relații, „peste tot și în toate”. În lecturile grăbite, de aici s-a tras concluzia radicală că nu există scăpare: întregul e țesut din putere, iar „dominația” devine aerul pe care îl respirăm. Lukes acordă lui Foucault meritul de a fi mutat reflectorul pe microfizica disciplinării, pe tehnologiile de supunere, pe corpuri și dorințe, dar refuză „ultra-radicalismul” care transformă orice relație socială în prizonieratul unui panopticon conceptual. E, spune el, mai mult o retorică a inevitabilității decât concluzia substanței cercetărilor foucauldiene. Putem prelua instrumentele lui Foucault fără să ne instalăm în fatalismul lor.

Nu orice țesătură de putere e lanț.

Așadar, cum se hrănesc una din alta aceste două tradiții când sunt aduse în același plan? Pettit dă criteriul normativ (dominație vs. non-dominație), Foucault oferă harta mecanismelor (disciplinare, discursive, instituționale). Lukes le suprapune și arată fisura: republicanismul riscă să rămână „juridic” dacă nu vede cum preferințele sunt modelate din amonte; genealogia riscă să devină „nihilistă” dacă nu distinge între putere și dominație (între ordinea cooperativă și înrobirea minții). De aici programul lui Lukes: o teorie care judecă dominația prin efectele asupra conștiinței și care refuză să confunde orice configurație de putere cu un regim de stăpânire.

Această poziționare îl conduce pe Lukes la o precizare dublă. Întâi: dominația nu înseamnă doar „să poți interveni arbitrar”, ci și să poți produce consimțământul. Aici, republicanismul lui Pettit capătă adâncime psihologică: nu-i de ajuns să îngrădești arbitrarul juridic; trebuie să vezi cum un regim comunicativ, o piață a atenţiei, o pedagogie a „normalului” pot naturaliza dependența. Apoi: genealogia foucauldiană capătă criteriu normativ; nu tot ce e „peste tot” e și vătămător în sens republican. E nevoie de un test al vulnerabilității subiectului—acolo unde structurarea dorinței te lasă fără replică, fără remediu, fără control.

Dominația începe unde ți se fabrică „fireasca” resemnare.

În capitolele târzii, Lukes arată că dezbaterea despre dominație trebuie coborâtă din tribunale în infrastructurile epistemice. „Toxic uncertainty” nu e un ornament teoretic, ci un instrument al dominației: când nu mai poți ști, nu mai poți contesta. Când mesajele sunt amestecate, când tehnologiile de captare a atenției ocolesc deliberarea, când influența îți modifică comportamentul ocolind credințele, non-dominația devine ficțiune de drept. Așa se leagă Pettit de Foucault prin mâna lui Lukes: libertatea ca non-dominație cere apărarea capacității de a ști, iar genealogia puterii devine hartă pentru protejarea acestei capacități.

Când nu mai știi, nu mai poți fi liber.

Tot aici, Lukes reia frontal obiecția sceptică (Scott, Elster): dacă oamenii „rezistă mereu”, dacă preferințele „nu pot fi fabricate până la capăt”, nu cumva „dominația prin consimțământ” e o fantasmă teoretică? Răspunsul său nu invocă omnipotența sistemului, ci gradul de modelare: e suficient ca puterea să stabilească limitele imaginabilului—nu fiecare dorință, nu fiecare act—pentru ca dominația să fie efectivă. Nu e nevoie să-ți scrie gândurile; e de ajuns să-ți deseneze harta posibilului. Aici, Pettit (controlul arbitrar) primește completarea lukesiană: arbitrarul poate fi incorporat în minte, nu doar exercitat din afară.

Lanțul cel mai trainic e hotarul minții.

Implicația practică a acestei sinteze este severă: instituțiile libertății (drepturi, separația puterilor, controlul arbitrarului) nu sunt de ajuns dacă ecologia conștiinței este sabotată—dacă discursul public, educația și mediile tehnice produc consimțământ adaptativ. În această cheie, Lukes înțelege „dezbaterea despre dominație” ca pe un program de cercetare: să legi criteriul non-dominației de diagnoza mecanismelor care produc adeziune aparent liberă, de la disciplina corpurilor la captarea atenției, de la „agenda-setting” la „behaviour modification”.

Fără grija minții, statul de drept e decor.

În fine, Lukes mută accentul de pe întrebarea „cine domină?” pe întrebarea „cum devine de nedemolat dominația?”—ce rezerve morale și epistemice îi pot fi opuse. Aici, el se desparte atât de legalismul confortabil (care vede soluții doar în norme), cât și de fatalismul genealogic (care vede peste tot aceleași capilare ale puterii). Împotriva primului, spune: privește adâncime, nu doar text de lege; împotriva celui din urmă, spune: creează contra-instituții ale lucidității—proceduri, forme de educație, arhitecturi media care întăresc capacitatea de a spune nu într-o lume de da-uri programate.

Non-dominația are nevoie de pedagogia îndoielii.

Așadar, raportul dintre dominație și „dezbaterea despre dominație” la Lukes este o dublă mișcare: normativă (Pettit dă măsura injustiției—arbitrarul) și diagnostică (Foucault dă harta mecanismelor—microfizica), care se întâlnesc în viziunea tridimensională. Din această întâlnire iese o teză tăioasă: nu e suficient să limitezi puterea; trebuie să dezvrăjești mecanismele ei de legitimare. Iar această dezvrăjire nu e un lux academic, ci însăși condiția libertății ca non-dominație trăită, nu doar declarată.

Libertatea se apără înăuntru, nu doar în afară.

II. Introducerea la ediția a doua — Genealogia disputei și originea celor trei dimensiuni

Tema: istoria dezbaterii dintre pluralism, elitism și critica ideologică a dominației.

1. Contextul american al anilor ’50–’70: pluralismul politic și critica lui

După război, Statele Unite își așază puterea într-o orchestră a instituțiilor: Curtea Supremă, Congresul, o birocrație în expansiune, sindicate încă viguroase, presă diversă, universități bogate, o rețea tot mai densă de grupuri de interese. În această lume de după 1945, știința politică americană caută un chip rezonabil al ordinii: nu tiranie, nu conspirație, ci pluralism — o balanță de grupuri și interese care se contrabalansează, împiedicând concentrarea abuzivă a puterii. Aceasta e scena în care se aprinde controversa pe care Lukes o va duce până la capăt: cum se vede puterea când pare împărțită, cum se judecă dominarea acolo unde toți par să aibă un cuvânt?

Pluralismul a oferit o narațiune liniștitoare: nimeni nu domnește singur.

Pluralismul postbelic, în varianta lui academică, a fost o pedagogie a încrederii în proces: cine are interese, își face un grup; cine are revendicări, găsește o ușă instituțională; cine pierde azi, poate câștiga mâine. Rotirea câștigătorilor, publicul informat, alegeri periodice, separația puterilor — toate acestea compuneau un tablou în care puterea nu mai părea amenințare, ci procedură. În logica epocii, „problema puterii” se dizolva într-o tehnică a negocierii: dacă actori multipli se confruntă într-un teren de joc relativ echitabil, rezultatul final tinde spre moderație, compromis, echilibru.

Dar povestea calmă a pluralismului se naște într-o Americă neliniștită. În spatele tabloului de manual, anii ’50–’70 poartă cicatricile McCarthyismului, segregarea rasială încă neînfrântă, recesiuni și boom-uri care răscolesc clasa muncitoare, războiul din Vietnam care sparge consensul patriotic, revoltele urbane, mișcările pentru drepturi civile, pentru drepturi ale femeilor, pentru pace. Este timpul în care marile corporații își consolidează pozițiile, în care apar think tank-urile moderne, în care televiziunea devine tribunalul zilnic al politicii. Aici, promisiunea pluralistă începe să pară prea frumoasă: nu cumva echilibrul de interese ascunde un alt tip de control?

Când scena e plină de actori, regizorul devine invizibil.

Dinspre sociologie și jurnalismul de investigație vin primele lovituri: se conturează o critică a elitelor — o constelație de decidenți din business, armată, aparat guvernamental și universități care, fără să formeze un complot, o conspiraţie, împart totuși aceeași viziune, același reflex de clasă, aceeași capacitate de acces la agendă. Este o critică ce arată că „rotirea” nu e întotdeauna reală, că „competiția” e uneori ritmată de aceiași arbitri, că „vocea publică” poate fi regizată de aparate de comunicare și de bani. În limbajul epocii, pluralismul ar fi văzut actorii, dar a trecut cu vederea arhitectura scenei.

Pluralismul răspunde cu metodologia lui: studii de caz, urmărirea voturilor, analiza coalițiilor locale, hărți ale influenței în „comunități”. Se conturează astfel o paradigmă „comportamentalistă”: acolo unde vedem conflicte deschise și decizii observabile, putem măsura puterea. Ceea ce nu iese la lumină în conflicte, ceea ce nu se traduce în voturi, ceea ce nu produce o decizie, rămâne în afara câmpului vizibil. Pentru pluralist, puterea e ceea ce se poate urmări în fapt; „presupozițiile”, „agenda nevăzută”, „frâna tăcută” intră prea ușor în sfera speculației.

Ceea ce nu se vede devine, prin metodă, irelevant.

Însă anii ’60 tulbură însuși alfabetul democratic. Mișcarea pentru drepturi civile arată cum „regulile jocului” pot fixa, pot trasa şi stabili pierderea şi înfrângerea de la bun început: dacă însuși accesul la urnă e obstrucționat, pluralismul e o vorbă goală. Războiul din Vietnam dezvăluie un aparat de decizie militar-corporativ care pare să plutească deasupra ciclicelor „voințe ale poporului”. Protestele studențești acuză universitățile — acele temple ale rațiunii pluraliste — de complicitate cu industria de apărare și de adăpostire a privilegiilor. Presa de masă, în expansiune, dovedește în simultan capacitatea de a mobiliza și capacitatea de a amortiza: aceeași cameră de filmare poate stârni indignare sau o poate liniști.

În acest context, pluralismul e provocat nu numai de critica elitelor, ci și de logica non-deciziei: faptul că anumite subiecte nu ajung niciodată pe agendă, că unele probleme sunt „depuse în sertar” de frica de a tulbura interese grele, că există un prag invizibil al „lucrurilor de nespus” în politică. A descoperi non-decizia înseamnă a vedea că puterea lucrează înainte de conflict: cine decide ce se poate discuta decide, în bună măsură, rezultatul.

Agenda este prima bătălie.

Peisajul economic apasă și el: conglomeratele corporative, fuziunile, industria petrolieră, complexul militar-industrial, reglementările scrise cu participarea directă a actorilor vizați — toate acestea arată că „grupurile” nu sunt echivalente, că „interesele” nu au aceeași greutate. În cuptorul anilor ’70 — inflație, șocuri petroliere, declin industrial în orașele vechi —, se întărește sentimentul că pluralismul nu a oferit instrumentele pentru a vedea puterea structurală: aceea care, fără a dicta o decizie, fixează condițiile în care toate deciziile devin previzibile.

Școala pluralistă, forjată cu intenții limpezi — să dea democrației un instrument de autoobservare sobră — ajunge, în ochii criticilor, un calmant epistemic. Ea numără acțiuni, dar nu vede inerții; cartografiază coaliții, dar nu miroase frica; măsoară rezultate, dar nu înțelege „prețul intrării” în joc. În această tensiune, Lukes vede genealogia disputei: o știință politică dornică de măsură și o critică socială dornică de sens.

Când numeri fără să înțelegi, confirmi fără să știi.

Contextul american al acelor decenii a produs și o revoluție a instrumentelor: sondaje, serii de date, indicatori noi, modelări statistice ale votului. Dar odată cu rafinamentul instrumentelor, apare și pericolul: ceea ce nu încape în instrument încetează să existe. În spatele tablelor și regresiilor, realitatea socială își continuă mișcarea — școli segregate de facto, suburbii albe îmbogățite de infrastructură publică, cartiere muncitorești dezindustrializate, o cultură a publicității care transformă dorința în marfă. Pluralismul „vede” grupuri; societatea produce publicuri. Pluralismul „vede” opțiuni; societatea jubilează în preferințe fabricate.

În democrația americană, perioada ’50–’70 a fost o școală a paradoxului: cu cât cresc canalele de expresie, cu atât devine mai subtilă orchestrația expresiei. Oamenii protestează și câștigă drepturi, dar megastructurile economice se întăresc; presa denunță, dar audiențele creează dependențe; universitățile liberalizează curricula, dar fundațiile și contractele direcționează cercetarea. Pluralismul are dreptate în descrierea mecanică a jocului; criticii au dreptate în diagnosticul moral al terenului.

Libertatea gestului nu anulează captivitatea cadrului.

Aceasta este lecția de fond pe care Lukes o extrage din genealogia americană a dezbaterii: pluralismul a pus reflectorul pe conflictul manifest (cine îl câștigă, cum se negociază, cum se proclamă victoria), însă a neglijat formarea nevăzută a preferințelor, a temelor legitime, a limitelor rezonabilului. În anii ’60–’70, când străzile devin forum și televiziunile devin amvon, devine limpede că domeniul „publicului” nu e o simplă sumă de grupuri, ci un regim al sensibilității. Cine modelează acest regim — prin educație, mass-media, ritualuri civice, infrastructuri economice — exercită o putere înainte de a se vedea în decizie.

Aici își face loc ideea care va deveni, la Lukes, pivotul întregii construcții ulterioare: ca să înțelegi puterea, trebuie să vezi nu doar cine decide, ci cum se face posibilă decizia — prin fixarea agendei, prin baricadarea accesului, prin normalizarea unei ordini a așteptărilor. Pluralismul a oferit ochiul pentru mișcarea de suprafață; critica lui a forțat ochiul pentru adâncime. Fără această adâncime, democrația rămâne o arhitectură fără subsol: frumoasă, funcțională, dar ridicată pe nisipul tăcerii.

Adevărul se joacă nu doar în vot, ci în ceea ce poate fi gândit înaintea votului.

În concluzie, contextul american al anilor ’50–’70 este laboratorul din care se desprinde miza lui Lukes: pluralismul a născut o știință a vizibilului, critica a reclamat o teorie a invizibilului. Între ele se naște disonanța fertilă pe care Lukes o va organiza într-o hartă cu trei dimensiuni. Căci ordinea democratică nu se apără doar cu urne, ci și cu privire. Iar privirea, pentru a fi dreaptă, trebuie să treacă dincolo de decorul jocului — spre acea cameră tehnică în care se reglează luminile, se alege decorul și se stabilește tonul întregii reprezentații.

Pluralismul descrie scena; critica dezvăluie culisele.

2. Mills și Hunter – „puterea elitelor” și „structura comunitară a decidenților”

Lukes privește spre începuturile dezbaterii despre putere ca spre o confruntare de temperament intelectual, nu doar de teorie. Anii ’50 americani sunt marcați de două nume care, în mod diferit, au avut curajul să spună ceea ce pluralismul încerca să nege: că puterea are centru, chiar dacă centrul își schimbă masca. C. Wright Mills și Floyd Hunter devin, în această genealogie, pionierii „criticii elitelor” — nu teoreticieni ai conspirației, ci analiști ai concentrației structurale a deciziei. Lukes îi tratează cu respect și precizie: pentru el, fără Mills și Hunter, nu s-ar fi putut ajunge la viziunea tridimensională a puterii.

Adevărul despre putere a început prin a fi o ofensă.

Floyd Hunter publică, în 1953, Community Power Structure. Cartea pare modestă: o cercetare sociologică asupra orașului Atlanta, cu un instrumentar empiric bazat pe interviuri, observații și rețele de influență. Dar în spatele ei se ascunde o ruptură. Hunter pune o întrebare incomodă pentru teoria pluralistă: dacă orașul e guvernat de consilii, comisii, alegeri și ziare, cine sunt, în realitate, oamenii care decid ce se întâmplă? Răspunsul lui vine în cifre, dar și în tonul sobru al dezvăluirii: un mic nucleu de decidenți, aproape toți bărbați albi din mediul de afaceri și financiar, modelează politica urbană prin rețele informale de loialitate și prin finanțarea campaniilor.

Democrația locală era o scenă cu scriptul scris dinainte.

Hunter numește acest grup power elite la scară comunitară. Ceea ce îl interesează nu e conspirația, ci structura: felul în care poziția în rețelele economice creează acces privilegiat la decizie. El descoperă o stratificare tăcută, un mecanism de coordonare bazat pe capital simbolic, reputație și reciprocitate. Actorii politici vizibili sunt doar interfața. În spatele lor funcționează un „consiliu nevăzut”, un cerc de influență care orientează marile proiecte urbane, distribuția resurselor, investițiile publice. Studiul lui Hunter devine astfel un model de analiză empirică a puterii invizibile, anterioară deciziilor formale.

Ceea ce-l diferențiază de sociologia convențională a vremii este tocmai curajul de a trata puterea ca relație personalizată, nu ca sistem abstract. Pentru Hunter, să vezi cum se produce o decizie înseamnă să urmărești firele de prietenie, interesele comune, rețelele de influență. Politica locală nu e un „proces impersonal”, ci un teatru de loialități. Acolo unde pluralismul vedea competiție între grupuri, Hunter vede coordonare între elite.

Oligarhia nu e excepția democrației, ci modul ei normal de funcționare.

Câteva luni mai târziu, în 1956, C. Wright Mills publică The Power Elite — cartea care va marca definitiv vocabularul dezbaterii. Dacă Hunter descoperise „oligarhia locală”, Mills vede rețeaua națională. Pentru el, după război, Statele Unite trăiesc o mutație istorică: puterea reală nu mai e dispersată între Congres, guvern și piață, ci s-a contopit într-un triunghi militar-industrial-politic. Armata, marile corporații și aparatul administrativ formează o alianță informală care stabilește direcțiile strategice ale națiunii, de la politica externă până la cultura populară.

Mills scrie într-un ton nervos, aproape profetic. El nu vorbește despre dictatură, ci despre integrarea lentă a elitelor într-un „sistem al puterii mature”. Managerii corporațiilor devin miniștri, generalii ajung în consilii de administrație, universitățile produc experți pentru ambele tabere. Această circulație constantă a oamenilor între sferele de decizie creează un sentiment de unitate morală: ei gândesc la fel, cred în aceleași valori, își justifică reciproc dominația. Mills numește acest fenomen „consensul instituțional al elitei”.

Nu se mai luptă între ei, pentru că au devenit părți ale aceluiași mecanism.

Lukes citează adesea tonul moral al lui Mills — un amestec de indignare și analiză rece. The Power Elite nu este doar o critică sociologică, ci o confesiune politică: autorul deplânge transformarea democrației în tehnocrație, a cetățeanului în consumator și a răspunderii în rutină. În America anilor ’50, când ideologia oficială era „echilibrul grupurilor”, Mills are îndrăzneala să spună că acel echilibru este o ficțiune ideologică. Puterea s-a retras din spațiul public și s-a concentrat în nodurile instituționale unde nu ajunge lumina presei.

Pentru Lukes, această poziție marchează începutul unei revoluții tăcute: cercetarea puterii devine morală. Mills nu caută doar să descrie structuri, ci să redea oamenilor capacitatea de a le judeca. Critica sa inaugurează ceea ce mai târziu Lukes va numi „privirea radicală”: o analiză care nu se oprește la fapte, ci coboară până la condițiile posibilității lor. El vede în Mills nu un ideolog de stânga, ci un precursor al conștiinței critice — acela care a avut curajul să spună că democrația nu poate fi înțeleasă prin ceea ce afirmă despre sine, ci prin ceea ce ascunde.

Puterea nu minte; doar se ascunde în spatele adevărului oficial.

Între Hunter și Mills se desenează, așadar, două forme de pionierat: una empirică, ce cartografiază rețelele locale de influență, și una teoretică, ce denunță alianțele structurale la scară națională. Împreună, ele constituie prima mare fisură în edificiul pluralist. Lukes le recunoaște meritul de a fi schimbat vocabularul întregii științe politice americane: după ei, nimeni nu mai poate vorbi despre „echilibru democratic” fără să țină cont de asimetria structurală a accesului la resurse și decizii.

Această critică a elitelor va provoca, însă, o reacție defensivă a pluralismului, care va încerca să-și restabilească prestigiul prin studii empirice ce „dovedesc” diversitatea centrelor de putere. Robert Dahl, cu Who Governs? (1961), va răspunde direct lui Hunter și lui Mills: în New Haven, susține el, se poate demonstra că niciun grup nu deține hegemonie permanentă, că deciziile sunt fragmentate și că sistemul se autocorectează prin competiție. Dar, cum va observa Lukes mai târziu, această demonstrație empirică e un răspuns de suprafață la o întrebare de adâncime: pluralismul descrie mișcarea, nu cauzalitatea.

A număra decizii nu înseamnă a înțelege ordinea.

În lectura lui Lukes, Mills și Hunter nu greșesc prin pesimism, ci prin lipsa unei teorii a conștiinței — o teorie pe care el o va adăuga. Ei au arătat concentrarea puterii, dar nu au explicat suficient acceptarea ei. Totuși, meritul lor rămâne decisiv: au spart consensul epistemic al anilor ’50, au redeschis posibilitatea de a privi democrația ca pe un câmp de dominație și au pregătit terenul pentru nașterea „dimensiunilor” puterii la Bachrach, Baratz și, în final, Lukes însuși.

Fără Mills și Hunter, n-am fi știut că democrația are un chip dublu: cel al libertății și cel al tăcerii organizate.

3. Răspunsul pluralist: Dahl și ideea echilibrului între grupuri

După șocul provocat de Mills și Hunter, știința politică americană caută o replică — o formă de restabilire a credinței în democrația procedurală și în raționalitatea competiției. Această replică poartă numele lui Robert Dahl, profesor la Yale, considerat atunci părintele pluralismului modern. Cu Who Governs? Democracy and Power in an American City (1961), Dahl transformă reacția în doctrină, răspunsul în teorie. În ochii lui Lukes, Dahl este figura centrală a „apărării pluraliste”: un gânditor sincer, dar prizonier al propriilor presupoziții metodologice, cel care va face din echilibrul între grupuri un mit științific al libertății moderne.

Pluralismul e democrația privită de la catedră: ordonată, echitabilă, fără pasiuni.

Dahl pleacă de la o întrebare pe care și Hunter o formulase, dar cu altă intenție: cine guvernează într-un oraș american tipic? În locul impresiei morale de „oligarhie”, el propune un răspuns empiric: nimeni nu guvernează singur. Prin studierea proceselor decizionale din New Haven — un oraș universitar, de mărime medie, cu viață civică activă — Dahl arată că puterea este distribuită între multiple grupuri de interese: asociații de afaceri, sindicate, partide locale, organizații civice, presă, lideri religioși. Niciunul nu domină permanent; fiecare poate câștiga într-un domeniu și pierde în altul.

Această imagine produce o teorie a echilibrului dinamic: puterea circulă, se fragmentează, se redistribuie. Nu există o „elită unică”, ci mai multe elite sectoriale, care se confruntă, negociază și se neutralizează reciproc. De aici rezultă un model de democrație în care conflictul e benefic, iar competiția între grupuri garantează echilibrul sistemic. Dahl numește acest tip de regim „poliarchie” — o ordine în care multiple centre de decizie coexistă fără hegemonie.

În pluralism, puterea nu apasă de sus; se împrăștie între egali.

Pentru a-și susține demonstrația, Dahl impune criteriul observabilității: puterea nu e o forță misterioasă, ci un raport măsurabil. Ea poate fi studiată prin analiza deciziilor efective: cine participă, cine influențează, cine obține rezultatul dorit. Astfel, metoda pluralistă se sprijină pe trei premise:
(1) conflictele vizibile exprimă adevăratele centre de putere;
(2) accesul la decizie e deschis tuturor actorilor organizați;
(3) lipsa de participare este o alegere, nu o consecință a dominației.

Cu aceste ipoteze, Dahl închide cercul: dacă toți cei interesați pot intra în joc, iar jocul e regulat de norme neutre, atunci puterea e legitimă prin competiția însăși. Democrația pluralistă devine, în această viziune, un mecanism de autoechilibrare. Nimeni nu deține controlul absolut, iar eventualele dezechilibre se corectează în timp prin presiunea grupurilor adverse și prin opinia publică.

Lukes citește această teorie cu atenție și cu o doză de admirație: Dahl oferă un model coerent, o hartă elegantă a conflictului democratic. Dar exact acolo unde Dahl vede echilibru, Lukes va descoperi iluzia. În ochii săi, pluralismul lui Dahl reușește să fie „științific” tocmai pentru că se auto-limitează la vizibil. Puterea invizibilă — aceea care fixează cadrul în care se desfășoară jocul — rămâne în afara analizei.

Ceea ce Dahl numește ordine e, adesea, doar rezultatul unei tăceri eficient organizate.

Pluralismul pleacă de la premisa libertății de participare, dar ignoră cauzele non-participării. De ce unele grupuri nu intră în joc? De ce anumite teme nu devin niciodată „probleme publice”? Dahl răspunde: lipsa de interes, apatie, calcul rațional. Lukes, însă, întrevede aici mecanismul dominației: poate că oamenii nu participă nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot concepe alternative. Puterea, în forma ei subtilă, creează tocmai această apatie raționalizată — starea în care ceea ce e nu mai pare schimbabil.

Pentru Dahl, legitimitatea democrației vine din pluralitatea competiției; pentru Lukes, adevărata problemă e formarea preferințelor. Dacă dorințele cetățenilor sunt deja modelate de ordinea existentă, atunci competiția între grupuri nu este decât o repetiție rituală a aceleiași logici. Pluralismul devine, fără să-și dea seama, un mecanism de confirmare a status quo-ului.

Când toți au dreptul să vorbească, dar spun același lucru, libertatea devine decor.

În plus, Lukes observă o tensiune morală în gândirea lui Dahl: pluralismul pretinde să fie neutru, dar în realitate este normativ. El definește „binele politic” prin stabilitate și echilibru, nu prin justiție sau libertate substanțială. În consecință, orice mișcare care perturbă echilibrul — revolta muncitorilor, protestele pentru drepturi civile, critica ideologică — e privită ca deviație periculoasă. Pluralismul preferă liniștea ordinii mobilității aparente.

Lukes nu-l condamnă pe Dahl, dar îi expune limitele: prin refuzul de a recunoaște dimensiunea invizibilă a puterii, pluralismul devine poliția epistemică a democrației americane. El decide ce merită să fie numit „putere” și ce trebuie lăsat în umbră. În realitate, acea umbră ascunde exact dinamica dominației moderne — consensul produs, preferințele adaptate, controlul cultural.

Pluralismul numără voturile, dar nu măsoară frica.

Lukes recunoaște totuși meritul intelectual al lui Dahl: a creat un limbaj ordonat pentru analiza deciziei, o metodă care a permis ulterior rafinamente critice. Fără harta pluralistă, nu s-ar fi putut distinge harta ascunsă. Dar ceea ce Dahl considera dovadă a libertății — faptul că puterea e dispersată între grupuri — se va dovedi, pentru Lukes, simptomul unei dominații normalizate: tocmai pentru că toți par să aibă acces, nimeni nu mai simte nevoia de a întreba cine a desenat regulile.

În fine, Lukes subliniază diferența de spirit: Dahl este optimist metodologic, convins că adevărul politic poate fi descoperit prin observație și cuantificare; Lukes, în schimb, este realist moral, conștient că adevărul puterii nu se vede, ci se trăiește. Ceea ce pentru Dahl era „echilibru”, pentru Lukes e „consens disciplinat”.

Echilibrul între grupuri nu garantează libertatea, ci doar liniștea celor deja ascultați.

Astfel, răspunsul pluralist al lui Dahl reprezintă o etapă necesară, dar incompletă: o teorie care a adus rigoare analitică, dar a pierdut adâncime morală. În genealogia lui Lukes, Dahl e atât „raționalizatorul democrației”, cât și negatorul invizibilului. Căci democrația care se laudă cu pluralismul ei nu devine mai dreaptă decât în măsura în care îndrăznește să-și vadă propriile umbre.

Când puterea se ascunde sub chipul echilibrului, adevărata întrebare nu mai e „cine guvernează?”, ci „cine a învățat pe toți să creadă că nu e nevoie de guvernare?”

4. Puterea invizibilă: decizia, non-decizia și stabilitatea ordinii sociale

În acest punct al genealogiei, Lukes introduce noțiunea de putere invizibilă, concept care marchează ruptura decisivă dintre pluralismul empiric și critica ideologică. După Dahl, puterea se măsoară prin decizii observabile: cine propune, cine votează, cine câștigă. După Bachrach și Baratz, însă — cei doi discipoli ai lui Hunter și contestatari direcți ai lui Dahl —, adevărata putere se ascunde în absența deciziei. Ei numesc acest nivel non-decision-making, „fabricarea non-deciziilor”. Acolo se decide, de fapt, ce nu se va decide niciodată. Lukes, preluând și rafinând ideea lor, va transforma această descoperire într-o treaptă intermediară între vizibil și ascuns, între acțiune și tăcere.

Puterea nu înseamnă doar a spune da sau nu, ci și a hotărî ce nu va fi niciodată întrebat.

Pentru a înțelege miza acestei mutații, Lukes descrie contextul: anii ’60 aduc în America un val de mișcări civice și proteste care sfidează liniștea pluralistă. Ele arată că sistemul democratic poate fi „deschis” în formă, dar închis în fond. Probleme precum sărăcia structurală, discriminarea rasială, dreptul la locuință sau participarea femeilor nu ajung să fie discutate, nu pentru că n-ar exista, ci pentru că mecanisme subtile ale ordinii sociale le țin în afara agendei legitime. Nu există cenzură declarată; există filtrare. Puterea se exercită în selecția problemelor, în definirea a ceea ce este „important”, „relevant”, „rațional”, „posibil”.

Bachrach și Baratz, în articolele lor din 1962 și 1963 și în cartea Power and Poverty (1970), formulează provocarea: democrația pluralistă e incompletă, pentru că vede doar „fața decizională” a puterii. Ea ignoră a doua față — cea a non-deciziei, a controlului asupra cadrului discuției. Astfel, un actor puternic nu trebuie să câștige o confruntare pentru a-și apăra interesele; îi e suficient să o împiedice. Aceasta este, spun ei, „puterea preventivă”: capacitatea de a bloca inițiativele care ar putea amenința ordinea existentă.

Cea mai eficientă decizie este aceea de a nu decide.

Lukes observă că, în acest moment, teoria politică începe să devină morală. Problema nu mai este doar „cine guvernează”, ci „cine are capacitatea de a împiedica schimbarea”. Non-decizia nu e doar absență, ci acțiune mascată — o formă de conservare structurală. Ordinea socială, spune el, se menține nu pentru că oamenii o apără în mod conștient, ci pentru că mecanismele instituționale, economice și simbolice împiedică apariția alternativelor. Stabilitatea devine rezultatul unei operațiuni subtile: tăcerea ridicată la rang de regulă.

Lukes recunoaște meritul lui Bachrach și Baratz: ei au arătat că pluralismul confunda vizibilul cu realul. Dar, în același timp, le reproșează că s-au oprit prea devreme: non-decizia explică tăcerea instituțională, nu și tăcerea interioară. Ce face ca oamenii să accepte acest mecanism fără revoltă? Ce transformă excluderea într-un reflex natural? De aici va porni, mai târziu, viziunea sa tridimensională. Totuși, în genealogia pe care o reconstituie, Lukes recunoaște că descoperirea non-deciziei a schimbat definitiv modul în care gândim puterea: ea nu mai este un act, ci o structură de posibilitate.

Puterea nu mai apasă, ci organizează tăcerea.

Pentru a ilustra această idee, Lukes evocă un exemplu clasic: o comunitate industrială în care problema poluării nu ajunge niciodată pe agenda publică. Locuitorii suferă, dar nu se revoltă; primarul tace, presa locală ocolește subiectul, iar consiliul municipal nu primește nicio petiție. În termeni pluralistici, „nu există conflict”. Dar această absență a conflictului este, în sine, semnul unei puteri perfect funcționale. Firmele locale sponsorizează activități culturale, angajează jurnaliști, finanțează campanii, creează o cultură a loialității. Nimeni nu interzice nimic; doar se reorientează percepția realului.

Exemplul este preluat din cercetarea lui Matthew Crenson (The Un-Politics of Air Pollution, 1971), care arată cum un oraș din Baltimore, deși sufocat de fum industrial, nu a produs niciun conflict politic vizibil pe tema poluării. Explicația nu e lipsa de informație, ci producerea sistematică a apatiei: oamenii învățați să creadă că schimbarea este imposibilă nu mai cer nimic. Aici se arată adevărata eficiență a non-deciziei: ea nu doar blochează propunerile, ci formează mentalitatea celor fără propuneri.

Ordinea nu rezistă prin forță, ci prin obișnuința de a nu o contesta.

Lukes merge mai departe: această putere invizibilă e cea care conferă democrației moderne o stabilitate paradoxală. Societățile pluraliste se pot lăuda cu diversitatea lor de opinii, tocmai pentru că temele decisive au fost deja îngropate. Sistemul politic funcționează ca un mecanism de amortizare: permite o multitudine de dispute controlate, dar interzice, prin simpla arhitectură a limbajului și a instituțiilor, orice contestare fundamentală. Din această perspectivă, pluralismul este un regim al conflictului dirijat.

Pentru Lukes, stabilitatea ordinii sociale nu e un dat, ci un produs moral și epistemic. Ea se sprijină pe trei tipuri de mecanisme invizibile:

1. Cognitive – modelarea percepției: ceea ce nu poate fi conceput nu poate fi cerut.
2. Instituționale – blocarea rutinei: canalele formale neutralizează inițiativele neconvenabile.
3. Culturale – domesticirea sensului: valorile dominante sunt interiorizate ca bun-simț.

Aceste mecanisme nu doar apără status quo-ul, ci îl reproduc continuu, învățându-i pe oameni să-și dozeze aspirațiile. În locul unei ordini bazate pe constrângere, apare o ordine bazată pe adaptare. Puterea invizibilă produce stabilitate pentru că transformă imposibilul în de neimaginat.

Când nu-ți mai poți imagina altă lume, puterea și-a terminat lucrarea.

Aceasta este lecția pe care Lukes o trage din polemica dintre Dahl și Bachrach-Baratz: pluralismul a văzut doar suprafața acțiunii, iar critica elitelor a început să vadă structura inacțiunii. Între ele se întinde spațiul nevăzut al dominației moderne: locul în care decizia, non-decizia și tăcerea formează un circuit perfect. Aici, puterea nu se impune, ci se retrage. Ea nu cere supunere, ci fidelitate față de ordinea existentă.

De aceea, Lukes afirmă că „stabilitatea” democratică nu este întotdeauna virtute, ci poate fi semnul unei pacificări morale. În măsura în care o societate și-a învățat cetățenii să accepte liniștea ca semn al libertății, puterea a devenit totală — nu pentru că domină, ci pentru că nu mai e nevoie să domine.

Cea mai adâncă formă a puterii este aceea care păzește ordinea fără paznici.

5. Contribuția lui Bachrach și Baratz – de la unidimensional la bidimensional

Lukes recunoaște în Peter Bachrach și Morton Baratz veriga de trecere între vederea liniară a puterii — cea unidimensională, moștenită din pluralismul lui Dahl — și privirea stratificată, care deschide drumul propriei sale teorii. Ei sunt, spune Lukes, „cei care au avut curajul să vadă dincolo de decizie”. Prin scrierile lor din anii ’60 (Two Faces of Power, 1962; Decisions and Nondecisions, 1963; Power and Poverty, 1970), Bachrach și Baratz schimbă însuși câmpul semantic al puterii: o eliberează de aparența faptului vizibil și o mută în zona procesului tăcut care face vizibilul posibil.

Ceea ce nu se decide este tot o decizie.

Teoria unidimensională a puterii — reprezentată de Dahl și de întreaga școală pluralistă — reducea puterea la influență directă: A are putere asupra lui B dacă îl poate determina să facă ceva ce altfel n-ar fi făcut. Puterea era o relație de acțiune observabilă, un joc între voințe conflictuale. Bachrach și Baratz contestă radical această definiție: ea ignoră modul în care structurile sociale și instituționale formează chiar câmpul conflictului. Nu doar rezultatele sunt politice, ci și agenda care stabilește ce poate deveni obiect de dezbatere. Într-o frază care a devenit proverbială, ei spun: puterea are două fețe — decizia și non-decizia.

Puterea nu e doar ceea ce se face, ci și ceea ce se face să nu se întâmple.

Lukes vede în această dublare conceptuală o revoluție morală în știința politică. Pentru prima dată, cercetarea puterii nu mai e preocupată doar de „cine câștigă”, ci și de „cine poate exclude o problemă din joc”. Bachrach și Baratz identifică un set de mecanisme prin care ordinea existentă își protejează continuitatea: controlul agendei, definirea normelor de legitimitate, limitarea accesului, interiorizarea barierelor culturale. Puterea bidimensională e, prin urmare, o putere preventivă: ea lucrează în tăcere, împiedicând apariția conflictului prin blocarea condițiilor lui de posibilitate.

Pentru Lukes, aceasta este o descoperire esențială, pentru că scoate la lumină dimensiunea strategică a tăcerii. Societățile moderne nu se mențin prin coerciție vizibilă, ci prin managementul percepției. Actorii dominanți nu mai au nevoie să înfrângă opoziția; e suficient să o descurajeze, să-i reducă orizontul. În acest sens, puterea bidimensională înseamnă controlul asupra cadrului cognitiv al conflictului: definirea limitelor raționalității publice.

Puterea nu impune voința, ci ordinea cuvintelor.

În același timp, Lukes observă că, deși au făcut un pas înainte față de Dahl, Bachrach și Baratz nu depășesc încă logica comportamentalistă. Ei continuă să vadă puterea ca o relație între actori, doar că extind scena dincolo de decizie, adăugând „dimensiunea a doua” — controlul agendei. Lipsa conflictului devine, în interpretarea lor, semn al unei puteri care acționează anticipat. Dar încă nu ating dimensiunea formării preferințelor — adică modul în care oamenii ajung să accepte ordinea care îi exclude.

Lukes va merge mai departe, adăugând ceea ce el numește a treia dimensiune: puterea care modelează conștiința, nu doar comportamentul. Totuși, el rămâne profund îndatorat lui Bachrach și Baratz: fără această etapă intermediară, nu s-ar fi putut vedea prăpastia dintre acțiune și interiorizare.

A doua dimensiune e pragul dintre control și credință.

Bachrach și Baratz formulează, implicit, o nouă concepție despre stabilitatea socială. Dacă Dahl explica echilibrul prin competiția grupurilor, ei îl explică prin autocenzura instituționalizată: mecanismele prin care sistemul își exclude propriii contestatari. În Power and Poverty, de pildă, arată cum politica urbană a anilor ’60 marginalizează sărăcia ca „problemă administrativă”, nu morală. Astfel, inegalitatea nu e negată, ci neutralizată prin limbaj tehnic. Puterea se ascunde în vocabularul neutralității — acolo unde suferința devine „deficit de performanță” și nedreptatea devine „ineficiență”.

Limbajul neutru este masca morală a puterii.

Pentru Lukes, acesta este momentul în care analiza puterii începe să atingă propriul nucleu ideologic: controlul sensului. Bachrach și Baratz nu o duc până la capăt, dar îi pregătesc terenul. Ei deschid posibilitatea unei sociologii a tăcerii — o cercetare a felului în care sistemele politice decid, prin consens tacit, ce nu se poate spune. În spatele democrației pluraliste apare o ordine a legitimului: o frontieră invizibilă între ceea ce e „politic” și ceea ce e „natural”, între ceea ce poate fi contestat și ceea ce „nu se discută”.

Această ordine a legitimului explică, pentru Lukes, de ce stabilitatea socială este, în fond, o construcție politică sofisticată. Societățile nu se mențin prin echilibru de forțe, ci prin echilibru de semnificații. Bachrach și Baratz arată că nu există neutralitate: fiecare „cadru de dezbatere” e o formă de putere. Când o temă este exclusă, nu dispare, ci e depolitizată — împinsă spre domeniul tehnic, privat, economic, psihologic. Așa, puterea scapă din câmpul moral și se travestește în necesitate.

Când politica devine tehnică, dominația s-a făcut natură.

În lectura lui Lukes, contribuția celor doi nu este doar conceptuală, ci morală. Ei restituie puterii dimensiunea ei de răspundere: dacă puterea nu e doar decizie, ci și non-decizie, atunci cei care controlează agenda sunt vinovați nu doar pentru ceea ce fac, ci și pentru ceea ce lasă să nu se facă. Aceasta este o schimbare etică majoră: introduce ideea de omisiune culpabilă în analiza politică.

Prin urmare, trecerea de la unidimensional la bidimensional nu este doar o rafinare metodologică, ci o revoluție de conștiință. Ea transformă „știința politică” în critică morală a ordinii. Lukes va prelua torța acestei transformări și o va duce mai departe, arătând că nu doar decizia și non-decizia, ci și structura gândirii sunt câmpuri ale puterii.

În acest punct al genealogiei, viziunea se limpezește:

• Dahl vede puterea ca acțiune vizibilă;
• Bachrach și Baratz o văd ca blocaj invizibil;
• Lukes o va înțelege ca formare a conștiinței.

Astfel, cei doi marchează mijlocul drumului — locul în care puterea încetează să fie doar instrument și devine context.

A doua dimensiune a puterii este momentul în care tăcerea capătă valoare de acțiune.

6. Necesitatea unei „a treia dimensiuni”: forma ascunsă, ideologică, a dominației

Pentru Lukes, momentul în care Bachrach și Baratz deschid al doilea plan al puterii — cel al non-deciziei — este doar o treaptă. De acolo începe, propriu-zis, nașterea teoriei radicale: înțelegerea faptului că nici decizia, nici non-decizia nu ating miezul real al dominației moderne. Ceea ce rămâne nespus în ambele este dimensiunea ideologică: acea formă a puterii care nu doar blochează acțiunea, ci modelează conștiința până în punctul în care oamenii nu mai percep nevoia de acțiune. Aici apare, spune Lukes, necesitatea unei a treia dimensiuni a puterii — cea mai adâncă, cea mai subtilă și, în același timp, cea mai periculoasă.

Când ordinea pătrunde în minte, dominația nu mai are nevoie de forță.

În teoria clasică, puterea e ceva ce se exercită: un actor acționează asupra altuia pentru a-l determina să facă ceva. În viziunea lui Lukes, puterea e ceva ce se instalează: un sistem de idei, credințe, valori și percepții care determină ce e de dorit, ce e rațional și ce e cu putință. Dominația nu mai e o relație între două voințe, ci o configurație de sensuri care face ca una dintre ele să nu mai pară „dominată”. În limbajul său, aceasta e „forma ascunsă” a puterii — ascunsă nu pentru că ar fi secretă, ci pentru că e interiorizată.

Această a treia dimensiune reprezintă o revoluție morală: ea mută analiza din exteriorul comportamentului în interiorul conștiinței. Lukes observă că pluralismul și critica elitelor s-au limitat la acțiuni vizibile, chiar și atunci când au vorbit despre tăcere. Dar adevărata tăcere nu e cea a instituțiilor, ci a minții. Ea se instalează atunci când oamenii ajung să creadă că ordinea existentă este „firească”, „rațională” sau „inevitabilă”. În acel moment, puterea nu mai trebuie să excludă idei — pentru că ele nu mai pot fi gândite.

Cea mai adâncă dominație este aceea care înlocuiește gândul cu reflexul.

Lukes formulează această trecere cu un calm de chirurg: după „puterea decizională” (primul nivel) și „puterea de agendă” (al doilea), urmează „puterea ideologică” — capacitatea de a forma preferințele și dorințele într-un mod care împiedică apariția conflictului. Dacă pluralismul presupunea că interesele sunt date, iar jocul democratic le echilibrează, Lukes arată că interesele însele sunt construite. Oamenii pot acționa împotriva propriului bine fără să-și dea seama, pentru că ordinea dominantă le-a definit binele în alți termeni.

Astfel, puterea devine producție de realitate. Ea nu mai guvernează prin porunci, ci prin „cadre de interpretare”: limbajul, educația, religia oficializată, mass-media, știința și chiar morala cotidiană sunt instrumentele prin care conștiințele se aliniază spontan la ordinea existentă. Dominația modernă, spune Lukes, nu are nevoie de cenzură — pentru că oamenii și-au internalizat cenzorul.

Puterea desăvârșită nu interzice; face inutilă interdicția.

Pentru a demonstra această transformare, Lukes reunește două tradiții aparent opuse: realismul politic (care vede în putere o resursă concretă, măsurabilă) și critica ideologică marxiană (care vede în putere o distorsiune a conștiinței). Din întâlnirea lor se naște un concept nou: power as domination through consent — puterea ca dominație prin consimțământ interiorizat. Ea se exercită prin modelarea dorinței: oamenii nu mai sunt constrânși să accepte ordinea, ci ajung să o dorească.

Aici, Lukes atinge una dintre cele mai profunde intuiții ale sale: în lumea modernă, coercitivul a fost înlocuit de seductiv. Puterea nu mai impune, ci seduce; nu mai obligă, ci „formează preferințe” prin educație, publicitate, ritualuri mediatice. În limbaj contemporan, am spune: soft power, dar Lukes înțelege ceva mai mult — moral power: acea energie care nu doar modelează comportamentele, ci rescrie simțul moral al normalității.

O ordine e stabilă nu când e respectată, ci când pare dreaptă.

Pentru Lukes, dimensiunea ideologică a puterii nu este o „teorie a complotului”, o „teorie a conspiraţiei”, ci o teorie a credinței. Ea explică de ce dominația rezistă fără violență: pentru că ordinea este crezută, este împropriată. El arată că pluralismul ignoră această problemă fundamentală: dacă libertatea politică e reală, de ce oamenii folosesc această libertate pentru a perpetua o ordine inegală? Răspunsul: pentru că au fost învățați să o perceapă ca justă. Puterea ideologică transformă inegalitatea în merit, dominația în ordine morală, exploatarea în oportunitate.

Lukes nu cade în determinism. El nu spune că oamenii sunt simple victime ale unei „structuri a conștiinței”. Dimpotrivă: arată că puterea ideologică este reversibilă — dar numai prin efortul de a o face vizibilă. A treia dimensiune nu e doar un nivel al dominației, ci și un câmp al eliberării morale. Căci a înțelege cum ți se formează dorințele e primul pas pentru a le redobândi.

Adevărata luptă pentru libertate nu e politică, ci pedagogică.

În această lumină, Lukes aduce puterea înapoi în domeniul moralității. Dacă în primele două dimensiuni problema era „cine are puterea?”, în a treia întrebarea devine: „cum ajungem să gândim despre putere într-un anumit fel?”. El arată că fiecare teorie a puterii ascunde o ideologie: Dahl, cu optimismul său procedural, apără ordinea liberală; Bachrach și Baratz, cu critica lor a agendei, apără idealul participării; Lukes, în schimb, propune un model demistificator — puterea ca moral field, câmp de forțe în care se formează însăși percepția binelui.

A treia dimensiune este, astfel, o teorie a percepției morale: un avertisment că libertatea nu înseamnă doar posibilitatea de a alege, ci și capacitatea de a ști ce alegi. O societate poate fi formal liberă și totuși profund dominată, dacă majoritatea cetățenilor nu mai pot concepe alternative. Aceasta este forma supremă a dominației: nu constrângerea, ci definirea orizontului gândirii.

Cea mai eficientă dictatură e cea care locuiește în bunul-simț.

Lukes însuși formulează celebra frază: „A exercises power over B when A affects B in a manner contrary to B’s real interests.” Dar pentru a ști ce înseamnă „interes real”, trebuie să recunoaștem existența unui nivel moral al analizei. În lumea pluralistă, fiecare are „propriul interes”; în lumea lukesiană, interesul autentic e acela care corespunde unei conștiințe libere. Puterea devine astfel o problemă de adevăr moral, nu doar de echilibru social.

Această trecere de la factic la etic este inima celei de-a treia dimensiuni. Ea transformă analiza puterii într-o antropologie morală a modernității: o explorare a felului în care ordinea socială se justifică singură, cum educația, media, publicitatea și discursul științific lucrează împreună pentru a fabrica o lume de evidențe care nu mai cer dovezi.

Dominația modernă nu cere obediență; cere credință în rațiune.

Prin acest pas, Lukes deschide un nou câmp de reflecție: cel al hegemoniei culturale, în sens apropiat de Gramsci, dar depolitizat și moralizat. Hegemonia nu e doar dominația unei clase, ci a unei logici a lumii, a unui mod de a gândi „firesc”. Puterea ideologică e, în acest sens, totală nu prin violență, ci prin definirea realității.

Astfel, „a treia dimensiune” nu este doar o adăugire conceptuală, ci dezvăluirea rădăcinii: acolo unde primele două descriu mișcarea puterii, a treia explică de ce mișcarea pare naturală. Dacă primele două sunt fenomene sociale, aceasta e fenomenologică și morală: ea arată cum se simte puterea atunci când e deplin interiorizată.

A treia dimensiune e locul unde dominația devine convingere, iar ordinea – identitate.

Pentru Lukes, de aici începe adevărata știință a puterii: nu studiul instituțiilor, ci studiul evidențelor. Cine stabilește ce e „normal”, ce e „rațional”, ce e „bine” — acela deține puterea. Și numai prin reeducarea privirii — prin învățarea de a vedea din nou ceea ce ni s-a spus că nu se mai poate vedea — putem rupe vraja.

Puterea se ascunde în lucrurile care ni se par firești.
A treia dimensiune e arta de a recunoaște fireasca minciună a lumii.

7. Criticile aduse viziunilor anterioare: simplificare empiristă, orbire față de mecanismele interne ale supunerii

După ce a reconstruit istoria dezbaterii — de la optimismul pluralist al lui Dahl la radicalismul moral al propriei sale viziuni —, Lukes intră în faza de judecată. Analiza devine critică sistematică. El privește înapoi către toate teoriile precedente și, cu o răceală metodică, le demontează pe rând: pluralismul, critica elitelor, abordarea comportamentalistă și chiar bidimensionalismul lui Bachrach și Baratz. În toate găsește aceeași slăbiciune fundamentală — empirismul naiv, care reduce puterea la ceea ce se poate observa, număra, măsura.

Ceea ce poate fi măsurat nu e întotdeauna ceea ce contează.

Această simplificare empiristă a născut o știință a suprafeței. Dahl și școala sa au tratat puterea ca pe un fapt vizibil — ceva ce se manifestă prin comportamente, prin decizii concrete. Dar, spune Lukes, acest tip de metodă e ca o hartă care marchează doar drumurile asfaltate și ignoră pădurile, mlaștinile și rețelele subterane. Ea produce o imagine ordonată, dar mincinoasă: lumea pare echilibrată pentru că instrumentul de măsură elimină asimetriile invizibile.

Lukes acuză această școală de pozitivism politic: credința că adevărul despre putere poate fi extras din date empirice neutre. Dar datele, avertizează el, sunt deja modelate de ordinea socială. Ceea ce se poate observa e doar ceea ce sistemul permite să fie observat. De aceea, știința politică pluralistă e, de fapt, o știință a convenabilului: ea confirmă echilibrul tocmai pentru că e construită să nu-l pună sub semnul întrebării.

Când metoda e ocheanul ordinii, rezultatul va fi mereu armonie.

Această critică merge mai adânc decât o simplă chestiune de metodologie: pentru Lukes, empirismul pluralist e o formă de moralitate inconștientă. El justifică ordinea existentă prin tăcere. A refuza să vezi dimensiunea invizibilă a puterii înseamnă a colabora cu ea. Neutralitatea devine o formă de servitute intelectuală. În loc să fie o știință a libertății, știința politică pluralistă a devenit o tehnologie a conformismului.

Lukes o formulează fără menajamente: „pluralismul observă doar conflictele care se văd și doar acele rezultate care se pot cuantifica, deci exact acele fenomene care sunt deja acceptate ca legitime.” În consecință, tot ceea ce nu se încadrează în logica consensului liberal — inegalitățile sistemice, constrângerile simbolice, frica morală de a contesta — rămâne invizibil.

Empirismul vede lumea prin ochii ordinii pe care o descrie.

El extinde critica și asupra versiunilor moderate ale teoriei bidimensionale. Deși Bachrach și Baratz au identificat mecanismul „non-deciziei”, spune Lukes, ei nu au scăpat complet de tentația empiristă: au transformat invizibilul în „o nouă categorie observabilă”. În loc să vadă că puterea lucrează și în formarea percepției, ei au redus-o la o chestiune de „acces la agendă”. Or, problema nu este doar cine intră în discuție, ci cum este formată conștiința celor care discută.

Pentru Lukes, această orbire a științei politice este simptomul unei înfrângeri morale. Teoreticienii au preferat să măsoare ceea ce pot controla, nu ceea ce contează cu adevărat. Au tratat tăcerea ca absență, nu ca rezultat. Au confundat liniștea socială cu consensul. În felul acesta, știința puterii a devenit știința supunerii raționalizate.

Când oamenii tac, nu înseamnă că sunt de acord; înseamnă că au învățat că e inutil.

Lukes reproșează tuturor acestor teorii incapacitatea de a explica stabilitatea ordinii sociale fără apel la morală. Dahl o reduce la „echilibrul între grupuri”; Mills o explică prin „interese comune ale elitelor”; Bachrach și Baratz o atribuie „blocajelor instituționale”. Dar niciunul nu vede faptul că ordinea socială se menține prin interiorizarea normelor — printr-un mecanism psihologic și simbolic care transformă dominația în conformare benevolă.

În acest sens, orbirea empiristă e dublată de o orbire psihologică: neînțelegerea mecanismelor interne ale supunerii. Lukes arată că omul modern nu e constrâns, ci format. El nu e o victimă pasivă, ci un participant educat în logica dominației. Puterea nu-l strivește; îl învață să se autoregleze, să se autocenzureze, să creadă că ascultarea e o formă de maturitate.

Supunerea nu se mai învață prin frică, ci prin convingerea că frica e rațiune.

Aici se află diferența decisivă: pluralismul a confundat libertatea cu absența forței, dar Lukes o redefinește ca luciditate morală. O societate liberă nu e aceea în care nu există constrângere, ci aceea în care oamenii pot recunoaște mecanismele interne ale conformării. În schimb, democrațiile moderne — în special cea americană, pe care o analizează genealogic — au înlocuit violența cu educația ideologică: școala, mass-media, religia civilă, publicitatea, știința politică însăși.

Lukes numește acest fenomen „normalizarea supunerii”: o formă de putere care nu mai impune reguli, ci formează suflete. În acest sistem, individul crede că e liber tocmai pentru că ordinea i-a oferit un spectru confortabil de opțiuni. Nu mai e nevoie să fie forțat; e de ajuns să fie convins că alegerea lui e rațională.

Modernitatea nu ne-a eliberat de putere; ne-a învățat să o iubim.

În ochii lui Lukes, această descoperire are o greutate morală comparabilă cu cea a revelației religioase. Ea obligă știința politică să-și asume un rol etic: nu mai e suficient să descrie ordinea, trebuie să-i explice și prețul ascuns. Orice teorie a puterii care ignoră mecanismele interne ale supunerii este o teorie incompletă și vinovată. Ea participă la procesul de legitimare a dominației.

Într-un pasaj esențial, Lukes spune: „O teorie care nu poate explica de ce oamenii acceptă ceea ce îi rănește este o teorie care ajută la perpetuarea rănilor.” Aceasta e formula centrală a condamnării sale. Empirismul, prin neutralitatea lui declarată, a devenit instrumentul ideologic al sistemului. El a suprimat întrebarea morală și a numit tăcerea „fapt”.

Cunoașterea fără conștiință devine complicele puterii.

Astfel, în concluzia acestei secțiuni, Lukes reordonează întreaga istorie a gândirii despre putere:

• Pluralismul — orbire metodologică: vede doar conflictul manifest.
• Elitismul — orbire structurală: vede concentrarea, dar nu interiorizarea.
• Bidimensionalismul — orbire psihologică: vede blocajul, dar nu credința.
• Doar viziunea tridimensională adaugă dimensiunea morală a clarviziunii: explică supunerea nu prin constrângere, ci prin formarea dorinței.

De aceea, Lukes consideră că a treia dimensiune nu e o completare teoretică, ci o răscumpărare morală a științei sociale: singurul mod de a nu deveni instrumentul sistemului este să-i demaști gândirea.

Când știința uită să fie morală, puterea îi scrie definițiile.
Când gândirea reînvață să vadă invizibilul, libertatea își recapătă sufletul.

8. Legătura dintre studiul empiric (Crenson, Baltimore, poluarea) și fundamentele teoretice

În genealogia pe care o reface Lukes, cartea lui Matthew A. Crenson despre „ne-politica” poluării aerului la Baltimore devine proba de laborator a unei intuiții teoretice: puterea care nu se vede poate guverna mai sigur decât puterea care se vede. Ceea ce arată Crenson, meticulos și fără emfază, este că un oraș puternic afectat de fum industrial, cu plângeri publice și date tehnice la îndemână, reușește să conviețuiască ani la rând fără niciun conflict politic major pe tema poluării și fără politici ambițioase de remediere. Nu pentru că n-ar exista problemă, ci pentru că problema nu ajunge să devină „politică”. Aici, empiricul se întâlnește cu ideea: non-decizia nu e vid, ci operă.

Absența conflictului e adesea produsul unei lucrări nevăzute.

Crenson descrie un mecanism în trei trepte, pe care Lukes îl citește ca pe anatomia bidimensională a puterii. Întâi, dependența economică de marii poluatori (oțel, chimie, energie) fixează un orizont de așteptări: locurile de muncă sunt viața orașului, iar „a zdruncina” industria e aproape o impietate civică. Apoi, filtrajul instituțional: birouri, comitete și proceduri care permit plângerilor să fie „luate în evidență” fără a urca pe agenda decidenților (rapoarte, audieri, „studii suplimentare”). În fine, domesticirea culturală: presă locală precaută, elite civice prudente, lideri comunitari care recomandă „pragmatismul” și „responsabilitatea”. Rezultatul? O „pace” perfectă în jurul unei suferințe reale.

Ceea ce nu urcă pe agendă coboară în plămâni.

Din acest punct, Lukes face pasul teoretic: nu e vorba doar de un caz local sau de o întâmplare birocratică, ci de o structură generală a non-deciziei. Empiricul, bine strunit, rupe perdeaua pluralistă — aceea care definea puterea exclusiv prin competiții vizibile între grupuri. La Baltimore, grupurile „există”, dar nu se coagulează; interesele „ar putea” intra în joc, dar nu ajung; datele „sunt”, dar nu „ard”. Crenson oferă astfel demonstrația că ordinea socială se apără mai eficient prin amortizare decât prin confruntare. Întrebarea devine: cum se explică această amortizare reușită?

Puterea nu înfrânge opoziția; o împiedică să se nască.

Aici, studiul empiric se leagă direct de fundamentele teoretice ale lui Bachrach și Baratz: two faces of power. Prima față — decizia — lipsește, dar a doua — controlul agendei — lucrează impecabil. Crenson arată mecanismele practice ale acestui control: ordinea zilei este reglată de interese economice dominante, de costul politic al „agresării investitorilor”, de ritualurile consultative care consumă energia civică fără a o transforma în presiune reală. Non-decizia devine „politica normală”: nimeni nu interzice nimic, nimeni nu dictează nimic; totul „nu se potrivește acum” şi „acum nu e un moment bun”.

Tăcerea instituțională e o formă de cuvântare a puterii.

Dar Lukes citește în Crenson mai mult decât bidimensionalitate. Sub harta non-deciziilor pulsează a treia dimensiune: formarea preferințelor. Cetățenii, liderii, chiar și funcționarii ajung să perceapă poluarea nu ca pe o nedreptate politică, ci ca pe „prețul firesc al prosperității”. În loc să ceară dreptul la un aer curat, își ajustează așteptările: „așa merg lucrurile într-un oraș industrial”. Această internalizare a limitelor este tocmai puntea de la observația lui Crenson la fundamentul lukesian: dominația reușește deplin atunci când definește ce anume e considerat rezonabil de dorit. Empiricul confirmă teza: preferințele pot fi modelate de structură, nu doar exprimate în competiție.

Când nedreptatea devine bun-simț, ideologia și-a făcut treaba.

Un alt punct de îmbinare: profilaxia incertitudinii. În Baltimore, prudența „științifică” (mai multe măsurători, standarde „realiste”, comparații cu alte orașe) funcționează ca o frână, nu ca un accelerator al politicilor publice. Lukes vede aici schema generală a ceea ce, în epoci ulterioare, va numi „incertitudine toxică”: producția controlată de dubii, rapoarte și metodologii care deplasează conflictul din sfera morală în cea tehnico-administrativă. În loc să galvanizeze acțiunea, cunoașterea „responsabilă” o amână. Empiricul arată instrumentele; teoria extrage legea lor morală.

„Să mai studiem” poate fi cea mai eficientă formă de a nu face.

Crenson mai oferă ceva rar: contrastul. În momente sau locuri unde se naște totuși conflictul, apare și schimbarea — semn că non-decizia nu era „natură”, ci regie. Această variație comparativă îi permite lui Lukes să-și întemeieze normativitatea: dacă uneori se poate, înseamnă că barierele sunt politice, nu ontologice. Înseamnă că s-ar putea de fiecare dată. Nu „oamenii nu vor”, ci au învățat să creadă că „nu se cade” sau „nu se poate”. Adevărul astfel desprins din date: puterea invizibilă e contingentă; tocmai de aceea, poate fi demascată.

Ceea ce este construit poate fi deconstruit.

Împletirea dintre cazul Baltimore și arhitectura conceptuală se vede și într-o consecință metodologică. Dacă non-decizia e centrală, cercetarea nu poate rămâne la număratul deciziilor. Trebuie să urmărească traiectoriile ratate: inițiativele care nu pornesc, petițiile care nu se scriu, întâlnirile care nu se țin, dosarele care se „plimbă”. Crenson, fără să o proclame, inventează o sociologie a absențelor, iar Lukes o canonizează teoretic: ceea ce lipsește din arenele publice nu lipsește din realitate; lipsește din ceea ce puterea a lăsat să fie real.

Absențele nu sunt găuri; sunt urmele muncii puterii.

În fine, legătura Crenson–Lukes fixează o regulă pentru toată cercetarea ulterioară: empiricul contează numai când e moral înarmat. Fără criteriul de a întreba „de ce nu s-a discutat?”, datele riscă să devină cosmetica ordinii. Cu acest criteriu, cazul Baltimore devine lecție: o comunitate „liniștită” poate fi o comunitate disciplinată, un oraș „responsabil” poate fi un oraș resemnat, o politică „echilibrată” poate fi o politică capturată.

Liniștea nu e dovada sănătății, ci uneori dovada anesteziei.

Așadar, studiul lui Crenson nu este un simplu exemplu ilustrativ; este piatra de încercare a teoriei. El arată cum funcționează, la nivelul vieții de zi cu zi, trecerea de la unidimensional la bidimensional și deschide poarta spre a treia dimensiune. Din Baltimore, Lukes extrage regula generală: stabilitatea ordinii sociale se produce prin non-decizii susținute de preferințe modelate. Și, ca atare, demascarea acestei stabilități nu este o chestiune de arhivă, ci de recuperare a conștiinței.

Unde datele tac, începe datoria teoriei.

9. „Radicalizarea” perspectivei: să vedem mai adânc decât conflictul vizibil

În a doua introducere, Lukes marchează punctul de cotitură al întregii sale construcții: radicalizarea perspectivei asupra puterii — nu în sens ideologic, ci în sens epistemic și moral. După jumătate de secol de dezbateri între pluralism și elitism, între empirism și critică, el simte nevoia unei treceri dincolo de vizibil: o coborâre dinspre scena conflictelor manifeste către adâncul unde se formează însăși capacitatea oamenilor de a percepe conflictul. A vedea mai adânc decât lupta înseamnă a recunoaște că liniștea poate fi tot o formă de victorie politică.

Ceea ce nu se luptă se poate totuși pierde.

Lukes reia firul de la Crenson și îl răsucește: pluralismul fusese o știință a rezultatelor vizibile; Bachrach și Baratz, o știință a blocajelor instituționale; el propune o știință a formării conștiinței. Radicalizarea înseamnă să refuzi definiția convenabilă a realității politice și să cauți forțele care stau în spatele evidențelor. Într-o lume în care democrația pare funcțională tocmai pentru că produce consens, el cere un tip de vedere care să distingă între consensul viu — născut din deliberare — și consensul fabricat — rezultat al structurii dominante de sensuri.

Ordinea poate fi semn al păcii sau semn al anesteziei.

Această mutare de adâncime nu este doar un pas teoretic; este un act moral. A rămâne la conflictul vizibil — la decizii, alegeri, grupuri, statistici — e o formă de confort intelectual. Lukes o numește, cu o ironie gravă, the behavioural fallacy: eroarea de a crede că realul coincide cu comportamentul. Dar comportamentul, spune el, e doar reflexul a ceea ce s-a instalat în conștiință. Radicalizarea cere o privire care să străpungă această coajă: să înțeleagă de ce oamenii consimt, de ce tăcerea devine virtute, de ce neputința se travestește în raționalitate.

Supunerea care se crede rațională este cea mai stabilă formă de dominație.

Lukes refuză să-și închidă viziunea într-o formulă ideologică. El nu e „de stânga” pentru că vorbește despre dominație, nici „de dreapta” pentru că recunoaște ordinea; e radical pentru că merge la rădăcina legitimității. Acolo, în tăcerea mentală care precede conflictul, se joacă soarta libertății. Cine vrea să înțeleagă puterea trebuie să învețe să caute nu doar „ce se decide”, ci și „ce pare natural”. De aceea, Lukes definește actul cercetării puterii ca a moral and political enterprise: un exercițiu de luciditate, o formă de trezire.

Adevărata critică nu e a faptelor, ci a evidențelor.

El arată că teoriile anterioare, chiar și cele mai sofisticate, au o trăsătură comună: se opresc la momentul conflictului. Ele presupun că acolo unde nu există luptă, nu există nici dominație. Dar realitatea istorică a secolului XX — de la totalitarismele deschise la democrațiile de masă — arată contrariul: cele mai eficiente forme de putere nu creează rezistență, ci înlătură posibilitatea rezistenței. Radicalizarea perspectivei înseamnă, așadar, să nu mai iei conflictul drept semn al vitalității, ci lipsa lui drept simptom al unei ordini perfect integrate.

Această mutație cere, spune Lukes, o hermeneutică a tăcerii. Să înveți să citești absențele, ezitările, formele de gândire „imposibile”. De exemplu, dacă într-o societate oamenii nu pun niciodată la îndoială distribuția averilor, asta nu înseamnă că ordinea e justă; poate însemna că justiția a fost redefinită. Dacă nimeni nu contestă relațiile de muncă, poate fi semn nu al mulțumirii, ci al reeducării dorinței. Radicalitatea lui Lukes constă tocmai în acest tip de lectură: conflictul vizibil e doar reflexul final al unei lupte mult mai adânci, purtate în tăcerea minților.

Nu tot ceea ce e pașnic e drept; uneori liniștea e semnul victoriei puterii.

Într-o societate pluralistă, spune el, puterea nu dispare — se diseminează. Nu se mai concentrează într-o elită vizibilă, ci se împrăștie în norme, în limbaj, în așteptări. Tocmai de aceea, ea devine greu de denunțat: cine ar fi „vinovatul” când toți sunt participanți? Radicalizarea vederii presupune renunțarea la căutarea vinovaților și căutarea mecanismelor. Acolo unde moralistul caută intenții, analistul radical caută structuri de interiorizare.

Această schimbare de accent are implicații teoretice imense: transformă puterea dintr-un fapt sociologic într-un fenomen antropologic. Nu mai este un joc de forțe între indivizi sau grupuri, ci o formă de organizare a sensului. Radicalitatea înseamnă, deci, să studiezi nu doar cine are puterea, ci cum se produce realitatea în care puterea pare legitimă. În felul acesta, Lukes recuperează filonul gramscian al hegemoniei, dar îl mută într-o sferă etică: hegemonia nu e doar dominația unei clase, ci a unei viziuni despre lume care a devenit „rațiune comună”.

Hegemonia e atunci când rațiunea vorbește limba dominației fără să-și dea seama.

Lukes știe că această perspectivă sperie. Ea cere renunțarea la certitudini confortabile: nu mai putem opune simplu „puterea” și „poporul”, „stăpânii” și „cei dominați”. Radicalizarea sa arată că toți participăm, într-un fel, la reproducerea ordinii. Suntem simultan supuși și agenți, victime și mediatori. Din acest motiv, a treia dimensiune nu e doar o analiză a puterii, ci un exercițiu de purificare morală: a învăța să ne vedem propriile complicități.

Puterea nu se menține fără ajutorul celor pe care îi guvernează.

Prin această radicalizare, Lukes eliberează conceptul de putere din limitele politologiei empirice și îl transformă într-un instrument de autocunoaștere colectivă. A analiza puterea devine sinonim cu a-ți înțelege condiționările. De aceea, el spune că viziunea tridimensională nu e doar un model teoretic, ci an ethical standpoint: o poziție morală care refuză să confunde liniștea cu libertatea și stabilitatea cu dreptatea.

În acest punct, teoria se transformă în metodă spirituală: să vezi „mai adânc decât conflictul vizibil” înseamnă să-ți antrenezi privirea morală, să înveți să recunoști în armonie urmele dominației și în consens ecoul fricii. Lukes cheamă nu la revoluție, ci la vigilență: să nu uiți că orice ordine socială e capabilă să-și producă propria orbire.

Adevărata luciditate începe acolo unde nevoia de conflict dispare.

Astfel, radicalizarea perspectivei nu e doar o teorie nouă, ci o schimbare de atitudine: o reorientare a gândirii politice de la „ce se vede” la „ce se acceptă ca firesc”. Dacă pluralismul întreabă cine decide?, iar bidimensionalismul întreabă ce se blochează?, radicalismul lukesian întreabă ce ne face să credem că așa e normal? În acel loc al convingerii și al tăcerii începe adevărata luptă pentru libertate — nu prin strigăt, ci prin clarviziune.

A vedea mai adânc decât conflictul vizibil înseamnă a redobândi dreptul de a gândi împotriva normalității.

10. Tensiunea dintre teorie și politică: conceptul de putere ca armă morală

Pentru Lukes, înțelegerea puterii nu este doar o problemă de definiție, ci o luptă de conștiință. Power: A Radical View nu e o simplă contribuție academică, ci un act moral cu consecințe politice. De aceea, în finalul introducerii la ediția a doua, el aduce în prim-plan tensiunea pe care toate teoriile despre putere o evită: relația instabilă, dar necesară, dintre analiza teoretică și responsabilitatea politică. Căci a defini puterea înseamnă, inevitabil, a decide de partea cui te afli.

Orice definiție a puterii e o declarație de război moral.

Lukes refuză iluziile de neutralitate. El știe că știința politică a fost, în bună măsură, o formă de justificare a ordinii existente. Pluralismul, cu vocabularul său despre „echilibru” și „competitivitate democratică”, a fost o teologie laică a stabilității. Dar chiar și teoriile critice — de la Mills la Foucault — au căzut uneori în propriile capcane: una moralistă, cealaltă nihilistă. Prima a condamnat puterea ca rău absolut; a doua a diluat-o până la a o face inevitabilă și, prin urmare, inofensivă. Lukes caută o cale mediană, dar nu de compromis: o teorie morală a puterii, capabilă să vadă răul fără a abdica de la libertatea de a acționa.

Pentru el, teoria nu trebuie să fie un refugiu, ci o armă etică. A o construi fără intenție morală e totuna cu a o preda în mâinile celor pe care pretinde că îi descrie. În acest sens, Lukes transformă știința politică într-un act de responsabilitate: să înțelegi cum funcționează puterea înseamnă să înveți cum să o refuzi când devine minciună.

A gândi puterea fără morală e totuna cu a-i deveni scrib.

El formulează o întrebare care traversează întreaga carte: care este menirea teoriei? Este ea o unealtă de precizie pentru a măsura fenomene sociale, sau o busolă morală care ne arată direcția libertății? Lukes alege a doua variantă. O teorie despre putere care nu ne învață să fim mai lucizi, mai curajoși, mai demni — spune el — este o teorie sterilă. Conceptul de putere trebuie înțeles ca mijloc de clarificare morală, nu ca instrument de guvernare.

Aici apare tensiunea: orice analiză a puterii se poate transforma, la rândul ei, în mecanism de putere. Un concept născut pentru a demasca dominația poate fi reîntors împotriva celor care l-au creat. Lukes știe acest pericol și îl asumă frontal: nicio teorie nu este inocentă. Dar tocmai de aceea insistă că datoria cercetătorului nu e să caute „obiectivitate” în sens tehnic, ci onestitate morală — conștiința propriei implicări. A vorbi despre putere fără a recunoaște propria poziție e o formă de impostură.

Cine vorbește despre putere fără a-și măsura propria putere, minte.

De aceea, Lukes propune o formă de teorie reflexivă, în care analiza e inseparabilă de etică. El refuză dihotomia între „știință” și „angajament”. Adevărata știință politică, spune el, nu e cea care descrie ordinea lumii, ci cea care o dezvăluie moral. A gândi despre putere e deja un act de putere; dar a gândi bine despre ea, a o expune, înseamnă a o reorienta spre sensul moral. Într-un fel, Lukes cere savantului să fie și profet: nu un orator al indignării, ci un veghetor al lucidității.

A explica lumea fără a o judeca e prima formă de resemnare.

În această viziune, teoria devine o armă nu prin violență, ci prin claritate. Lukes nu vrea să distrugă ordinea, ci să-i redea transparența. Când spune că puterea trebuie înțeleasă „în trei dimensiuni”, el nu propune doar o taxonomie, ci o etică a privirii: să învățăm să vedem ceea ce nu vrea să fie văzut. A treia dimensiune este și o treia treaptă morală: după observare și interpretare, urmează discernământul. În clipa în care recunoști mecanismele prin care gândirea ta e modelată, nu mai poți rămâne neutru.

Această viziune tensionează radical raportul dintre teorie și politică. Politica caută eficiență; teoria radicală cere adevăr. Politica lucrează cu compromisuri; teoria morală nu le poate accepta. Politica se teme de absolut; teoria are nevoie de el pentru a judeca. De aceea, Lukes avertizează că a înțelege puterea e un act periculos: te poate scoate din confortul ideologic, te poate despărți de propria tabără, te poate transforma din savant în incomod.

Cunoașterea reală a puterii nu aduce prestigiu, ci singurătate.

Totuși, această singurătate e prețul lucidității. Pentru Lukes, teoria puterii trebuie să devină moral weaponry — un arsenal conceptual împotriva falselor evidențe. Nu pentru a domina mai bine, ci pentru a elibera mai limpede. A gândi înseamnă, în viziunea sa, a crea posibilitatea libertății interioare. De aceea, el vorbește despre „viziunea radicală” ca despre o disciplină a spiritului: nu doar o descriere a realității, ci o conduită de viață bazată pe refuzul autoamăgirii.

Lukes încheie introducerea la ediția a doua într-un ton aproape testamentar: teoria puterii, spune el, are sens doar dacă servește la demascarea dominației, indiferent de forma ei — politică, economică, ideologică sau epistemică. A face vizibil invizibilul, a reda oamenilor capacitatea de a înțelege ceea ce trăiesc — acesta e rolul teoriei. Într-o lume care se crede liberă, cea mai înaltă datorie morală e vigilența față de propriile libertăți.

Teoria nu trebuie să liniștească, ci să trezească.
Nu trebuie să împace, ci să dezvăluie.
Nu trebuie să legitimeze puterea, ci să-i reamintească limitele.

Prin această declarație, Lukes oferă conceptului de putere o dublă viață: una teoretică, alta morală. În prima, ea e un instrument de analiză; în a doua, devine busola conștiinței. A învăța să o vezi înseamnă a refuza să o servești. Iar a o defini corect nu e doar un act de cunoaștere, ci un gest de libertate.

Cunoașterea puterii e prima formă de rezistență.
Claritatea devine morală.
Iar teoria — o armă de trezire.

III. Capitolul 1 — Puterea: o viziune radicală (1974)

Tema: de la viziunea unidimensională la cea tridimensională.

1. Construcția conceptuală: A exercită putere asupra lui B atunci când îl afectează contrar intereselor lui B

În prima ediție din 1974, Lukes așază în centrul demersului său o propoziție scurtă, dar tăioasă, care va deveni una dintre cele mai faimoase definiții ale puterii în știința politică modernă:

„A exercită putere asupra lui B atunci când A îl determină pe B să facă ceva care este contrar intereselor lui reale.”

Această formulare pare, la prima vedere, o simplă variațiune a clasicului enunț comportamentalist (A îl face pe B să facă ceva ce altfel n-ar fi făcut). Dar diferența este uriașă, pentru că Lukes introduce în ecuație un termen exploziv: interesul real al lui B. În acel moment, puterea încetează să mai fie doar o chestiune de influență sau comportament și devine o problemă morală — o chestiune de adevăr despre om.

Puterea nu e doar forță între voințe, ci atingere a conștiinței.

Prin această mutare, Lukes deschide un teritoriu nou: el vrea să arate că puterea nu se limitează la faptele observabile (cine ordonă, cine ascultă), ci include efectele invizibile pe care A le produce asupra lui B — efecte care pot face ca B să accepte, să dorească sau să creadă lucruri contrare propriului bine. Puterea, în acest sens, nu mai este un simplu act de dominare, ci o formă de deformare: o intervenție asupra percepției și a capacității de judecată.

Această formulă aparent simplă concentrează în ea trei rupturi majore față de tradiția pluralistă:

1. Ruptura comportamentalistă — puterea nu e doar ceea ce se vede în acțiune, ci și ceea ce se simte în efect.
2. Ruptura relativistă — ea presupune că putem vorbi despre „interese reale”, deci despre o ierarhie morală a dorințelor, nu doar despre preferințe declarate.
3. Ruptura epistemologică — înțelegerea puterii cere o privire reflexivă: trebuie să știm cum se formează conștiința celor dominați.

Cine controlează definiția intereselor controlează însuși sensul libertății.

Pentru Lukes, a spune că B acționează „contrar propriilor interese” nu înseamnă a-l infantiliza, ci a recunoaște că libertatea umană poate fi modelată. Oamenii pot dori ceea ce îi rănește, pot apăra ceea ce îi subjugă, pot participa la propriul lor control. Aici, puterea se arată în forma ei cea mai subtilă: nu ca impunere, ci ca producere a dorinței. Când A reușește să facă din voința lui B o extensie a propriei voințe, dominația e desăvârșită.

Lukes știe că acest punct e scandalos pentru știința politică americană a anilor ’70. El rupe cu dogma neutralității și aduce înapoi, în inima teoriei, problema morală a adevărului: există dorințe false, preferințe fabricate, conformisme care par libertăți. A analiza puterea înseamnă, astfel, a distinge între dorințele autentice și cele induse, între libertatea care vine din discernământ și libertatea care vine din adaptare.

Dominația perfectă e aceea care nu mai are nevoie să fie simțită ca dominație.

Definiția lukesiană este construită împotriva celor două limite metodologice care marcau până atunci studiul puterii. Prima este empirismul (a vedea puterea doar în comportamente observabile), iar a doua este relativismul pluralist (a considera că toate interesele au aceeași valoare, pentru că toate sunt „preferințe subiective”). Lukes demontează ambele:

• împotriva empirismului, afirmă că o teorie a puterii trebuie să explice și de ce oamenii nu acționează;
• împotriva relativismului, susține că putem evalua critic interesele oamenilor, pentru că unele sunt distorsionate de mecanismele dominației.

Prin urmare, puterea nu mai e un fenomen exclusiv politic; ea devine antropologică. Nu se mai reduce la instituții sau la forță, ci se întinde asupra formării personalității, asupra modului în care omul ajunge să-și definească „binele”.

Pentru Lukes, diferența între preferințe și interese reale e esențială. Preferințele pot fi produsul socializării sau al îndoctrinării; interesele reale sunt ceea ce ar vrea omul dacă ar fi liber de acele condiționări. De aceea, analiza puterii presupune un act de demistificare: a separa ceea ce oamenii cred că vor de ceea ce ar dori cu adevărat într-o stare de conștiință nealterată.

Cunoașterea adevărului despre tine însuți este prima formă de putere recuperată.

Această viziune aduce în scenă un element nou — dimensiunea morală a criticii sociale. Lukes se opune relativismului cultural al epocii, argumentând că fără criterii morale nu putem distinge între dominație și consens legitim. Adevărul, spune el, e inseparabil de libertate: acolo unde adevărul despre interesele reale este ascuns sau distorsionat, libertatea nu mai există, chiar dacă instituțiile sunt democratice.

Aici intervine și radicalismul definitoriu al viziunii sale: puterea nu e doar o problemă de cine o are, ci și de cum o justifică. În acest sens, a analiza puterea devine un act de moralitate aplicată: un efort de a arăta cum ordinea socială produce conștiințe conforme cu propria ei imagine. De aceea, Lukes spune că puterea trebuie înțeleasă în trei dimensiuni — pentru că ea lucrează la trei niveluri:

1. Decizional — confruntarea vizibilă între actori;
2. Instituțional — controlul asupra agendei și asupra cadrului discuției;
3. Ideologic — formarea intereselor, a percepțiilor și a conștiinței morale.

Puterea nu se oprește la porțile instituțiilor; ea pătrunde până în structura dorinței.

Această ierarhie nu este una cronologică, ci una de adâncime. Fiecare nivel o presupune pe următoarea: decizia e doar suprafața, non-decizia e mecanismul de reglaj, iar dominația ideologică e fundația morală care le face posibile. Lukes nu vrea să substituie o dimensiune alteia, ci să arate că doar împreună pot explica stabilitatea ordinii sociale.

Prin definiția sa, el oferă un criteriu unic de recunoaștere a dominației: acolo unde oamenii acționează, gândesc sau doresc împotriva propriilor interese reale, acolo există putere exercitată. De aceea, în lumea modernă, puterea e adesea invizibilă — pentru că oamenii cred că acționează liber, dar libertatea lor a fost deja programată.

Adevărata putere e cea care face din iluzie convingere și din supunere alegere.

Prin această frază definitorie — „A afectează pe B contrar intereselor lui B” — Lukes nu doar reformulează conceptul de putere, ci reaprinde funcția morală a teoriei sociale. El cere de la știința politică nu doar precizie, ci curaj. Pentru că a recunoaște existența intereselor „reale” presupune o poziție normativă, o alegere: să spui că omul are o natură morală, că poate fi rănit în conștiință chiar și atunci când zâmbește.

Astfel, definiția devine o formă de rezistență: un refuz de a accepta că libertatea se reduce la alegere sau că voința e întotdeauna autentică. Lukes ne obligă să vedem în adâncul voinței umane fragilitatea ei — locul în care dominația își sapă rădăcinile. Acolo, în intimitatea preferinței, se joacă întreaga luptă pentru demnitate.

Puterea nu începe când ți se ordonă, ci când ți se redefinește binele.
Adevărata libertate începe când înveți să-ți recunoști rănile invizibile.

2. Critica pluralismului (Dahl): limitarea la comportamente observabile și decizii manifeste

Lukes deschide capitolul Power: A Radical View cu o operațiune de demontare a ceea ce fusese până atunci ortodoxia științei politice americane: pluralismul comportamentalist, întruchipat de Robert Dahl și de urmașii săi. El nu atacă din răutate, ci dintr-o convingere morală: că acea teorie, cu tot aerul ei de rigoare empirică, a devenit instrumentul unei orbirii colective. Dahl și școala lui au redus puterea la ceea ce se poate vedea și măsura — decizii, acțiuni, voturi, rezultate —, ignorând dimensiunea invizibilă a dominației, aceea care se instalează înainte ca oamenii să decidă ceva.

Ceea ce se poate observa nu e tot ceea ce se întâmplă.

Pluralismul, în forma sa clasică, pornea de la o ipoteză simplă și aparent rezonabilă: dacă vrem să înțelegem cum funcționează puterea într-o democrație, trebuie să studiem comportamentele participanților și rezultatele deciziilor. Puterea se manifestă atunci când un actor — un individ, un grup, o instituție — reușește să influențeze un alt actor să adopte o anumită conduită. Decizia devine, astfel, unitatea de măsură a puterii, iar conflictul vizibil, dovada ei.

Dahl, în Who Governs?, își sprijinea concluziile pe observația directă: analiza proceselor politice din New Haven i-a permis să afirme că niciun grup nu deține controlul total, că puterea este distribuită între multiple centre, iar sistemul democratic funcționează ca o poliarchie echilibrată. În ochii săi, aceasta era dovada maturității democrației moderne: nimeni nu guvernează complet, dar toți pot influența ceva.

Lukes consideră însă această concluzie o iluzie metodologică. Pentru el, ceea ce Dahl numește „empirism” este, în realitate, un filtru moral. Metoda pluralistă selectează numai acele fenomene care confirmă premisele ordinii existente: competiția, transparența, accesul formal la decizie. Ea nu poate vedea ceea ce nu se manifestă în conflict, nu poate înregistra ceea ce nu se exprimă public, nu poate măsura tăcerea — și, prin urmare, o confundă cu inexistența.

Lipsa conflictului nu înseamnă lipsa dominației.

Pluralismul, spune Lukes, a produs o „epistemologie a liniștii”: acolo unde nu există dezacord vizibil, el vede consens; acolo unde nu există decizie măsurabilă, el vede echilibru; acolo unde nu există revoltă, el vede satisfacție. Dar realitatea e adesea inversă: liniștea poate fi semnul supunerii, consensul poate fi rezultatul intimidării, iar echilibrul poate fi efectul unei forțe latente care ține societatea într-o poziție convenabilă pentru cei ce o conduc.

Lukes face o distincție crucială: pluralismul confundă puterea exercitată cu puterea existentă. Doar pentru că nu vezi o constrângere nu înseamnă că ea nu funcționează. Într-o ordine democratică matură, spune el, puterea se manifestă nu prin comandă directă, ci prin setarea cadrului posibilului: stabilirea normelor, a priorităților, a limitelor imaginației politice. Dahl nu vede aceste mecanisme pentru că le consideră „în afara câmpului empiric”.

Ceea ce e exclus din metodă devine invizibil în realitate.

În logica pluralistă, numai comportamentele „manifestate” contează. Preferințele tăcute, dorințele neexprimate, fricile sau rușinile nu intră în ecuație. Lukes demască aici un act subtil de reducționism moral: reducerea ființei umane la actor rațional, care știe mereu ce vrea și acționează în consecință. În realitate, spune el, majoritatea oamenilor nu acționează în deplină libertate, ci în interiorul unor orizonturi de posibilitate modelate de educație, credință, tradiție și sistemele economice și culturale care le înconjoară.

De aceea, a reduce puterea la comportament observabil înseamnă a o mutila conceptual. Dahl analizează doar efectele vizibile, dar ignoră cauzele invizibile. Este ca și cum ai măsura adâncimea unui lac după valurile de la suprafață. Puterea, la rândul ei, își ascunde adâncimea în lipsa de mișcare — în zonele unde totul pare stabil.

Ceea ce nu se mișcă poate fi, tocmai de aceea, ținut nemișcat.

Pentru Lukes, această limitare empiristă a pluralismului e o formă de lașitate morală: preferința pentru ceea ce poate fi numărat în locul a ceea ce trebuie înțeles. El observă că pluralismul și-a împrumutat metoda din științele naturii — acolo unde obiectul studiat nu se apără și nu minte. Dar societatea nu e un laborator inert; ea e o structură reflexivă: ceea ce cercetezi se modifică în funcție de cum îl vezi. În consecință, o metodă care privește doar faptele produce un tip de orbire sistemică: puterea scapă tocmai pentru că e adaptabilă, inteligentă, autoreflexivă.

Dahl și școala lui definesc puterea ca pe capacitate de influență observabilă. Lukes răspunde că tocmai aici se ascunde problema: influența cea mai puternică e cea care nu se observă. Într-o democrație avansată, puterea eficientă nu mai are nevoie să învingă opoziția; ea o anticipează, o formează, o neutralizează înainte de a se manifesta. Aceasta este, spune Lukes, adevărata eroare a pluralismului: confuzia dintre vizibilitate și realitate.

Puterea invizibilă nu apare în sondaje, dar se simte în tăceri.

În plan moral, această eroare are consecințe grave: pluralismul devine, fără să vrea, o teorie a satisfacției simulate. Dacă nimeni nu protestează, concluzia e că ordinea e legitimă. Dar, replică Lukes, tăcerea poate fi produsul fricii, al apatiei, al resemnării — toate efecte ale puterii invizibile. A interpreta absența conflictului ca dovadă a armoniei înseamnă a confunda supunerea cu consimțământul.

Prin urmare, critica sa la adresa lui Dahl e și o critică a întregii epistemologii liberale a secolului XX: ideea că lumea socială e transparentă, că preferințele sunt date și că libertatea se măsoară prin acces la procesul decizional. Lukes arată că libertatea reală nu e participare, ci luciditate — capacitatea de a recunoaște cum îți sunt modelate gândurile și dorințele.

O democrație fără conștiință critică e doar o oligarhie cu urne.

Astfel, prin critica pluralismului, Lukes pregătește terenul pentru propria sa revoluție conceptuală. Dacă Dahl a redus puterea la o singură dimensiune — cea vizibilă, decizională —, el arată că adevărata putere are cel puțin trei adâncimi:

• cea a deciziilor manifeste (unde se joacă politica vizibilă),
• cea a non-deciziilor (unde se stabilesc limitele jocului),
• și cea a formării conștiinței (unde se stabilește ce înseamnă jocul însuși).

Prin această triplă perspectivă, Lukes scoate puterea din spațiul sociologic al influenței și o aduce în spațiul moral al adevărului. Căci, spune el, problema nu e doar cine are puterea, ci cine decide ce înseamnă să o vezi.

Pluralismul a văzut lumea din sala de consiliu; Lukes o privește din adâncul conștiinței.
Și acolo, liniștea pluralistă se destramă în șoaptele unei supuneri bine educate.

3. Viziunea bidimensională (Bachrach & Baratz): introducerea „non-deciziei” ca formă de control

După critica pluralismului și a reducerii sale la comportamente observabile, Lukes trece la al doilea mare moment al genealogiei teoriei puterii: formularea viziunii bidimensionale de către Peter Bachrach și Morton Baratz, la începutul anilor ’60. Este momentul în care analiza politică iese din orbita empirismului strict și descoperă că puterea nu se exercită doar prin decizii vizibile, ci și prin non-decizii — prin acele mecanisme subtile care împiedică anumite probleme să ajungă vreodată pe masa discuției.

Această descoperire, aparent tehnică, a schimbat direcția întregii dezbateri. Bachrach și Baratz au deschis o poartă spre invizibilul politic: au arătat că a controla agenda este cel puțin la fel de important ca a controla rezultatul. Căci nu doar hotărârile contează, ci și ceea ce nu este hotărât niciodată.

Puterea nu înseamnă doar a decide; înseamnă a stabili ce merită să fie decis.

Lukes privește această teorie ca pe o etapă intermediară, dar esențială, între pluralism și propria sa viziune radicală. Ea introduce pentru prima dată ideea de control structural al posibilului politic. În logica pluralistă, dacă un subiect nu apare pe agendă, înseamnă că nu există o cerere suficient de puternică; pentru Bachrach și Baratz, absența subiectului poate fi chiar rezultatul unei strategii de putere. Ceea ce Dahl numea „apatie” — indiferența cetățenilor față de anumite teme — devine, la ei, produsul unei ordini sociale care a învățat să evite dezbaterea incomodă.

Astfel, ei propun o a doua față a puterii, complementară celei vizibile. Dacă prima față privea deciziile manifeste (cine câștigă o confruntare), a doua se referă la capacitatea de a exclude confruntarea însăși. Este puterea „invizibilă”, dar extrem de eficientă, de a limita orizontul discuției publice și de a impune o ierarhie a problemelor „legitime”.

Cel mai puternic actor nu e cel care câștigă dezbaterea, ci cel care o poate împiedica să înceapă.

Pentru a ilustra această idee, Lukes evocă studiile empirice care au urmat articolelor fondatoare din 1962 și 1963 — în special Power and Poverty (1970) și cercetarea lui Matthew Crenson despre Baltimore (1971). În toate aceste cazuri, schema este aceeași: comunități aparent democratice, fără conflicte majore, dar în care anumite probleme fundamentale (sărăcia, poluarea, inegalitatea rasială) rămân absente din dezbaterea publică, deși afectează direct viața oamenilor. Explicația? Controlul subtil al „agendei” de către elite economice, administrații locale sau alianțe culturale care impun tăcerea printr-o combinație de norme, frici și reflexe morale.

Lukes subliniază valoarea morală a acestei descoperiri: non-decizia nu este o simplă absență, ci un act pozitiv de putere. A exclude o problemă înseamnă a decide că ea nu există. Într-o societate pluralistă, unde libertatea de exprimare este garantată, această excludere nu mai ia forma cenzurii directe, ci a filtrării simbolice: definirea a ceea ce este rezonabil, important, realist.

Cenzura modernă nu interzice; declară irelevant.

În concepția lui Bachrach și Baratz, puterea bidimensională acționează prin două mecanisme principale:

1. Instituțional — setul de proceduri și norme care structurează accesul la procesul decizional (cine are dreptul de inițiativă, ce se poate propune, cum se votează, cine stabilește ordinea de zi).
2. Cultural — modelul de valori și credințe dominante care definește ce e legitim să fie cerut și ce e indecent, iraţional, extrem, absurd sau periculos.

Astfel, ordinea socială nu se menține doar prin forța instituțiilor, ci și prin hegemonia morală a discursului public. Oamenii nu sunt forțați să tacă; ei învață să creadă că unele lucruri „nu se spun”.

Tăcerea nu e lipsă de curaj, ci rodul unei educații reușite.

Lukes apreciază la Bachrach și Baratz faptul că, prin conceptul de non-decizie, ei readuc în teoria politică problema morală a excluderii. În lumea lor conceptuală, puterea nu mai e neutră, ci are o responsabilitate: a tăcea devine un act politic. Cei care controlează agenda nu doar decid asupra resurselor, ci și asupra sensului. A lăsa o problemă în afara dezbaterii înseamnă a condamna o parte din realitate la inexistență simbolică.

Totuși, Lukes remarcă o limită a acestei teorii: ea rămâne, în fond, o extensie comportamentalistă. Bachrach și Baratz nu depășesc complet paradigma empirică a lui Dahl — doar îi adaugă o nouă dimensiune. Puterea bidimensională explică cum se blochează acțiunea, dar nu explică de ce oamenii acceptă blocajul. Ea scoate la lumină mecanismele de control, dar nu și mecanismele de conformare.

Cu alte cuvinte, pentru Lukes, bidimensionalismul este o etapă necesară, dar insuficientă: el dezvăluie modul în care ordinea democratică selectează temele, dar nu arată cum ordinea morală și culturală modelează dorințele oamenilor. Fără această dimensiune a treia — a formării conștiinței —, analiza rămâne prizonieră unei viziuni exterioare asupra puterii.

Non-decizia explică tăcerea instituțională, dar nu și tăcerea inimii.

Chiar și așa, Lukes recunoaște meritul decisiv al celor doi autori: au schimbat direcția gândirii despre putere dinspre cauze directe către condiții de posibilitate. Ei au făcut vizibilă o zonă intermediară între dominația brută și consensul aparent — o zonă în care libertatea și constrângerea se amestecă până la confuzie. În această zonă se menține stabilitatea societăților moderne: nu prin frică, ci prin oboseala morală a celor guvernați.

Dominația democratică e aceea care nu are nevoie să fie contestată.

În sinteză, Lukes rezumă contribuția bidimensională astfel:

• Prima dimensiune (Dahl) vede puterea doar în deciziile vizibile și în conflictele manifeste.
• A doua dimensiune (Bachrach & Baratz) vede puterea și în absența deciziilor, în controlul agendei și al cadrului de discuție.

Dar abia a treia dimensiune — pe care Lukes o va formula — va merge mai adânc: puterea ca formare a conștiinței și a dorinței, puterea care nu doar blochează acțiunea, ci o modelează din interior.

Astfel, în acest punct al argumentului, Lukes închide cercul istoric și deschide unul moral: teoria puterii nu mai este o problemă de metodă, ci o problemă de luciditate. Căci non-decizia ne arată cum puterea poate funcționa fără zgomot, iar următorul pas — al treia dimensiune — ne va arăta cum poate funcționa chiar și fără cunoaștere.

Când oamenii nu știu ce nu li se permite să gândească, puterea a atins forma ei desăvârșită.

4. Necesitatea dimensiunii a treia: puterea care modelează dorințele și percepțiile celor dominați

După ce a arătat cum pluralismul a redus puterea la o competiție de decizii observabile și cum Bachrach și Baratz au extins analiza la controlul agendei, Lukes face pasul care îi consacră gândirea: introducerea dimensiunii a treia a puterii — cea mai profundă, mai dificilă și, în același timp, cea mai revelatoare. Dacă primele două niveluri descriau exercițiul puterii, această a treia dimensiune dezvăluie producția supunerii.

Nu mai este vorba despre cine decide sau ce subiecte sunt discutate, ci despre cum ajung oamenii să creadă că ordinea în care trăiesc este naturală, rațională și justă. Aici, puterea nu se exercită împotriva voinței celor dominați, ci prin voința lor; nu îi constrânge, ci îi formează. Nu doar stabilește ce trebuie făcut, ci definește ce e de dorit.

Cea mai adâncă formă de putere nu poruncește; educă.

Lukes numește acest nivel „a treia dimensiune” tocmai pentru a arăta că nu e doar o completare, ci o schimbare de paradigmă. În primele două dimensiuni, puterea e o relație vizibilă: A influențează pe B. În a treia, relația devine interioră: A modelează percepțiile, dorințele și interpretările lui B, astfel încât B ajunge să accepte, să justifice sau chiar să apere o ordine care îl dezavantajează. Aceasta este forma supremă a dominației — internalizarea inevitabilului.

Pentru a clarifica această idee, Lukes propune o serie de contraste fundamentale:

• în prima dimensiune, puterea se măsoară prin decizii vizibile;
• în a doua, prin non-decizii și excluderi;
• în a treia, prin formarea preferințelor.

Cu alte cuvinte, cele două prime niveluri se ocupă cu cine face ce; al treilea, cu cine vrea ce și de ce.

Puterea devine totală abia atunci când stabilește ce e „rațional” să vrei.

Această teorie pornește de la o observație morală: oamenii pot fi dominați fără să-și dea seama. Pot să creadă sincer că aleg liber, când, de fapt, aleg între opțiuni deja calibrate de ordinea socială. Pot apăra cu pasiune o stare de lucruri care le limitează viața. Pot munci, vota, consuma, crezând că se împlinesc, când, în realitate, participă la propria lor depersonalizare. Lukes descrie această stare nu ca o conspirație, ci ca o educație a dorinței.

Pentru el, puterea modernă nu mai are nevoie să pedepsească: ea formatează. O face prin școală, prin mass-media, prin limbajul științei, prin cultura „bunului-simț” — acel univers de evidențe care pare natural, dar care e produsul unei lungi lucrări ideologice. În loc să folosească frica, folosește raționalitatea aparentă: omul se supune nu pentru că e constrâns, ci pentru că i s-a explicat „logic” că e mai bine așa.

Cea mai sigură dominație e cea care se confundă cu bunul-simț.

Lukes dă acestei dimensiuni o greutate morală: ea nu e doar un fapt psihologic, ci o injurie adusă libertății interioare. A fi liber nu înseamnă doar a putea acționa, ci a putea discuta sensul acțiunii. Ori, acolo unde conștiința este deja formată de ordinea dominantă, această discuție e imposibilă. Puterea ideologică închide gândirea în cercul propriei normalități.

De aceea, Lukes reintroduce în teoria socială un termen aproape uitat: interesul real. Oamenii nu au doar preferințe, ci și interese care le pot fi trădate de ordinea în care trăiesc. Un om care apără o politică ce-l sărăcește, o femeie care justifică discriminarea, un muncitor care laudă exploatarea — toți aceștia nu sunt „iraționali”, ci modelați. Puterea le-a organizat percepțiile în așa fel încât ceea ce îi rănește pare moral și inevitabil.

Aceasta este, spune Lukes, miezul moral al dominației moderne: transformarea răului structural în alegere personală.

Puterea perfectă nu te forțează să taci; te învață să spui ceea ce trebuie.

Prin această dimensiune a treia, Lukes deschide un front nou în știința politică — unul care se apropie mai mult de psihologie și antropologie decât de statistică. Puterea nu mai e doar instituțională, ci culturală. Nu se exprimă doar în legi, ci în obiceiuri, norme, emoții, gusturi. Ea lucrează în profunzimea identității, prin simboluri și limbaje, prin definirea realității ca „dat natural”.

Pentru a descrie această dinamică, Lukes folosește noțiunea de false consciousness, preluată și reinterpretată din tradiția marxiană. Nu în sensul că oamenii ar fi manipulați de o clasă conștientă de sine, ci în sensul că structurile sociale produc spontan distorsiuni ale percepției. Ideologia, în această viziune, nu e o minciună impusă, ci o formă de orbire colectivă.

În acest context, „a treia dimensiune” nu e un nivel suplimentar al puterii, ci condiția de posibilitate a celorlalte. Deciziile și non-deciziile nu ar putea exista fără un fond cultural care să le legitimeze. Ceea ce Dahl numea „participare civică” și Bachrach „proces instituțional” sunt, în realitate, manifestări ale unei ordini care și-a format propriii credincioși.

Puterea nu are nevoie de poliție atunci când conștiința patrulează singură.

Această concepție e și un avertisment: pluralismul democratic nu este imunitate față de dominație. Dimpotrivă, societățile libere sunt cele mai fertile pentru această formă subtilă de putere, pentru că ele transformă supunerea în participare. Când oamenii cred că aleg liber între alternative oferite de același sistem de valori, puterea a reușit să se interiorizeze complet.

Pentru Lukes, soluția nu este resemnarea, ci luciditatea. A treia dimensiune nu trebuie doar identificată, ci și înțeleasă ca teren de rezistență morală. Conștientizarea mecanismelor care ne formează dorințele nu duce la cinism, ci la autonomie reală. Numai cel care înțelege cum i s-a construit „normalitatea” poate începe să gândească împotriva ei.

Eliberarea nu e o schimbare de stăpân, ci o schimbare de privire.

Așadar, necesitatea acestei a treia dimensiuni e mai mult decât o ajustare teoretică: este o revoluție epistemică și morală. Lukes cere științei politice să renunțe la ambiția de a fi „neutră” și să devină moral reflexivă. Să recunoască faptul că analiza puterii nu e o chestiune de metodă, ci de conștiință. Fără această dimensiune, studiul puterii rămâne o contabilitate a deciziilor; cu ea, devine o teologie laică a libertății interioare.

Cea mai adâncă luptă politică e cea care se duce în mintea omului liber.
Acolo se naște dorința — și acolo se ascunde puterea.

5. „Puterea invizibilă” – modelarea conștiinței și a falsei libertăți

Odată introdusă dimensiunea a treia, Lukes trece la cea mai profundă și tulburătoare consecință a acestei perspective: puterea invizibilă, aceea care nu mai controlează corpurile, deciziile sau instituțiile, ci conștiințele. Aceasta este forma matură și perfidă a dominației moderne – aceea care nu are nevoie de forță, pentru că acționează din interiorul celor dominați, transformându-le percepțiile, dorințele și chiar imaginea de sine.

Cea mai eficientă putere este aceea care se confundă cu libertatea.

Pentru Lukes, „invizibilitatea” nu înseamnă secret sau conspirație, ci transparență totală: o putere care nu mai are nevoie să se ascundă pentru că e percepută ca firească. Ea nu e ascunsă privirii, ci încorporată în ea. Oamenii nu o mai detectează nu pentru că nu ar avea informații, ci pentru că gândesc deja în termenii ei. Este puterea care nu mai interzice nimic – doar structurează lumea astfel încât alte gânduri să nu pară posibile.

Această formă de dominație este posibilă doar acolo unde libertatea a fost redefinită. În democrațiile pluraliste, libertatea a fost redusă la libertatea de alegere: omul liber este acela care poate selecta între opțiuni multiple. Dar Lukes observă că, dacă toate opțiunile provin din același cadru de gândire, atunci libertatea devine un ritual al conformismului. Puterea invizibilă produce exact această falsă pluralitate: un joc de oglinzi în care toate drumurile duc în același loc.

Adevărata captivitate e aceea în care alegerea a devenit gestul supunerii.

Pentru a descrie acest fenomen, Lukes recurge la un limbaj moral, aproape teologic. El spune că puterea invizibilă lucrează prin seducție morală: nu constrânge, ci convinge; nu pedepsește, ci promite. Ea nu mai spune „fă asta!”, ci „asta e binele tău”. În locul fricii, folosește imaginea fericirii; în locul coerciției, consimțământul. Este o putere care nu vrea sclavi, ci credincioși. În acest sens, Lukes redescoperă o temă veche – aceea a idolatriei: atunci când oamenii se închină propriilor creații, când venerarea ordinii devine formă de (falsă) virtute.

Puterea invizibilă se hrănește din fabricarea bunului-simț. Acolo unde pluralismul vede consens, Lukes vede un sistem de presupoziții moralizate: convingerea că „lucrurile stau așa”, că „așa e realist”, că „nu se poate altfel”. În spatele acestor formule aparent inofensive se ascunde un mecanism de neutralizare: el descurajează imaginația morală. Când oamenii nu mai pot concepe altă lume, lumea existentă devine absolută.

Când imposibilul nu mai poate fi gândit, puterea a învins definitiv.

Lukes nu se mulțumește să descrie acest proces; el îl explică. Puterea invizibilă e produsul unui proces de socializare și internalizare. Individul modern e format într-un cadru simbolic care îi definește de la început reperele: educația, mass-media, religia instituționalizată, limbajul științei și al economiei. Toate converg spre aceeași finalitate: construirea unei conștiințe care se autoreglează. În acest sens, omul modern nu e constrâns din afară, ci programat dinăuntru.

Această „programare” nu e intenționată sau conspirativă; este rezultatul structural al unui sistem care s-a autonomizat. Economia, de pildă, definește valorile prin termeni de eficiență și performanță; morala, prin termeni de conformitate; politica, prin termeni de stabilitate. Toate aceste criterii converg către același efect: reducerea omului la funcționalitate. Libertatea devine abilitatea de a performa în limitele sistemului, iar puterea invizibilă constă tocmai în această autoidentificare cu rolul impus.

Nu mai e nevoie să te închidă cineva când te-ai învățat să-ți aperi cușca.

În centrul acestei viziuni stă conceptul de falsă conștiință – dar Lukes îl salvează de caricatura marxistă. Nu e vorba de o minciună intenţionată spusă de cei de sus celor de jos, ci de o autoamăgire colectivă întreținută de logica sistemului. Oamenii nu cred într-o iluzie impusă, ci în adevărul care le-a fost oferit ca unic cadru al sensului. Aceasta este puterea invizibilă în forma ei deplină: o lume în care fiecare acționează „liber” pentru scopuri care reproduc dominația.

Aici, Lukes propune o ruptură decisivă de pluralismul liberal. Dacă Dahl măsura libertatea prin competiția între grupuri, Lukes o măsoară prin gradul de luciditate al conștiinței. O societate este liberă nu când oamenii pot alege între candidați, ci când pot discuta sensul jocului însuși. Puterea invizibilă, însă, tocmai asta interzice: nu interzice votul, ci interzice gândul despre ce ar putea fi dincolo de vot.

Falsa libertate e libertatea de a alege între formele aceleiași supuneri.

Lukes merge până la consecința ultimă: dacă puterea invizibilă modelează percepția și dorința, atunci emanciparea nu mai poate fi politică în sens clasic. Nu se obține prin revoluție, ci prin demistificare morală. Adevărata rezistență începe cu refuzul de a gândi în termenii puterii. Aceasta este sarcina teoriei: nu doar să descrie lumea, ci să o deconspire. Să redea omului capacitatea de a distinge între dorințele care îi aparțin și cele care i-au fost inoculate.

Eliberarea nu e o schimbare de stăpân, ci o despovărare de iluzie.

În acest sens, Lukes face din teoria puterii o pedagogie a libertății. A înțelege puterea invizibilă nu înseamnă a o deplânge, ci a o vedea – căci vizibilizarea ei e începutul sfârșitului dominației. Dacă puterea invizibilă trăiește din convingerea celor dominați că sunt liberi, atunci simplul act al lucidității devine o formă de revoltă.

Dar această luciditate are un preț: recunoașterea propriilor complicități. Fiecare dintre noi participă, în felul său, la reproducerea ordinii – prin tăcere, prin confort, prin acceptarea limbajului ei. A descoperi puterea invizibilă înseamnă a descoperi că libertatea nu e niciodată dată, ci trebuie recucerită din interior, prin reconstrucția propriei conștiințe morale.

Puterea se ascunde în convingerea că o vezi deja. Iar libertatea începe când încetezi să te crezi liber.

6. Conceptul de interes real și problema „conștiinței false”

În centrul viziunii radicale a lui Steven Lukes stă o idee care a scandalizat întreaga ortodoxie pluralistă a anilor ’70 și care, până astăzi, desparte moral gândirea sa de teoriile liberale ale puterii: existența intereselor reale ale oamenilor — adică a unui adevăr despre binele lor, independent de ceea ce ei declară sau cred că doresc. Într-o lume academică sedusă de relativism, Lukes are curajul să reintroducă ideea că omul poate fi rănit fără să știe, că libertatea poate fi mimată, iar dorința — educată împotriva propriei sale naturi morale.

Adevărul nu dispare când e ascuns, ci când e confundat cu dorința.

Pluralismul lui Dahl presupunea că „interesele” sunt simple preferințe: tot ceea ce oamenii spun că vor e, prin definiție, bun pentru ei. Puterea, astfel, devine neutră: doar o formă de arbitraj între voințe concurente. Lukes răstoarnă această logică. El afirmă că există o diferență între interesul declarat și interesul real, între dorința modelată de condițiile sociale și dorința care ar fi exprimată dacă individul ar fi liber de acele condiționări. Această distincție este piatra de temelie a dimensiunii a treia a puterii.

În forma ei cea mai adâncă, puterea constă tocmai în deformarea capacității de a recunoaște propriul interes real.

Oamenii pot acționa „de bunăvoie” în direcții care îi dezavantajează, pot vota împotriva propriei bunăstări, pot apăra ordinea care îi apasă, pot găsi justificări morale pentru nedreptatea care îi atinge. Asta nu pentru că ar fi iraționali, ci pentru că trăiesc într-un sistem care le-a format raționalitatea.

Puterea desăvârșită este aceea care îți scrie manualul de logică.

De aici se naște noțiunea de conștiință falsă, pe care Lukes o împrumută din tradiția marxiană, dar o rafinează până la dimensiunea morală a unei „răni interioare”. În marxismul clasic, conștiința falsă era efectul ideologiei de clasă: muncitorul care nu-și recunoaște exploatarea, convins că face parte dintr-o ordine justă. La Lukes, ideologia nu mai e o doctrină impusă de sus, ci o structură de percepție: un mod de a interpreta lumea care face ca nedreptatea să pară inevitabilă, iar dominația — legitimă.

Într-o democrație liberală, această conștiință falsă nu e impusă, ci interiorizată prin cultură și educație. Nu ți se spune ce să crezi; ți se arată, subtil, ce merită crezut. Nu ți se ordonă să taci; ți se oferă un limbaj în care întrebările esențiale nu pot fi formulate. Nu ți se interzice speranța; ți se învață forma „responsabilă” a ei — adaptată, pragmatică, sterilă.

Conștiința falsă nu minte; doar nu mai știe să întrebe.

De aici, Lukes extrage consecința care face din teoria lui o armă morală: a vorbi despre putere înseamnă a vorbi despre adevăr. Dacă totul e relativ, dacă toate preferințele sunt egale, atunci nu mai putem distinge între libertate și servitute. Prin urmare, pentru ca o teorie a puterii să aibă sens, trebuie să admitem existența unei măsuri morale a interesului uman — ceva ce putem numi „binele real”. Fără acest criteriu, critica dominației devine imposibilă, pentru că dominația nu poate fi deosebită de consimțământ.

Aceasta este, în ochii lui Lukes, eroarea cardinală a pluralismului: confuzia dintre consimțământ și libertate. Oamenii pot consimți la propria înrobire; istoria e plină de exemple. În societățile moderne, consimțământul nu e forțat, ci cultivat: omul modern e învățat să creadă că ordinea existentă îi servește interesele, când, în realitate, ea doar îi menține rolul.

Falsa libertate e libertatea de a-ți iubi lanțurile.

Pentru a da consistență teoretică acestei distincții, Lukes trebuie să răspundă unei obiecții clasice: cine decide ce sunt „interesele reale” ale altuia? Nu e aceasta o pretenție paternalistă, o nouă formă de dominație? El răspunde cu o precauție morală rară: nu teoria stabilește interesele reale, ci luciditatea potențială a individului însuși. Interesele reale sunt acelea pe care omul le-ar recunoaște dacă ar fi eliberat de constrângerile sistemului. Ele nu sunt dictate din exterior, ci sunt adevăruri ascunse ale conștiinței, care pot fi redescoperite prin reflecție, educație morală și experiență.

Așadar, a vorbi despre „interese reale” nu înseamnă a le impune, ci a crea condițiile în care oamenii își pot recunoaște propria orbire. Lukes refuză atât paternalismul moral („noi știm ce e bine pentru voi”), cât și cinismul relativist („nimeni nu știe ce e bine pentru nimeni”). Între ele, el propune o etică a demistificării: o muncă de conștiință care ne ajută să vedem unde dorințele noastre au fost deformate de sistem.

Interesul real e ceea ce ai fi dorit dacă ai fi fost liber să gândești singur.

Această formulare aparent simplă transformă întreaga teorie a puterii. Căci, dacă acceptăm că puterea poate modela dorințele, atunci analiza socială devine imposibil de separat de morală. Nu mai putem măsura libertatea prin numărul de alegeri, ci prin autenticitatea conștiinței care le face. Puterea devine, astfel, problema centrală a antropologiei moderne: cum e posibil ca omul, făptură înzestrată cu rațiune și demnitate, să se lase sedus de propriile condiționări și să le apere cu zel moral?

În această tensiune se naște conceptul lukesian de „falsă libertate” — acea stare în care omul acționează liber într-o lume care i-a predefinit toate drumurile. Falsa libertate este iluzia participării, a alegerii, a succesului, a autorealizării – o energie morală canalizată spre perpetuarea sistemului. Lukes o descrie ca pe o autonomie simulată: oamenii nu mai sunt forțați să se supună; ei se exprimă în limitele stabilite.

Nu mai suntem conduși de forță, ci de idealurile noastre deformate.

Aici se închide cercul moral al teoriei lui Lukes: între interesul real și conștiința falsă. Puterea devine mecanismul care desparte aceste două planuri, menținând iluzia că sunt unul și același lucru. Adevărata funcție a ideologiei este tocmai aceasta: a elimina distanța dintre dorință și adevăr. Când oamenii cred că ceea ce doresc e și ceea ce este bine pentru ei, puterea nu mai are opoziție.

Dar Lukes nu e fatalist. El crede că această distanță poate fi refăcută prin reflexivitate morală, prin educație critică și prin recuperarea conștiinței spirituale a omului. Doar acolo unde se păstrează capacitatea de îndoială și rușine — acele două simțuri ale adevărului interior —, dominația își pierde farmecul.

Cunoașterea propriului interes real e actul de redobândire a demnității.
Iar a recunoaște conștiința falsă e începutul libertății adevărate.

7. Analiza comparativă a celor trei dimensiuni: ce vede fiecare și ce ascunde

Privirea în trei dimensiuni nu e un moft terminologic, ci o scară a lucidității. Fiecare treaptă luminează o parte din chipul puterii și, inevitabil, lasă în umbră altceva. Lukes nu cere să aruncăm scările de jos după ce am urcat; dimpotrivă, ne îndeamnă să le păstrăm, știind ce pot și ce nu pot. Doar așa putem înțelege nu doar unde lovește puterea, ci cum își pregătește locul de lovire.

Prima dimensiune: lumina crudă a conflictului.
Aici, puterea e ceea ce se vede: confruntări, negocieri, voturi, rezultate. Este „politica ca spectacol”: cine vrea ce, cine câștigă ce, cu ce resurse. În acest plan, transparența e virtute, iar responsabilitatea se măsoară în decizii. Vedem competența, alianțele, pârghiile; vedem și abuzul grosolan, ordinul dat, constrângerea directă. Pentru reformatorul de meserie, prima dimensiune e indispensabilă: îți spune unde să apeși ca să schimbi ceva — o procedură, o majoritate, o regulă.

Dar tocmai strălucirea ei o orbește. Prima dimensiune ascunde prețul intrării în joc: cine poate, de fapt, ajunge la masa deciziilor, ce teme sunt socotite „serioase”, care limbaj e admis. Ea confundă liniștea cu pacea și absența revoltei cu legitimitatea. În ochiul ei, tăcerea e vid, nu rezultat. Rezistă doar la ceea ce explodează, nu vede ceea ce nu se aprinde.

Când numeri loviturile, uiți cine a ales ringul.

A doua dimensiune: mecanica tăcerii organizate.
Aici se coboară în sala motoarelor. Puterea nu se mai arată prin hotărâri, ci prin non-decizii: prin felul în care agenda este filtrată, amânată, dezamorsată. Vălul se ridică de pe ritualurile „neutre” ale procedurii: ordinea de zi, timpii de dezbatere, grilele de „relevanță”, pragurile de expertiză, normele respectabilității. În acest plan se văd portarii sensului, nu doar actorii principali: consilieri care „nu recomandă”, comitete care „mai studiază”, editori care „rearanjează priorități”. Pentru diagnosticianul lucid, această dimensiune dă harta frânelor invizibile.

Dar și ea are o orbire: se oprește la ușa conștiinței. A doua dimensiune explică de ce nu intră o temă, nu și de ce nu e simțită ca temă. Vede bariera, dar nu vede obișnuința de a nu mai împinge poarta. Rămâne, încă, o sociologie a cadrului extern; îi scapă educația dorinței. Când tace casa întreagă, bidimensionalul îți arată arhitectul, nu și faptul că locatarii au ajuns să iubească pereții.

Când agenda pare firească, portarul devine superfluu.

A treia dimensiune: atelierul dorinței.
Aici intrăm în locul unde puterea nu doar blochează, ci fabrica preferințe. Nu mai e vorba de ce se decide sau ce se exclude, ci de cum ajunge omul să creadă că binele lui este acolo unde i s-a spus că este. Se văd mecanismele subtile ale educației, limbajului, mass-mediei, prestigiului științific, moralei „de bun-simț” — acele fibre ale vieții zilnice care fac o ordine să pară naturală. În această lumină, supunerea nu mai e o cădere, ci o formă învățată de a sta drept. A treia dimensiune explică stabilitatea fără baston și consensul fără condei: ea numește falsa libertate — alegerea între variante ale aceleiași dependențe.

Dar nici această treaptă nu e scutită de riscuri. În adâncul ei pândește tentația de a deduce prea mult, de a proclama interesul „real” fără prudență, de a transforma demascarea în paternitate morală. Lukes însuși avertizează: a treia dimensiune cere reflexivitate, nu dogmă; altfel, medicina devine autoritarism luminat. Ea poate, de asemenea, să piardă din vedere agenția celor dominați — capacitatea lor de a improviza fisuri în hegemonie, de a rezista pe dedesubt, de a-și recuceri privirea.

Când vezi prea adânc, riști să uiți că oamenii pot urca singuri.

Privite împreună, cele trei dimensiuni se așază ca un evantai al clarității:
– Prima îți arată cine lovește și cine cade.
– A doua îți arată cine a montat ringul și cine ține ceasul.
– A treia îți arată cine a scris regulile jocului în mințile jucătorilor.

Fiecare are, așadar, propriul ei adevăr și propria ei minciună potențială. Prima e bună la contabilitatea răului vizibil, dar proastă la cauza tăcerii. A doua e bună la anatomia procedurii, dar ratează psihologia consimțământului. A treia e bună la demistificare, dar trebuie să-și tempereze setea de a vorbi „în numele” oamenilor.

Nicio dimensiune nu e suficientă; toate trei pot fi nedrepte singure.

Compararea lor dezvăluie și o ierarhie a instrumentelor de corecție. La primul nivel, remedii tehnice: transparență, separații de puteri, reguli clare, drepturi de minoritate — bune, dar adesea cosmetice, dacă agenda e deja strâmbă. La al doilea, remedii instituționale: acces real la inițiativă, garanții pentru subiecte incomode, pluralism al expertizei — necesare, dar ineficiente dacă dorința publică e domesticită. La al treilea, remedii pedagogice și culturale: școală a discernământului, presă cu ethos, obști care cultivă îndoiala bună, liturghie civică a întrebării — singurele capabile să redea oamenilor puterea de a-și simți binele.

Reforma fără demistificare e doar schimb de măști.

Din această comparație, Lukes scoate norma sa: judecă puterea în funcție de adâncimea la care lucrează. Cu cât acționează mai aproape de izvorul dorinței, cu atât răul ei e mai mare și antidotul mai anevoios. Nu ajunge să schimbi majorități (prima dimensiune) sau să îndrepți proceduri (a doua); trebuie să recâștigi privirea (a treia). Numai atunci deciziile vor fi ale noastre, iar agendele — deschise fără frică.

Libertatea nu se vede din loji; se învață înăuntrul inimii.

A vedea diferențial fiecare dimensiune înseamnă și a-i vedea capcanele. Prima te îndeamnă să crezi că totul se rezolvă prin „cine guvernează”; a doua, că ajunge să „reparăm instituțiile”; a treia, că „doar conștiința” contează. Lukes refuză exclusivismele: ordinea e un mecanism cu trei roți dințate; slăbești puterea numai dacă le înțelegi pe toate și le atingi pe toate.

Nu există scurtături în câmpul gravitației morale.

În fine, ceea ce fiecare dimensiune ascunde este, în același timp, chemarea pe care o adresează celeilalte: prima cheamă a doua pentru a explica liniștea suspectă; a doua cheamă a treia pentru a explica resemnarea zâmbitoare; a treia cheamă primele două pentru a nu se pierde în moralism abstract. Abia în acest dans, teoria devine armă morală și nu doar inventar de concepte. Căci puterea, în toate cele trei ipostaze, rămâne același lucru: un meșteșug de a face oamenii să trăiască sub semnul altuia. Iar libertatea, corespunzător, rămâne aceeași trudă: a-ți reface semnul.

Prima dimensiune luptă pe scenă.
A doua deschide culisele.
A treia aprinde lumina din lăuntrul spectatorului.

8. Dificultăți metodologice: identificarea cauzalității în absența observabilului

După ce a deschis perspectiva celor trei dimensiuni, Lukes simte nevoia să răspundă unei obiecții care se ridică firesc din chiar inima științei sociale: cum poți dovedi existența unei puteri care nu se vede? Cum poți vorbi despre cauzalitate acolo unde nu există comportamente măsurabile, decizii vizibile, conflicte manifeste? Cum poate fi demonstrat invizibilul fără a-l transforma într-o simplă metaforă?

Aceasta este, în fond, tensiunea metodologică ce traversează întregul său proiect: dorința de rigoare empirică și nevoia de profunzime morală. Lukes nu fuge de întrebare; dimpotrivă, o transformă într-un examen de conștiință pentru știința politică.

Când puterea e nevăzută, metoda trebuie să învețe să vadă altfel.

El admite că primele două dimensiuni se lasă descrise prin metode „pozitive”: observație, documente, interviuri, corelații între decizii și rezultate. Dar a treia dimensiune – acolo unde puterea modelează percepții și dorințe – nu se lasă capturată în grafice. Nu există „date brute” despre cum se formează conștiința; totul e deja trecut prin filtrul limbajului, culturii, educației. Această constatare nu e un eșec, ci un avertisment: știința socială trebuie să renunțe la visul transparenței perfecte.

Pentru Lukes, dificultatea nu e una de instrument, ci de acces moral. Puterea invizibilă nu dispare când închizi ochii, ci când privești fără suspiciune. Ceea ce se cere nu e mai multă măsurare, ci o altă calitate a privirii: reflexivă, critică, capabilă să observe absența și tăcerea ca semne pozitive.

Uneori, ceea ce lipsește e cel mai grăitor lucru din lume.

Metodologic, Lukes propune un fel de „arheologie a efectelor”: dacă nu putem vedea direct mecanismul, putem urmări urmele pe care le lasă. Supunerea, de pildă, poate fi studiată prin absența conflictului acolo unde condițiile ar justifica revolta; tăcerea colectivă poate fi analizată nu ca apatie naturală, ci ca rezultat al unei învățări subtile. Puterea invizibilă se deduce prin disproporția dintre nedreptate și reacție, dintre realitate și percepția ei publică.

În acest sens, explicația cauzală se transformă într-o explicație hermeneutică: nu mai cauți lanțul mecanic al evenimentelor, ci logica simbolică a tăcerii. Ceea ce în paradigma pluralistă era „lipsă de date” devine, în viziunea lukesiană, datum suprem: semnul că ordinea socială a reușit să-și interiorizeze ideologia.

Adevărata cauzalitate e cea care acționează fără să lase urme vizibile.

Totuși, Lukes nu abandonează ideea de dovadă. El propune un tip de raționament cauzal indirect, bazat pe contrafactual: să ne întrebăm ce ar fi făcut oamenii dacă ar fi fost pe deplin conștienți de interesele lor reale? Dacă descoperim o diferență semnificativă între ceea ce fac și ceea ce ar face în absența distorsiunii ideologice, avem un indiciu al acțiunii puterii invizibile. Nu putem vedea lanțul cauzal, dar putem reconstrui traseul rațiunii deformate.

Această metodă contrafactuală e și o formă de etică. Ea cere cercetătorului să nu se mulțumească cu descrierea comportamentelor, ci să-și pună întrebări despre adevărul lor moral. De exemplu: dacă muncitorii apără sistemul care îi exploatează, nu trebuie să presupunem că sunt masochiști sau iraționali, ci că există o cauză ascunsă care le-a format convingerile. Puterea e acea cauză ascunsă care, acționând în tăcere, produce coerența aparentă a lumii.

Ceea ce pare natural are, întotdeauna, un autor nevăzut.

Lukes anticipează obiecțiile scepticilor: cum putem ști că ceea ce numim „interes real” nu e doar proiecția cercetătorului? Cum evităm pericolul moralismului paternalist, al pretenției de a ști mai bine decât oamenii ce e bine pentru ei? Răspunsul lui e dublu. Pe de o parte, el cere umilitate epistemică: cercetătorul nu e judecătorul conștiințelor, ci doar martorul tensiunilor dintre dorință și realitate. Pe de altă parte, cere curaj moral: să nu ne refugiem în neutralitate când vedem contradicții între binele trăit și binele proclamat.

Așadar, dificultatea metodologică e și o probă etică: dacă accepți doar ceea ce poți măsura, devii complicele sistemului; dacă îndrăznești să deduci cauze din invizibil, te apropii de adevăr, dar trebuie să o faci cu smerenie și precizie.

Cunoașterea care refuză să vadă invizibilul ajunge servitoarea celor care îl produc.

Pentru a concretiza, Lukes oferă exemple de abordări posibile: analiza discursurilor dominante, studiul istoriei conceptelor, observarea mecanismelor de justificare morală în viața cotidiană. În loc să caute „dovezi de putere”, cercetătorul trebuie să caute dovezi de acceptare – momentele în care oamenii renunță să mai pună întrebări, în care se justifică pe ei înșiși prin limbajul ordinii.

Astfel, metoda nu mai este doar o tehnică, ci un act de discernământ moral. Ceea ce Dahl considera „prejudecată normativă”, Lukes numește „conștiință reflexivă”. Știința socială care vrea să se ocupe de putere trebuie să fie, prin însăși natura obiectului său, morală: să recunoască suferința invizibilă, deformarea percepției, contradicțiile ascunse între dorință și bine.

A vedea cauzalitatea invizibilă înseamnă a vedea suferința fără țipăt.

De aceea, Lukes cere o știință a „urmelor subtile”, o epistemologie a golurilor și a distorsiunilor. Puterea nu lasă întotdeauna cicatrici vizibile; uneori lasă liniște, iar liniștea, în lumea modernă, e cea mai greu de descifrat formă de violență. Identificarea cauzalității în absența observabilului nu e o slăbiciune a științei sociale, ci dovada maturității ei morale: înțelegerea faptului că omul nu trăiește doar în fapte, ci și în sensuri.

Adevărata metodă nu este să numărăm deciziile, ci să ascultăm tăcerile.
În ele se aude mecanismul puterii care nu mai are nevoie să fie văzută.

9. Puterea ca relație structurală și proces istoric, nu ca eveniment punctual

După ce a înfățișat dificultatea metodologică a identificării invizibilului, Lukes face un pas mai departe și redefinește natura însăși a ceea ce cercetează: puterea nu trebuie concepută ca un eveniment – o acțiune punctuală între A și B – ci ca un proces istoric și o relație structurală care modelează deopotrivă comportamente, percepții și instituții. Ea nu se manifestă doar atunci când cineva o exercită, ci atâta vreme cât o ordine socială reproduce efectele unei ierarhii.

Puterea nu se întâmplă; ea se continuă.

Această idee rupe definitiv cu tradiția comportamentalistă și marchează maturitatea conceptuală a viziunii radicale. Pentru Lukes, a trata puterea ca un act singular — „A îl face pe B să facă ceva” — înseamnă a ignora țesătura de relații în care atât A, cât și B sunt prinși. Puterea nu e o forță care pleacă de la un individ și se oprește la altul; ea e configurația de dependențe, credințe și resurse care face posibil acel act. Într-un sens profund, puterea e infrastructura invizibilă a lumii sociale: un câmp moral și istoric în care faptele apar, se repetă și se justifică.

Lukes insistă: nu putem reduce puterea la o succesiune de evenimente pentru că efectele ei persistă dincolo de momentul acțiunii. O decizie politică, o lege, o campanie culturală nu produc doar rezultate imediate, ci creează modele de gândire care devin reflexe sociale. Puterea e, prin urmare, o formă de istoricitate activă: ea nu doar folosește timpul, ci îl modelează. În acest sens, o democrație, o religie sau un sistem economic sunt forme de putere care își exercită forța nu prin gesturi vizibile, ci prin continuitatea ordinii pe care o fac să pară inevitabilă.

Ceea ce durează fără să fie întrebat domină mai sigur decât ceea ce poruncește.

În ochii lui Lukes, reducerea puterii la episoade observabile — la decizii, conflicte, victorii — trădează o înțelegere superficială a cauzalității sociale. Puterea autentică nu e episodică, ci structurală: ea se exercită prin instituții, norme, limbaje și valori. Acestea nu sunt simple decoruri ale vieții sociale, ci vehicule de transmitere a dominației. Ele asigură continuitatea fără a mai necesita controlul direct. Astfel, un sistem economic poate fi „puternic” nu pentru că cineva îl impune, ci pentru că oamenii nu mai pot concepe o alternativă la el.

Pentru a descrie această continuitate, Lukes introduce ideea de putere sedimentată – acel tip de forță care s-a adâncit în obiceiuri, ritualuri și instituții până la a deveni anonimă. Când relațiile de dominație ating acest grad de sedimentare, ele nu mai sunt percepute ca relații de putere, ci ca ordine naturală a lumii. În acest moment, istoria încetează să mai fie trăită ca devenire și devine replică: repetarea morală a aceluiași echilibru între stăpâni și supuși.

Puterea matură nu mai are autor; are tradiție.

Această perspectivă istorică îl apropie pe Lukes de Marx și de Foucault, dar fără a se confunda cu vreunul dintre ei. De la Marx, el preia ideea că dominația se reproduce prin structurile economice și ideologice; de la Foucault, învață că puterea nu e doar represivă, ci și productivă – că ea creează subiecte, nu doar le supune. Dar, spre deosebire de amândoi, Lukes păstrează o ancoră morală: pentru el, a înțelege aceste structuri nu înseamnă a le relativiza, ci a le judeca.

El avertizează: dacă acceptăm că puterea e structurală, riscăm s-o naturalizăm. Dacă totul e putere, nimic nu mai e rău în sine. Lukes refuză această dizolvare morală. Pentru el, tocmai faptul că puterea e istorică o face responsabilă: fiecare epocă, fiecare ordine, fiecare instituție poartă răspunderea pentru felul în care a format conștiințele. A nu recunoaște acest lucru înseamnă a participa, prin indiferență, la perpetuarea dominației.

A înțelege puterea ca structură înseamnă a-ți descoperi datoria morală în istorie.

Din această perspectivă, puterea nu e doar relația dintre A și B, ci între trecut și prezent. E forța care face ca vechile inegalități să continue sub forme noi: aristocrația devine elită meritocratică, supunerea devine civism, dependența economică devine „responsabilitate financiară”. Lukes demască această transformare ca pe o alchimie morală a ordinii: vechile ierarhii se reînnoiesc sub chipul progresului.

Această înțelegere structurală explică de ce dominația modernă este atât de stabilă: ea nu mai are nevoie de represiune constantă, ci doar de reproducere culturală. Oamenii trăiesc în structuri care le preformează interpretările, le definesc așteptările, le reglează aspirațiile. Puterea devine astfel un ecosistem al normalității: o lume care se menține singură, pentru că fiecare gest al conformismului o reactivează.

Dominația nu mai are nevoie să învingă; îi ajunge să fie repetată.

În acest punct, Lukes clarifică și miza morală a analizei sale: dacă puterea e un proces istoric, atunci eliberarea nu poate fi un moment, ci tot un proces. Nu ajunge o revoluție, o lege, o decizie justă. Fără o schimbare de conștiință, fără o reformă a valorilor, istoria reia mereu același cerc. Puterea, fiind structurală, se regenerează în orice instituție care scapă de vigilența morală.

Prin urmare, analiza cauzalității în absența observabilului (discutată anterior) capătă acum sens: nu căutăm un agent vizibil al dominației, ci mecanismul istoric care o reînnoiește. Puterea nu e o excepție, ci starea de normalitate a civilizației; și tocmai de aceea, o teorie politică autentică trebuie să fie o teorie a trezirii.

Adevărata știință a puterii nu studiază momentele, ci inerțiile.
Căci istoria puterii nu e cronologia poruncilor, ci durata supunerii.

Lukes încheie această reflecție cu o propoziție care poate fi citită ca un testament epistemologic:

„Puterea nu este ceva ce se posedă, ci ceva ce se desfășoară.”

A înțelege acest lucru înseamnă a învăța să vezi nu doar gesturile celor de sus, ci și obișnuințele celor de jos, nu doar evenimentele vizibile, ci și procesele tăcute prin care o ordine se menține în viață. În aceste procese – economice, culturale, morale – se ascunde adevărata cauză a supunerii.

Puterea e o memorie activă a lumii, iar libertatea – efortul de a o uita.

10. Concluzia: adevărata putere este aceea care nu trebuie exercitată

În încheierea capitolului Power: A Radical View, Lukes concentrează întreaga arhitectură a gândirii sale într-o frază care rezumă nu doar o teorie politică, ci o întreagă viziune asupra lumii moderne: adevărata putere este aceea care nu trebuie exercitată. Toate cele trei dimensiuni — decizia, non-decizia și formarea conștiinței — converg spre acest punct de echilibru fatal: momentul în care puterea nu mai are nevoie de acțiune, pentru că a devenit structură internă a normalității.

Puterea își atinge desăvârșirea în clipa în care devine inutilă ca forță.

Aceasta nu este o metaforă, ci o constatare morală. Lukes arată că în istoria modernă puterea s-a perfecționat tocmai prin retragerea ei aparentă. În loc să se manifeste prin porunci, pedepse, legi arbitrare, ea s-a mutat în sfera ideilor, a dorințelor, a evidențelor morale. Ceea ce înainte se impunea prin frică, acum se impune prin convingerea intimă că așa e bine. Puterea nu mai are nevoie să fie aplicată — a fost deja încorporată.

Pentru Dahl și pluralismul liberal, absența coerciției era semn de libertate; pentru Lukes, ea poate fi semn de captivitate reușită. Când oamenii nu mai simt nici măcar posibilitatea conflictului, când nu mai pot imagina altă ordine decât cea existentă, atunci puterea nu mai are adversar — nici măcar conceptual. Ea nu se mai apără, pentru că a fost deja acceptată în mințile celor guvernați.

Dominația perfectă e aceea care nu are nevoie să se apere.

În acest sens, puterea devine o energie morală stabilă: nu se mai manifestă prin gesturi de comandă, ci prin obiceiuri de gândire. Ordinea democratică, corporatistă sau tehnocratică nu are nevoie să reprime direct — pentru că a reușit să transforme spiritul critic în banalitate, iar resemnarea în prudență. Puterea invizibilă a devenit etica implicită a societății moderne: credința în eficiență, în competență, în merit, în progres măsurabil.

Lukes o spune limpede: o ordine care nu mai are nevoie să-și afirme autoritatea e cea mai periculoasă. În ea, libertatea devine reflex condiționat, iar conștiința — partener de cooperare. Nu se mai poate vorbi despre „exercițiul puterii”, pentru că toți o exercită fără să-și dea seama: fiecare decizie conformistă, fiecare renunțare justificată, fiecare „nu se poate altfel” o reactivează.

Puterea nu mai locuiește în palat, ci în fibra cotidianului.

Aceasta este, pentru Lukes, forma finală a dominației: când chiar și cei oprimați participă la menținerea ordinii, nu din frică, ci din credința că fac ceea ce trebuie. În acest punct, puterea nu mai are nevoie să fie aplicată, pentru că s-a convertit în auto-disciplină colectivă. Societatea își poartă singură lanțurile, lustruindu-le cu abnegaţia şi sensul datoriei și al rațiunii.

Aici se închide cercul celor trei dimensiuni. Prima, vizibilă, e faza copilăriei puterii: impunerea brutală, forța și conflictul. A doua e adolescența ei: rafinarea controlului, domesticirea opoziției. A treia e maturitatea: interiorizarea completă, ordinea care se reproduce singură, fără să mai trebuiască apărată.

Când puterea nu mai are dușmani, înseamnă că și-a mutat frontul în interiorul fiecărui om.

Dar, în același timp, aici apare și paradoxul libertății. Dacă puterea perfectă e aceea care nu trebuie exercitată, atunci eliberarea nu poate veni dintr-o confruntare exterioară. Nicio revoluție nu o poate răsturna, pentru că ea trăiește în structura credințelor. Adevărata luptă e una spirituală, dusă în adâncul conștiinței. Lukes recuperează, fără s-o spună explicit, o temă veche creștină: libertatea ca luptă lăuntrică împotriva orbirii morale.

De aceea, în loc să propună o soluție politică, Lukes propune o disciplină a lucidității. Adevărata rezistență nu e neapărat revolta, ci refuzul de a accepta evidențele impuse. Puterea nu poate fi învinsă prin forță, ci prin demistificare — prin arta de a revedea lumea fără filtrul ei. Această formă de eliberare e anevoioasă, dar e singura reală.

Puterea se destramă atunci când privirea omului nu mai crede în normalitatea ei.

Concluzia lui Lukes e rece, dar nu pesimistă. Ea afirmă o lege morală: orice formă de putere care a devenit invizibilă își poartă în sine semințele destrămării. Căci în clipa în care își atinge perfecțiunea — momentul în care nu mai e nevoie să se exercite —, ea încetează să mai poată evolua, devine rigidă, iar rigiditatea e începutul sfârșitului. Puterea care nu mai are rezistență devine un sistem fără viață: un cristal moral care a pierdut pulsul.

De aici se naște, paradoxal, speranța. Dacă libertatea e, cum spune Lukes, „capacitatea de a percepe puterea ca putere”, atunci fiecare act de conștiință — fiecare moment în care omul simte că trăiește într-o ordine ce nu-i aparține — devine o fisură în invizibil. Luciditatea reînvie acolo unde puterea se credea eternă.

Adevărata libertate e acea clipă de trezire în care îți dai seama că nu ți s-a poruncit nimic, și totuși ai ascultat.

Într-o lume în care dominația s-a transformat în educație, în morală și în „bun-simț”, Lukes reamintește cercetătorului și cetățeanului aceeași datorie: să vadă. Nu să măsoare puterea, ci să o recunoască acolo unde şi când tace. Căci puterea desăvârșită e aceea care nu se mai arată — iar libertatea desăvârșită e aceea care o recunoaște în absență.

Când puterea nu mai trebuie exercitată, omul are de ales între a dormi liniștit sau a se trezi în adevăr.
Numai cel care se trezește o vede. Și, văzând-o, o dezarmează.

​IV. Capitolul 2 — Putere, libertate și rațiune

Tema: clarificarea conceptului de putere și reconfigurarea hărții conceptuale.

1. Neînțelegerile fundamentale privind „puterea” – între normativ și descriptiv

Odată ce a demontat teoriile precedente și a reconstruit un model radical al puterii, Lukes deschide cel de-al doilea capitol cu o reflecție necesară: de ce, după decenii de cercetare, conceptul de „putere” rămâne atât de confuz, disputat și polisemantic? Răspunsul său este dublu: pentru că termenul se află la intersecția dintre morală și știință, între ceea ce ar trebui să fie și ceea ce este. Această dublă natură – normativă și descriptivă – explică, spune el, de ce dezbaterile despre putere nu se sting, ci se amplifică.

Puterea e o oglindă spartă: fiecare vede în ea ceea ce caută.

Lukes observă că există o tensiune constantă între două tentații: pe de o parte, aceea de a trata puterea ca un fapt obiectiv, reducibil la relații cauzale între actori (viziunea descriptivă, „pozitivistă”); pe de altă parte, aceea de a o judeca după valoarea morală a efectelor ei (viziunea normativă). În prima variantă, puterea e neutră: un instrument al acțiunii sociale. În a doua, e o problemă de legitimitate, de justiție, de bine și rău. Însă Lukes arată că niciuna dintre aceste extreme nu poate fi menținută fără distorsiune: o teorie pur descriptivă ignoră suferința; una pur normativă pierde rigoarea și devine predică.

De aceea, el propune o reconfigurare a hărții conceptuale: nu putem înțelege puterea dacă nu înțelegem de ce ne interesează să o definim. Definiția puterii nu e un exercițiu terminologic, ci o declarație morală despre lume. Când un cercetător spune „puterea este influență” sau „puterea este dominație”, el nu face doar o descriere, ci se poziționează implicit față de libertate, egalitate, dreptate și rațiune.

Fiecare definiție a puterii e o alegere între tipuri de om.

Lukes arată că pluralismul liberal al lui Dahl a eșuat tocmai pentru că s-a prefăcut că e „neutru”. În realitate, era profund normativ: apăra democrația americană ca ideal, transformând analiza într-o autojustificare a ordinii. La fel, critica elitelor (Mills, Hunter) nu era doar descriptivă: ea judeca moral concentrarea puterii, fără să o poată explica în profunzime. În ambele cazuri, eticul și empiricul se amestecau, dar fără a fi recunoscute ca atare.

Lukes nu vrea să le separe – vrea să le armonizeze conștient. Puterea trebuie descrisă ca fapt, dar evaluată ca proces moral. Altfel spus, trebuie să înțelegem cum funcționează, dar și ce face din noi. De aceea, el propune să vedem puterea ca o relație între realitate și rațiune: un mecanism de formare a percepției și de justificare a lumii. Ea este, totodată, un fenomen și o problemă.

În acest sens, Lukes critică frontal două confuzii metodologice care au ruinat discuția:

1. Confuzia între explicație și justificare. A descrie cum funcționează puterea nu înseamnă a-i da dreptate. Mulți sociologi au confundat „înțelegerea” cu „acceptarea”.
2. Confuzia între cauză și vină. A arăta cum se formează supunerea nu înseamnă a declara oamenii slabi; înseamnă a recunoaște complexitatea structurii în care sunt prinși.

A descrie fără a judeca e o formă de orbire morală; a judeca fără a descrie e o formă de vanitate intelectuală.

Pentru a clarifica, Lukes separă nivelurile de sens ale puterii:
– descriptiv – „cum se exercită puterea”;
– normativ – „când e legitimă exercitarea ei”;
– filosofic – „ce ne spune despre natura omului și libertatea lui”.

Cele trei nu pot fi decuplate fără falsificare. De pildă, când spunem că o societate este „liberă”, facem simultan o afirmație despre distribuția puterii (descriptiv), despre justețea ordinii (normativ) și despre demnitatea umană (filosofic). Lukes refuză să lase puterea în mâinile specialiștilor în metodă; pentru el, ea e un concept total, care ține de viață, moralitate și sens.

Această reabilitare a dimensiunii normative nu este un pas înapoi spre moralism, ci o încercare de a salva știința socială de la sterilitate. O teorie pur descriptivă a puterii, spune Lukes, e ca un medic care descrie simptomele unei boli fără să întrebe dacă pacientul suferă. Ea poate fi precisă, dar e inumană. În schimb, o teorie normativă fără fundament empiric devine retorică moralizatoare, fără mijloace de acțiune.

Adevărata cunoaștere este aceea care vede rana și o înțelege.

Lukes aplică această distincție chiar propriului său model. Cele trei dimensiuni nu sunt doar niveluri descriptive; ele conțin și grade de moralitate: prima descrie violența, a doua arată tăcerea, a treia revelează orbirea. De la una la alta crește nu doar adâncimea analitică, ci și intensitatea morală a înțelegerii. A treia dimensiune e „radicală” tocmai pentru că obligă la judecată: dacă puterea modelează dorințele, atunci nici consimțământul nu mai e inocent, nici libertatea nu mai e sigură.

De aceea, Lukes spune că orice teorie a puterii e, de fapt, o teorie a libertății, chiar dacă nu o mărturisește. Modul în care definim puterea determină implicit modul în care înțelegem omul: ca ființă manipulabilă sau ca ființă responsabilă, ca agent rațional sau ca produs al circumstanțelor. În acest sens, puterea devine „concept pivot” – locul unde se întâlnesc epistemologia, etica și antropologia.

Când spui ce e puterea, spui ce fel de om crezi că e omul.

Prin urmare, prima sarcină a teoriei radicale este să recunoască această dublă natură a conceptului: puterea e în același timp realitate și judecată. Ea nu poate fi separată de întrebarea morală: cine ar trebui să aibă puterea și de ce? Dar nici nu poate fi redusă la moralism: nu putem condamna fără să știm cum funcționează.

În loc să le opună, Lukes propune o tensiune fertilă între normativ și descriptiv. El nu vrea să moralizeze știința, ci să o umanizeze. O teorie a puterii trebuie să explice mecanismele prin care oamenii ajung să fie dominați, dar și să recunoască răul moral al acestei dominații.

A ști cum funcționează răul nu înseamnă a-l scuza; înseamnă a te pregăti să-l oprești.

Astfel, capitolul se deschide cu un avertisment și o promisiune: nu vom putea niciodată separa complet analiza puterii de judecata asupra ei. A încerca să facem asta înseamnă să alegem între orbire și moralism. Dar a le ține împreună înseamnă să recunoaștem natura reală a politicii: un domeniu al faptelor care cer sens, și al sensurilor care nasc fapte.

Puterea nu e doar o problemă de cauze, ci o problemă de conștiință.
Și între a descrie lumea și a o îndrepta nu e o prăpastie, ci o datorie.

2. De ce conceptul de putere rămâne indispensabil științei sociale

După ce a demontat neînțelegerile legate de ambiguitatea morală și epistemologică a noțiunii de „putere”, Lukes declară răspicat: oricâte confuzii ar genera, oricât disconfort ar produce, conceptul de putere este indispensabil. A renunța la el înseamnă a dezarma știința socială de însuși instrumentul care o face morală. Căci puterea este ceea ce leagă între ele faptele și sensurile, cauzele și valorile, indivizii și structurile.

A renunța la putere înseamnă a renunța la explicație.

Lukes observă că o bună parte din sociologia și filosofia politică de după anii ’70 a încercat să marginalizeze conceptul de putere, fie din neîncredere față de conotațiile sale ideologice, fie din dorința de „neutralitate științifică”. În numele preciziei, puterea a fost înlocuită cu termeni tehnici: „resurse”, „control”, „autonomie”, „autoritate”, „influencă”, „management al deciziei”. Dar, avertizează Lukes, aceste substituții nu fac decât să dizolve moralitatea din limbaj: a vorbi despre control fără să spui cine controlează și în numele cui înseamnă a transforma știința în contabilitate.

De fapt, spune el, conceptul de putere este schela morală a cunoașterii sociale. Prin el putem vedea cum lumea se mișcă și în ce direcție morală o face. Fără putere, societatea ar apărea ca un agregat de alegeri individuale, fără cauzalitate comună; dar puterea explică de ce aceste alegeri converg mereu spre aceleași inegalități, aceleași privilegii, aceleași tăceri.

Puterea e busola invizibilă care leagă comportamentele de ordine.

Mai mult, Lukes arată că, istoric, științele sociale s-au născut din încercarea de a explica stabilitatea. De la Marx la Weber, de la Durkheim la Parsons, întrebarea fundamentală a fost mereu: de ce oamenii acceptă o ordine, de ce o respectă, de ce o reproduc? Răspunsul comun, deși formulat diferit, e același: pentru că există putere — adică o rețea de dependențe, credințe și constrângeri care face ordinea posibilă. A elimina conceptul de putere înseamnă a elimina însuși miezul științei sociale: întrebarea despre cauzalitatea morală a ordinii.

Lukes avertizează împotriva tentației post-liberale de a înlocui noțiunea de putere cu ideea vagă de „complexitate”. Mulți teoreticieni contemporani preferă să vorbească despre „rețele”, „procese de adaptare”, „autoorganizare socială”. Dar aceste metafore – de inspirație cibernetică – suprimă tocmai ceea ce face societatea umană distinctă: faptul că ordinea ei e trăită moral. A vorbi despre „sisteme” fără a vorbi despre putere e ca și cum ai descrie circulația sângelui fără a menționa inima.

Societatea nu se ține în mișcare prin mecanisme, ci prin credințe, iar credințele au întotdeauna un autor.

De aceea, Lukes insistă: puterea este condiția de posibilitate a oricărei explicații sociale. Ea e firul care trece prin toate domeniile — economie, politică, cultură, educație, religie — și le face inteligibile ca părți ale aceluiași proces. Când spunem că o idee „a prins” sau că o instituție „s-a consolidat”, spunem, implicit, că un tip de putere s-a stabilizat. Fiecare lege, fiecare obicei, fiecare ideal moral este rezultatul unei confruntări — vizibile sau ascunse — între forțe care se impun și forțe care cedează.

Lukes merge chiar mai departe: fără conceptul de putere, știința socială nu doar că nu poate explica ordinea, dar nici libertatea nu o mai poate defini. Libertatea nu e absența constrângerii, ci claritatea raportului cu puterea. Omul liber e acela care înțelege cum e modelat, care-și cunoaște dependențele și poate acționa conștient în interiorul lor. A ignora puterea, spune Lukes, înseamnă a reduce libertatea la un miraj individualist — libertatea de a nu ști de ce trăiești cum trăiești.

Fără putere, libertatea devine un cuvânt gol, un joc în cerc.

Așadar, conceptul de putere e indispensabil nu doar teoretic, ci ontologic: el exprimă natura relațională a existenței umane. Oamenii nu trăiesc în vid, ci în rețele de influență, autoritate, normă, rușine, iubire și respect — toate forme de putere. Prin urmare, orice știință care vrea să explice viața socială trebuie să accepte că puterea nu e o deviere a ordinii, ci însăși forma ei de viață.

Pentru Lukes, miza e clară: o sociologie fără conceptul de putere e o sociologie fără conștiință. Ea poate produce statistici, dar nu sens; poate descrie mișcări, dar nu intenții. Doar conceptul de putere permite transformarea datelor în semnificații morale, transformarea faptelor în responsabilități.

Puterea e singurul concept care ne obligă să gândim și etic, nu doar logic.

Într-o frază care concentrează spiritul întregii sale teorii, Lukes spune: „Puterea e conceptul care dă viață sociologiei și rușine politicului.” Ea dă viață, pentru că permite înțelegerea mecanismelor prin care societatea se reproduce; și dă rușine, pentru că amintește că acele mecanisme au preț moral: întotdeauna cineva plătește liniștea altuia.

În acest sens, puterea e nu doar un obiect de studiu, ci o etică a lucidității. Ea ne obligă să recunoaștem interdependența, responsabilitatea și fragilitatea noastră comună. A refuza conceptul de putere pentru că e „incomod” sau „imprecis” înseamnă a refuza maturitatea morală a științei sociale.

Puterea nu e o temă între altele; e aerul în care toate celelalte respiră.
Știința care o ignoră devine contabilitate fără suflet.
Cea care o recunoaște devine conștiință.

3. Harta conceptuală a puterii: de la „puterea de” la „puterea asupra”

În încercarea de a limpezi terenul teoretic, Lukes desenează în acest capitol o hartă conceptuală a ideilor de „putere”, menită să distingă între formele sale, între sensurile aparent contradictorii pe care limbajul comun și cel academic le amestecă. El pornește de la o constatare simplă, dar fecundă: același cuvânt desemnează două realități fundamental diferite – „puterea de” (power to) și „puterea asupra” (power over). Prima are sensul unei capacități de a face; a doua, al unei relații de dominație. Din confuzia lor s-a născut, spune Lukes, o mare parte din ambiguitatea discursului modern despre libertate și autoritate.

Nu orice putere înseamnă stăpânire, dar orice stăpânire se hrănește din putere.

„Puterea de” este, în accepțiunea sa primară, facultatea de a acționa, de a transforma intenția în faptă, potențialul de a aduce lumea la existență prin voință. Este forma pozitivă, creatoare, legată de competență, voință, libertate și împlinire. Omul are „puterea de” a se ridica, de a construi, de a iubi, de a se mântui – expresii ale unei energii interioare care-l face agent, nu obiect. Este, cum spune Lukes, puterea ca autonomie – nu ca autoritate, ci ca stăpânire de sine.

Această formă este intim legată de idealul iluminist al rațiunii active: a ști pentru a putea. În tradiția umanistă, „a avea putere” înseamnă a fi capabil, a poseda mijloacele de a împlini o finalitate bună. Ea este puterea „eliberatoare”, cea care nu constrânge pe altul, ci realizează potențialul propriu. Lukes o numește „dimensiunea afirmativă” a puterii – un aspect adesea uitat, pentru că gândirea politică a fost obsedată de latura sa negativă, coercitivă.

Puterea de a fi om e temelia tuturor celorlalte puteri.

Dar, odată ce intră în spațiul social, această energie individuală se transformă inevitabil în relație. De aici derivă celălalt sens: „puterea asupra”. Ea desemnează raportul asimetric dintre voințe, situația în care dorința unuia devine obstacol pentru celălalt. Este sensul clasic, politic, al dominației: A are putere asupra lui B atunci când îl poate determina să facă ceva ce altfel n-ar fi făcut. Aceasta este puterea ca control, ca influență, ca impunere de sens.

Pentru Lukes, diferența dintre aceste două forme e esențială, dar și periculos de subtilă: puterea de poate degenera ușor în puterea asupra. O facultate care pornește din libertate poate sfârși prin a o limita. Istoria este plină de exemple: omul care își dezvoltă puterea de a organiza sfârșește prin a controla; comunitatea care își exersează libertatea sfârșește prin a o apăra prin coerciție.

Fiecare libertate riscă, în timp, să devină instrumentul propriei sale stăpâniri.

De aceea, Lukes nu separă pur și simplu cele două sensuri, ci le așază într-o tensiune dialectică. „Puterea de” este sursa oricărei acțiuni, dar în momentul în care se întâlnește cu altă voință, se transformă inevitabil în „putere asupra”. Ceea ce începe ca libertate devine relație; ceea ce e capacitate devine constrângere. Astfel, puterea nu poate fi nici pur creatoare, nici pur opresivă — ea este ambiția de a acționa într-o lume populată de alții.

Această dialectică este inima vieții sociale. „Puterea de” este izvorul posibilității; „puterea asupra”, prețul inevitabil al conviețuirii. Într-o lume de ființe raționale și libere, orice acțiune produce o limită, orice libertate impune o regulă. Lukes nu deplânge acest lucru, ci îl tratează ca pe condiția morală a politicii: cum putem folosi „puterea de” fără a o transforma în „putere asupra”? Cum putem organiza acțiunea comună fără a produce dominație?

Societatea este tensiunea permanentă dintre a putea și a nu strivi.

Pentru a clarifica harta conceptuală, Lukes invocă tradițiile intelectuale care au oscilat între aceste două sensuri. Liberalismul clasic (de la Hobbes la Locke și Mill) a privilegiat „puterea de” — accentul pe capacitatea individului de a acționa și pe limitarea intervenției externe. În schimb, teoriile critice (de la Marx la Foucault) au văzut în putere mai ales dimensiunea sa relațională — „puterea asupra” — și au denunțat-o ca mecanism de dominație structurală. Lukes caută o sinteză morală între cele două: o teorie care să recunoască necesitatea ambelor, dar să mențină clară linia morală care le separă.

În această sinteză, „puterea de” rămâne fundamentul etic: este forma prin care omul își afirmă demnitatea, capacitatea de acțiune, voința de sens. „Puterea asupra”, în schimb, devine criteriul de judecată: acolo unde exercitarea unei puteri limitează libertatea altuia în mod nejustificat, avem de-a face cu dominație. Lukes refuză relativismul: nu orice „putere asupra” este rea (de exemplu, autoritatea educativă, părintească, medicală), dar orice astfel de relație trebuie judecată moral după criteriul finalității sale.

Puterea bună este aceea care eliberează ceea ce stăpânește.

Harta conceptuală devine astfel și o busolă morală. Ea arată că puterea e inevitabilă, dar poate fi moralizată: nu prin negarea ei, ci prin orientarea ei către autonomie, nu către control. A „putea asupra” nu e neapărat rău; devine rău când scopul nu mai e libertatea celuilalt, ci confirmarea propriei voințe. În acest punct, Lukes apropie conceptul de putere de cel de rațiune morală: rațiunea este aceea care guvernează „puterea de” și o ferește de tentația de a se transforma în „putere asupra”.

Această distincție — între putere ca energie a acțiunii și putere ca raport de dominație — reconfigurează întreaga arhitectură a științelor sociale. În loc să trateze puterea ca pe un „rău necesar” sau ca pe o „resursă de influență”, Lukes o vede ca pe forma morală a conviețuirii. Ea nu poate fi eliminată, ci doar ordonată.

În esență, el trasează o linie fină, dar crucială:
– „Puterea de” este expresia libertății, a capacității de a face binele, a rațiunii în acțiune.
– „Puterea asupra” este testul libertății, momentul în care autonomia unuia devine probă morală a celuilalt.

Între ele se desfășoară întreaga dramă a umanității: dorința de a crea fără a subjuga, de a guverna fără a corupe, de a organiza fără a umili.

A avea putere de înseamnă a fi viu;
a avea putere asupra înseamnă a fi ispitit;
a le ține în echilibru înseamnă a fi om.

4. Puterea ca dominație: forma negativă a dependenței și a inegalității voinței

După ce a distins între „puterea de” – forța interioară, afirmativă, creatoare – și „puterea asupra” – relația asimetrică, tensionată între voințe –, Lukes adâncește acum analiza formei celei mai problematice a puterii: dominația. Aici, puterea încetează să mai fie mijloc al libertății și devine mecanism al dependenței. Nu mai este o capacitate de a acționa, ci o condiție care deformează voința celui dominat până la a-l face să participe, senin, la propria subordonare.

Dominația e clipa în care voința unuia devine reflexul altuia.

Pentru Lukes, dominația nu se reduce la constrângerea fizică sau instituțională. Ea este, mai adânc, o inegalitate de conștiință. A domina înseamnă a reuși să impui altuia nu doar un comportament, ci o percepție despre sine și despre lume care îl face incapabil să mai distingă între propriul bine și binele celui ce îl stăpânește. Dominația este, astfel, forma negativă a dependenței morale – nu simpla subordonare la o forță exterioară, ci pierderea capacității de judecată proprie.

În sensul acesta, Lukes recuperează, fără a o cita explicit, o intuiție hegeliană: relația dintre stăpân și slugă. Stăpânul își impune voința, dar trăiește din recunoașterea servitorului; slugii îi lipsește autonomia, dar își interiorizează regulile jocului până la a-l perpetua. Dominația este această alianță vicioasă între voința care comandă și voința care se lasă comandată, ambele prinse într-o ordine care le justifică pe amândouă.

Puterea care domină nu e doar asimetrică; e reciprocă în orbire.

Lukes nu concepe dominația doar ca un raport interindividual, ci ca o structură socială de dependență. Ea apare acolo unde accesul la resurse, la sens sau la participare este distribuit inegal, iar aceste inegalități sunt trăite nu ca abuzuri, ci ca „fapte naturale”. Într-o societate modernă, dominația nu mai arată ca tirania veche – nu are lanțuri, ci necesități; nu are gardieni, ci experți; nu impune prin frică, ci prin convingerea că nu există alternativă.

De aceea, Lukes definește dominația nu prin gradul de violență, ci prin gradul de inevitabilitate percepută. Oamenii sunt dominați atunci când nu mai pot imagina o lume fără stăpânii lor, când cred sincer că libertatea lor constă în adaptare. Dominația e, în acest sens, invenția morală a epocii moderne: un sistem care a învățat să transforme asimetria în cooperare, dependența în loialitate, servilitatea în civism.

Dominația modernă nu se impune; se propune ca morală.

Pentru Lukes, inegalitatea voinței este miezul acestei stări. În orice relație de putere, există un dezechilibru între cei care pot formula și impune definiția „binelui comun” și cei care doar o primesc. Dar abia când acest dezechilibru devine consacrat moral – când oamenii ajung să creadă că ordinea existentă e dreaptă prin ea însăși –, puterea trece pragul și devine dominație. Diferența de forță se transformă în diferență de conștiință: unul gândește pentru celălalt.

Aici Lukes introduce o nuanță decisivă: dominația nu e doar relație de control, ci regim al sensului. Ea stabilește nu doar ce trebuie făcut, ci și ce poate fi gândit, dorit, spus. Este forma prin care puterea se transfigurează în autoritate morală, iar dependența devine virtute. În clipa în care cel dominat începe să se mândrească cu supunerea sa, să o justifice prin apel la datorie, tradiție sau competență, dominația s-a desăvârșit.

Supunerea devine totală atunci când își găsește motivație.

Această analiză îl obligă pe Lukes să clarifice o chestiune esențială: dominația nu e doar o chestiune de intenție, ci de efect structural. Nu e necesar ca cineva să „vrea” să domine pentru ca dominația să existe; e suficient ca sistemul relațiilor sociale să producă constant subiectivități dependente. Astfel, puterea ca dominație poate fi impersonală: o rețea de instituții, valori, limbaje care perpetuează o ierarhie fără a o mai revendica deschis.

De aceea, el vorbește despre dominația sistemică: forma de control care funcționează fără tirani, pentru că e înscrisă în logica economică, culturală și simbolică a societății. Ea nu se manifestă prin ordine, ci prin orientări de gândire. Nu prin constrângere, ci prin educația dorinței. În acest sens, dominația e o formă de organizare a lumii care înlocuiește frica cu rușinea, pedeapsa cu vinovăția, forța cu seducția raționalității.

Cea mai subtilă dominație e aceea care te face să vrei exact ceea ce ți se permite.

Dar Lukes nu e un pesimist. El consideră că a recunoaște dominația înseamnă deja a o fisura. Pentru că, spre deosebire de relațiile fizice de putere, dominația trăiește doar din consimțământul moral. În clipa în care oamenii văd dependența ca dependență, în clipa în care realizează că „nu se poate altfel” e doar o propoziție ideologică, ordinea începe să slăbească. Luciditatea e primul act de rezistență, nu pentru că schimbă structurile imediat, ci pentru că rupe vraja morală care le face legitime.

Dominația se destramă atunci când e numită pe nume.

În ultimă instanță, Lukes transformă noțiunea de dominație într-un criteriu moral de diagnostic social. Ea este testul cel mai limpede al sănătății unei societăți: acolo unde oamenii se simt „recunoscători” pentru lucruri care ar trebui să le fie drepturi, unde se mândresc cu supunerea și își justifică neputința prin morală, acolo dominația e în floare. Nu e nevoie de lagăre, de interdicții sau de cenzori – e destul să nu mai existe îndoiala de sine morală.

Astfel, „puterea ca dominație” e oglinda necruțătoare a libertății: ne arată cât din propria noastră voință e de fapt împrumutată. Pentru Lukes, recunoașterea acestei inegalități a voinței nu e o invitație la cinism, ci la luciditate morală: nu putem distruge puterea, dar putem distinge între aceea care eliberează și cea care desfigurează.

Dominația e boala voinței. Cunoașterea ei e începutul vindecării.

5. Foucault: viziunea ultra-radicală – „puterea este peste tot”

În acest punct, Lukes simte nevoia să se confrunte cu una dintre cele mai provocatoare și mai influente teorii contemporane ale puterii — aceea a lui Michel Foucault. Dacă gândirea clasică descrisese puterea ca o relație între subiecte — unii o posedă, alții o suportă —, Foucault o dizolvă complet în structura vieții sociale. În viziunea sa, puterea nu mai este un atribut, ci o rețea. Ea nu mai aparține nimănui, ci circulă, impregnează, modelează, disciplinează. Nu există un centru al puterii, ci multiplicități de micro-forțe care alcătuiesc textura existenței moderne.

Foucault nu spune că puterea e mare, ci că e pretutindeni.

Pentru Lukes, această mutație e fascinantă și primejdioasă deopotrivă. Fascinantă, pentru că deschide ochii asupra unei realități ignorate de teoriile tradiționale: faptul că puterea nu se manifestă doar în instituții politice sau economice, ci în toate raporturile cotidiene — în școală, spital, familie, limbaj, sexualitate, normă de politețe, discursul științei. Pretutindeni unde există un raport de cunoaștere, de observație, de reglare, acolo acționează și o formă de putere.

Foucault rupe, astfel, cu modelul juridic și suveran al puterii: nu mai există „cel care ordonă” și „cel care execută”, ci procese de disciplinare care fabrică subiecți capabili să se autocontroleze. Puterea modernă nu ucide, ci formează; nu interzice, ci orientează; nu stă deasupra oamenilor, ci înăuntrul lor. Ea e imanentă vieții: se strecoară prin gesturi, rutine, priviri, dorințe, arhitecturi. Foucault o descrie prin metafore biologice — o circulație, o rețea, un metabolism —, și prin metafore vizuale — panopticul, ochiul care vede totul, dar nu e văzut de nimeni.

Puterea modernă nu e spadă, ci privire.

Lukes recunoaște revoluția conceptuală din această viziune. Foucault lărgește câmpul teoriei până la limita ontologică: puterea nu e o excepție a societății, ci condiția ei de funcționare. Acolo unde există ordine, existență comună, reguli, sensuri, acolo există și putere. Ea nu e un parazit al libertății, ci chiar mediul ei. Omul nu trăiește în afara puterii, ci prin intermediul ei.

Dar această extindere totală vine, avertizează Lukes, cu un preț: dispariția criteriului moral. Dacă totul e putere, atunci nimic nu mai e abuz; dacă fiecare relație este un raport de forțe, atunci nici una nu mai e condamnabilă. Prin universalizarea conceptului, Foucault riscă să-i suprime tensiunea etică. Puterea încetează să mai fie o problemă — devine o stare de fapt.

Când puterea e peste tot, răul nu mai e nicăieri.

Aici Lukes introduce o distincție crucială. Foucault vede puterea ca difuză, productivă, anonimă; Lukes o vede ca structurală, morală și responsabilă. Pentru Foucault, nu există „posesori” ai puterii, ci doar dispozitive care o organizează. Pentru Lukes, tocmai această impersonalitate poate deveni cea mai periculoasă formă de dominație — pentru că face imposibilă identificarea vinovăției. Dacă nimeni nu deține puterea, nimeni nu mai poate fi tras la răspundere.

Foucault eliberează analiza de dualismul opresor-opresat, dar, în același timp, o dezarmează moral. În universul său, libertatea nu e opusul puterii, ci un efect local al ei: o mișcare în interiorul rețelei. Lukes, în schimb, crede că fără un criteriu normativ — fără o măsură a binelui și a dreptății — teoria riscă să transforme orice formă de viață într-un determinism estetic: totul e putere, deci totul e fascinant, deci nimic nu mai e revoltător.

Fără morală, critica devine contemplare.

Totuși, Lukes nu respinge contribuția foucauldiană. Dimpotrivă, o consideră o clarificare necesară: Foucault ne-a învățat să vedem că puterea nu se reduce la poruncă, ci se ascunde în normă; că libertatea nu e absența controlului, ci forma cea mai subtilă de control. Ceea ce el numește „guvernamentalitate” — arta de a conduce oameni liberi — este, în ochii lui Lukes, demonstrația perfectă a tezei sale despre a treia dimensiune a puterii: modelarea dorințelor și a percepțiilor.

Dar Lukes insistă asupra limitei: la Foucault, această analiză nu se încheie într-un orizont moral. Puterea e o forță vitală, o „energie a lumii”, iar rezistența nu e un imperativ etic, ci o reacție naturală a vieții. Foucault descrie mecanismele, dar nu mai întreabă dacă sunt drepte. În acest sens, el e, cum spune Lukes, „ultra-radical”: nu mai caută libertatea în afara puterii, ci o acceptă înăuntrul ei.

Foucault a înlocuit lupta morală cu dansul forțelor.

Lukes nu neagă frumusețea acestei viziuni, dar o consideră periculoasă pentru gândirea politică. Dacă toate relațiile sunt forme de putere, atunci nu mai putem distinge între educație și manipulare, între autoritate legitimă și dominație, între libertate reală și simplă mobilitate în cadrul unei structuri. Un concept total devine, paradoxal, steril: pierde capacitatea de a discrimina, de a evalua, de a orienta acțiunea.

În contrast, Lukes propune revenirea la noțiunea morală de putere: nu o energie difuză, ci o relație între voințe, între conștiințe. Puterea, spune el, trebuie înțeleasă împreună cu libertatea, nu în locul ei. Ea nu e o fatalitate, ci un câmp moral de alegere. Omul poate fi atât purtător, cât și rezistent al puterii, dar doar dacă păstrează conștiința diferenței dintre a acționa și a domina.

Într-un sens, Lukes îi datorează lui Foucault o adâncire a intuiției sale proprii: puterea care modelează dorințele e cea mai eficientă. Dar, în același timp, el îi reproșează că, dizolvând agentul moral, transformă supunerea în estetică. Lumea foucauldiană e, în fond, o lume fără vină, fără responsabilitate, fără suferință — o lume unde fiecare disciplină e o „practică de viață” și fiecare normă, o expresie a „îngrijirii de sine”.

Foucault a transformat lanțurile în exerciții de stil.

Lukes închide analiza acestei „viziuni ultra-radicale” cu un avertisment sever: dacă acceptăm că puterea e peste tot, riscăm să nu o mai vedem nicăieri. Dacă totul e produs al rețelei, atunci și critica ei e tot un mecanism al rețelei — iar libertatea devine o simplă variație locală a dominației. Prin urmare, adevărata provocare nu e să descoperim puterea în toate lucrurile, ci să învățăm să o distinguem: să recunoaștem unde produce libertate și unde o suprimă.

Cunoașterea fără criteriu devine fascinație.
Iar fascinația e prima formă a capitulării.

Pentru Lukes, puterea nu e peste tot; e acolo unde se schimbă libertatea în necesitate.
Și tocmai de aceea trebuie privită nu cu admirație, ci cu discernământ moral.
Căci a vedea puterea fără a o judeca e începutul unei noi servituți: cea a intelectului sedus de propriile descoperiri.

Foucault a arătat cum puterea se ascunde.
Lukes ne învață de ce trebuie să o scoatem la lumină.

7. „Conformarea voluntară”: cum devine libertatea instrument al supunerii

Lukes ajunge acum la una dintre cele mai neliniștitoare concluzii ale gândirii sale: că supunerea modernă nu mai are nevoie de constrângere, ci se naște din libertate însăși. În loc să fie anulată, libertatea e capturată — transformată într-un instrument al ordinii. Oamenii nu mai sunt forțați să se conformeze; ei se conformează de bunăvoie, convinși că aleg liber. Aceasta este marea victorie a puterii invizibile: să transforme autonomia în mecanism de guvernare, iar voința personală în motor al supunerii morale.

Nu mai e nevoie să li se poruncească celor care au învățat să se auto-corecteze.

Pentru Lukes, fenomenul „conformării voluntare” este expresia cea mai fină și perfidă a a treia dimensiuni a puterii — acolo unde dorințele, convingerile și valorile indivizilor sunt modelate în așa fel încât libertatea lor devine predictibilă. Puterea nu mai trebuie să impună; îi e de ajuns să formateze preferințele. Într-un sistem democratic și capitalist, oamenii nu se mai simt oprimați, ci participanți la un joc pe care îl cred al lor, dar ale cărui reguli le-au fost deja fixate.

Conformarea voluntară este, în esență, internalizarea dominației. Ea se manifestă printr-o subtilă alianță între dorință și normă: individul face ceea ce se așteaptă de la el nu pentru că ar fi constrâns, ci pentru că se identifică cu cerința. Societatea modernă nu mai are nevoie de paznici — conștiința fiecărui om a devenit propriul său gardian.

Cea mai sigură închisoare este aceea în care prizonierul poartă cheia cu mândrie.

Lukes descrie acest proces ca pe o „guvernare prin libertate”. Este exact punctul în care el se desparte de Foucault, fără a-l contrazice frontal. Dacă Foucault vede în disciplinare un mecanism structural de formare a subiectivității, Lukes insistă pe implicația morală: această formare nu este neutră. Ea produce un tip de om — omul adaptat, cel care își ajustează continuu comportamentul în funcție de așteptările sistemului, dar crede sincer că o face în numele propriei alegeri.

În societatea modernă, spune Lukes, nu ți se mai cere să asculți, ci să vrei ceea ce ți se oferă. Publicitatea, educația, mass-media, discursul meritocratic, codurile morale și profesionale converg spre același scop: să creeze identități conforme, convinse că libertatea lor constă în a se adapta. A te conforma devine dovada inteligenței, a echilibrului, a maturității sociale. Nesupunerea e stigmatizată nu ca delict, ci ca iraționalitate, nebunie.

Când supunerea poartă chipul rațiunii, libertatea a fost deturnată.

Lukes arată că această formă de conformare nu este pasivă; ea e activă, energică, moralizatoare. Oamenii nu doar acceptă ordinea, ci o apără, o propovăduiesc, o instituie. Devine o virtute civică să crezi în „reguli”, „responsabilitate”, „adaptabilitate”. Sistemul se întreține printr-o energie morală colectivă: dorința fiecăruia de a fi un „bun cetățean”, un „profesionist model”, un „membru echilibrat al societății”. Puterea modernă nu are nevoie de cenzură — are colaboratori entuziaști.

Aceasta este, pentru Lukes, tragedia democrațiilor contemporane: că își pierd forța critică tocmai prin rafinarea libertății. Într-o lume în care toți se simt liberi, nimeni nu mai suspectează că e condus. Conformarea voluntară este „armonia perfectă” dintre dominație și consimțământ, între puterea invizibilă și ordinea morală.

Nu există tiranie mai sigură decât aceea care se confundă cu echilibrul.

În acest punct, Lukes introduce o analiză de o subtilitate psihologică rară. El arată că acest tip de conformare se sprijină pe un mecanism de vinovăție preventivă. În loc să fie pedepsiți din afară, oamenii se pedepsesc singuri pentru deviațiile imaginare de la norma dominantă. Trăiesc sub tensiunea autocriticii, a „responsabilității” de a fi performanți, morali, în pas cu timpul. În societatea de performanță, puterea nu are nevoie să te corecteze: tu însuți devii propriul tău manager moral.

Acest proces produce o formă de alienare reflexivă: individul nu mai e în conflict cu sistemul, ci cu sine. În loc să se revolte împotriva nedreptății, se rușinează că nu e suficient de bun pentru ea. „Nu sistemul e nedrept — eu sunt slab.” Această inversare morală este, spune Lukes, culmea dominației: să obții supunerea transformând-o în autoculpabilizare.

Cel dominat care își cere scuze pentru neputința lui e deja educat perfect.

Prin această idee, Lukes aduce o dimensiune etică profundă în sociologia puterii. Nu doar structurile sociale, ci și structurile sufletului pot fi modelate de ordinea dominantă. Supunerea modernă nu e o formă de frică, ci de deformare morală. Ea se ascunde sub limbajul virtuții: „să fii responsabil”, „să fii realist”, „să fii echilibrat”. În aceste cuvinte aparent pozitive se ascunde adevărata pedagogie a conformării.

În plan politic, conformarea voluntară devine idealul suprem al guvernării moderne: statul care nu are nevoie să comande, pentru că oamenii se conduc singuri. Aici, libertatea e nu doar tolerată, ci instrumentalizată: devine mecanism de eficiență, de ordine, de control predictibil. Omul liber, în sensul moral al termenului, dispare; în locul lui rămâne omul gestionabil – responsabil, productiv, integrat.

Când libertatea e planificată, supunerea devine progres.

Pentru Lukes, antidotul acestei captivități lucide nu poate fi decât luciditatea însăși. Conformarea voluntară nu se destramă prin revoltă, ci prin trezire: prin refuzul de a confunda libertatea cu eficiența, autonomia cu integrarea. Omul nu e liber atunci când se mișcă fără piedici, ci când înțelege cine îi trasează drumul.

De aceea, el propune un nou criteriu moral: libertatea autentică începe acolo unde individul recunoaște tentația conformării ca formă de stăpânire. A te simți „în siguranță” într-o ordine perfectă nu e semn de echilibru, ci de captivitate morală.

Libertatea care nu mai doare e libertate pierdută.

În concluzie, „conformarea voluntară” este cea mai subtilă formă de dominație, pentru că se sprijină pe iluzia libertății. Ea arată că puterea modernă nu are nevoie să se impună din afară, ci doar să locuiască în interiorul oamenilor, să îi posede. Iar acolo unde supunerea se confundă cu virtutea, prima datorie morală este suspiciunea: să nu te încrezi niciodată în ordinea care te laudă pentru că te supui!

Adevărata eliberare nu începe când porțile se deschid, ci când înveți să recunoști că lanțurile au fost rebranduite drept aripi.

8. Rațiunea și libertatea ca oglinzi ale puterii – de la emancipare la autolimitare

După analiza mecanismelor conformării voluntare, Lukes ridică privirea spre planul cel mai subtil și, în același timp, cel mai tragic al modernității: relația dintre rațiune, libertate și putere. Aici el arată cum tocmai acele concepte care au fost, timp de secole, arme ale emancipării — rațiunea critică și libertatea morală — au fost treptat absorbite de structurile puterii, transformându-se în instrumente de autolimitare. Omul modern nu mai este constrâns de iraționalitate sau de dogmă; este condus prin propria raționalitate.

Puterea a învățat să gândească în locul nostru, dar cu vocea noastră.

Pentru Lukes, rațiunea a fost, în tradiția iluministă, mijlocul prin care omul se elibera de tutelă — instrumentul discernământului, capacitatea de a judeca singur binele și răul. Dar în societatea modernă, această rațiune s-a transformat într-un mecanism de validare a ordinii. Ea nu mai luminează posibilitățile, ci justifică limitele. Nu mai pune întrebarea „de ce?”, ci „cum putem face mai eficient ceea ce deja facem?”. Astfel, rațiunea nu mai e critică, ci tehnică; nu mai eliberează, ci optimizează servitutea.

Omul rațional, în sensul modern, nu e cel care caută adevărul, ci cel care se adaptează bine la sistemul dat. Se teme nu de minciună, ci de ineficiență; nu de injustiție, ci de eșec. Rațiunea a devenit măsura conformității. Ceea ce odinioară era scânteia libertății a devenit metronomul supunerii.

Când rațiunea se ocupă doar cu mijloacele, puterea decide scopurile.

Lukes vede aici o ironie istorică de proporții: în timp ce epoca modernă s-a construit pe ideea autonomiei raționale a individului, această autonomie a fost absorbită de mecanismele de putere care o administrează. Statul, economia, instituțiile culturale și educative nu reprimă rațiunea, ci o preformează: o învață ce întrebări sunt legitime, ce soluții sunt rezonabile, ce valori sunt „echilibrate”. Omul devine „rațional” doar în măsura în care gândește în limitele sistemului.

Aici, Lukes vorbește despre „captura rațiunii”: momentul în care libertatea de a gândi e păstrată formal, dar direcționată moral. Prin școală, știință, limbajul managementului și al eficienței, omul învață să nu-și mai pună problema sensului, ci doar a performanței. Puterea, așadar, nu mai are nevoie să impună dogme; îi ajunge să stabilească criteriile raționalității.

Rațiunea poate fi sclavă fără să-și piardă claritatea.

Această deturnare a rațiunii duce la o deturnare paralelă a libertății. În loc să fie capacitatea de a alege binele, libertatea devine dreptul de a alege în limitele date. Nu mai e exercițiu moral, ci procedură. Omul liber nu e acela care se conduce singur în virtute, ci acela care respectă regulile sistemului fără să-l conteste. Astfel, libertatea și rațiunea, odinioară aliați ai emancipării, devin oglinzi ale puterii: fiecare reflectă chipul ordinii dominante, confirmând-o, întărind-o, făcând-o să pară inevitabilă.

Lukes avertizează că această transformare este mai gravă decât orice formă de represiune: pentru că distruge conștiința libertății însăși. Omul nu mai simte lanțul, ci îl numește „ordine”, „disciplină”, „realism”. Puterea nu-l mai închide, ci îl face părtaș la propria captivitate. Rațiunea devine scutul său moral: „nu pot altfel, pentru că așa e logic, așa e rațional, așa e sigur”.

Cea mai stabilă tiranie e cea justificată de bun-simț.

Lukes leagă această transformare de conceptul său fundamental de dimensiune a treia: acolo unde conștiința e modelată, libertatea devine mecanism de reproducere a puterii. Omul liber, educat să-și „gândească rațional” viața, devine mai previzibil decât orice sclav. Nu e nevoie să i se spună ce să facă — știe singur. Sistemul îi livrează o raționalitate care îl convinge că alegerea sa este morală, logică și responsabilă.

Aceasta este ceea ce Lukes numește autolimitare rațională: procesul prin care libertatea, în loc să spargă granițele impuse, le interiorizează și le apără ca pe propriul bine. În loc să întrebe „ce pot să fac?”, omul modern întreabă „ce se cade să fac?”. În loc să caute depășirea, caută optimizarea. Rațiunea devine un mecanism de control fin: nu te oprește, ci te ghidează cu argumente convingătoare spre locul potrivit în ierarhie.

Când libertatea îți explică de ce nu poți fi liber, puterea a devenit perfectă.

Pentru Lukes, această absorbție a rațiunii și a libertății nu e un accident, ci împlinirea logică a modernității. Societățile care au învățat să se conducă prin convingere și educație, nu prin forță, au descoperit un instrument de stabilitate mult mai puternic: rațiunea administrată. Omul modern nu se revoltă pentru că nu se mai simte oprimat. A fost instruit să confunde autonomia cu conformitatea, discernământul cu eficiența, demnitatea cu utilitatea.

Lukes recunoaște în această stare un paradox moral profund: rațiunea și libertatea, cele două mari izvoare ale demnității umane, pot fi refolosite de putere împotriva omului. Ele devin oglinzi care reflectă ordinea existentă ca pe un dat natural. Adevărata problemă nu mai e lipsa libertății, ci imposibilitatea de a o recunoaște atunci când a fost domesticită.

Și totuși, Lukes nu încheie în ton fatalist. Tocmai pentru că rațiunea și libertatea sunt oglinzi, ele pot fi și sparte. O oglindă nu e un zid; e doar un reflex. Prin educație morală, prin refuzul de a lua „raționalul” ca evident, prin redescoperirea întrebării — nu a răspunsului —, omul poate reînvia sensul originar al rațiunii: acela de a pune lumea sub judecata binelui, nu a eficienței.

Rațiunea devine din nou eliberatoare atunci când încetează să se justifice pe sine. Libertatea renaște când îndrăznește să se îndoiască de propria raționalitate.

Astfel, Lukes încheagă un tablou moral complet: puterea nu mai este doar o forță externă, ci o ordine internă a gândirii. Rațiunea și libertatea sunt oglinzile ei, dar și singurele sale slăbiciuni. Căci acolo unde omul mai poate spune „nu știu dacă e bine așa”, acolo încă mai există o breșă în armura dominației.

Când rațiunea se convertește în smerenie, iar libertatea în responsabilitate, puterea nu mai poate fi invizibilă. Ea începe să fie judecată — și, încet, să se topească.

9. Tensiunea dintre morală și mecanismele de control

În acest punct culminant al reflecției sale, Lukes abordează problema centrală a civilizației moderne: conflictul permanent dintre morală și control, dintre conștiință și ordine, dintre chemarea interioară a binelui și raționalitatea rece a sistemului. Aceasta este tensiunea care traversează, sub forme diferite, întreaga teorie a puterii — de la suveranul vizibil al epocilor vechi până la algoritmul invizibil al guvernării contemporane. În timp ce morala se naște din libertatea discernământului, mecanismele de control se hrănesc din predictibilitate. Prima e vie, neliniștită, dialogală; celelalte sunt stabile, automate, lineare.

Puterea caută ordine, morala caută adevăr. Iar între cele două nu e pace, ci armistițiu.

Lukes arată că toate regimurile de dominație — fie ele autoritare, liberale sau tehnocratice — au în comun o strategie subtilă: domesticirea moralei. Controlul nu se mai sprijină, ca odinioară, pe frică sau forță, ci pe moralizarea supunerii. Societatea nu-mi cere să renunț la conștiință; îmi cere doar s-o aliniez. Virtutea devine disciplină, datoria devine eficiență, iar binele e echivalat cu funcționarea sistemului.

Astfel, mecanismele de control nu anulează morala, ci o recodează. Ele păstrează limbajul ei, dar îi schimbă sensul. Ceea ce în ordinea creștină sau umanistă era judecată de sine devine auto-reglementare; ceea ce era ascultare de Dumnezeu sau de bine devine loialitate față de instituție. În felul acesta, morala e capturată și transformată în infrastructură psihologică a ordinii.

Când morala încetează să întrebe „de ce?”, ea începe să slujească.

Lukes arată cum această inversiune produce o lume paradoxală: una în care oamenii par tot mai „buni”, mai „corecți”, mai „etici” — și totuși ordinea devine tot mai coercitivă. Nu pentru că ar fi impusă, ci pentru că s-a moralizat. Oamenii nu mai fac rău unii altora în mod direct, ci execută corect ordinele unui sistem care face răul în locul lor. Din această simbioză dintre morală și control se naște ceea ce Lukes numește paternalism raționalizat: o ordine care ne dictează binele în numele propriei noastre fericiri.

Morala, spune el, a fost dintotdeauna legată de libertate; dar în modernitate, libertatea însăși a fost redefinită în termenii controlului. Omul liber este acela care se guvernează singur — dar după criteriile ordinii. Aici se produce o inversiune aproape diabolică: auto-controlul, virtutea stoică a libertății interioare, devine mecanismul ideal al guvernării. Puterea nu mai trebuie să intervină din afară; morala o face dinăuntru.

Puterea perfectă nu învinge conștiința; o face să creadă că sunt una și aceeași.

Această tensiune nu e doar psihologică, ci structurală. Sistemele moderne de guvernare — de la administrația publică la corporații, de la educație la mass-media — transformă morala într-un set de proceduri normative. Integritatea devine „cod de conduită”, compasiunea devine „responsabilitate socială”, iar adevărul devine „transparență administrativă”. Totul e „etic”, dar nimic nu mai e viu. Morala își pierde vibrația lăuntrică și devine tehnologie a comportamentului.

Pentru Lukes, acesta este punctul cel mai periculos al evoluției puterii: atunci când ea reușește să captureze limbajul binelui. Atunci când ceea ce e just nu mai e trăit ca o chemare, ci ca o normă. În acel moment, omul nu mai are nevoie să fie constrâns — el se conformează moral, convins că face ceea ce trebuie. În fond, aceasta este forma supremă a dominației moderne: nu să impui răul, ci să reușești să definești binele.

Când puterea decide ce e virtute, morala devine formă de control.

Totuși, Lukes nu cedează tentației de a transforma această tensiune într-o opoziție absolută. El recunoaște că morala și controlul se nasc din aceeași nevoie: nevoia de ordine, de a da sens lumii. Fără reguli, morala s-ar dizolva în haos; fără morală, regulile s-ar transforma în tiranie. Problema nu e coexistența lor, ci raportul de forță dintre ele: cine conduce pe cine? Într-o societate vie, morala e stăpână și ordinea îi slujește; într-o societate coruptă, ordinea e stăpână și morala îi justifică metodele.

Lukes cere reechilibrarea acestei ierarhii. Morala trebuie să-și recapete funcția critică, să redevină vocea care pune limite, nu care le raționalizează. Când morala e vie, ea nu oferă certitudini, ci îndoieli fertile; nu protejează ordinea, ci o provoacă. Tocmai de aceea, orice sistem care se teme de întrebări morale e deja o formă de dominație.

O ordine care nu suportă întrebarea „de ce?” e o ordine fără suflet.

În ultimă instanță, Lukes restabilește sensul originar al moralei: nu ca instrument al guvernării, ci ca instinct de veghe. Morala nu trebuie să pacifice lumea, ci să o țină trează. Ea e conștiința tragică a libertății, vocea care amintește că niciun sistem — oricât de rațional, eficient sau „etic” — nu are dreptul să înlocuiască discernământul personal.

Pentru el, tensiunea dintre morală și control nu e o slăbiciune, ci condiția demnității. Doar acolo unde ele se înfruntă, omul rămâne viu ca ființă morală. Când morala încetează să lupte, controlul devine liniște, iar liniștea — moartea spiritului.

Puterea are nevoie de pace; morala, de neliniște. Numai neliniștea salvează libertatea de perfecțiunea ordinii.

10. Concluzia: libertatea autentică cere dezvăluirea formelor ascunse de putere

La finalul capitolului Putere, libertate și rațiune, Lukes reunește toate firele teoretice și morale ale demersului său într-o concluzie limpede, aproape testamentară: nu există libertate autentică fără demascarea puterii ascunse. Libertatea nu este o stare, ci o muncă de cunoaștere — un act continuu de luciditate, o tensiune morală împotriva invizibilului care ne modelează gândirea și voința.

A fi liber nu înseamnă a nu avea stăpâni, ci a ști unde se ascund.

Pentru Lukes, întreaga tradiție liberală a confundat libertatea cu absența constrângerii exterioare. Dar această definiție — utilă pentru epocile de tiranie directă — devine insuficientă într-o lume în care constrângerea nu mai vine din afară, ci din interior. Puterea nu se mai exercită prin lanțuri, ci prin idei; nu prin forță, ci prin convingere; nu prin interdicție, ci prin normalitate. În asemenea condiții, libertatea nu mai poate fi garantată prin legi, instituții sau proceduri, ci doar prin vigilenţă morală.

Lukes rescrie, astfel, sensul libertății moderne: ea nu e o proprietate, ci o practică a discernământului. Omul liber e acela care refuză să accepte drept firească ordinea în care trăiește; care privește dincolo de evidențe, dincolo de „așa se face”, dincolo de retorica raționalității. Adevărata libertate e vocația de a demasca — de a aduce la lumină acele forme de putere care s-au ascuns sub masca eficienței, a moralității sau a consensului.

Libertatea e lumina care nu lasă umbrele să se odihnească.

Această perspectivă îl obligă pe Lukes să reconfigureze raportul dintre cunoaștere și etică. Într-o lume în care puterea devine invizibilă, a cunoaște devine deja un act moral. Căci fiecare formă de cunoaștere care refuză să întrebe „cine profită?” se transformă, fără să vrea, în complice al dominației. În schimb, a vedea structurile ascunse, a dezvălui mecanismele prin care gândirea e modelată — aceasta devine o formă de libertate în sine.

Lukes spune limpede: omul poate fi liber doar în măsura în care vede ceea ce îl condiționează. Nu poate scăpa de toate formele de putere, dar le poate recunoaște și limita prin conștiință critică. Adevărata libertate nu constă în a scăpa de influențe, ci în a le înțelege și a le evalua moral. Numai așa, voința își recapătă autonomia, iar rațiunea devine din nou vie, creatoare, eliberatoare.

Cel care își cunoaște lanțurile le poartă fără rușine, dar și fără credință în ele.

În această lumină, Lukes redă teoriei politice demnitatea pe care o pierduse în relativismul academic: analiza puterii nu e un exercițiu intelectual, ci o chemare morală. Să studiezi puterea înseamnă să te implici în bătălia pentru libertate — nu pentru o libertate juridică, ci pentru una interioară, spirituală, conștientă. De aceea, cercetătorul, intelectualul, cetățeanul, toți sunt chemați la aceeași lucrare: să facă vizibil ceea ce ordinea ascunde.

Puterea, spune Lukes, e cu atât mai eficientă cu cât e mai puțin recunoscută. Or, tocmai de aceea, libertatea începe prin numele spus corect: a da formă conceptuală invizibilului, a-l aduce în limbaj, a-l face discutabil. Ceea ce nu poate fi numit nu poate fi combătut. Prin urmare, teoria devine un act de eliberare: a gândi clar e deja a rupe vraja.

Puterea trăiește din tăcerea celor inteligenți; libertatea, din curajul celor limpezi.

Pentru Lukes, această tensiune dintre morală și control, dintre rațiune și putere, nu are rezolvare finală — dar are sens atâta timp cât există oameni care o mențin vie. Societatea nu devine liberă prin absența puterii, ci prin transparența relațiilor ei. În clipa în care o ordine trebuie să mintă pentru a se menține, ea își trădează propria slăbiciune. De aceea, libertatea autentică e o practică a demistificării: a cere explicații, a privi dincolo de aparențe, a întreba mereu cine hotărăște ce e adevărat și ce e bine.

Lukes face din această claritate morală un ideal civic. Nu o revoluție, nu o ideologie, ci o vocație a lucidității. O societate liberă nu e cea care are cele mai multe opțiuni, ci cea în care oamenii știu cine le definește. Libertatea autentică cere, prin urmare, o conștiință critică generalizată — o cultură a suspiciunii binecuvântate, a îndoielii constructive, a refuzului de a lua drept moral ceea ce e doar convenabil.

Nu există libertate fără neîncredere în evidențe.

În final, Lukes readuce conceptul de putere în matca sa morală și antropologică. Puterea e inevitabilă — dar invizibilitatea ei nu e inevitabilă. Ea poate fi gândită, denumită, limitată. Libertatea nu constă în distrugerea puterii, ci în dezvăluirea ei. Căci în clipa în care devine vizibilă, puterea își pierde aura de necesitate și redevine ceea ce a fost dintotdeauna: o alegere omenească, supusă judecății morale.

Lukes încheie cu o frază care poate fi citită ca un testament intelectual:

„Adevărata libertate nu constă în absența puterii, ci în puterea de a o recunoaște.”

A recunoaște, înseamnă a nu te lăsa orbit de raționalitatea ordinii; a judeca, înseamnă a refuza pacea falsă a conformismului; a vedea, înseamnă a fi viu.

Libertatea autentică nu e un drept, ci o lucrare de trezire.
Iar a te trezi înseamnă a vedea chipul ascuns al puterii și a-i refuza farmecul.

V. Capitolul 3 — Puterea tridimensională

Tema: definirea completă a celei de-a treia dimensiuni și apărarea sa critică.

1. Definirea puterii ca potențial – nu doar acțiune, ci capacitate de modelare

În deschiderea capitolului al treilea, Lukes revine la nucleul teoretic al concepției sale, pentru a-l formula cu precizie și fără echivoc: puterea nu este un act, ci o stare; nu un eveniment trecător, ci o capacitate latentă, un potențial de a influența cursul conștiinței și al realității sociale. Ea nu se manifestă doar atunci când se exercită, ci există în mod continuu, în așteptarea momentului potrivit pentru a-și actualiza efectele.

Puterea nu este ceea ce se face, ci ceea ce face posibil.

Lukes respinge aici atât empirismul pluralist (care reducea puterea la decizia vizibilă), cât și constructivismul foucauldian (care o răspândea pretutindeni, pierzându-i centrul moral). Pentru el, puterea trebuie înțeleasă ca o capacitate structurală care precede acțiunea și o face posibilă. Ea este, cum spune, „o dispoziție a relației sociale”, un câmp de forță în care opțiunile, intențiile și percepțiile indivizilor sunt deja configurate.

În acest sens, Lukes introduce o distincție subtilă între exercițiul puterii și existența puterii. A exercita înseamnă a actualiza o capacitate; a avea înseamnă a fi în poziția de a o face, chiar și atunci când nu o folosești. Un stat, o instituție, o companie, un lider sau o ideologie pot avea o putere imensă chiar și atunci când nu intervin activ, pentru că ordinea lor de sens a fost deja interiorizată de ceilalți.

Cea mai mare putere e aceea care nu are nevoie să acționeze pentru a fi ascultată.

Lukes observă că toate teoriile tradiționale despre putere au fost obsedate de efectul observabil: cine a câștigat, cine a pierdut, cine a decis. Dar în realitate, spune el, miezul puterii se află înainte de toate acestea: în definirea cadrului în care decizia devine posibilă. Acolo, în tăcerea structurilor, în educație, în limbaj, în distribuția prestigiului, se decide de fapt ce e plauzibil, ce e rezonabil, ce e „bine”. Prin urmare, puterea nu e doar cauză, ci și condiție.

Pentru a clarifica această idee, Lukes recurge la o analogie fizică: puterea e ca gravitația — invizibilă, dar mereu prezentă, acționând asupra tuturor mișcărilor fără a fi ea însăși mișcare. Ea nu trebuie să se manifeste prin forță, pentru că ordinea pe care o creează devine însăși legea naturii sociale.

În acest sens, puterea nu e doar relație între actori, ci și structură de posibilitate. Ea definește ce este imaginabil, ce este acceptabil, ce este legitim. O ideologie dominantă, o economie politică, o morală socială — toate sunt expresii ale acestei capacități latente de a modela limitele realului. Când oamenii ajung să creadă că „nu există alternativă”, puterea și-a atins forma perfectă: a devenit ontologică, adică parte din însăși textura lumii.

Puterea reală nu constrânge, ci configurează universul în care constrângerea pare de prisos.

Lukes numește această dimensiune tridimensională pentru că ea adaugă un strat de profunzime celor anterioare:
– Prima dimensiune privea conflictele manifeste, deciziile și comportamentele observabile;
– A doua dimensiune privea controlul agendei, excluderea subiectelor incomode;
– A treia, cea radicală, privește formarea conștiinței și a intereselor — nu doar ceea ce se discută, ci ceea ce poate fi gândit ca fiind demn de discuție.

Într-un fel, această a treia dimensiune e o „cauză a cauzelor”: ea modelează toate celelalte dimensiuni. O decizie e posibilă doar în cadrul unui câmp de sens; un conflict vizibil e doar expresia unor presupuneri invizibile. Puterea tridimensională este, prin urmare, arhitectura morală a lumii sociale — ordinea subterană a motivațiilor, educațiilor și percepțiilor care dau formă acțiunilor.

Această definiție are implicații morale profunde. Dacă puterea este potențial, atunci responsabilitatea morală nu mai aparține doar celor care „fac”, ci și celor care întrețin ordinea în care se face. Neutralitatea devine o formă de complicitate, iar tăcerea — un act politic. Puterea, în forma sa latentă, există prin colaborarea inconștientă a celor care o confirmă zilnic prin obiceiuri, tăceri și justificări.

Puterea trăiește din inerția celor bine-intenționați.

Prin urmare, Lukes propune o extindere nu doar teoretică, ci etică: analiza puterii nu poate fi limitată la intenție, ci trebuie să includă efectele structurale ale oricărui sistem de credințe. De pildă, un profesor, un preot, un jurnalist sau un economist pot exercita o putere imensă fără a „domina” pe nimeni direct — simplul fapt că definesc ce e legitim, ce e rațional, ce e moral îi face părtași la menținerea ordinii.

Puterea, astfel înțeleasă, devine un ecou permanent al intențiilor trecute: ideile, instituțiile și normele create de generațiile anterioare continuă să ne modeleze comportamentele fără a mai fi recunoscute ca forțe active. Aici se află una dintre cele mai profunde intuiții ale lui Lukes: că dominația modernă nu e o chestiune de voință prezentă, ci de moștenire sedimentată.

Ceea ce numim libertate este adesea memoria unei vechi supuneri bine ordonate.

A vedea puterea ca potențial înseamnă a înțelege că libertatea autentică nu se măsoară prin absența constrângerii, ci prin capacitatea de a sesiza cum lumea însăși a fost aranjată să pară neutră.

Puterea nu e doar ce se impune, ci și ceea ce nu se mai pune sub semnul întrebării. Iar omul liber e acela care învață din nou să întrebe.

2. „Contestedness”: de ce conceptul de putere nu poate fi fixat definitiv

După ce a definit puterea ca potențial — o capacitate structurală de a modela percepțiile, dorințele și ordinea socială — Lukes trece la una dintre cele mai fine și provocatoare reflecții metodologice ale întregului volum: ideea de contestedness, adică caracterul inevitabil contestat al conceptului de „putere”. Este, spune el, un concept care nu poate fi închis într-o formulă, nici capturat printr-o definiție universal valabilă. Motivul nu este precaritatea limbajului, ci natura însăși a fenomenului: puterea e, structural, relativă la poziția morală și epistemică a celui care o analizează.

Puterea nu se lasă fixată pentru că trăiește în ochiul celui care o recunoaște.

Lukes nu vede în această „nefixabilitate” un defect teoretic, ci o dovadă de vitalitate. Faptul că termenul „putere” e mereu disputat — între politică și morală, între economie și cultură, între libertate și control — arată că el nu aparține unei singure discipline, ci aparține vieții sociale însăși. Așa cum omul e mereu împărțit între rațiune și instinct, între supunere și autonomie, tot astfel conceptul de putere rămâne în tensiune între descriere și judecată, între realism și normă.

Pentru Lukes, această „contestedness” nu e o slăbiciune, ci condiția morală a clarității. Când un concept își pierde disputabilitatea, el încetează să mai fie viu: devine instrument ideologic. De aceea, orice teorie care pretinde că „a rezolvat” problema puterii — fixându-i o definiție unică — devine suspectă. În clipa în care puterea e explicată „complet”, ea e deja justificată.

Un concept pacificat e un concept servil.

El arată că această dispută în jurul sensului puterii e inevitabilă pentru că fiecare poziție teoretică reflectă o viziune asupra lumii și o poziție morală în interiorul ei. De exemplu:

• Liberalul va defini puterea în raport cu libertatea individuală: ca interferență nedorită.
• Marxistul o va vedea ca raport de dominație între clase.
• Foucault o va înțelege ca rețea de disciplinare, imanentă tuturor relațiilor sociale.
• Lukes o definește ca posibilitate structurală de a modela conștiințe și dorințe.

Niciuna nu e „falsă”, dar niciuna nu e completă. Fiecare e adevărată în contextul moral care o generează. Așa cum morala nu e definitivă, nici conceptul de putere nu poate fi. El se mișcă odată cu orizontul valorilor umane, reflectând mereu lupta dintre libertate și ordine, dintre voința de a fi și nevoia de a domina.

Puterea e un cuvânt care se schimbă odată cu rușinea noastră.

Lukes atrage atenția că această caracteristică de contestare permanentă a generat două tentații opuse, ambele sterile. Prima este tentația empirismului reducționist, care vrea să elimine ambiguitatea definind puterea strict prin indicatori observabili: cine ia decizii, cine controlează resurse, cine câștigă conflicte. A doua este tentația relativismului total, care dizolvă conceptul într-o rețea infinită de relații, până când devine indistinct și, deci, inutil.

Împotriva ambelor, Lukes propune o viziune reflexivă: a accepta că puterea nu poate fi fixată în sens unic, dar poate fi gândită coerent în funcție de scopul moral al cercetării. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre putere „în general”, ci doar despre puterea pentru ce și asupra cui. Un concept viu trebuie să-și asume particularitatea morală a fiecărei analize.

Astfel, contestedness nu înseamnă relativism, ci responsabilitate epistemică. Faptul că un concept e mereu discutat nu-l face inutil, ci îl obligă la onestitate: să-și explice unghiul de vedere, să-și recunoască implicațiile morale. Pentru Lukes, aceasta e dovada maturității științelor sociale: nu neutralitatea, ci transparența intenției.

Cunoașterea nu e obiectivă când se ascunde; e obiectivă când își declară motivele.

Prin urmare, Lukes transformă „contestedness” într-o virtute epistemologică: o teorie sănătoasă a puterii trebuie să accepte că sensul ei e mereu negociat. Nu există o „esență” a puterii, ci doar forme istorice și morale ale ei. Așa cum libertatea unui secol devine constrângerea altuia, la fel și puterea se redefinește continuu în funcție de modul în care oamenii își înțeleg demnitatea și limitele.

Într-un sens profund, Lukes face din acest concept un barometru al spiritului epocii. Dacă puterea e definită prin conflict, înseamnă că societatea e încă vie, capabilă de opoziție. Dacă e definită prin echilibru, înseamnă că dominația s-a stabilizat. Dacă e definită prin rețea, înseamnă că oamenii au uitat să mai vadă responsabilitatea. Modul în care vorbim despre putere arată, în fond, ce fel de lume vrem să justificăm.

Definițiile puterii sunt confesiuni morale.

Lukes conchide această secțiune cu o observație de o eleganță austeră: deși puterea nu poate fi definită definitiv, nu toate definițiile sunt egale. Criteriul suprem rămâne capacitatea lor de a dezvălui realitatea ascunsă a dominației. Cu alte cuvinte, definițiile nu se judecă după claritate tehnică, ci după profunzimea morală a vederii lor. O teorie care face lumea mai opacă, mai justificată, mai liniștită în fața nedreptății, este o teorie slabă; una care o face mai transparentă și mai neliniștită, e o teorie vie.

Astfel, contestedness devine însuși criteriul etic al cercetării: o știință care nu mai e contestată a încetat să mai fie morală.

Puterea nu are o definiție finală pentru că libertatea nu are sfârșit. A le ține în dispută e singura dovadă că încă trăim sub semnul conștiinței.

3. Apărarea dimensiunii a treia – împotriva relativismului și empirismului

În cea mai densă și combativă parte a capitolului Puterea tridimensională, Lukes își apără conceptul central — a treia dimensiune a puterii — împotriva celor două fronturi care, deși opuse în intenție, duc la același rezultat: neutralizarea morală a puterii. Pe de o parte, relativiștii post-structuraliști (în special influențați de Foucault și succesorii lui) care diluează conceptul până la dizolvare; pe de alta, empiricii comportamentaliști care îl reduc la ceea ce poate fi măsurat, observat, numărat. Unii transformă puterea într-o energie difuză, omniprezentă și, deci, lipsită de responsabilitate; ceilalți o transformă într-un fapt statistic, dezgolit de sens moral.

Relativiștii o risipesc, empiricii o micșorează; amândoi o golesc de vină.

Lukes își ridică astfel teoria împotriva ambelor orbiri: cea a excesului și cea a carenței. El refuză să accepte că puterea este „pretutindeni” (pentru că atunci nu mai e nicăieri) și totodată respinge ideea că ea există doar acolo unde se vede. Între omniprezența abstractă și minimalismul contabil se află adevărul moral al puterii reale: acela că ea există, se exercită și produce efecte adânci chiar atunci când nu se arată.

Pentru Lukes, apărarea dimensiunii a treia e o luptă pentru profunzimea conștiinței morale. Căci ceea ce relativiștii numesc „pluralitate a perspectivelor” și ceea ce empiricii numesc „neutralitate metodologică” sunt, în fond, două forme de capitulare în fața complexității. Relativistul refuză să judece, empiricul refuză să vadă. Primul transformă puterea într-un dans fascinant al discursurilor, al doilea într-un tabel cu decizii. Amândoi ratează întrebarea care contează: ce se întâmplă cu oamenii în ordinea creată de aceste puteri invizibile?

Când puterea nu mai e judecată, ea devine pe deplin legitimă.

Lukes reia miezul argumentului său: a treia dimensiune a puterii — aceea care modelează percepțiile și dorințele — nu este nici ipoteză mistică, nici construcție teoretică arbitrară. Ea e condiția necesară pentru a înțelege stabilitatea socială într-o lume fără teroare vizibilă. Fără această dimensiune, nu putem explica de ce oamenii consimt la ordini care îi dezavantajează, de ce preferințele lor coincid miraculos cu interesele celor puternici, de ce tăcerea e atât de des interpretată ca pace.

Empiricii îi reproșează lui Lukes că această a treia dimensiune e „intangible”, deci „neștiințifică”. El răspunde fără ezitare: da, este dificil de observat — dar nu pentru că ar fi iluzorie, ci pentru că esența ei e să nu se lase văzută. A cere dovezi vizibile ale puterii invizibile e ca și cum ai cere urme de vânt pe piatră. Invizibilul nu e lipsă de existență; e semnul rafinării. Puterea modernă e subtilă nu pentru că s-a slăbit, ci pentru că s-a moralizat.

Empiricul nu o vede, fiindcă se uită doar acolo unde ea n-are niciun interes să lase urme.

Pe de altă parte, relativiștii — cei care au urmat linia foucauldiană — îi reproșează lui Lukes că păstrează un nucleu moral: că vorbește despre „interese reale”, despre „falsă conștiință”, despre „dominație”. Ei consideră aceste concepte „metafizice” sau „paternaliste”. Lukes le răspunde că tocmai acest nucleu moral este singurul scut împotriva cinismului. Dacă renunțăm la el, ajungem să confundăm orice influență cu putere, orice discurs cu dominație, orice ordine cu moralitate. În acest punct, analiza nu mai demască nimic — doar contemplă.

Pentru el, relativismul radical este o estetizare a puterii: un mod elegant de a privi în jur fără să mă scufund în vinovăție. Dacă totul e putere, atunci nimic nu e nedrept; dacă totul e construcție socială, atunci nimic nu e real. Dar o teorie care nu poate spune unde e răul și de ce e rău nu mai este o teorie a puterii, ci o retorică academică.

Cine declară că totul e putere, renunță să mai vadă injustiția.

Lukes insistă: dimensiunea a treia nu e o ipoteză metafizică, ci o necesitate explicativă. Ea oferă singurul cadru în care putem înțelege legătura dintre stabilitate și dominație, dintre convingere și supunere. Societățile moderne nu se mențin prin frică, ci prin interiorizarea normei. Iar acea interiorizare nu e întâmplătoare; e rezultatul unui proces istoric, economic, cultural — un proces de formare a subiectivității. Fără această înțelegere, ne rătăcim în suprafața faptelor și ne pierdem în mulțimea deciziilor izolate.

Empiricul, spune Lukes, se teme de invizibil ca de o primejdie pentru rigoare; relativistul îl iubește prea mult ca să-l mai judece. Dar amândoi greșesc. Invizibilul trebuie analizat cu rigoare morală, nu cu suspiciune și nici cu fascinație. A treia dimensiune nu e o fantezie, ci o radiografie: ea arată structurile prin care libertatea devine funcțională și rațiunea — obedientă.

A înțelege puterea invizibilă nu e o speculație, ci o datorie de igienă morală.

Lukes apără, de asemenea, validitatea empirică a dimensiunii a treia printr-un argument subtil: chiar dacă nu poate fi observată direct, ea poate fi inferată din discrepanțele dintre dorințe și realitate. Atunci când oamenii se simt liberi, dar reproduc necontenit aceleași inegalități; când spun că sunt fericiți, dar se autodisciplinează până la epuizare; când își numesc supunerea „responsabilitate” — atunci avem dovada indirectă a puterii invizibile.

Ea nu lasă urme vizibile, dar lasă simetrie în greșeală: aceeași tăcere, aceleași justificări, aceleași temeri. Sociologul care vede aceste constante nu e profet, ci moralist lucid. A treia dimensiune e, în acest sens, instrument de diagnostic etic: ea arată acolo unde libertatea e prea curată pentru a fi adevărată.

Când o societate se declară complet liberă, trebuie să începi să cauți lanțurile morale.

În concluzie, Lukes apără dimensiunea a treia nu doar ca teorie, ci ca poziție morală în fața lumii. Ea e singura care refuză confortul: refuză siguranța empiricului și impasibilitatea relativistului. Cere un tip de privire care e în același timp rațională și morală, analitică și rușinată, rece și compasivă.

Pentru el, adevărata știință a puterii nu e nici măsurare, nici metaforă, ci conștiință trează: să vezi dincolo de conflict și de echilibru, dincolo de limbaj și discurs, până la rădăcina invizibilă unde libertatea se confundă cu ordinea.

Empiricul vede suprafața, relativistul vede haosul.
Doar moralistul critic vede adâncul.
Iar acolo, între pacea faptelor și fascinația teoriilor, pulsează adevărata putere —
tăcută, ordonată, eficientă — a lumii care ne modelează în tăcere.

4. Preferințele adaptive: cum se fabrică consimțământul

Lukes ajunge acum la inima nevăzută a celei de-a treia dimensiuni a puterii: mecanismul formării preferințelor — modul subtil, invizibil și cotidian prin care ordinea socială își cultivă propriul consens. Aici, puterea nu mai constrânge și nici nu manipulează în sens brutal; ea produce dorințe. Într-un cuvânt, ea nu doar interzice, ci instruiește sufletele.

Dominația modernă nu are victime, ci oameni convinși.

În limbajul lui Lukes, „preferințele adaptive” sunt acele dorințe, gusturi, convingeri și atitudini pe care indivizii și le formează în funcție de limitele impuse de contextul social, până când aceste limite ajung să pară naturale. Omul nu mai vrea ceea ce i se refuză; își educă instinctul să nu mai dorească. Libertatea, astfel, nu e suprimată — e reprogramată. În loc să lupte pentru ceea ce nu poate avea, individul învață să-și dorească exact ceea ce ordinea îi poate oferi.

Lukes reia, în acest sens, observația celebră a lui Jon Elster: „Omul cu strugurii verzi” — vulpea din fabula lui Esop, care, neputând ajunge la strugurii prea sus, declară că nu-i vrea, că sunt acri. Aceasta e imaginea morală a lumii moderne: o omenire care și-a înpropriat neputința și o numește „echilibru”.

Preferințele adaptive sunt deci răspunsul psihologic la constrângerea invizibilă. Ele transformă limitarea în virtute. Oamenii nu mai spun „nu pot”, ci „nu merită”; nu mai spun „nu mi se permite”, ci „nu mă interesează”. Puterea, astfel, nu mai are nevoie să interzică nimic: a învățat să rescrie dorința.

Când dorința încetează să depășească ordinea, puterea a câștigat lupta fără zgomot.

Lukes vede în acest mecanism un fenomen universal, dar cu o intensitate extremă în societățile moderne, unde dominația economică, educațională și culturală se camuflează sub masca „liberei alegeri”. Oamenii aleg, dar aleg dintr-un set de posibilități care le-a fost deja livrat — de piață, de normă, de educație, de ideologie. Aceasta e marea ironie a libertății moderne: ea funcționează prin programarea alternativelor.

Când toate opțiunile sunt acceptabile, libertatea devine o coregrafie a conformismului. Oamenii se simt autonomi tocmai pentru că pot alege între lucruri care nu pun în discuție ordinea generală. Lukes compară această stare cu o cutie de rezonanță: sistemul produce sunete diferite, dar toate rămân în același ton moral.

În plan politic, preferințele adaptive se văd în acceptarea pasivă a inegalităților — oamenii încep să creadă că „așa e lumea”, că meritocrația e naturală, că suferința e o dovadă de insuficiență personală. În plan economic, se traduc prin aspirația spre consum, nu spre justiție; în plan cultural, prin cultul competenței și al eficienței, nu al sensului.

Când poporul se mândrește cu jugul său, puterea a devenit educație.

Lukes vede în această reeducare morală un pericol mai mare decât represiunea. Represiunea trezește rezistență; adaptarea aduce liniște. Într-o lume a preferințelor adaptive, chiar și revolta e domesticită: devine spectacol, divertisment, postură culturală. În fond, spune Lukes, sistemele moderne nu ucid opoziția; o includ în programul de loialitate. Așa cum piața încorporează critica prin publicitate, tot astfel puterea încorporează disidența prin simularea libertății.

El oferă o formulă memorabilă:

„Puterea adevărată nu-ți spune ce să faci, ci te face să vrei ceea ce faci.”

Aceasta e esența fabricării consimțământului: modelarea voinței. Dacă primele două dimensiuni ale puterii se ocupau cu comportamentul (cine decide, cine câștigă, cine e exclus), a treia se ocupă cu dorința — cu formarea subiectului obedient prin mecanismele propriei sale rațiuni.

Lukes nu vede în acest proces doar manipulare, ci un transfer de moralitate: puterea modernă a învățat să-și asigure stabilitatea nu prin violență, ci prin apel la valori pozitive — responsabilitate, echilibru, realism, rațiune. Acestea devin noile forme ale supunerii „autonome”. Individul crede că se comportă moral, dar morala sa e deja un produs al ordinii.

Conștiința e cel mai puternic aparat de guvernare.

Această logică a adaptării se prelungește până în straturile intime ale psihologiei moderne. Oamenii nu mai gândesc în termeni de justiție, ci în termeni de „reziliență”; nu mai cer transformarea lumii, ci „dezvoltare personală”. Puterea a descoperit o alchimie subtilă: să convertească idealurile de emancipare în tehnici de auto-ajustare. În locul vechilor dogme, avem „sfaturi de viață”; în locul fricii, motivația. Astfel, libertatea devine o formă de antrenament moral — o supunere veselă, argumentată și justificată.

Dar Lukes avertizează: această lume a preferințelor adaptive nu e total stabilă. În adâncul ei, persistă o fisură morală — diferența dintre dorință și demnitate. Omul poate fi convins să accepte ceea ce e, dar nu poate fi făcut să nu mai presimtă ceea ce ar putea fi. Tocmai această discrepanță — sentimentul că „ceva nu se potrivește” în ordinea existentă — e germenul libertății.

De aceea, el propune un criteriu de diagnostic social: acolo unde oamenii își justifică neputința în termeni morali („e mai bine așa”, „nu e cazul să ne plângem”), acolo puterea e cel mai adânc implantată. Acolo unde, în schimb, apare neliniștea morală, unde oamenii simt că libertatea lor e prea „comodă”, acolo s-a reactivat adevărata conștiință.

Când libertatea devine confort, începe sclavia morală.
Când confortul devine neliniște, începe eliberarea.

Astfel, pentru Lukes, preferințele adaptive nu sunt doar un fenomen psihologic, ci mecanismul central al dominației moderne. Ele explică de ce ordinea rămâne stabilă fără teroare, de ce sistemele injuste supraviețuiesc în democrații, de ce oamenii nu se revoltă decât atunci când li se oferă permisiunea să o facă.

Puterea modernă nu se ascunde în instituții, ci în formele dorinței legitime. Iar libertatea autentică — aceea pe care Lukes o apără de la începutul cărții — nu înseamnă doar a scăpa de constrângeri, ci a recupera capacitatea de a dori altceva decât ni se permite.

Adevărata emancipare începe în tăcerea unei dorințe care refuză să se adapteze.

5. Interese reale vs. conștiință falsă – critica lui Elster și Scott

După ce a expus mecanismul preferințelor adaptive – modul prin care dorința e rescrisă de ordinea dominantă până devine fidelă propriei captivitați –, Lukes se confruntă cu o critică dură venită dinspre două direcții intelectuale aparent diferite, dar unite prin aceeași suspiciune față de moralismul său: pe de o parte, Jon Elster, reprezentant al raționalismului metodologic, iar pe de altă parte, James C. Scott, etnograf al rezistenței cotidiene și teoretician al „armelor celor slabi”. Amândoi îl acuză, în forme diferite, că apelul la „interese reale” și la noțiunea de „conștiință falsă” ar implica o formă de paternalism epistemic – adică o pretenție de a ști mai bine decât oamenii înșiși ce vor și ce e bine pentru ei.

Cine decide ce e conștiință falsă riscă să se creadă Dumnezeu în haine de sociolog.

Lukes nu se ferește de această critică, dar o răstoarnă: nu e vorba, spune el, de a-i judeca pe oameni, ci de a judeca structurile care îi fac să se judece greșit pe ei înșiși. Ceea ce numește „conștiință falsă” nu este prostie, nici naivitate, ci rezultatul unui proces istoric de deformare morală, în care sistemele dominante reușesc să transforme condițiile de subordonare în criterii ale demnității.

Elster, în viziunea lui Lukes, reprezintă vocea raționalismului liberal care crede că fiecare actor își cunoaște interesele, că nimeni nu poate dori ceea ce îl rănește, că preferințele trebuie respectate ca atare. Or, Lukes îl consideră prizonierul unei iluzii logice: dacă dorința e deja modelată de putere, atunci invocarea ei ca măsură a rațiunii devine circulară. Nu poți spune că omul vrea liber ceea ce a fost educat să vrea. Într-un sistem care premiază supunerea ca virtute, a spune că supusul e liber pentru că „își urmează interesul” e o formă de cinism metodologic.

A măsura libertatea după conformare e ca și cum ai numi somnul dovadă de pace.

Lukes răspunde criticii lui Elster cu o distincție fundamentală: între preferințe exprimate și interese reale. Preferințele exprimate sunt rezultatul contextului, al educației, al presiunilor; interesele reale țin de condițiile obiective ale unei vieți demne și libere. Aceasta nu e o distincție moralizatoare, ci una ontologică: chiar dacă oamenii nu-și dau seama, există un prag sub care viața umană devine umilință, iar acolo libertatea încetează.

Pentru Lukes, interesul real e acela care ține omul în acord cu propria sa natură morală – cu capacitatea de a discerne, de a judeca, de a participa conștient la propria viață. Dacă ordinea îl reduce la rolul de executant, de consumator sau de supus „responsabil”, atunci, oricât de fericit s-ar declara, interesul său real e trădat. În acest sens, el parafrazează ideea aristotelică a „vieții bune”: nu tot ce satisface e bun, nu tot ce dă plăcere e virtuos.

Fericirea nu e dovada libertății, ci adesea masca ei.

În ceea ce-l privește pe James C. Scott, Lukes îi acordă o atenție deosebită. Scott, în lucrări precum Weapons of the Weak și Domination and the Arts of Resistance, susține că nu există conștiință falsă propriu-zisă: că oamenii aflați în poziții de subordonare știu foarte bine că sunt dominați, dar aleg să manifeste conformare în public și să-și exprime opoziția doar „în ascuns” — prin ironie, zvonistică, sabotaj, umor, mică rezistență. El numește această diferență între ceea ce se spune în fața puterii și ceea ce se gândește în spatele ușilor închise transcriptul public și transcriptul ascuns.

Lukes recunoaște ingeniozitatea acestei observații, dar o consideră incompletă moral. Faptul că oamenii știu că sunt dominați nu înseamnă că pot conceptualiza mecanismele dominației. A conștientiza nedreptatea nu e același lucru cu a înțelege cum e perpetuată. Scott surprinde adevărul psihologic al micii rezistențe, dar nu vede tragedia morală: că sistemul îi permite tocmai pentru a o neutraliza. O ordine care tolerează „umorul critic” sau sarcasmul subalternilor e una care și-a integrat perfect propria contestare.

Când poți râde liber de stăpân, e semn că stăpânul nu mai are de ce se teme.

Lukes insistă că termenul „conștiință falsă” nu înseamnă absența lucidității, ci înfrângerea ei morală. Omul poate ști că e dominat și totuși să continue să creadă că ordinea care-l domină e necesară, inevitabilă sau chiar justă. În acel moment, luciditatea nu mai salvează; devine complicitate rațională. Puterea nu are nevoie de ignoranți, ci de oameni care gândesc perfect, dar în limitele fixate.

Astfel, Lukes răspunde ambilor critici printr-o reabilitare a dimensiunii morale a adevărului social. Elster cere validare empirică; Scott cere recunoaștere antropologică; Lukes cere judecată morală. Căci a înțelege cum funcționează preferințele adaptive nu e suficient; trebuie să spui și dacă e bine ca ele să existe.

Adevărul fără morală e statistică; moralitatea fără adevăr e retorică.

Lukes recunoaște totuși pericolul inerent poziției sale: orice apel la „interese reale” riscă să devină autoritar, să pretindă cunoaștere absolută asupra celuilalt. De aceea, el formulează o condiție de modestie epistemică: a vorbi despre „conștiință falsă” e legitim doar atunci când există criterii obiective ale suferinței — când ordinea socială produce, verificabil, suferință, injustiție, alienare, tăcere. Nu e nevoie de revelație morală, ci de empatie lucidă: a vedea unde oamenii cred că aleg, dar trăiesc ca niște învinși.

Pentru el, interesul real nu e o prescripție, ci o limită etică: niciun sistem nu e legitim dacă transformă nevoia de demnitate în vinovăție personală. Atunci, oricât de „funcțional” ar fi, ordinea devine coruptă.

Când oamenii ajung să creadă că meritul lor e să sufere în tăcere, puterea s-a făcut morală. Și atunci, numai morala care rupe tăcerea mai e adevărată.

Prin această apologie finală, Lukes reabilitează dreptul moral al teoriei de a judeca lumea. A spune că există „conștiință falsă” nu înseamnă a-i disprețui pe oameni, ci a refuza ca suferința lor să fie interpretată drept „adaptare fericită”. A spune că există „interese reale” nu înseamnă a dicta ce e bine, ci a afirma că există limite ale demnității care nu pot fi negociate.

Într-un final aproape profetic, Lukes formulează esența sa:

„A nu recunoaște conștiința falsă înseamnă a sanctifica puterea.
A o recunoaște înseamnă a deschide calea libertății morale.”

Adevărata știință a omului nu e aceea care descrie cum trăiește, ci aceea care îndrăznește să spună când trăiește nedemn.

6. Dominația ca proces interiorizat – când sclavul devine propriul gardian

După ce a deschis analiza dimensiunii a treia cu tema „preferințelor adaptive” și a delimitat-o de simpla manipulare, Lukes merge acum spre centrul moral al teoriei sale: momentul în care dominația încetează să fie o relație între persoane și devine o stare interioară. Aceasta este forma supremă și cea mai periculoasă a puterii — cea care nu mai are nevoie de paznici, de cenzori sau de autoritate vizibilă, pentru că și-a instalat supravegherea în mintea celor dominați.

Puterea e deplină atunci când cel stăpânit gândește cu mintea stăpânului.

Pentru Lukes, această transformare a dominației într-un proces interiorizat este semnul maturității istoriei politice moderne. De la sclavia fizică la autodisciplinarea morală, omenirea nu a abolit constrângerea, ci a rafinat-o. În trecut, ordinea trebuia apărată prin frică; astăzi, ea se apără prin conștiință. În loc de lanțuri, avem principii; în loc de paznici, avem valori; în loc de pedeapsă, avem rușine.

Aceasta nu e o metaforă poetică, ci un fapt structural: dominația modernă funcționează printr-o interiorizare sistematică a normei. Individul învață să se judece singur după criteriile ordinii care îl domină. El nu mai are nevoie să fie controlat, pentru că își monitorizează constant comportamentul, gândurile, chiar și emoțiile, conform standardelor instituite. În loc să spună „nu pot”, spune „nu se cade” — semnul limpede că ordinea socială s-a mutat din afară înlăuntru.

Sclavul care își pedepsește singur neputința e deja perfect educat.

Lukes descrie acest fenomen folosind concepte din psihologie și sociologie: norm internalization, social conditioning, moral habituation. Dar el le redă sensul lor moral originar — nu ca simple mecanisme de adaptare, ci ca procese de modelare a sufletului. În clipa în care valorile ordinii dominante devin vocea interioară a individului, puterea nu mai are nevoie de legitimare. Adevărata dominație este aceea care nu mai trebuie să se justifice, pentru că a fost transformată în convingere personală.

Aceasta este „magia morală” a puterii: să facă din constrângere un reflex al demnității. Omul modern nu mai spune „mi s-a impus”, ci „am ales responsabil”. Nu mai simte obediența ca rușine, ci ca datorie morală. În loc să fie împins, se oferă. În loc să fie tăcut, tace „din respect”. Astfel, puterea nu doar se ascunde, ci își ocupă legitim conștiința celui dominat.

Lukes oferă o formulă memorabilă:

„Dominația desăvârșită nu cere frică, ci educație.”

Aceasta explică de ce regimurile moderne pot fi stabile fără violență. Școala, presa, limbajul administrativ, etica muncii, discursul meritocratic — toate funcționează ca mecanisme de interiorizare a disciplinei. Individul se formează într-un cadru care îi spune constant că libertatea înseamnă adaptare, că virtutea e performanță, că demnitatea e respectul pentru reguli. El se definește pe sine prin criteriile sistemului.

Când ordinea ajunge să fie iubită, puterea nu mai are dușmani.

În acest punct, Lukes depășește simpla critică sociologică și intră pe terenul eticii politice. El arată că această interiorizare a dominației nu e doar un proces de adaptare, ci o deformare morală: omul își pierde capacitatea de a evalua ordinea din afară. Nu mai poate imagina o altă lume, pentru că „gândirea critică” i-a fost învățată în parametrii sistemului. Când tot ce e posibil e deja raționalizat, conștiința devine gardianul perfect al ordinii.

În acest sens, Lukes reia în cheie politică observația lui Tocqueville despre democrația americană: „Tirania majorității” nu are nevoie de sabie, pentru că acționează prin gust și morală. Ceea ce Tocqueville intuia ca fenomen cultural, Lukes explică structural: dominația modernă nu e „autoritară”, ci participativă — un sistem în care oamenii devin colaboratori morali ai propriei supuneri.

El merge chiar mai departe: în societățile liberale, dominația nu se impune prin frică, ci prin ideal. Puterea nu mai spune „supune-te!”, ci „fii responsabil!”. Această chemare la responsabilitate — repetată de instituții, profesii, modele sociale — e cheia capturii morale. Omul modern nu e sclavul unui tiran, ci ucenicul unei ordini care îl învață să-și controleze pasiunile, să-și tempereze libertatea, să-și optimizeze comportamentul.

Lanțurile cele mai rezistente sunt făurite din idealuri.

Lukes observă, cu un realism amar, că acest proces nu poate fi inversat prin simplă revoltă. Odată interiorizată, dominația devine parte din identitate. A o rupe înseamnă a-ți rupe propriul chip moral. Oamenii nu se eliberează pur și simplu, ci trec printr-o dureroasă dez-vrajire: trebuie să recunoască faptul că multe dintre virtuțile lor sunt doar reflexe ale unui sistem care i-a dresat să se autoexplice. De aceea, libertatea, în sensul lui Lukes, e întotdeauna o criză de conștiință, nu o victorie.

Această perspectivă aduce un ecou profund spiritual: omul care a învățat să-și pună la îndoială propriile rațiuni devine cu adevărat liber, pentru că rupe lanțul autojustificării. Adevărata eliberare nu e politică, ci morală: dezvățarea de ascultarea oarbă de sine.

Cea mai grea închisoare e aceea pe care o confunzi cu sinele tău moral.

În concluzie, Lukes arată că a treia dimensiune a puterii atinge apogeul ei nu atunci când domină trupurile, ci când ocupă mințile. Dominația interiorizată este victoria deplină a ordinii asupra conștiinței. Dar tocmai aici, spune el, se naște și posibilitatea unei libertăți autentice: libertatea ca reflexivitate morală, ca trezire a discernământului.

Căci, dacă sclavul devine propriul său gardian, atunci salvarea nu poate veni din afară, ci doar din un act de trezire – o ruptură interioară, o redobândire a capacității de a întreba: De ce mă judec după legile altuia?

Puterea desăvârșită e tăcută; libertatea autentică începe printr-un cuvânt spus împotriva tăcerii. Nu un strigăt, ci o întrebare: „De ce?” – acesta e primul act al omului redevenit viu.

7. Formele cotidiene ale supunerii: rutină, inerție, obișnuință

După analiza dominației interiorizate – acel proces prin care conștiința devine instrumentul ordinii –, Lukes își continuă anatomia invizibilului, coborând de la planul moral și structural la planul micilor gesturi, al vieții de zi cu zi. Aici, în zona banalului, el descoperă adevărata forță de rezistență a oricărei ordini: nu în dogme, nu în violență, ci în rutină, inerție și obișnuință. Ceea ce menține puterea nu e teama, nici credința, ci ritualul comportamentului repetat până la uitare.

Supunerea nu se proclamă, se practică.

Pentru Lukes, dominația cotidiană este o formă de pedeapsă lentă și voluntară: omul nu mai este obligat să asculte, ci pur și simplu face ceea ce se așteaptă de la el, fără să se mai gândească de ce. Asta nu pentru că ar fi lipsit de voință, ci pentru că energia conștiinței morale s-a disipat în rutina morală a zilei. Ordinea e apărată nu de idei, ci de obiceiuri: mersul pe același drum, respectul pentru ierarhie, reflexul de a spune „așa se face”.

Lukes arată că această rutină are o dublă natură. Pe de o parte, ea e necesară vieții sociale – fără regularitate, fără reguli, fără obișnuințe, totul s-ar prăbuși în haos. Dar, pe de altă parte, ea devine mecanismul cel mai eficient de anestezie morală. Într-o lume ordonată, omul nu mai are nevoie să-și justifice gesturile; ele se justifică singure prin frecvență. Ceea ce e repetat încetează să mai pară arbitrar.

Când o nedreptate se repetă suficient de mult, ea se transformă în morală.

Aici Lukes recuperează o intuiție care străbate istoria gândirii morale, de la Aristotel la Hannah Arendt: răul banal. Arendt arătase că Eichmann nu era un monstru, ci un birocrat conștiincios, incapabil să gândească altfel decât în termeni de „sarcină”, „ordine”, „procedură”. Lukes duce această idee mai departe: el arată că întreaga viață socială modernă este clădită pe același tip de obediență procedurală. Nu e nevoie de teroare; e suficient un sistem care transformă responsabilitatea în sarcină și conștiința în reflex.

Într-un pasaj esențial, el spune:

„Dominația cotidiană este arta de a face supunerea să pară muncă morală.”

Aici se află cheia întregului mecanism. Oamenii nu simt că se supun, pentru că fiecare gest e învăluit într-o logică pozitivă: muncești „pentru familie”, respecți „pentru binele comun”, taci „pentru că nu are rost scandalul”. Fiecare pas înapoi e justificat printr-un bine mai mare. Dar suma acestor rațiuni „bune” produce o ordine globală a resemnării.

O lume dreaptă se naște din revoltă; o lume stabilă, din politețe.

Lukes observă că rutina nu e doar un comportament, ci și o structură afectivă. Oamenii se atașează de ceea ce le e familiar, chiar dacă îi apasă. Supunerea devine confortabilă, iar libertatea – obositoare. A gândi, a contesta, a-ți reevalua valorile cere efort, timp, neliniște. În schimb, a urma regula aduce liniște. De aceea, ordinea modernă nu se sprijină pe autoritate, ci pe confortul moral al conformismului.

Aici se află secretul puterii cotidiene: ea nu are nevoie de eroi, ci de oameni obosiți, buni, corecți, care vor doar „să-și vadă de viață”. Ceea ce, în limbajul democrației, se numește „normalitate” este, în analiza lui Lukes, forma cea mai eficientă de conservare a dominației.

Puterea nu are nevoie să fie iubită. E suficient să fie acceptată ca firesc.

Această analiză capătă un ton aproape tragic atunci când Lukes arată că inerția morală e contagioasă. Cu cât mai mulți oameni se conformează „din bun-simț”, cu atât devine mai riscant să gândești altfel. Într-o ordine bazată pe rutină, adevărata formă de curaj nu e revolta, ci refuzul de a merge odată cu toți ceilalți. Nu violența sistemului te înfricoșează, ci rușinea de a fi excepția. Astfel, morala comună devine cel mai solid zid al dominației.

El scrie:

„Inerția e un lanț care nu ruginește niciodată, pentru că se confundă cu mersul lumii.”

Această formă de dominație e atât de profundă, încât nu poate fi distrusă prin schimbare politică sau ideologică. Revoluțiile răstoarnă guverne, dar lasă neatinsă obediența reflexă. Într-o zi, oamenii învață doar să salute alt portret pe perete. De aceea, Lukes insistă că libertatea autentică nu se obține prin schimbarea liderilor, ci prin redeschiderea conștiinței către întrebarea morală.

Pentru el, ieșirea din rutina supunerii începe prin gesturi mici, aproape invizibile: refuzul unei scuze convenabile, întârzierea deliberată a unui act injust, o tăcere încăpățânată când se cere aprobare automată. Aceste acte minore sunt începutul dezobişnuirii. Libertatea, spune Lukes, nu se naște din eroism, ci dintr-o fisură în reflexul de a spune „da”.

Cel care uită să salute ordinea a făcut deja primul pas spre libertate.

Prin această analiză, Lukes completează portretul puterii tridimensionale: nu doar ideologică, nu doar structurală, ci moral-comportamentală. Ea locuiește în gesturi, în formule de politețe, în micile justificări care ne fac suportabili unii altora. Și tot acolo trebuie lovită: în locurile cele mai cuminți, în rutină.

În concluzie, el oferă o imagine limpede a paradoxului modernității: cu cât societatea e mai „civilizată”, cu atât dominația e mai tăcută; cu cât oamenii sunt mai politicoși, cu atât lanțurile sunt mai fine.

Puterea nu se menține prin ordinele mari, ci prin gesturile mărunte. Iar libertatea începe nu prin revoltă, ci prin uitarea unui obicei.

8. Legătura cu hegemonia culturală (Gramsci) și violența simbolică (Bourdieu)

În adâncul dimensiunii a treia, acolo unde dorința este modelată iar conștiința e învățată să se conformeze, Lukes întâlnește doi aliați severi și indispensabili: Antonio Gramsci și Pierre Bourdieu. Primul îi dă nume politicii invizibile – hegemonia; al doilea, anatomiei invizibile – violența simbolică. Împreună, ei oferă cadrul istoric și sociologic prin care teza lui Lukes capătă carne, timp și instrumente.

Hegemonia aranjează vocile; violența simbolică antrenează urechile.

Pentru Gramsci, hegemonia este arta conducerii prin consimțământ: îmbinarea coerciției cu acceptarea activă a celor conduși, produsă în spațiul societății civile – școală, biserică, presă, asociații, cultură. „Statul” în sens gramscian nu e doar poliție și tribunale, ci blocul istoric de instituții și idei care fac ordinea să pară „de la sine înțeleasă”. Aici se face și se desface bunul-simț (senso comune), acea pastă de noțiuni în care viața de fiecare zi își înmoaie gesturile.

Lukes recunoaște în acest mecanism miezul dimensiunii a treia: hegemonia nu câștigă doar alegeri; ea câștigă limbajul în care se definesc alegerile. Războiul ei nu e doar „de mișcare”, frontal, ci „de poziție”, lent, subteran, acumulând capilarități în conștiințe. „Intelectualii organici” ai unei clase – profesorul, preotul, editorialistul, expertul – sunt inginerii acestei stabilități morale. Ei nu impun, formulează.

Hegemonia nu învinge; convinge.

Ceea ce Lukes numește „preferințe adaptive” corespunde la Gramsci transformării senso comune în buon senso: o „raționalitate” practică prin care subalternii își justifică viața în cadrele ordinii. Aici se joacă bătălia pentru „interesele reale”: fie ele sunt recuperate de o contra-hegemonie (prin educație critică, organizare, cultură populară demistificată), fie sunt înghițite de hegemonia dominantă și reemerg ca loialități cuminți. „Nu există alternativă” nu este o propoziție; e o victorie de poziție.

Când bunul-simț a schimbat tabăra, istoria încetinește.

Bourdieu intră în scenă acolo unde Gramsci se oprește: nu doar cum se cuceresc mințile, ci cum mințile ajung să simtă „corect”. Conceptul său de violență simbolică numește exact ceea ce Lukes vrea să arate: o constrângere blândă, înnăscută în formele recunoașterii. Ea nu apasă din exterior, ci lucrează prin habitus – acel sistem de dispoziții dobândite care face ca lumea să fie trăită ca firească. În câmpuri (field-uri) diferențiate – educațional, artistic, politic, birocratic – se joacă mize (illusio) legitime, cu capitaluri (economic, cultural, social, simbolic) convertibile și ierarhii recunoscute.

Aici, Lukes găsește armătura sociologică a teoriei sale: doxa (ceea ce nu se discută), méconnaissance (mistificarea-recunoașterii) și habitus (predispoziția practică) arată cum consimțământul devine reflex. Puterea nu triumfă prin argument, ci prin întrupare: corpul învață postura supunerii înaintea minții. Elevul „bine crescut”, angajatul „profesionist”, cetățeanul „responsabil” trăiesc deja, la nivel de gest, ceea ce ideologia le va explica abia după aceea.

Norma intră prin mușchi; abia pe urmă prin fraze.

Lukes convertește aceste idei în apărare a dimensiunii a treia pe două fronturi. Împotriva empirismului: nu poți căuta „dovada” dominației doar în decizii, când dovada stă în doxa – în ceea ce nu mai e pus sub semn. Împotriva relativismului: nu ajunge să spui că toate câmpurile produc habitus; trebuie să întrebi când și cum acea producție încalcă interesul real al celor formați, transformându-i în părtași la propria subordonare.

Astfel, cu Gramsci, Lukes primește geografia politică a invizibilului (societate civilă vs. societate politică, război de poziție, „fronturile” culturale). Cu Bourdieu, primește fiziologia lui (habitus, doxa, capital simbolic, câmp). Împreună, ele dau nu doar un unde și cum, ci și un de ce: pentru că ordinea are nevoie de conștiințe conforme, iar conștiințele conforme se fabrică social, încât supunerea devine recunoaștere.

Hegemonia scrie regulile; violența simbolică le face să pară ale noastre.

Dar Lukes nu se lasă absorbit de niciuna dintre tradiții. Spre deosebire de Gramsci, el păstrează o exigență morală mai generală decât orizontul de clasă: „interesul real” nu este doar interesul de clasă, ci măsura demnității persoanei – capacitatea ei de a discerne, de a participa, de a nu fi redusă la piesă funcțională. Spre deosebire de Bourdieu, care oscilează între o luciditate aproape fatalistă și un spațiu minuscul al „fisurilor”, Lukes cere judecată normativă: nu e suficient să descrii câmpuri și capitaluri; trebuie să spui când ele devin nedrepte.

Descrierea fără judecată este eleganța neputinței.

În același timp, Lukes întărește ceea ce e mai prețios la cei doi. De la Gramsci, păstrează ideea contra-hegemoniei: emanciparea ca război de poziție – școală de discernământ, cultură a îndoielii, instituții care protejează limbajul de captură. De la Bourdieu, păstrează metoda demistificării: să faci vizibil doxicul, să convertești habitusul în temă de reflecție, să expui „arbitrarul cultural” care pozează în natură.

Să numești naturalul „arbitrar” e primul act de libertate.

Această sinteză luminează și miezul practic al proiectului lui Lukes. Dacă hegemonia cucerește „bunul-simț”, iar violența simbolică modelează „reflexul”, atunci drumul libertății trece prin reeducarea simțului și reexersarea reflexului: alte instituții formative, alte ritualuri publice, altă „iluzie” legitimă (illusio) – una care pune demnitatea înaintea eficienței, grija înaintea performanței, întrebarea înaintea procedurii. Pe scurt: o contra-pedagogie a cetății.

Hegemonia se învinge cu o școală; violența simbolică, cu un obicei nou.

În fine, legătura cu Lukes aduce un criteriu de tăiere: acolo unde hegemonia transformă injustul în „realism”, iar violența simbolică transformă rușinea în „virtute”, avem dominație în sensul tare al dimensiunii a treia. Nu pentru că oamenii n-ar ști; ci pentru că știind, nu mai pot simți altfel. Tocmai aici, „interesul real” devine busolă: recunoașterea suferinței mute, a participării forțate prin educație, a vieții trăite în parametrii altuia.

Când sufletul repetă fără să creadă, hegemonia a învins;
când sufletul încetează să repete, începe politica libertății.

Astfel, Lukes, Gramsci și Bourdieu nu oferă trei explicații rivale, ci trei trepte ale aceleiași demistificări:
– Gramsci: cine formează consensul și unde;
– Bourdieu: cum devine consensul reflex;
– Lukes: de ce această formare este o problemă morală și cum poate fi judecată.

Iar concluzia e aspră și limpede: în ordinea modernă, lanțurile sunt discursuri și dispoziții. Să le rupi înseamnă să dezvrăjești cuvintele și să reînveți gesturile. Să refaci bunul-simț și să descosi reflexul.

Hegemonia îți dă glas; violența simbolică, ton. Libertatea îți cere să-ți alegi singur melodia.

9. Limitele măsurabilului: puterea nu se cuantifică, se deconspiră

În această secțiune, Lukes își încheie demonstrația teoretică printr-un atac frontal asupra unei obsesii metodologice care a devorat, spune el, însăși inima științelor sociale moderne: obsesia măsurării. Într-o lume academică dominată de cifre, indicatori, grafice și modele, puterea a fost tratată ca un fenomen cantitativ: ceva ce poate fi calculat, comparat, reprezentat statistic. Pentru Lukes, această tendință, oricât de seducătoare prin precizie, nu doar că ratează esența fenomenului, dar devine chiar un instrument al puterii pe care pretinde că o studiază.

Când începi să numeri puterea, deja lucrezi pentru ea.

Lukes pornește de la o observație simplă: puterea tridimensională – adică acea capacitate de a modela percepțiile, preferințele și dorințele – este structural incompatibilă cu măsurarea. Ea acționează nu prin evenimente discrete, ci prin continuitate, nu prin decizii, ci prin presupoziții. Se exprimă nu în ceea ce se face, ci în ceea ce nu se mai poate imagina altfel. Prin urmare, orice tentativă de a o cuantifica prin „număr de decizii influențate”, „ponderi în procese de policy”, „intensități ale constrângerii” este metodologic absurdă: măsori ceea ce nu e făcut să lase urme.

Puterea invizibilă nu se măsoară în kilograme de influență, ci în tăceri.

Dar Lukes merge mai departe. Nu doar că puterea nu poate fi măsurată – ci faptul însuși de a vrea să o măsori e o strategie de neutralizare morală. Cifrele oferă o iluzie de obiectivitate, iar obiectivitatea devine o formă de spălare a conștiinței. În clipa în care dominația este exprimată ca „indice de control instituțional” sau „nivel de centralizare a deciziei”, ea încetează să mai fie nedreptate și devine fapt administrativ. Astfel, puterea nu mai e o problemă morală, ci una de management.

Când puterea intră în tabele, iese din conștiință.

Această critică a „fetisismului măsurii” îl leagă pe Lukes de o tradiție mai veche – cea a filosofilor morali de la Marx la Weber și Habermas –, dar o duce într-o direcție proprie. Spre deosebire de marxismul clasic, care considera că puterea e măsurabilă prin controlul mijloacelor de producție, Lukes afirmă că adevărata dominație începe abia după ce totul a fost măsurat. Căci măsurarea universală – financiară, birocratică, statistică – este tocmai instrumentul prin care lumea devine guvernabilă.

El scrie, cu o claritate rece:

„A măsura puterea înseamnă a o traduce în limbajul acceptat de ea însăși.”

Aceasta e, în fond, ironia epocii moderne: democrațiile se mândresc cu „transparența datelor”, dar ceea ce devine vizibil e doar suprafața gestionabilă. Ceea ce e cu adevărat important – procesul prin care sensul se fabrică, prin care oamenii ajung să creadă că trăiesc liber – rămâne în umbră, pentru că nu intră în nicio categorie statistică.

Lukes observă că această falsă transparență este noua formă de opacitate: lumea devine inteligibilă doar în măsura în care e tradusă în metrică, iar tot ceea ce nu se poate cuantifica e exclus din câmpul atenției publice. Nu mai există morală, ci indicator de bună guvernare; nu mai există suferință, ci nivel de satisfacție; nu mai există exploatare, ci diferențe de productivitate.

Măsurarea este masca modernă a dominației: precisă, rece și liniștitoare.

Pentru Lukes, adevărata știință socială trebuie să rupă pactul cu această raționalitate contabilă. Ea nu trebuie să măsoare puterea, ci să o deconspire. Nu să reducă realitatea la cifre, ci să o traducă în termeni morali, să reveleze structurile de tăcere și mecanismele de convingere care fac dominația posibilă. Sociologul sau politologul nu este auditor, ci martor moral: sarcina lui nu e să furnizeze parametri, ci să expună contradicții.

Lukes propune, în acest sens, o nouă formă de obiectivitate: obiectivitatea critică. Nu aceea care evită judecata, ci aceea care o fundamentează pe o înțelegere completă a contextului. Obiectivitatea, spune el, nu înseamnă lipsa valorilor, ci transparența valorilor asumate. A fi științific nu înseamnă a fi neutru, ci a-ți declara criteriile de dreptate.

Adevărul nu se exprimă în procente, ci în rușine.

Această distincție între măsurare și deconspirare este vitală pentru supraviețuirea eticii politice. Măsurarea are o tendință naturală spre reificare: transformă fenomenele în lucruri, oamenii în „cazuri”, suferința în „date”. Deconspirarea, dimpotrivă, reumanizează: readuce conflictul moral acolo unde sistemul a instalat doar indicatori de performanță.

Lukes atrage atenția că sistemele moderne de guvernare preferă sociologii și economiștii care măsoară, nu pe cei care gândesc. Pentru că măsurarea poate fi integrată în mecanismul de control; critica, nu. Un indicator poate fi folosit pentru management, o judecată morală – doar pentru trezire.

Puterea iubește cifrele pentru că nu știu să se înfurie.

În lumina acestei reflecții, Lukes redefinește sensul final al cercetării despre putere: nu este o știință descriptivă, ci o lucrare de luciditate morală. A descoperi dimensiunea a treia înseamnă a face vizibil ceea ce ordinea contabilă ascunde – rețeaua de sensuri, rușini și complicități care mențin lumea „rațională”.

De aceea, el conchide:

„Puterea nu se măsoară, pentru că nu e o cantitate; e o relație de sens.
A o cunoaște nu înseamnă a o evalua, ci a o dezvălui.”

Iar în termenii săi finali, aproape sapiențiali:
„A măsura e actul celui care administrează; a deconspira, al celui care iubește adevărul.”

Într-o epocă în care politica se transformă în gestiune și morala în procedură, Lukes oferă un antidot rar: chemarea la o știință care nu închide ochii sub pretextul rigoarei.

Puterea nu se arată celor care o numără, ci celor care o rușinează. Și doar acolo unde rușinea revine, începe din nou libertatea.

10. Puterea ca mecanism de formare a lumii morale și epistemice

În concluzia capitolului Puterea tridimensională, Lukes deschide perspectiva cea mai largă și mai gravă a întregii sale teorii: aceea că puterea nu este doar un fapt social, ci un principiu de formare a lumii morale și epistemice — un mecanism prin care se stabilește nu doar ce putem face, ci și ce putem gândi, crede și simți ca fiind adevărat, just și posibil. După ce a demontat straturile vizibile ale dominației — decizia, non-decizia, conformarea și interiorizarea —, Lukes atinge acum miezul ontologic al problemei: puterea nu doar acționează în lume, ci creează lumea în care acțiunea are sens.

Puterea nu e doar legea faptelor, ci arhitectura sensului.

Aici teoria sa devine aproape metafizică, fără a părăsi rigoarea sociologică. Lukes arată că orice ordine socială se menține printr-o ecologie a sensului — un ansamblu de structuri epistemice (cunoaștere, limbaj, expertiză, raționalitate) și morale (norme, valori, virtuți, rușini) care definesc ce este real, ce este bine, ce este admisibil. Această ecologie nu este neutră: ea e produsul și vehiculul unei puteri. Astfel, puterea este mecanismul de selecție a realității. Ea decide ce experiențe vor conta, ce explicații vor fi considerate „raționale”, ce idealuri vor fi numite „morale”.

În acest sens, Lukes inversează relația tradițională dintre morală și politică: nu morala guvernează puterea, ci puterea configurează morala. Ordinea nu e „morală” pentru că reflectă un adevăr etern, ci pentru că un anumit tip de putere a reușit să transforme propriul său interes în criteriu de virtute. De aceea, fiecare epocă istorică are „moralitatea” care îi convine: o moralitate compatibilă cu mecanismele sale de guvernare și producție.

Puterea e morală nu pentru că e dreaptă, ci pentru că e crezută.

Lukes ilustrează această idee arătând că toate formele istorice ale dominației s-au însoțit de o raționalitate proprie: feudalismul cu cea teologică, capitalismul cu cea economică, tehnocrația cu cea procedurală. În fiecare caz, puterea creează un sistem de gândire care o face să pară inevitabilă. În lumea de azi, raționalitatea birocratică și limbajul eficienței au devenit noul etos al ordinii, iar morala s-a transformat într-un cod de performanță.

Prin urmare, pentru Lukes, puterea nu e doar o problemă de „cine decide”, ci una de cine definește ce este adevărat și moral. Ea nu controlează doar faptele, ci formele cunoașterii. De aceea, el afirmă că puterea e întotdeauna și epistemică: se exercită prin controlul discursurilor, prin impunerea criteriilor de validitate, prin monopolul asupra educației, al limbajului tehnic și al cadrului cognitiv în care lumea devine inteligibilă.

Cine stabilește ce e rațional decide ce e posibil.
Cine decide ce e moral decide ce e legitim.
Cine le unește pe amândouă conduce lumea.

Aceasta este cea mai profundă implicație a dimensiunii a treia: că adevărul însuși poate deveni instrument de dominație. Nu pentru că ar fi falsificat, ci pentru că e selectiv. Sistemele moderne de putere nu mint — ele definesc ce contează drept adevăr. Prin educație, mass-media, știință aplicată și „experți”, ele impun un regim al evidenței: un mod comun de a privi lumea, în care nedreptatea apare drept „necesitate”, iar rezistența drept „iraționalitate”.

Lukes merge aici dincolo de analiza foucauldiană a „regimurilor de adevăr”: el adaugă dimensiunea morală. Pentru Foucault, adevărul era o construcție; pentru Lukes, este o construcție cu efecte asupra demnității. Când oamenii ajung să creadă că binele este ceea ce sistemul numește „rațional”, libertatea lor morală este deja subjugată.

Cea mai subtilă dominație nu e aceea care te forțează să minți, ci aceea care îți explică de ce minciuna e necesară.

Prin urmare, spune Lukes, analiza puterii trebuie să fie dublă: epistemologică și etică. Trebuie să urmărim, pe de o parte, cum se formează ordinea cognitivă — cum sunt stabilite criteriile cunoașterii, ce instituții le impun, ce cuvinte devin „neutre” — și, pe de altă parte, cum această ordine cognitivă produce morală, adică justificare. Cunoașterea și morala se hrănesc reciproc: adevărul oferă legitimitate, iar virtutea oferă liniște.

În această logică, puterea nu mai e un simplu instrument, ci un mediu moral total. Ea modelează raportul dintre om și realitate, transformând cunoașterea în disciplină și etica în tehnică a adaptării. Individul modern e „moral” tocmai în măsura în care se supune logicii sistemului: se autoevaluează, se optimizează, se autocenzurează, în numele raționalității. Puterea a colonizat până și imperativul moral de a fi bun — înlocuindu-l cu imperativele de a fi „competent”, „productiv”, „rezilient”.

Omul nu mai e chemat să fie drept, ci să fie performant.

Lukes identifică aici o mutație istorică decisivă: puterea a învățat să devină morală, iar morala a învățat să devină funcțională. Din această simbioză s-a născut ordinea contemporană: un sistem care nu se impune, ci se justifică; care nu amenință, ci convinge; care nu cere supunere, ci „responsabilitate”. Dominația nu mai are chip de tiran, ci de profesor, expert sau coach — figuri ale rațiunii etice, nu ale forței.

În acest punct, Lukes oferă o concluzie care rezumă întreaga sa teorie:

„Puterea tridimensională nu este doar relația dintre oameni, ci între om și ceea ce el consideră adevărat.”

Ceea ce înseamnă că eliberarea nu mai poate fi doar socială sau politică; trebuie să fie epistemică și morală. A te elibera înseamnă a recâștiga dreptul de a judeca lumea prin alte criterii decât cele impuse. Înseamnă a-ți revendica nu doar vocea, ci și vocabularul.

Adevărata libertate începe când omul îndrăznește să schimbe definițiile.

De aceea, Lukes transformă teoria puterii într-o pedagogie a trezirii: o invitație de a privi lumea nu ca pe o ordine naturală, ci ca pe un text scris de putere — un text care poate fi rescris. În acest sens, știința socială devine act moral, iar critica devine slujbă civică: singura formă de apărare împotriva colonizării conștiinței de către evidență.

El încheie cu o frază care este, în sine, un program de viață:

„Puterea definește lumea; libertatea o redeschide.”

A înțelege puterea ca mecanism de formare a lumii morale și epistemice înseamnă a înțelege că lupta pentru libertate nu mai are loc doar în stradă, ci în limbaj, în educație, în reflexele minții. Că tirania nu mai vorbește cu porunci, ci cu argumente. Și că singurul mod de a o înfrânge este a reînvia discernământul moral ca formă de cunoaștere.

Puterea modelează lumea prin adevăruri; libertatea o salvează prin îndoieli.

VI. Capitolul 4 — Dominație și consimțământ

Tema: redefinirea dominației ca relație de dependență voluntară.

1. „Dominația ca sclavie modernă”: dependența de voința altuia

În deschiderea capitolului Dominație și consimțământ, Lukes oferă o definiție radicală, care reînvie ecouri antice într-un context modern: dominația este sclavie fără lanțuri, dependența voluntară de voința altuia, acceptată nu prin frică, ci prin convingere. Nu este o stare de forțare exterioară, ci un raport în care libertatea unuia se transformă în instrumentul altuia, iar cel dependent ajunge să creadă că obediența sa e dovadă de virtute.

Dominația modernă nu mai are gardieni; îi are pe cei dominați.

Lukes reia aici definiția clasică a dominației formulată de Rousseau și mai târziu rafinată de Pettit: a fi dominat înseamnă a trăi la discreția voinței altuia. Chiar dacă acel „altul” nu exercită efectiv constrângerea, simplul fapt că o poate exercita, iar tu știi asta și te conformezi, transformă libertatea într-o aparență. „Dependența” – termen adesea banalizat – capătă la Lukes greutatea unei condiții morale: ea este faptul de a trăi într-o lume în care altcineva decide ce e rațional pentru tine.

Pentru omul modern, această formă de dependență nu se mai manifestă sub chipul stăpânului vizibil, ci sub multiple avataruri: instituții, piețe, norme, algoritmi, ideologii. Toate acționează în același fel: creează un orizont al posibilului din care individul nu mai iese, pentru că nu-l mai percepe ca limită. El nu e împiedicat să acționeze, ci învățat să nu-și dorească altceva. De aceea, Lukes vorbește despre sclavia modernă ca despre o stare de dependență internă: nu lanțurile ne opresc, ci echilibrul moral care ne face să considerăm lanțurile firești.

Lanțurile de azi nu ne strâng, ne susțin.

În tradițiile vechi, sclavul era obligat prin forță și frică. În modernitate, sclavia e mascată de contract: omul semnează de bunăvoie supunerea sa, convins că participă la un joc reciproc avantajos. Statul de drept, piața liberă, libertatea de exprimare – toate aceste instituții, spune Lukes, sunt forme necesare, dar insuficiente ale libertății. Ele oferă cadrul formal, dar nu garantează conținutul moral. Căci adevărata dominație nu se petrece în contract, ci în interiorul conștiinței care acceptă termenii jocului fără a-i mai discuta.

În această viziune, dominația modernă e o simbioză între libertate și dependență: omul nu mai e oprimat, ci integrat. Sistemul îi cere să fie autonom, dar îi furnizează modelele de autonomie. Îi cere să fie liber, dar îi oferă definițiile libertății. Îi cere să fie rațional, dar îi impune criteriile raționalității. În loc să spună „nu ai voie”, puterea spune: „fii tu însuți, dar în felul corect”.

Cea mai sigură sclavie e aceea care te face să te mândrești cu libertatea ta.

Lukes revine la ideea, formulată deja în capitolele anterioare, că esența dominației e asimetrică, dar această asimetrie e ascunsă sub masca simetriei morale. În societățile moderne, relația dintre cei care decid și cei care se supun nu se prezintă ca ierarhie, ci ca parteneriat. Se vorbește despre „participare”, „dialog social”, „colaborare”. Dar toate aceste termeni ascund o realitate mai veche: una dintre părți stabilește parametrii în care cealaltă e invitată să-și exprime libertatea.

Lukes formulează aici o teză memorabilă:

„Dominația modernă constă nu în excluderea de la decizie, ci în integrarea în termeni deja deciși.”

Aceasta este „sclavia modernă”: o lume în care participarea a înlocuit obediența, dar fără a schimba raportul moral dintre decident și supus. Acolo unde sclavul antic știa că e sclav, omul modern crede că e cetățean. Dar și unul, și celălalt trăiesc în funcție de voința altuia – doar că astăzi acea voință se prezintă drept „obiectivitate”, „raționalitate”, „necesitate”.

Lukes observă, cu o luciditate tăioasă, că acest tip de dependență e cu atât mai stabil cu cât e mai bine justificat. Omul nu mai trebuie constrâns; își interiorizează regulile, le face parte din sine. Se mândrește că „înțelege cum merge lumea”, că „nu e naiv”, că „știe să se descurce”. Astfel, rațiunea, care trebuia să fie instrumentul libertății, devine dispozitivul central al sclaviei morale.

Sclavul rațional e mai stabil decât sclavul temător.

Prin urmare, Lukes respinge interpretarea superficială a dominației ca simplu raport de forță. Ea nu e doar exercițiul voinței unui individ asupra altuia, ci dependența morală a celui care a fost convins că nu există altă lume posibilă. În această perspectivă, puterea tridimensională se transformă într-un mecanism al credinței: un sistem care obține obediența prin redefinirea realității.

Pentru a înțelege mai bine această „sclavie modernă”, Lukes aduce în discuție ideea de arbitrar moral internalizat: acel punct în care oamenii nu doar acceptă ordinea, ci o legitimează moral, o apără ca fiind dreaptă. Aici, dominația devine deplină, pentru că a reușit să treacă dincolo de comportamente și instituții, până în structura judecății morale. Omul nu mai e forțat să se plece – el judecă lumea în așa fel încât plecarea să-i pară firească.

Nu mai suntem dominați de puterea altora, ci de imaginea pe care o avem despre ce e corect.

De aceea, Lukes avertizează: a combate dominația nu înseamnă doar a limita puterea instituțională, ci a deconstrui această dependență morală. Libertatea autentică nu începe când nu mai există stăpâni, ci când omul își redobândește dreptul de a nu confunda supunerea cu virtutea. Aceasta e eliberarea la care conduce întreaga sa teorie: o eliberare a discernământului, nu a instinctului; o libertate care nu se măsoară prin absența constrângerii, ci prin capacitatea de a gândi dincolo de ea.

Sclavia modernă e rațională, morală și voluntară.
De aceea, singura revoluție adevărată este una a conștiinței.

2. Relația dintre libertate și non-dominație (Pettit)

După ce a definit dominația ca formă modernă a dependenței voluntare, Lukes aduce în discuție una dintre cele mai fecunde și influente contribuții contemporane la teoria libertății: conceptul de non-dominație formulat de filozoful republicanist irlandez Philip Pettit. Această întâlnire nu este una formală sau erudită; ea constituie, în mod real, punctul de răspântie dintre tradiția liberală și concepția radicală a lui Lukes.

Dacă liberalismul clasic definea libertatea ca non-interferență — absența obstacolelor exterioare care împiedică individul să acționeze —, Pettit propune o redefinire morală și politică: libertatea nu înseamnă să nu fii împiedicat, ci să nu fii la discreția altuia, să nu depinzi arbitrar de voința cuiva, chiar și atunci când acesta nu te constrânge efectiv. Aceasta este libertatea ca non-dominație – o stare de securitate morală, nu de simplă absență a obstacolului.

A fi liber nu înseamnă să nu fii oprit, ci să nu poți fi oprit oricând altul vrea.

Lukes recunoaște în această formulă una dintre cele mai clare expresii contemporane ale propriei sale intuiții despre a treia dimensiune a puterii. Dominația, în accepțiunea lui Pettit, se exercită nu doar când cineva interferează efectiv, ci și atunci când ar putea-o face fără a fi tras la răspundere. Exact această posibilitate constantă a interferenței arbitrare este ceea ce Lukes numise, în termeni morali, dependența de voința altuia.

Amândoi refuză, așadar, definiția liberală a libertății negative. Pentru că a fi liber nu înseamnă doar a nu fi împiedicat, ci a nu trăi sub umbra altuia, a nu-ți regla comportamentul anticipând dorințele lui, a nu-ți modela viața pentru a evita mânia, disprețul sau sancțiunea celui mai puternic. Din această perspectivă, omul dominat este acela care, chiar și fără constrângere vizibilă, se auto-cenzurează din prudență.

Cel care tace nu pentru că e amenințat, ci pentru că știe cui îi aparține tăcerea, nu e liber.

Lukes și Pettit converg asupra ideii că libertatea trebuie înțeleasă ca independență morală, nu ca simplă absență a opreliștilor. Dar Lukes merge mai adânc: dacă pentru Pettit non-dominația este o condiție politică ce poate fi garantată prin instituții publice de control (lege, transparență, deliberare, responsabilizare), pentru Lukes aceasta este o condiție morală interioară, imposibil de redus la aranjamente instituționale.

Pettit vizează republica morală — o societate în care nimeni nu se află în poziția de a-i dicta altuia sensul binelui. Lukes vizează conștiința trează — o lume în care omul recunoaște cum ordinea existentă îi modelează judecata. Pettit vede în lege antidotul dominației; Lukes vede în luciditate morală antidotul suprem.

Instituțiile pot limita puterea altora; doar conștiința poate limita propria supunere.

În dialogul cu Pettit, Lukes rafinează și mai mult conceptul de putere invizibilă. Dacă non-dominația e absența dependenței de voința altuia, atunci puterea tridimensională descrisă de Lukes e tocmai procesul prin care acea dependență e mascată ca libertate. Pettit vede dominația acolo unde există discreție necontrolată; Lukes o vede și acolo unde discreția e internalizată, unde oamenii ajung să-și cenzureze propriile posibilități fără ca nimeni să le-o ceară.

Aici apare diferența de adâncime între cei doi. Pettit rămâne într-o paradigmă juridico-politică: dominația e o structură de relații între agenți, deci poate fi redusă prin mecanisme de deliberare și drepturi instituționale. Lukes, în schimb, mută accentul spre antropologia morală a dominației: nu relațiile externe, ci procesele interioare prin care puterea se transformă în convingere. Pentru el, non-dominația nu e o stare socială, ci un efort de trezire.

A nu fi dominat nu înseamnă doar a avea drepturi, ci a nu confunda supunerea cu moralitatea.

Totuși, Lukes îl consideră pe Pettit un aliat esențial, pentru că amândoi împărtășesc o intuiție comună: libertatea nu poate fi gândită în afara puterii, ci doar în relație critică cu ea. Omul nu devine liber prin separare de putere, ci prin controlul moral asupra efectelor ei. În acest sens, non-dominația este condiția exterioară a libertății, iar conștiința critică – condiția interioară.

Lukes citează implicit spiritul roman al republicii, în care cetățeanul liber este acela care nu trăiește sub arbitrium domini, ci sub lex publica: nu sub voința altuia, ci sub regula comună. Dar el adaugă: și legea publică poate deveni instrument de dominație atunci când spiritul ei e pierdut, când oamenii nu mai simt datoria de a o judeca. Libertatea, așadar, nu e garantată nici de drept, nici de economie, ci de reflexul moral de a nu accepta discreția nimănui asupra propriei conștiințe.

Cea mai insidioasă dominație e aceea a binelui impus.

Din acest dialog se naște una dintre cele mai clare sinteze ale gândirii lui Lukes: libertatea nu e o proprietate statică, ci o relație morală vie între om și putere. Ea există atâta timp cât omul își menține capacitatea de a numi dominația chiar și atunci când aceasta se prezintă sub formele rațiunii, normalității sau grijii.

Prin urmare, non-dominația lui Pettit și dimensiunea a treia a puterii la Lukes converg într-un ideal comun: autonomia lucidă. Omul liber nu e cel care face ce vrea, ci acela care știe cine vrea în el și refuză să confunde vocea ordinii cu vocea propriei conștiințe.

Libertatea nu e liniștea celor protejați de lege, ci neliniștea celor care nu lasă puterea să le devină morală.

Astfel, Lukes preia de la Pettit criteriul extern – absența arbitrarului – și îl completează cu criteriul intern: prezența discernământului moral. Non-dominația devine, în sensul său, nu doar o stare politică, ci o vocație spirituală a modernității.

Pentru că a fi liber, în sensul deplin al cuvântului, nu înseamnă doar a nu depinde de altul, ci a nu trăi în interiorul voinței lui, chiar atunci când aceasta se numește rațiune, expertiză sau morală publică.

Adevărata non-dominație nu e un sistem; e o stare de trezire. Iar libertatea nu se câștigă o dată pentru totdeauna, ci în fiecare zi, împotriva propriei cumințenii.

3. Puterea structurală și dominația economică

După confruntarea teoretică dintre libertate și non-dominație, Lukes pătrunde în cea mai concretă și, totodată, cea mai greu de văzut zonă a puterii: cea economică, acolo unde dominația devine structurală, adică înscrisă în chiar mecanismul lumii. În timp ce Pettit vorbea despre dependența de voința altuia, Lukes arată că în ordinea capitalistă modernă nu mai e nevoie de un „altul” personal: voința a fost înlocuită de sistemul însuși. Astfel, dominația nu mai e relație între indivizi, ci arhitectura unui mediu în care fiecare e liber doar în măsura în care se supune legilor economiei.

Dominația modernă nu are stăpâni, ci reguli sacralizate.

Pentru Lukes, „puterea structurală” este forma supremă de invizibilitate a dominației: ea nu ordonă, ci organizează condițiile în care toate ordinele devin posibile. Nu constrânge un individ anume, ci definește câmpul de posibilități al tuturor. În limbaj economic, aceasta înseamnă că piața, proprietatea, munca și datoria nu sunt neutre, ci instituții morale ale supunerii. Ele stabilesc ce înseamnă „valoare”, „merit”, „responsabilitate”, transformând raportul de forță într-o lege naturală.

Omul nu e dominat de alt om, ci de legile economiei – adică de deciziile unei ordini care se prezintă drept inevitabilă. Această transformare este, pentru Lukes, momentul de perfecțiune al puterii moderne: a transformat dominația în realitate de piață, deci în morală socială.

Sclavia modernă are chipul contractului și vocabularul eficienței.

Lukes arată că, în capitalismul global, libertatea formală coexistă cu o dependență materială absolută. Nimeni nu ne forțează să muncim, dar viața însăși e organizată astfel încât să nu existe alternativă. Nu există bici, ci „nevoie”; nu există stăpân, ci „angajator”; nu există pedeapsă, ci „neeligibilitate economică”. În acest sens, sistemul economic este mecanismul perfect al dominației voluntare: funcționează doar dacă toți se supun din proprie inițiativă, convinși că își urmăresc interesul.

Nimeni nu mai ordonă, pentru că toți se conformează din calcul.

Această observație îl aduce pe Lukes în dialog cu o linie de gândire care merge de la Marx la Polanyi și până la Bourdieu și Susan Strange. Toți au intuit, în moduri diferite, că puterea economică nu e doar „influență”, ci infrastructură morală: o lume de norme, automatizme și valori care determină comportamente fără a impune ordine directe. Lukes preia de la Marx ideea de falsă autonomie, dar o reformulează: nu mai e nevoie de ideologie conștientă; dominația structurală lucrează prin raționalitate interiorizată.

În locul luptei de clasă vizibile, avem astăzi coeziunea competenței: oamenii se definesc prin utilitate, se autoevaluează prin productivitate, își justifică suferințele prin merit și „piață liberă”. Ceea ce era exploatare devine „condiție naturală a muncii”; ceea ce era alienare devine „responsabilitate personală”.

Capitalismul nu învinge prin forță, ci prin morală:
a învățat să numească virtute ceea ce odinioară era rușine.

Lukes consideră că acest mecanism produce o dominație dublă: materială (prin dependența de resurse și locuri de muncă) și simbolică (prin modelarea valorilor). Puterea structurală nu obligă, ci educă. Ea impune o formă de raționalitate în care alternativele devin de neconceput: oricine vorbește despre „alt sistem” e privit ca utopic, infantil, periculos. Aceasta este, spune el, victoria finală a dominației: când chiar și critica ei devine marginală, pentru că limbajul nu mai permite critica.

În acest punct, Lukes se întâlnește din nou cu Gramsci: hegemonia culturală e menținută de hegemonia economică, dar inversată moral – nu prin teroare, ci prin competență. Oamenii nu se supun din teamă, ci din rușinea de a fi „ineficienți”. Astfel, puterea economică nu mai e „control asupra producției”, ci control asupra criteriilor de valoare.

Când profitul devine măsura moralității, puterea nu mai are nevoie de pază.

Lukes denunță aici una dintre cele mai mari mistificări ale modernității: ideea că economia e un domeniu neutru, tehnic, „apolitic”. În realitate, spune el, economicul este forma cea mai pură a politicului, pentru că decide cine trăiește în demnitate și cine nu. Faptul că aceste decizii sunt ascunse sub jargonul eficienței și competitivității face dominația aproape invulnerabilă la critică. Nimeni nu e vinovat, pentru că „așa funcționează sistemul”.

Dar tocmai această lipsă de intenționalitate face puterea structurală mai morală decât orice tiranie. Nu mai există stăpâni de carne și oase, ci un întreg cosmos instituțional – bănci, piețe, agenții de rating, algoritmi – care judecă lumea cu indiferența unei divinități seculare. Lukes observă cu sarcasm rece: „Puterea modernă nu se exercită, se administrează.”

Tirania a devenit management.

În fața acestei realități, Lukes nu se refugiază nici în moralism, nici în fatalism. El cere o redefinire morală a economiei – o readucere a întrebării etice în centrul analizei puterii. Pentru că dominarea economică nu poate fi învinsă prin redistribuție tehnică, ci doar prin deconspirarea morală a legitimității ei: a ideii că „merităm” ceea ce ni se întâmplă, că datoria e virtute, că lipsa e vină.

Puterea structurală, spune Lukes, e atât de eficientă pentru că nu pare morală – și tocmai de aceea trebuie demascată ca moralitate impusă. A o face vizibilă înseamnă a-i restitui numele adevărat: dependență. Și doar atunci, libertatea capătă din nou sens, nu ca simplă „independență financiară”, ci ca drept de a trăi fără a fi măsurat prin rentabilitate.

Omul liber nu e cel care câștigă, ci cel care nu se lasă definit de câștig. Iar prima eliberare economică este recunoașterea faptului că sistemul are un moralist ascuns în el.

Astfel, Lukes reface unitatea dintre politică, morală și economie: domenii despărțite artificial de modernitate, dar legate de aceeași sursă — puterea structurală care decide cine contează și în ce fel. Dominația economică e, prin urmare, ultima frontieră a non-dominației: pentru că, atâta vreme cât oamenii își trăiesc dependența ca libertate de alegere, nici o democrație nu e cu adevărat liberă.

Puterea structurală e zeul tăcut al lumii moderne: nu are chip, dar toți i se roagă.

4. Formele de consimțământ – de la constrângere la complicitate

După ce a descris mecanismele dominației economice și puterii structurale, Lukes pătrunde acum în mecanismul moral care le face posibile: consimțământul. Dacă prima dimensiune a puterii era vizibilă (comandă, decizie, constrângere), iar a doua lucra prin tăcere (non-decizie, excludere), cea de-a treia — și cea mai insidioasă — se hrănește din acceptare, din participarea voluntară a celor dominați la propria lor condiție. Aici, puterea devine totală, pentru că nu mai are nevoie de rezistență: ea trăiește din convingerea că nu mai e nevoie de revoltă.

Nicio dominație nu rezistă fără complicitatea celor dominați.

Lukes analizează „consimțământul” nu ca o simplă adeziune la ordine, ci ca un continuum moral care merge de la constrângere parțială până la complicitate sinceră. În orice sistem de putere, oamenii nu sunt forțați să creadă — ei sunt formați să creadă. Nu li se impune ascultarea, ci li se explică rațional de ce ascultarea e dovada maturității.

Pentru a înțelege acest proces, Lukes distinge trei trepte ale consimțământului modern:

1. Consimțământul defensiv, născut din neputință: oamenii acceptă ordinea pentru că rezistența le-ar distruge viața.
2. Consimțământul raționalizat, născut din justificare: oamenii cred că ordinea e imperfectă, dar necesară, „cea mai bună dintre lumile posibile”.
3. Consimțământul integrat, născut din identificare: oamenii nu mai percep ordinea ca pe ceva exterior; o apără, o reproduc, o internalizează ca expresie a propriei moralități.

De la teroare la loialitate, drumul trece prin educație.

În prima fază, ordinea e menținută de frică. În a doua, de rațiune. În a treia, de credință. Iar credința — nu în Dumnezeu, ci în sistem — e forma supremă a supunerii. Odată ce puterea reușește să convingă că existența ei e moralmente justificată, dominația încetează să mai aibă adversari. Oamenii se supun din conștiință, nu din teamă.

Lukes oferă un exemplu tipic al acestei evoluții: lumea muncii moderne. În faza industrială, muncitorul era constrâns; în faza corporatistă, el e „motivat”; în faza post-industrială, e evaluat pe baza „angajamentului” (eng. engagement). Cuvintele par inofensive, dar ele marchează transformarea fundamentală a raportului moral: exploatarea a devenit participare. Munca nu mai e trudă, ci „misiune”; suprasolicitarea nu mai e abuz, ci „pasiune”. Astfel, sistemul nu-și mai impune ordinea, ci o cultivă prin limbaj.

Cea mai subtilă formă de constrângere e limba în care ți se explică libertatea.

În această etapă, Lukes face distincția crucială dintre constrângere și complicitate. Constrângerea e act de forță: produce rezistență, suferință, chiar solidaritate între cei oprimați. Complicitatea, în schimb, e auto-constrângere raționalizată: produce cooperare, tăcere, loialitate. Sistemele moderne au înțeles această diferență și au înlocuit frica cu participarea: în loc de paznici, creează proceduri; în loc de ordine, „valori comune”; în loc de pedeapsă, recunoaștere.

Lukes scrie:

„Complicitatea nu e opusul libertății; e forma ei social acceptată.”

Ceea ce înseamnă că nu poți înțelege lumea modernă fără să recunoști funcția morală a consimțământului. El nu este o greșeală colectivă, ci rezultatul unei educații morale sistematice. Prin școală, cultură, religie, media, individul este antrenat să considere ordinea existentă ca sursă de siguranță. Când rușinea, cinstea și responsabilitatea sunt reconfigurate de sistem, omul nu mai are criterii de opoziție.

Puterea nu se ascunde; se îmbracă în hainele moralei comune.

Lukes compară consimțământul modern cu un ritual sacral: el este continuu, liniștit, dar omniprezent. De la respectul pentru autoritate până la atașamentul față de „reguli”, el produce o stabilitate afectivă care înlocuiește tensiunea politică. Oamenii nu mai trăiesc într-o luptă între libertate și supunere, ci într-un echilibru interior în care libertatea înseamnă supunerea moralizată.

De aceea, spune Lukes, nu trebuie să ne întrebăm de ce oamenii se supun, ci de ce le place să se supună. Răspunsul e simplu: pentru că supunerea e învățată ca virtute civică. Ea aduce ordine, liniște, respect, recunoaștere. Într-o lume saturată de incertitudine, obediența pare un refugiu moral. Astfel, dominația nu mai trebuie să învingă prin forță; e susținută de frica de dezordine morală.

O lume care se teme de haos va iubi lanțurile elegante.

Lukes identifică și un paradox tragic al consimțământului: cu cât sistemul e mai „inclusiv” și „democratic”, cu atât complicitatea e mai profundă. Într-un regim despotic, oamenii știu când mint; într-o democrație hegemonică, nu mai știu ce înseamnă adevărul. Totul e integrat într-un discurs al normalității. Critica devine „extremism”, revolta devine „emoție”, indignarea devine „lipsă de realism”. În acest fel, consensul devine un câmp moral, nu doar politic.

Lukes numește această stare „păcatul blând al supunerii”: o formă de vină difuză, distribuită egal, care nu apasă pe nimeni și, tocmai de aceea, apasă pe toți. Nu există vinovați, ci doar responsabili. Nu există opresori, ci doar actori ai sistemului. În acest univers al participării, morala devine tehnică de autogestionare: omul se simte liber pentru că își administrează singur lanțurile.

Pentru Lukes, ieșirea din această stare nu poate veni prin revoltă spontană, ci prin deconspirare: prin refuzul de a mai numi moral ceea ce e doar util puterii. Adevărata eliberare începe când individul rupe lanțul interior al justificării: când nu mai spune „așa e lumea”, ci „cine a făcut-o așa?”.

Consimțământul e o tăcere explicată; libertatea e o întrebare rostită.

În concluzie, Lukes transformă conceptul de consimțământ într-o cheie morală pentru înțelegerea puterii: nu e semnul democrației, ci condiția stabilității dominației. De la constrângere la complicitate, ordinea modernă a învățat să convertească rezistența în loialitate și frica în responsabilitate. Ceea ce rămâne de făcut nu este o revoluție împotriva stăpânilor, ci o reformă a conștiințelor: o trezire lentă și lucidă, capabilă să distingă între cooperare și supunere, între participare și captură.

Cea mai periculoasă tiranie e cea care te face să spui „noi”. Cea mai înaltă libertate e cea care te învață să spui „nu”.

5. Cum se interiorizează dominația: educație, mass-media, limbaj

După ce a arătat cum consimțământul se transformă din constrângere în complicitate, Lukes pătrunde în laboratorul acestei metamorfoze morale: mecanismele prin care dominația devine interiorizată — adică acceptată, trăită și reprodusă de indivizi fără intervenția directă a forței. Aici, analiza lui devine aproape chirurgicală: el descompune rețeaua fină de instituții, discursuri și ritualuri cotidiene care lucrează împreună pentru a transforma ordinea existentă în ordine naturală.

Dominația nu se impune; se învață. Și, odată învățată, devine instinct.

Pentru Lukes, educația, mass-media și limbajul sunt cele trei piloni principali ai acestei interiorizări. Ele nu transmit doar informații, ci formează structura morală a percepției — ceea ce omul consideră firesc, acceptabil, legitim. Puterea, în modernitate, nu are nevoie de poliție morală; are nevoie de curriculum, de televizor și de gramatică.

1. Educația – dresajul blând al conștiinței

În primul rând, educația. Lukes insistă că școala modernă, departe de a fi doar un instrument al emancipării, este în același timp mecanismul central al uniformizării morale. Ea nu doar transmite cunoștințe, ci modelează dispoziții, așteptări și reflexe de comportament. Elevul nu învață doar să gândească, ci și cum se cuvine să gândească.

Educația produce ceea ce Bourdieu numea habitus, dar Lukes o traduce în termeni etici: reflexul moral al conformismului respectabil. Prin ritualurile zilnice ale școlii — ascultarea profesorului, evaluarea constantă, ierarhia notelor — individul învață să-și interiorizeze judecata exterioară. A fi „bun elev” devine echivalent cu a fi corect, ordinar, previzibil.

Astfel, școala pregătește nu cetățeni liberi, ci subiecți morali ai sistemului: oameni care gândesc singuri doar în cadrul aprobat. Lukes observă că această formă de educație este profund paradoxală: ea predică autonomia, dar o face prin supunere. Elevul este învățat să fie independent prin acceptarea autorității.

Școala nu creează spirite libere, ci conștiințe domesticite care numesc disciplina „maturitate”.

Educația, spune Lukes, nu e neutră. Fiecare societate își construiește programele școlare în funcție de valorile care îi servesc supraviețuirea. În democrațiile moderne, accentul pe „gândirea critică” e doar o nouă formă de loialitate: omul e încurajat să fie critic în interiorul paradigmei, dar niciodată împotriva ei.

2. Mass-media – fabricarea consimțământului

A doua forță de interiorizare este mass-media. Lukes reia, într-o cheie morală, teza lui Chomsky și Herman din Manufacturing Consent: presa și televiziunea nu doar informează, ci definesc realitatea legitimă. Ele nu mint în mod constant — minciuna ar fi vizibilă —, ci selectează ceea ce merită să fie adevărat.

Pentru Lukes, media modernă e cel mai eficient instrument de hegemonie morală: produce o imagine coerentă, liniștitoare, în care inegalitățile apar drept consecințe naturale, conflictele sunt „probleme de comunicare”, iar injustiția e tradusă în limbaj psihologic. De exemplu, sărăcia devine „excludere socială”; corupția, „deficit de transparență”; exploatarea, „presiune economică”.

Mass-media nu ascunde realitatea; o rescrie într-o limbă în care nimeni nu mai simte rușine.

Această rescriere constantă produce o morală emoțională standardizată: oamenii învață nu ce să gândească, ci cum să simtă corect. Empatia e canalizată către victime convenabile, indignarea e reglementată temporal, solidaritatea e înlocuită de compasiune mediatică. Astfel, conștiința colectivă devine programabilă, reacționând previzibil la stimuli moralizați.

Pentru Lukes, rolul media nu este să manipuleze, ci să disciplineze afectele morale: să creeze un public care simte corect, dar nu acționează. El formulează memorabil:

„Cea mai sigură formă de dominație e aceea care îți reglează emoțiile.”

În acest sens, mass-media e catehismul laic al lumii moderne. Ea oferă explicații simple, moralizate, care absorb conflictul social în limbajul „opiniilor”. În loc de revolte, avem talk-show-uri; în loc de dezbateri, „formatori de opinie”. Iar opinia însăși devine monedă de schimb pentru tăcere: oamenii sunt încurajați să „aibă păreri” ca substitut pentru acțiune.

3. Limbajul – cel mai vechi și mai perfid instrument al puterii

Dar adevăratul triumf al dominației, spune Lukes, se petrece prin limbaj. Căci, înainte ca oamenii să fie supuși prin instituții sau emoții, ei sunt formați prin cuvintele pe care le pot rosti. Limbajul nu e doar mijloc de comunicare, ci matrice morală: el stabilește ce există și ce e de neconceput.

În fiecare societate, cuvintele poartă amprenta celor care au avut puterea de a le impune. De aceea, puterea lingvistică este întotdeauna putere morală: ea nu doar spune lumea, ci o judecă. Termeni precum „eficiență”, „modernizare”, „competiție”, „flexibilitate”, „inovare” nu sunt neutri — sunt formule morale ale supunerii raționale.

Limbajul nu descrie ordinea; o predică.

Lukes arată că dominația devine ireversibilă atunci când oamenii nu mai pot exprima experiența suferinței în limbaj inteligibil social. Când vocabularul moral e confiscat, suferința devine mută. De exemplu, omul umilit la locul de muncă nu se mai numește „exploatat”, ci „neadaptat”; săracul nu mai e „nedreptățit”, ci „necompetitiv”. În acest moment, conștiința morală e dezarmată, pentru că nu mai are cuvinte cu care să se recunoască.

Lukes spune:

„Adevărata dominație începe atunci când limba celor supuși devine dialectul stăpânilor.”

În acest punct, puterea nu mai are nevoie de ideologi; gramatica însăși lucrează pentru ea. Oamenii cred că gândesc liber, dar gândesc în termeni care le-au fost furnizați. Fiecare propoziție este deja o alegere morală făcută de altcineva, într-un trecut pe care nimeni nu-l mai discută.

4. Rezultatul: ordinea morală ca reflex

Prin aceste trei canale — educația, media, limbajul — dominația devine auto-reproducătoare. Ea nu mai are nevoie de susținători, pentru că fiecare individ devine propriul ei apostol. Ordinea nu e menținută prin forță, ci prin reflex moral: rușinea de a fi „imoral”, „ineficient”, „irațional”, „retrograd”.

Puterea s-a infiltrat în fibrele morale ale vieții: omul nu mai e „supus” de frică, ci de imaginea propriei decențe. În locul bâtei, are cuvintele bune. În locul pedepsei, recunoașterea socială. În locul vinovăției, responsabilitatea.

Când dominarea ajunge să se exprime prin virtute, sclavia devine educație.

5. Ieșirea: eliberarea limbajului moral

Pentru Lukes, nu există ieșire din dominația interiorizată fără o revoluție a limbajului moral. Educația trebuie să redea curajul îndoielii, media trebuie deconstruită prin critică civică, iar limbajul trebuie dezvrăjit. Libertatea începe nu prin refuzul regulilor, ci prin refacerea cuvintelor: a readuce sensul pierdut al termenilor de dreptate, rușine, curaj, bine comun.

Aceasta e, în fond, lupta reală dintre putere și libertate: cine deține limbajul de definește realitatea.

Educația îți spune cum să gândești; mass-media, ce să simți; dar limbajul îți spune cine ești. De aceea, prima eliberare este una de vocabular.

6. Raționalizarea supunerii: cum se justifică inevitabilul

După ce a expus modul în care educația, media și limbajul transformă dominația în reflex moral, Lukes atinge punctul cel mai subtil al analizei sale: procesul de raționalizare a supunerii, adică mecanismul prin care oamenii nu doar acceptă ordinea existentă, ci o justifică rațional, o explică și o apără ca pe o necesitate naturală. Dacă dominația e trupul puterii, atunci raționalizarea e spiritul ei justificator — acel curent invizibil care face din injustiție o normă și din neputință o virtute.

Niciun sistem nu supraviețuiește doar prin forță; toate supraviețuiesc prin explicație.

Pentru Lukes, supunerea modernă nu e pasivă, ci argumentată. Omul nu se pleacă în tăcere, ci își explică plecarea prin rațiune: „nu se poate altfel”, „asta e lumea”, „așa funcționează economia”, „nu depinde de noi”. Aceste formule nu sunt simple refugii psihologice, ci reflexe morale ale dominației interiorizate. Ele constituie limbajul prin care sistemul își menține legitimitatea fără a mai apela la violență.

Ceea ce în Evul Mediu se numea „voia Domnului”, în modernitate se numește „legea pieței”, „necesitate istorică” sau „raționalitate administrativă”. Puterea nu mai cere credință, ci luciditate convenabilă. Oamenii nu mai sunt constrânși să creadă în dogme; li se cere să creadă în fapte.

Tirania s-a schimbat: nu mai poruncește, ci explică.

Lukes arată că această raționalizare e, în esență, un proces de depolitizare a conștiinței. Omul modern a fost învățat să confunde ceea ce este cu ceea ce trebuie să fie. Realul devine criteriul moralului. Când ordinea e prezentată ca inevitabilă, ea încetează să mai fie judecată. De aceea, orice sistem care vrea să-și perpetueze dominația trebuie să transforme limitele sale în „realitate obiectivă”.

De exemplu: precaritatea devine „flexibilitate”; austeritatea, „responsabilitate fiscală”; sărăcia, „ineficiență”; inegalitatea, „stimul economic”. Fiecare eufemism nu doar ascunde durerea, ci o traduce într-o categorie rațională. Omul care suferă nu mai e victimă, ci „caz de neadaptare”; omul indignat nu mai e moral, ci „emotiv”. Raționalitatea devine astfel o armă împotriva propriei lucidități.

Rațiunea care nu se mai întreabă „de ce?” devine poliția adevărului.

În viziunea lui Lukes, raționalizarea este o strategie dublă de legitimare și anestezie morală. Pe de o parte, ea oferă sistemului o justificare etică: ordinea există pentru că e „necesară”; pe de altă parte, oferă individului o justificare psihologică: „nu e vina mea”. Aceste două niveluri se întâlnesc în conștiință și produc reconcilierea omului cu propria supunere.

Pentru Lukes, momentul decisiv al dominației e acela în care oamenii nu mai simt nevoia să se revolte, pentru că „înțeleg”. Înțelegerea devine echivalentul moral al capitulării. Societatea ideală pentru putere nu e cea tăcută, ci cea raționalizată, în care fiecare cetățean poate explica impecabil de ce nu se poate schimba nimic.

Supunerea perfectă e cea argumentată.

Lukes arată că acest proces e vizibil în discursurile publice dominante: în economie, politică, știință, educație. Fiecare domeniu își construiește propriul limbaj al „inevitabilului”: în economie – legile pieței; în politică – compromisurile necesare; în administrație – procedurile; în știință – datele obiective; în viața cotidiană – „bunul-simț”. Împreună, aceste domenii formează o infrastructură epistemică a resemnării.

Dar acest proces nu e spontan; el e educat. Educația formează reflexul de a explica ordinea, mass-media îl întreține, iar limbajul îl fixează. Astfel, raționalizarea devine virtute socială. Omul care nu se revoltă e „realist”; cel care pune întrebări fundamentale e „periculos”, „utopic”, „populist”.

Într-o lume care venerează raționalitatea, moralitatea devine nebunie.

Lukes notează că acest tip de raționalitate nu e fals în sensul clasic; e incomplet, asimetric. El numește acest fenomen „raționalitate colonizată”: o rațiune care funcționează impecabil în interiorul sistemului, dar e incapabilă să-l pună sub semnul întrebării. Ea analizează mijloacele, dar nu scopurile; calculează eficiența, dar nu legitimitatea.

Astfel, raționalizarea supunerii nu e minciună, ci luciditate amputată. E acea inteligență fără morală, acel calcul rece care știe totul despre costuri și nimic despre dreptate. Puterea modernă se sprijină nu pe prostie, ci pe inteligența obedientă.

Nu ignoranța, ci raționalitatea fără conștiință ține lumea în lanțuri.

Lukes avertizează că pericolul cel mai mare nu este dictatura vizibilă, ci consensul raționalizat: acolo unde oamenii nu mai pot distinge între moralitate și necesitate. Atunci, dominația e completă, pentru că și-a instalat garnizoanele în rațiune. Ceea ce fusese altădată teroare devine logică de sistem.

El oferă un diagnostic memorabil:

„Nu trăim într-o lume fără libertate, ci într-una în care libertatea e subordonată eficienței.”

Această subordonare produce un nou tip de ființă morală: omul justificator, care trăiește într-o continuă negociere cu sine, transformând fiecare nedreptate într-o dovadă de pragmatism.

Pentru Lukes, eliberarea de această raționalizare nu înseamnă refuzul rațiunii, ci recuperarea funcției ei morale: capacitatea de a pune din nou întrebarea „de ce?” — nu în sens tehnic, ci în sens etic. Rațiunea trebuie să se întoarcă împotriva propriei orbiri și să-și redescopere datoria de a judeca, nu doar de a explica.

Rațiunea care nu se rușinează nu mai e rațiune, ci mecanism.
Iar libertatea începe în clipa în care justificarea devine din nou rușine.

Astfel, Lukes încheie această etapă cu o lecție morală severă: nu există supunere fără o poveste care să o justifice. De aceea, lupta pentru libertate nu se dă doar în stradă, ci în logica prin care ordinea își explică existența. Adevărata critică nu este aceea care demască minciuna, ci cea care demască raționalitatea fals liniștită a lumii.

Cea mai perfidă formă de dominație nu spune „fă asta”, ci „n-aveai cum altfel”.
Iar cel care îndrăznește să spună „ba da” devine primul om liber.

7. Consimțământul ca falsă libertate – mecanismele neoliberalismului

După anatomia raționalizării supunerii, Lukes focalizează reflectorul asupra regimului neoliberal, acolo unde consimțământul atinge forma sa cea mai strălucitoare și, tocmai de aceea, cea mai perfidă: libertatea transformată în marcă, în protocol de conformare. Neoliberalismul nu se limitează la politici economice; el este o formă de viață morală, un „catehism” al sinelui întreprinzător, care cultivă în oameni reflexul de a-și asuma pe cont propriu costurile dominației.

Neoliberalismul nu înlănțuie, ci încorporează. Nu interzice, ci invită.

În această logică, consimțământul încetează să fie o simplă acceptare și devine performanță. Individul nu mai spune doar „da” ordinii; o îndeplinește, o regizează și o măsoară în el însuși, în orarul său, în pielea sa. Falsa libertate se produce printr-o suită de mecanisme ce fac din „a fi liber” un mod de auto-guvernare compatibil cu cerințele pieței.

1) Libertatea ca obligație de a alege

Neoliberalismul transformă alegerea într-un imperativ moral. Nu a alege e o vină, a alege „prost” e o culpă, a nu optimiza alegerea e o rușine. Libertatea devine muncă: selecție, comparație, calcul. Cetățeanul e recodat ca „consumator responsabil”, iar responsabilitatea devine povara morală a deciziilor sistemului. Dacă ești sărac, „ai ales greșit”; dacă ești epuizat, „te-ai gestionat prost”; dacă ești excluș, „nu ai investit în tine”.

Când fiecare e propriul manager, ordinea n-are adversari — are contabili de sine.

2) Antreprenoriatul de sine – subiectul-întreprindere

Omul este invitat să-și trateze viața ca pe o firmă: CV-ul e bilanț, relațiile sunt rețea, sănătatea e capital, timpul e „asset”, reputația e brand. În această gramatică, demnitatea se convertește în valoare de piață, iar vulnerabilitatea în „risc personal”. Falsa libertate constă în a putea „încerca mereu”, chiar când regulile redistribuie câștigul în aceeași direcție. În loc de drepturi, ți se oferă șanse; în loc de protecție, „mobilitate”.

Când devii propriul tău angajator, acceptul la exploatare poartă semnătura ta.

3) Moralizarea performanței – merit ca substitut al dreptății

Neoliberalismul canonizează meritul ca explicație universală. Inegalitățile sunt „meritate”; eșecul e „autentic”. Morala se micșorează la o tehnică a reușitei: „mindset”, „disciplină”, „reziliență”. Consimțământul se produce când oamenii își internalizează rușinea pentru nereușită și își reprimă indignarea politică. Sistemul oferă balsamul: coaching, „wellness”, dezvoltare personală — terapii ale resemnării performante.

Meritul e haina de sărbătoare a nedreptății.

4) Contractul universal – „ai acceptat termenii”

Relațiile sociale sunt reambalate ca contracte: de muncă, de servicii, de „utilizare”. Clauza ascunsă este asimetria structurală. Dar pentru că ai „dat click”, consimțământul apare ca autentic. Falsa libertate se sprijină pe această ficțiune juridică: că semnătura ta anulează raportul de forță, iar „acordul” legitimează discreția celuilalt asupra vieții tale.

Semnătura nu egalizează puterea; doar o face prezentabilă.

5) Depolitizarea prin piață – adevărul ca preț

Neoliberalismul transformă conflictele morale în probleme de preț. Ce e bun devine „sustenabil”, ce e drept devine „eficient”, ce e legitim devine „competitiv”. Când virtutea se exprimă în costuri și beneficii, judecata morală e exilată. Consimțământul apare ca „alegere informată”, chiar când informația e formatată de aceiași actori care stabilesc jocul.

Când binele se vinde, conștiința cumpără tăcere.

6) Cultura feedback-ului – transparența ca dresaj

Platformele cer „feedback”, instituțiile cer „evaluare”, corporațiile cer „auto-raport”. Falsa libertate se hrănește din această transparență rituală: ți se cere părerea, dar în parametri predeterminați. Spui „cum te simți”, nu „ce ți se întâmplă”; „ce ai învățat”, nu „ce ți s-a făcut”. În schimb, primești vizibilitate — noua monedă a supunerii bucuroase.

Transparența fără putere schimbă doar oglinda, nu chipul.

7) Educație pentru adaptare – critica fără dinți

Școala neoliberală predică „gândirea critică”, dar o exersează în interiorul cadrului: cum să argumentezi, nu ce trebuie pus la îndoială. Spiritul critic devine abilitate de prezentare, nu virtute de rezistență. Astfel, consimțământul e cultivat ca competență: cel mai docil subiect e cel care înțelege totul și nu mai judecă nimic.

Critica devine decor când nu poate rosti nedreptatea.

8) Emoțiile programabile – empatie fără solidaritate

Mass-media și rețelele sociale oferă indignări la minut, lacrimi la comandă, „cauze” de o zi. Emoțiile sunt canalizate, nu eliberate: suntem invitați să simțim intens, dar să nu ne organizăm. Compasiunea înlocuiește politica; episodul emoțional — instituția. Astfel, consimțământul se produce prin epuizarea afectivă: după ce te-ai revoltat o oră, accepți „realismul” pentru un an.

Indignarea fără organizație e combustibil pentru cinism.

9) Lexicul inevitabilului – „flexibilitate”, „reziliență”, „inovație”

Limbajul neoliberal traduce constrângerea în virtute: precaritatea e „flexibilă”, supunerea e „rezilientă”, conformismul e „agil”. Cuvintele nu doar descriu, ci clintează rușinea spre individ: dacă nu ții pasul, „nu ești adaptat”. Consimțământul devine cuvântare de sine: te explici cu instrumentele ordinii care te-a fixat.

Când vocabularul e dat, libertatea e deja negociată.

10) Algoritmul ca formă a destinului

În fine, neoliberalismul își desăvârșește opera cu guvernarea algoritmică: scoruri, ratinguri, reputație digitală, „risc”. Falsa libertate e gamificată: urmărești indicatori, optimizezi scoruri, alergi după badge-uri. Consimțământul e continuu, pentru că participarea e condiția vizibilității sociale. Să ieși din joc înseamnă să dispari.

Când regulile sunt cod, contestația devine bug.

De ce e „falsă” această libertate?

Pentru că nu poate spune „nu” fără penalizare structurală. Libertatea autentică presupune non-dominație (în sensul lui Pettit) și discernământ moral (în sensul lui Lukes). Neoliberalismul oferă, în schimb, margini de manevră în interiorul unui cadru în care criteriile binelui și raționalului sunt predeterminate de puterea structurală. Poți alege orice, cu condiția să alegi în logica pieței. Poți vorbi despre orice, cu condiția să convertești suferința în „plan de dezvoltare”.

E falsă libertate aceea care te lasă să schimbi culoarea pereților, dar nu și planul celulei.

Antidotul lui Lukes: dezvrăjirea și refacerea criteriilor

Contra-măsurile nu sunt tehnice, ci pedagogice și morale:

• Repolitizarea eșecului: readucerea cauzelor structurale în discuție; eșecul nu e biografie, e raport social.
• Refacerea limbajului: recuperarea cuvintelor tari — exploatare, nedreptate, dominație — împotriva eufemismelor „manageriale”.
• Instituții ale non-dominației: nu doar reguli, ci practici de control cetățenesc asupra celor ce definesc criteriile (educație, finanțe, platforme).
• Solidaritate organizată: emoții legate de structuri, nu de episoade; comunități care transformă indignarea în putere colectivă.
• Timp pentru judecată: protecții sociale ca spațiu moral de gândire, nu doar ca „plasă de siguranță”.

Libertatea nu se măsoară în opțiuni, ci în capacitatea de a schimba opțiunile.

În termenii lui Lukes, neoliberalismul reprezintă capodopera consimțământului: o ordine în care oamenii se simt liberi tocmai pentru că au fost învățați să-și dorească ceea ce îi ține în loc. Demascarea acestei false libertăți nu înseamnă respingerea pieței sau a inițiativei, ci restaurarea criteriului moral: piața ca instrument, nu ca religie; inițiativa ca virtute civică, nu ca pedeapsă personală pentru defectele structurii.

Adevărata libertate începe când încetezi să te explici în limbajul care te anulează. Dincolo de consimțământ stă curajul de a reînnoi criteriile: ce e bun, ce e drept, ce e omenesc.

8. Distincția dintre obediență și adeziune

În analiza lui Lukes, obediența și adeziunea reprezintă două stadii distincte ale relației dintre individ și putere — două grade diferite ale interiorizării dominației. Ele marchează trecerea de la supunerea exterioară, impusă de teamă sau interes, la supunerea interioară, născută din convingere morală. Puterea modernă, spune Lukes, nu se mulțumește să obțină ascultare; ea vizează convertirea.

Obediența te face previzibil; adeziunea te face util.

În forma sa clasică, obediența este o relație verticală, bazată pe comandă și sancțiune. Omul ascultă pentru că există o autoritate vizibilă, iar refuzul ar atrage pedeapsa. Ea este fragilă, costisitoare și instabilă: trebuie întreținută prin supraveghere. Dar adeziunea – forma superioară a dominației – nu cere pază, pentru că ordinea s-a instalat în interior. Individul nu se mai supune în pofida voinței sale, ci în virtutea voinței sale.

Obediența e frică disciplinată; adeziunea e credință domesticită.

Lukes arată că această transformare nu se produce prin forță, ci printr-un lung proces de moralizare a supunerii: educația, discursul public, limbajul meritului și al „responsabilității” transformă constrângerea în virtute. Omul nu mai spune „trebuie să fac”, ci „așa e bine să fac”. În acel moment, autoritatea dispare ca figură exterioară și reapare ca conștiință morală.

În termenii săi, obediența ține de sfera comportamentului, iar adeziunea de sfera judecății. Prima poate fi încălcată prin curaj; cea de-a doua, doar prin convertire morală. Tocmai de aceea, Lukes consideră adeziunea forma cea mai stabilă a dominației: ea transformă ordinea într-o etică și supunerea într-o convingere.

El oferă o formulare memorabilă:

„Obediența cere autoritate; adeziunea, sens.”

Cu alte cuvinte, omul nu aderă la o putere pentru că e slab, ci pentru că ordinea i-a furnizat o narațiune morală în care să creadă. În loc să-l constrângă, puterea îl educă să se identifice cu principiile sale. Așa se naște consensul profund: oamenii nu doar execută ordinele, ci le apără, le transmit, le înnobilează.

Acolo unde există obediență, puterea trebuie să vegheze. Acolo unde există adeziune, puterea poate dormi liniștită.

Lukes avertizează însă că această trecere nu e definitivă. Obediența și adeziunea coexistă mereu, într-o tensiune dinamică. În perioade de criză, ordinea își revelează din nou caracterul coercitiv, iar oamenii își amintesc că „binele comun” a fost, de fapt, obligație. În perioade de stabilitate, coerciția se topește în morală și supunerea pare virtute civică.

Această alternanță explică de ce regimurile moderne sunt mai rezistente decât cele vechi: ele știu să oscileze între frică și sens, între coerciție și participare. Când moralul slăbește, revin la disciplină; când disciplina obosește, reactivează sentimentul de apartenență.

Puterea nu-ți cere doar să asculți, ci să crezi că ai ales singur să asculți.

Pentru Lukes, distincția dintre obediență și adeziune e mai mult decât o chestiune psihologică – e măsura morală a dominației. Obediența poate fi înfrântă de rezistență; adeziunea, doar de trezire. Omul care ascultă o ordine poate fi oprit; omul care o apără ca bine trebuie mai întâi să se îndoiască de sensul ei. De aceea, libertatea nu începe cu refuzul, ci cu îndoiala morală.

Lukes conchide această reflecție cu o formulă care condensează toată filosofia sa:

„Obediența se rupe prin curaj; adeziunea, prin luciditate.”

Așadar, între sclavul care se teme și cetățeanul care a interiorizat valorile stă o diferență aparent imensă, dar moralmente fragilă: amândoi sunt sub dominație, doar că unul o simte ca povară, iar celălalt ca datorie.

Obediența ține lumea în mișcare; adeziunea o face să creadă că se mișcă liber. Iar libertatea adevărată începe când nu te mai închini la propriul simț al datoriei.

9. Critica morală: dominația nu se justifică prin eficiență

După ce a despicat în straturi succesive mecanismele prin care puterea se interiorizează și se moralizează, Lukes revine la nucleul etic al teoriei sale: nici o dominație nu poate fi justificată prin argumentul eficienței. Această afirmație, aparent simplă, e în realitate o demolare a întregului edificiu modern al raționalității politice și economice.

Eficiența este masca prin care dominația se declară inocentă.

În lumea contemporană, puterea nu se mai apără prin dogmă, ci prin performanță. Nu mai spune „așa trebuie”, ci „așa funcționează”. Lukes observă că acesta este discursul universal al epocii: din administrație până la economie, din educație până la viața privată, orice formă de autoritate își legitimează deciziile prin invocarea eficienței, a „rezultatelor”, a „impactului măsurabil”. Este limbajul tehnocrației — și, mai profund, limbajul dominației fără chip.

Pentru Lukes, această transformare nu e doar lingvistică, ci morală. Ea înlocuiește criteriul binelui cu criteriul randamentului. O acțiune nu mai e justă sau nedreaptă, ci „fezabilă” sau „ineficientă”. Instituțiile nu mai sunt judecate după scopurile lor, ci după costurile lor. Oamenii nu mai sunt cetățeni, ci „resurse umane”. Într-o astfel de lume, puterea devine auto-legitimă, pentru că „funcționează”.

Când eficiența devine morală, morala dispare.

Lukes identifică aici o capcană subtilă: dominația justificată prin eficiență se sustrage oricărei evaluări morale. Dacă o decizie produce „rezultate”, ea este, prin definiție, bună. Dacă o structură menține „stabilitatea”, ea e legitimă. În felul acesta, orice critică este imediat delegitimată: cel care pune sub semnul întrebării ordinea este „nerealist”, „naiv”, „incompetent”.

Astfel, rațiunea instrumentală (în sensul critic al lui Weber și Adorno) devine instrumentul central al dominației moderne. Puterea nu mai are nevoie să se prezinte ca morală — îi e suficient să fie eficientă. Iar omul eficient nu mai are nevoie de conștiință, ci de rezultate.

Dominația contemporană nu mai cere supunere, ci performanță.

Lukes analizează consecința politică a acestei mutații: depolitizarea moralului. Într-un sistem care glorifică eficiența, fiecare nedreptate este reinterpretată ca „cost de tranziție”, fiecare sacrificiu ca „necesitate economică”. Sărăcia devine „externalitate”, exploatarea devine „optimizare”, excluderea devine „raționalizare a resurselor”. Așa se construiește legitimitatea rece a dominației: transformând suferința în variabilă de calcul.

În această lume, moralitatea e tolerată doar ca retorică motivațională, nu ca judecată. Politicienii vorbesc despre „valori”, dar acționează în funcție de „indicatori”. Etica e admisă atâta timp cât nu contrazice tabelul. Iar tăcerea devine semn de profesionalism.

Când binele devine o linie de buget, conștiința devine depășită.

Lukes respinge frontal această confuzie între moralitate și performanță. Pentru el, moralitatea nu e un subprodus al eficienței, ci criteriul care o limitează. O decizie poate fi eficientă și totuși nedreaptă. O structură poate funcționa perfect și totuși să degradeze demnitatea umană. O instituție poate fi „de succes” și totuși să distrugă adevărul.

De aceea, Lukes avertizează împotriva idolatriei procedurale: acea credință că „mecanismele” și „procesele” asigură automat legitimitatea. În realitate, spune el, forma nu înlocuiește substanța. O democrație care decide eficient în absența unei culturi morale e tot o mașină de dominație — doar mai rafinată.

„O societate poate fi administrată perfect și totuși să fie o rușine morală.”

Pentru Lukes, adevărata funcție a moralității este de a reintroduce rușinea acolo unde eficiența a șters-o. A întreba „la ce cost?” e actul fondator al conștiinței politice. Nu există ordine justă fără limită morală, după cum nu există libertate autentică fără posibilitatea de a spune „nu” în fața utilului.

Moralitatea nu este obstacolul eficienței, ci singurul ei criteriu legitim.

Lukes recunoaște, desigur, că orice societate are nevoie de funcționalitate. Dar funcționalitatea fără sens produce exact opusul libertății: o lume coerentă și absurdă în același timp. Adevărata problemă nu este dacă sistemul funcționează, ci în folosul cui și în dauna cui. În absența acestei întrebări, eficiența devine teologie seculară – o credință în ordinea inevitabilă a puterii.

Când eficiența e dogmă, tirania se numește normalitate.

Lukes cheamă, așadar, la o reabilitare a criticii morale: nu ca sentimentalism, ci ca știință a justului. El cere ca analiza puterii să reintegreze dimensiunea etică, nu ca ornament, ci ca esență. Pentru că orice formă de dominație care se justifică prin eficiență e deja auto-imunizată împotriva adevărului. Numai judecata morală poate rupe această vrajă, restituind libertății sensul ei originar — nu de a produce, ci de a alege binele.

Puterea se laudă cu ce poate face; morala întreabă de ce o face. Când întrebarea dispare, eficiența devine tiranie.

În final, Lukes formulează o propoziție care rezumă întreaga sa demascare a raționalității moderne:

„Dominația se ascunde în eficiență pentru că acolo nu o mai caută nimeni.”

Adevărata critică, spune el, nu e cea care optimizează sistemul, ci cea care redeschide întrebarea morală. Numai acolo unde eficiența e supusă judecății conștiinței, libertatea devine reală.

O lume dreaptă nu e aceea care funcționează, ci aceea care are curajul să se oprească atunci când funcționarea ei calcă în picioare omul.

10. Concluzie: ordinea socială modernă e construită pe un consimțământ produs, nu dat

În încheierea acestui capitol – unul dintre cele mai dense și mai lucide din întreaga lucrare – Lukes dezvăluie adevărul central care străbate toată arhitectura teoriei sale: ordinea socială modernă nu se sprijină pe un consimțământ spontan, ci pe un consimțământ produs, contrafăcut, fabricat sistematic prin instituții, educație, discursuri și structuri simbolice, până când oamenii ajung să creadă că libertatea lor constă în participarea la propria subordonare.

Modernitatea nu a abolit dominația; a industrializat-o.

Lukes pornește de la o observație fundamentală: nicio societate nu se menține doar prin forță. Forța poate impune tăcerea, dar nu poate produce stabilitate. Stabilitatea morală și politică necesită consimțământ, adică o adeziune minimă la regulile jocului. Însă, în lumea modernă, acest consimțământ nu e natural, ci artificial – un produs sofisticat al unei întregi economii a convingerii.

Educația, mass-media, limbajul, cultura corporatistă, discursul expertului și al moralistului civic – toate sunt angrenate într-un proces de producere industrială a conformității morale. Ele nu spun cetățeanului ce să creadă, ci îl învață cum să creadă: cu încredere în rațiune, în proceduri, în sistem, în propria lui libertate „responsabilă”.

Puterea nu mai cere credință; o produce. Nu mai cere loialitate; o cultivă.

Aceasta este, pentru Lukes, diferența capitală dintre ordinea modernă și tiraniile clasice. În vechile regimuri, dominația trebuia apărată împotriva urii celor oprimați. În modernitate, dominația e auto-susținută: oamenii o întrețin pentru că li se pare că ea îi întreține. În loc să se teamă de putere, o consideră garantul propriei demnități.

Omul modern nu e un sclav înlănțuit, ci un colaborator moral al sistemului. El participă la propria subordonare prin acte de rațiune, prin gesturi de bun-simț, prin justificări prudente. Când ceva e nedrept, nu se revoltă, ci explică; nu refuză, ci înțelege; nu protestează, ci propune „optimizări”. În acest fel, dominația se transformă într-o formă de maturitate civică.

Cea mai eficientă tiranie e cea care te face să te mândrești cu supunerea ta.

Lukes nu vorbește aici despre conspirații, ci despre structuri de producere a moralității conforme. Aceste structuri nu impun, ci formează: universitățile, birourile, rețelele sociale, companiile, partidele politice — toate funcționează ca fabrici de sens moral. Ele oferă limbajul în care oamenii pot gândi, vocabularul în care își pot exprima nevoile, criteriile prin care își pot judeca succesul sau eșecul.

Astfel, consimțământul modern nu e un act de voință, ci rezultatul unei educații afective și cognitive. Nu e produsul deliberării libere, ci al selecției prealabile a opțiunilor: gândim liber doar în limitele permise de codurile sistemului. Aceasta e adevărata performanță a puterii tridimensionale: nu să reducă libertatea, ci să o modeleze până când se confundă cu ea însăși.

Consimțământul modern nu se dă; se învață. Și, odată învățat, devine reflex moral.

Lukes merge și mai departe: ceea ce numim „societate democratică” nu e o ordine întemeiată pe voința colectivă, ci pe o hegemonie morală invizibilă, care modelează însăși ideea de voință colectivă. Alegerile, dezbaterile, consensul public — toate funcționează în interiorul unei gramatici a acceptabilului. Ceea ce e dincolo de această gramatică – alternative reale, critici sistemice, voci radicale – e marginalizat ca „irațional”, „extremist” sau „nefezabil”.

De aceea, spune Lukes, ordinea modernă e stabilă nu pentru că ar fi dreaptă, ci pentru că a reușit să facă nedreptatea de neconceput. Oamenii nu o tolerează din frică, ci din imposibilitatea de a imagina altceva.

Când imaginația morală e capturată, libertatea devine decor.

Aici se află miezul „radicalismului” lui Lukes: el nu cere abolirea puterii, ci demascarea condițiilor ei de posibilitate morală. Pentru că puterea nu se menține printr-un contract social onest, ci printr-un proces permanent de fabricație a consimțământului, în care cultura, educația și limbajul sunt resurse strategice.

Această perspectivă obligă la o reconsiderare totală a conceptului de democrație. Dacă democrația nu e doar un regim politic, ci o formă de hegemonie morală participativă, atunci libertatea reală nu constă în vot sau reprezentare, ci în capacitatea cetățenilor de a se distanța critic de propriii lor reflecși morali.

Pentru Lukes, libertatea autentică este actul de refuz al consimțământului produs — acel moment de luciditate în care individul descoperă că ordinea pe care o slujea nu era „naturală”, ci făcută pentru el, de alții, în folosul altora. E clipa în care se destramă vraja inevitabilului, când eficiența încetează să mai fie criteriu moral, iar sistemul încetează să mai fie moralitatea însăși.

Adevărata libertate nu e capacitatea de a participa, ci curajul de a întrerupe ritualul participării.

În finalul acestui capitol, Lukes oferă o formulare tăioasă, aproape testamentară:

„Puterea modernă nu se bazează pe violență, ci pe recunoaștere.
Și recunoașterea nu e darul celor liberi, ci victoria celor care au învățat să fabrice libertatea altora.”

Ordinea socială modernă e, așadar, o construcție estetică a consensului, nu o expresie a voinței. Ea funcționează prin convingere, prin pedagogie, prin discursuri despre „rațiune”, „progres” și „maturitate civică”, toate convergând spre același scop: stabilitatea morală a dominației.

Dar Lukes lasă deschisă și o ușă de ieșire: acolo unde omul redobândește conștiința că a fost făcut să creadă, începe din nou istoria libertății. Nu prin revoluție violentă, ci prin refacerea discernământului — prin reactivarea întrebării morale, prin refuzul de a lua ordinea drept natură și consensul drept virtute.

Dominația fabrică consimțământ; libertatea fabrică conștiință.
Prima se învață; cea de-a doua se trezește.
Iar trezirea e singura revoluție pe care sistemul n-o poate administra.

VII. Capitolul 5 — Explorarea dimensiunii a treia

Tema: de la teorie la aplicații – cum se cartografiază puterea invizibilă.

1. Întrebarea: trei dimensiuni sau patru? – apariția teoriei „a patra fețe” (Digeser)

În capitolul al cincilea, Lukes revine cu o finețe pedagogică asupra propriei teorii, dar nu pentru a o apăra dogmatic, ci pentru a-i testa elasticitatea. După aproape trei decenii de dezbateri, el recunoaște că ideea celor trei dimensiuni ale puterii — comportamentală, instituțională și ideologică — a devenit un cadru clasic, dar totodată o provocare pentru noile generații de teoreticieni. Printre aceștia, un nume a deschis o direcție de reflecție nouă: Peter Digeser, autorul conceptului de „a patra față a puterii”.

Lukes începe printr-o întrebare aparent modestă, dar care ascunde o schimbare de perspectivă majoră:

„Este oare suficient să vedem puterea în trei dimensiuni, sau trebuie să recunoaștem o a patra — aceea care privește nu doar acțiunea și structura, ci însăși posibilitatea de a fi un subiect al acțiunii?”

Aceasta este, în esență, provocarea lui Digeser: dacă primele trei dimensiuni descriu modurile de exercitare a puterii, a patra ar descrie modul de constituire a subiectului însuși.

Prima dimensiune – cea „decizională” – vede puterea ca influență observabilă: A îl determină pe B să facă ceva contrar interesului său.
A doua – cea „non-decizională” (Bachrach & Baratz) – arată cum se stabilesc agendele, cum unele teme sunt excluse din discuție.
A treia – cea „ideologică” (Lukes însuși) – explorează cum sunt modelate dorințele, preferințele și percepțiile celor dominați.

Dar Digeser introduce o mutație de adâncime: nu doar ce face puterea, ci ce creează ea – nu doar efecte, ci identități.

A patra față a puterii nu acționează asupra voinței, ci o produce.

Digeser observă că toate cele trei dimensiuni presupun existența unor „actori” deja formați: persoane sau grupuri care au interese, voințe și identități, chiar dacă acestea pot fi influențate. Dar, întreabă el, cine a format aceste identități în primul rând? Cine a stabilit limitele a ceea ce e posibil să fii, să vrei, să simți? Cu alte cuvinte, cine a creat subiectul care devine obiect al puterii?

Această întrebare deschide o frontieră foucauldiană în analiza puterii: dacă Lukes s-a concentrat pe modelarea conștiinței, Digeser merge spre constituirea ontologică a subiectului. Puterea nu mai e doar relațională (între A și B), ci productivă: ea creează chiar terenul pe care relațiile devin posibile.

Lukes, deși prudent, acceptă că această direcție merită explorată. El nu o respinge, ci o încorporează critic în propria schemă. Spune, în esență:

„A patra față nu contrazice celelalte, ci le aprofundează – mutând accentul de la voință la identitate, de la acțiune la existență.”

Astfel, dacă în a treia dimensiune puterea modelează convingeri și dorințe, în a patra ea creează capacitatea de a dori, limitele de a gândi și gramatica de a fi. Este puterea care determină ce tip de ființă morală poți fi într-o societate dată.

Prima față – te constrânge.
A doua – te exclude.
A treia – te convinge.
A patra – te creează.

Lukes observă însă și un risc: odată ce accepți această lărgire, noțiunea de „putere” riscă să devină infinită, să se confunde cu orice proces social, cu orice formă de normativitate sau educație. A patra dimensiune, în sensul lui Digeser, este puterea ca ontologie socială: puterea care modelează posibilul însuși. Dar dacă totul e putere, atunci nimic nu mai e analizabil politic; criteriul moral dispare, pentru că nu mai putem distinge între influență, condiționare și simplă formare a lumii.

De aceea, Lukes propune o delimitare: a treia dimensiune e deja suficient de profundă pentru a înțelege mecanismele morale ale dominației, fără a dizolva responsabilitatea personală. A patra, deși fertilă teoretic, riscă să ducă spre o concepție totalizantă a puterii – în care omul devine doar efectul ei.

Puterea totală explică totul și, tocmai de aceea, nu mai explică nimic.

Lukes apreciază însă meritul moral al lui Digeser: acela de a ne forța să privim formarea subiectului ca teren de luptă politică. Aici se întâlnesc filosofia morală și sociologia critică: educația, limbajul, mass-media, tehnologia – toate devin câmpuri de configurare a ființei sociale. Într-un sens profund, puterea nu doar stabilește regulile jocului, ci scrie manualul ființei umane.

Prin urmare, Lukes recunoaște că „a patra față” nu e o simplă adăugire, ci o invitație la relectura morală a modernității: nu doar „cine conduce”, ci cine produce tipurile de oameni care pot fi conduși. În acest sens, el consideră teoria lui Digeser o extensie legitimă, dar subliniază că analiza trebuie să păstreze discernământul moral – altfel riscă să se piardă într-un relativism al „proceselor fără subiect”.

Puterea poate crea subiecți, dar numai moralitatea poate crea persoane.

Prin această dezbatere, Lukes închide cercul: teoria puterii, născută ca analiză a conflictului vizibil, ajunge acum să se confrunte cu propriul său fundament ontologic – faptul că însăși posibilitatea de a gândi libertatea este modelată de forțele invizibile ale epocii.

Și astfel, întrebarea lui Digeser devine ecoul ultim al întregii construcții lukesiene:
Cine suntem atunci când spunem „noi”?

„A patra dimensiune a puterii nu este doar despre ce ni se face,
ci despre ce am fost făcuți să fim.”

În acest sens, Lukes încheie secțiunea într-un ton de claritate morală: da, puterea poate fi în patru dimensiuni – dar ultima nu mai e un câmp sociologic, ci o problemă de conștiință. Căci atunci când ordinea decide ce fel de oameni pot exista, critica puterii devine un act de antropologie morală.

Prima luptă a libertății nu e cu stăpânii, ci cu formele de om pe care ei le produc.

2. Conformarea fără consimțământ: studiul cazurilor contemporane

Lukes cere ca dimensiunea a treia să fie „văzută” nu doar în scheme, ci în viața curentă. Așadar, unde întâlnim conformare fără consimțământ – acea ascultare obținută fără să ți se ceară vreodată un „da” limpede? În câmpuri unde alegerea e în aparență liberă, dar orizontul ei e strâmtat dinainte: prin dependență materială, prin limbaj, prin îndatorare, prin aparatul scorurilor, al procedurilor și al „bunului-simț” care s-a făcut lege. Mai jos, câteva tablouri concrete, acolo unde învățăm, pe nesimțite, să ne plecăm capul fără să ni-l atingă cineva.

Ascultarea poate fi produsă fără a fi cerută.

Gig-lucrul și algoritmul „neutru”

Curierul, șoferul la chemare, lucrătorul „pe platformă” nu primește ordine scrise; primește scoruri, „rank”, acces la curse „mai bune” dacă se arată „de nădejde”. Contractul e „liber”, dar pâinea vine din aceeași aplicație. A refuza o cursă înseamnă a cădea în umbră: vizibilitate mai mică, pauze forțate, „deconectări” misterioase. Nimeni nu poruncește; mașina de socotit răsplătește. Conformarea apare ca prudență, nu ca teamă.

Nu te obligă nimeni; te lasă fără rând.

Fabrica albă: biroul, „performanța” și mărturisirea zilnică

În corporația lustruită, nu există bici; există ținte. „Planul” nu e opțional, „feedback”-ul e cult. Întâlnirea săptămânală e o spovedanie profesională: îți recunoști lipsurile, promiți „ridicarea nivelului”, primești „îndrumare”. A spune nu, a încetini, a întreba „de ce?” echivalează cu a-ți primejdui viitorul. Nu ți se cere supunere; ți se cere „angajament”. Și îl dai, pentru că plata, asigurarea, viitorul copiilor trec pe acolo.

Când pâinea depinde de zel, tăcerea devine virtute.

Școala „modernă”: note, rubrici, cumințenie

Copilul învață să fie „autonom” în tipare. Manualul de „gândire critică” te-nvață să argumentezi corect ceea ce nu se discută. Întrebarea bună e cea „în duh”; întrebarea rea e „deranjantă”. Notele sunt biletul de trecere; „portofoliul” – oglinda cumințeniei. Nu se cere consimțământul pentru paradigmă; se distribuie premii celor ce respiră în ritmul ei. Asta e conformarea prin oglindă: te vezi „bun” numai când semeni cu așteptarea.

Când nota ține loc de adevăr, copilul învață să tacă frumos.

Cetatea „deșteaptă”: camere, cartele, profiluri

„Siguranță”, „comoditate”, „optimizare” – cuvinte dulci care acoperă urmărirea obiceiurilor. Transport, clinică, bibliotecă, împrumut – toate trec prin același card și lasă urma. Nu ți se cere voie pentru fiecare potrivire; ți se cere o dată pentru toate, într-o clauză lungă pe care n-o citește nimeni. De-acolo, se face „analiza riscului”. Nu te forțează; te calculează. Și te porți „responsabil”, ca să nu-ți scadă scorul.

Când viața devine cifru, blândețea pierde glas.

Ajutorul cu condiții: asistență ca dresaj

„Primești, dacă dovedești.” Vei dovedi că cauți, că urmărești cursuri, că scrii rapoarte. Ajutorul public devine școală a rușinii: fiecare leu cere o plecăciune, o hârtie, o programare la ore imposibile. Conformarea nu e consimțământ; e oboseală administrativă. Mai bine taci, mai bine înghiți, mai bine semnezi – altfel rămâi afară.

Birocrația învață omul să spună „mulțumesc” între dinți.

Spitalul și „rațiunea resurselor”

Lista de așteptare, patul puțin, medicamentele „cu prioritate”. „Cazul tău” intră în grila unui comitet nevăzut. Nu ți se cere să consimți la așteptare; ți se explică. „Înțelegi, nu-i așa?” – iar tu înțelegi, pentru că altfel e necuviincios. Aici, conformarea e rușine: nu vrei să fii cel care „întârzie sistemul”.

Când bună-cuviința ține loc de drept, bolnavul devine supus.

Creditele, dobânzile, scorul

„Libertatea” de a cumpăra azi și a plăti mâine e țarc nevăzut. Scorul îți măsoară cumințenia financiară, fixează prețul vieții tale. Nu consimți la chipul pe care ți-l dă; îl porți, fiindcă fără el nu închiriezi, nu semnezi, nu te miști. Conformarea e cronica plății la timp: virtute de chiriaș bun, în loc de dreptul firesc la acoperiș.

Datoria e frânghie subțire: nu se vede, dar te ține strâns.

Migrația la mâna ghișeului

La frontieră, la prefectură, la centru, voia ta e dosar. Nu refuzi reguli pe care nu le poți nici citi bine. „Mai adu o hârtie”, „mai așteaptă o ștampilă”. Nu semnezi supunerea; o trăiești. Conformarea e oboseala lungă care sfărâmă voința până rămâne doar dorința de „a trece odată”.

Când drumurile sunt făcute să obosească, voința se predă singură.

Piața cu „alegeri”: raftul fără alternativă

„Ai opțiuni”, ți se spune, dar toate sunt rânduite sub aceleași mărci, aceleași lanțuri, aceleași contracte nevăzute cu furnizorii. Alege ce vrei – vei plăti aceeași rânduială. Nu ți se cere consimțământul pentru felul în care se face pâinea, se plătește munca, se stârpește concurentul mic; ți se cere doar să pui coșul. Conformare prin cumpărare.

Când toate drumurile duc la aceeași casă, libertatea e decor.

Rețelele și hărnicia mărturisirii

„Spune cine ești”, „arată-ți părerile”, „împrietenește-te”. Îți clădești chipul public într-o piață a mărturisirilor. Algoritmul te pofteste la ce știi deja; prietenii cer aliniere; linia subțire dintre glumă și prihană se mută peste noapte. Nu semnezi consimțământul la strâmtoare; o înveți sub forma „bunei cuviințe” digitale.

În piețele de vorbe, devii ceea ce îndrăznești să nu spui.

„Împunsătura” blândă: nudge-ul fără dezbatere

Îți schimbă locul butonului, culoarea, ordinea opțiunilor. O „împunsătură” prietenoasă te duce spre „binele tău”. Nu ți se cere consimțământ pentru micul şiretlic; ți se arată statistica. Conformarea devine reflex; intenția publică ocolește judecata publică.

Când arhitectura alege pentru tine, voința rămâne cu vorba.

Lecția morală a acestor tablouri

În toate exemplele, nimeni nu spune: „Supune-te!”. Și totuși, lumea se leagă la aceeași plută: dependență, scor, procedură, dosar, rușine, comoditate. Asta numește Lukes conformare fără consimțământ: un amestec de neputință organizată și sens moral pre-format, în care „a fi rezonabil” înseamnă a nu tulbura apele. Nu ți se cere să-ți vinzi libertatea; ți se sugerează să n-o risipești.

Nu ți se ia glasul; ți se dă un ton.

De aici, două criterii de demascare:

1. Semnul dependenței: dacă a spune „nu” atrage pedeapsă structurală (pâine pierdută, vizibilitate scăzută, drept subțiat), atunci „da”-ul nu e consimțământ, ci calcul de supraviețuire.
2. Semnul rușinii: dacă îndoiala e socotită necuviință și încetineala – vină, atunci morala s-a așezat în slujba ordinii.

Când „realismul” pedepsește întrebarea, consimțământul e deja fabrică.

Ce urmează? Nu „răsturnări”, ci decuplări: renunțarea conștientă la unele „facilități” care cumpără tăcere; numirea limpede a dependențelor (algoritm, credit, scor); învățarea refuzului mic (dreptul la pauză, dreptul de a citi clauza, dreptul de a întreba „cine hotărăște?”); organizare – singura formă de libertate care contează într-o lume a indivizilor cuminți.

Libertatea începe cu dreptul de a încetini.

3. Modificarea comportamentului – puterea care ocolește conștiința

După analiza conformării fără consimțământ, Lukes merge un pas mai departe și intră în teritoriul cel mai insidios al epocii noastre: modificarea comportamentului prin mecanisme care ocolesc conștiința, adică acea formă de putere care nu mai convinge, nu mai educă, nu mai pedepsește – ci programează. Dacă dominația clasică lucra asupra voinței („să faci ce ți se cere”) și cea modernă asupra dorinței („să vrei ce ți se cere”), acum puterea atinge nivelul reflexului: să te porți cum i se cere, fără să treci prin judecată.

Noua dominație nu se adresează minții, ci nervilor.

Lukes vede aici un fenomen radical: o biopolitică digitală care nu mai modelează doar opinii sau idei, ci comportamente automate – acțiuni minuscule, dar repetate, care definesc întreaga viață socială. De la clickul pe o reclamă până la ritmul în care îți ridici telefonul din buzunar, puterea contemporană s-a mutat în micile gesturi, acolo unde atenția și voința se dizolvă. Nu mai e vorba de persuasiune, ci de condiționare discretă.

1. De la convingere la declanșare

În ordinea veche, puterea trebuia să te convingă – prin discurs, frică sau morală. În ordinea nouă, ea doar te declanșează. Totul e calibrat pentru reacții scurte, automate, măsurabile. Reclama, aplicația, notificarea, tonul mesajului – toate lucrează asupra sistemului tău nervos, nu asupra conștiinței. Ele nu cer reflecție; ele o ocolesc prin seducție senzorială, anticipare și algoritm.

Puterea care convinge te respectă; cea care declanșează te înlocuiește.

Acesta e pasul decisiv dinspre control spre coregrafie socială: nu mai e nevoie de ordine, pentru că mediul însuși e construit să te ghideze. Așa cum un arhitect poate face o alee care „invita” pașii, la fel și designerul de interfață îți „aranjează” alegerile. Cei care par liberi devin doar vizitatori ghidați într-un univers de reacții predictibile.

2. Algoritmul – administratorul reflexelor

Lukes observă că algoritmul digital e, în esență, instituționalizarea inconștientului social. El adună urmele noastre, învață din ele, apoi le folosește pentru a le anticipa. Astfel, comportamentul individual devine resursă: fiecare gest e o monedă pentru predictibilitatea altora. Puterea algoritmică nu comandă; oferă sugestii. Și tocmai de aceea e mai eficientă decât orice cenzură clasică.

Nu există poruncă mai absolută decât recomandarea perfectă.

Prin acest mecanism, puterea nu mai are nevoie să manipuleze dorințele; ea doar le menține în mișcare, într-un flux permanent de reacții. Omul devine agentul docil al propriei anticipări. Nu e constrâns; e prevăzut. Iar previziunea, repetată, devine comportament stabil.

Dominația fără ordine se numește obicei.

3. Arhitectura alegerii – comportamentul programat

Lukes integrează în această analiză teoriile „economiei comportamentale” (Thaler, Sunstein) – în special conceptul de nudge: acel mic impuls arhitectural menit să orienteze comportamentele „în direcția bună”. Ceea ce se prezintă ca grijă pentru cetățean („să economisească”, „să mănânce sănătos”, „să se vaccineze”) e, în realitate, o formă de inginerie morală fără deliberare.

Nimeni nu te forțează – dar alegerea ta a fost gândită pentru tine. Ordinea devine o „mașină de preferințe corecte”. În loc să interzică, ea modifică mediul astfel încât opțiunea dorită de autoritate să fie cea mai ușoară, cea mai rapidă, cea mai „naturală”.

Când libertatea devine confort, moralitatea adoarme.

Puterea care ocolește conștiința produce o formă de bine care nu are nevoie de gândire. Cetățeanul „responsabil” e cel care reacționează automat în sensul dorit. A te opri să judeci înseamnă deja să fii „în urmă”. Raționalitatea morală e înlocuită cu reactivitate funcțională.

4. Tehnologiile „prietenoase” și pedagogia confortului

Un alt exemplu pe care Lukes îl invocă este interfața prietenoasă: acel limbaj vizual care reduce lumea la butoane simple, culori calde, zâmbete. Totul e construit pentru a preveni tensiunea conștiinței. Puterea modernă a învățat că nimic nu convinge mai sigur decât confortul emoțional.

Să te simți bine devine echivalent cu a fi de acord. Îți plac opțiunile? Înseamnă că ești liber. Te simți recunoscut de sistem? Înseamnă că ești parte din el. În felul acesta, libertatea se topește în satisfacție, iar obediența se ascunde în design.

Fericirea e cea mai ieftină formă de control.

5. Controlul predictiv – dominația prin probabilitate

Lukes arată că, în logica noii puteri, controlul devine predictiv. Scopul nu mai e să intervină după faptă, ci să o prevină. În lumea supravegherii algoritmice, individul nu mai e judecat pentru ce a făcut, ci pentru ce ar putea face. Astfel, conștiința morală e înlocuită de calculul riscului.

Nu mai există vinovăție, ci „profil”. Nu mai există decizie, ci „tendință”. În locul libertății morale apare transparența totală, iar în locul responsabilității – monitorizarea permanentă. Așa se închide cercul: omul nu mai e liber nici măcar să greșească.

O lume fără păcat nu e o lume dreaptă; e o lume controlată.

6. Corporalitatea ca frontieră finală

Pentru Lukes, puterea care ocolește conștiința atinge, inevitabil, corpul. Tehnologiile biometrice, monitorizarea sănătății, wearable-urile, asigurările „personalizate” – toate creează un regim al auto-vigilenței. Ești convins că îți protejezi sănătatea, dar în realitate îți supraveghezi conformitatea. Corpul devine unitate de raportare morală, un obiect de performanță.

Fiecare pas, fiecare bătaie a inimii, fiecare „scor de somn” devine dovadă de virtute. În acest mod, sistemul nu te mai controlează de la distanță – te transformă în propriul tău paznic interior.

Corpul obedient e noul cetățean ideal.

7. Ce înseamnă libertatea într-o lume a reflexelor

În concluzie, Lukes avertizează că adevărata pierdere a libertății nu vine din constrângere, ci din automatism. O societate care înlocuiește deliberarea cu algoritmul, gândirea cu reacția, și morala cu utilitatea devine o societate fără interioritate. Conștiința nu e suprimată, ci ocolită; gândirea nu e interzisă, ci făcută inutilă.

Nu mai trebuie să taci; trebuie doar să reacționezi corect.

Iar dacă libertatea, în sensul lui Lukes, înseamnă capacitatea de a reflecta, de a judeca și de a rezista sensurilor impuse, atunci puterea care ocolește conștiința e forma ei terminală: nu te mai domină prin frică, nici prin idei, ci prin ritmuri de gesturi.

Așadar, sarcina eticii critice devine recuperarea încetinirii morale – dreptul de a nu reacționa, de a ezita, de a judeca înainte de a acționa. Într-o lume condusă de impulsuri programate, lentoarea e noua formă a curajului.

Puterea modernă nu-ți ia libertatea; ți-o transformă în reflex.
Iar prima eliberare e aceea de a-ți recâștiga clipa dintre impuls și răspuns.

4. „Toxic uncertainty” – incertitudinea ca instrument de control

Lukes introduce, în această parte a explorării dimensiunii a treia, un concept tulburător și contemporan: „toxic uncertainty” — incertitudinea fabricată intenționat de sisteme de putere pentru a menține docilitatea socială sub aparența complexității inevitabile. În timp ce tiraniile clasice guvernau prin frică, modernitatea guvernează prin confuzie: un amestec de informație, contradicție și neclaritate care face din neîncredere o stare morală permanentă și din pasivitate o formă de „prudență rațională”.

Nu mai e nevoie să ascunzi adevărul, dacă reușești să-l îneci în ceață.

În logica lui Lukes, toxic uncertainty reprezintă o strategie sistemică de dominație, complementară constrângerii și consimțământului. Ea nu operează prin impunerea unei versiuni unice a realității, ci prin multiplicarea versiunilor posibile, până la punctul în care discernământul devine obositor. Omul care nu mai știe în ce să creadă nu devine revoltat — devine resemnat.

1. Puterea prin neclaritate

Lukes observă că, în secolul XXI, puterea a înțeles un lucru esențial: controlul total e imposibil, dar controlul incertitudinii e suficient. Un cetățean bine informat e greu de manipulat, dar un cetățean supraînformat, bombardat zilnic cu date contradictorii, devine neputincios. În loc să manipulezi convingerile, e mai eficient să dezagregi încrederea în orice convingere.

De aceea, regimurile moderne de dominație nu mai cultivă minciuna, ci complexitatea fără direcție. Fiecare criză — economică, medicală, climatică, financiară — e prezentată simultan ca urgentă și neînțeleasă, ca problemă globală în afara oricărei răspunderi identificabile. Astfel, sistemul se protejează de critică printr-un scut de ambiguitate.

Nimeni nu e vinovat, pentru că totul e „complicat”.

2. Cazul paradigmatic: criza ca mod de guvernare

Lukes analizează fenomenul crizei permanente ca nou regim politic al modernității târzii. Criza, odinioară excepție, a devenit stare normativă. Guvernele, instituțiile și piețele se legitimează prin gestionarea „incertitudinilor sistemice”. Când totul e instabil, oamenii nu cer dreptate, ci siguranță. Într-o lume a riscului generalizat, supunerea devine formă de prudență.

De la recesiuni până la pandemii, incertitudinea este cultivată ca tehnică de conducere: oamenii nu mai cer explicații, ci „garanții”. Și, în numele siguranței, acceptă ceea ce altădată ar fi refuzat. Lukes notează ironic:

„Incertitudinea e cea mai ieftină formă de obediență: oamenii se aliniază singuri, pentru că nu știu încotro s-o ia.”

Când teama e generalizată, ordinea devine alinare.

3. Ambiguitatea deliberată – politica dublului sens

Puterea cultivă incertitudinea și printr-o artă a dublului limbaj. Instituțiile publice și marile organizații vorbesc într-un dialect al formulelor reversibile: „reforme structurale”, „măsuri flexibile”, „ajustări temporare”, „evaluări în dinamică”. Fiecare termen e suficient de vag pentru a permite orice decizie, dar suficient de tehnic pentru a descuraja întrebarea morală.

Lukes arată că, prin acest limbaj al elasticității, răspunderea dispare. Când un guvern spune „măsuri pentru sustenabilitate”, cine poate întreba „în folosul cui”? Ambiguitatea devine politică de stat: cuvintele nu sunt menite să comunice, ci să imunizeze autoritatea.

Când toate cuvintele sună rezonabil, injustiția intră pe ușa din spate.

4. Economiile incertitudinii: datoria, piața și prețul moral al „volatilității”

În economie, „toxic uncertainty” devine strategie structurală. Piața financiară trăiește din incertitudine — dar și o produce, pentru a justifica rentabilitatea riscului. Volatilitatea devine virtute. Datoria publică e declarată inevitabilă, inflația – naturală, precaritatea – „noua normalitate”. Omul nu mai e exploatat prin ordine, ci prin volatilitate moralizată: „trebuie să ne adaptăm”.

Astfel, sistemul economic transformă haosul într-un principiu moral: supraviețuirea e o competență, iar anxietatea – prețul libertății. În această lume, siguranța e privilegiu, iar incertitudinea – disciplină colectivă.

Incertitudinea a devenit noua formă de taxare: o plătești în liniște.

5. „Infodemia” și fragmentarea percepției

Lukes extinde analiza asupra fenomenului mediatic contemporan: infodemia – excesul de informație care dizolvă coerența morală. Când fiecare fapt e însoțit de trei interpretări și cinci „surse credibile”, conștiința cedează. În loc de judecată, apare indiferența reflexivă: „fiecare are adevărul lui”. Astfel, adevărul însuși devine un sentiment trecător.

Mass-media, spune Lukes, nu mai e fabrică de convingeri, ci fabrică de îndoieli utile. Sistemul nu are nevoie de unanimitate, ci de oboseală. Oamenii nu trebuie să creadă în minciună; trebuie doar să nu mai creadă în nimic.

Mai sigur decât minciuna e saturația.

6. Supravegherea prin „șovăială morală”

Un efect direct al incertitudinii toxice este auto-cenzura prudentă. Când regulile se schimbă mereu, omul învață să tacă „până se clarifică”. Nimeni nu-l amenință; îl educă neclaritatea. În astfel de medii, tăcerea devine „prudență profesională”, iar non-implicarea – „neutralitate etică”.

Puterea n-are nevoie să impună frica; e suficient să schimbe constant regulile jocului. Cetățeanul prudent devine funcționar moral al propriei rețineri.

Incertitudinea bine administrată e forma modernă a fricii.

7. Manipularea speranței

Lukes arată că „toxic uncertainty” nu produce doar anxietate, ci și dependență de promisiune. Sistemul alternează frica și speranța: azi anunță criza, mâine „relansarea”. Ciclul permanent de prăbușire și redresare devine mecanism de mobilizare morală: oamenii rămân angajați în sistem nu din încredere, ci din așteptare. „Poate că acum va merge mai bine.”

Această oscilație afectivă între alarmă și optimism menține ordinea emoțională a supunerii. Oamenii nu mai cer schimbarea radicală; cer doar stabilitate în haos.

Speranța dozată e lanțul care nu se simte.

8. Antidotul: claritatea ca act moral

Lukes nu se oprește la diagnostic. El cere o recuperare a clarității – nu ca simplă informare, ci ca act de moralitate. Într-o lume guvernată de incertitudine toxică, a rosti clar, a numi precis, a formula răspunderi este un gest politic radical.

Claritatea, spune el, e forma modernă a curajului: a ști ce spui, a spune ce știi și a răspunde pentru ambele. Societățile libere nu se nasc din certitudini absolute, ci din discernământ moral constant, din refuzul de a confunda complexitatea cu fatalitatea.

A spune limpede e primul act de libertate.

9. Concluzia morală

Prin conceptul de toxic uncertainty, Lukes completează anatomia dominației invizibile:

• dacă educația produce supunere prin morală,
• dacă algoritmul o produce prin reflex,
• atunci incertitudinea o produce prin dezorientare.

Toate converg spre același rezultat: suspendarea discernământului.

Dominația modernă nu vrea oameni proști, ci oameni prea lucizi pentru a mai crede în ceva. Ea nu mai ascunde adevărul, ci îl multiplică până dispare. Iar libertatea, pentru a renaște, trebuie să reînvețe gestul rar de a simplifica lumea moral, nu tehnic – de a spune, cu tărie și fără jargon: acesta e binele, aceasta e nedreptatea.

Ceața e noul zid al puterii.
Iar lumina nu vine din date, ci din conștiință.

5. Exemple: Flammable (Argentina), Brexit, Trump, COVID-19

După ce a definit mecanismul „incertitudinii toxice”, Lukes cere o trecere prin câmp, acolo unde ordinea invizibilă își zugrăvește lucrarea nu în concepte, ci în vieți. Următoarele patru tablouri — un cartier industrial otrăvit de la marginea Buenos Airesului, plebiscitul britanic, era Trump și pandemia COVID-19 — arată cum se obține conformarea prin dezorientare: nu prin minciuna unică, ci prin multiplicarea versiunilor, prin amânare, expertiză contradictorie, limbaj al prudenței și contabilitate a riscului care scot morala din încăpere.

Ceața nu ascunde doar; ea obosește. Iar omul obosit semnează.

A. Flammable (Argentina): viața între laboratoare, hârtii și promisiuni

Cartierul Flammable — lipit de un complex petrochimic — trăiește între analize de apă, „standarde” și comisii. Locuitorii nu sunt forțați să tacă; sunt prinși între măsurători. Într-o zi, un raport spune „niveluri peste normă”; în alta, că „nu există risc imediat”. Între „imediat” și „cronic” se strecoară amânarea morală.

• Dimensiunea 1 (decizii): hotărârile administrative se plimbă: relocare? decontaminare? compensații? Fiecare decizie e condiționată de „alți pași”, de „alte verificări”. Decizia devine proces, procesul — scut.
• Dimensiunea 2 (non-decizie): agenda e împinsă de pe o masă pe alta; problema rămâne „tehnică”, nu „morală”. Oamenii sunt invitați la „participare” în formate care nu ating miezul: cine răspunde pentru boli?
• Dimensiunea 3 (modelarea dorințelor): locuitorii învață să caute „hârtii bune”: un rezultat „curat” ca bilet de angajare, un certificat medical ca dovadă de ajutor. Suferința se traduce în administrabil, iar indignarea în „dosar”.

Când otrava se măsoară anual, dreptatea poate aștepta încă o vară.

Incertitudinea, aici, e produsă prin suprapunerea expertizelor și prin vocabularul elastic al riscului („probabil”, „sub prag”, „nu există dovadă concludentă”). Concluzia prudenței devine conformare: „până se lămurește, mai stăm”.

B. Brexit: „controlul” câștigat prin explozia versiunilor

Brexit nu s-a impus prin dogmă, ci prin narațiuni concurente abil dozate: „recuperarea suveranității”, „birocrația de la Bruxelles”, „economia care înflorește”, „apocalipsa imediată”. Cetățeanul a fost scos din câmpul judecății morale („ce e drept/dreptate pentru cine?”) și aruncat în arena experților cu predicții incompatibile.

• Dimensiunea 1: referendumul — o decizie clară, dar plasată pe un teren semantic neclar (ce înseamnă, în fapt, „controlul”?). Pe terenul deciziei, limbajul a înlocuit conținutul.
• Dimensiunea 2: anii de negocieri ulterioare au funcționat ca non-decizie transformată în normalitate: termenii se mută, termenele se prelungesc, înțelesurile se rafinează. În această pendulare, oboseala publică ține loc de consens.
• Dimensiunea 3: dorința de „claritate” a fost capturată de simplitatea sloganelor. „Take back control” a fost o gramatică afectivă, nu un plan. Între două grafice, este ales cuvântul care liniștește rușinea: „noi decidem”.

Când fiecare are expertul lui, câștigă cine are cuvântul mai scurt.

„Incertitudinea toxică” nu a fost accident; a fost metodă: saturarea spațiului public cu cifre, costuri, scenarii — până când criteriul devine oboseala rezonabilă: „să se termine odată”.

C. Trump: „foc de artificii” al atenției și dizolvarea criteriilor

Era Trump a dus arta incertitudinii la tehnica saturației: declarații contradictorii, rectificări, atacuri, contra-narațiuni, „alternative facts”. Adevărul nu e negat frontal; e pus la concurs. Ce urmează? Nu credință, ci tribalizare: adevărul devine identitate.

• Dimensiunea 1: deciziile executive — bruște, contestate, întoarse — creează impresia unui flux permanent. Confuzia procedurală devine strategie: în timp ce lumea dezbate formularea, efectele intră în vigoare.
• Dimensiunea 2: fixarea agendei prin conflicte în cascadă. Se discută tweet-ul, nu politica; tonul, nu conținutul. Non-decizia e mascată de spectacolul deciziei.
• Dimensiunea 3: publicul e antrenat într-o igienă afectivă: fii loial „adevărului tău”, nu faptelor comune. Când adevărul devine standard de trib, morala publică se prăbușește în două adevăruri paralele.

Nu trebuie să negi adevărul; e destul să-i dai rival.

„Toxic uncertainty” a funcționat ca politică a atenției: schimbă subiectul atât de des încât criteriul evaluării dispare. În lipsa criteriilor, orice performanță devine justificabilă.

D. COVID-19: știință în mers, reguli în schimbare, obediență din oboseală

Pandemia a adus un element particular: știința sub presiunea timpului, vizibilă în direct. Ajustarea cunoașterii a fost legitimă; însă puterea a transformat dinamica firească a revizuirilor în argument al elasticității nelimitate: reguli care se schimbă, excepții care se multiplică, terminologie care se tot redefinește („esențial”, „sigur”, „recomandat”).

• Dimensiunea 1: închiderea/deschiderea, carantinele, certificatele — decizii grele, dar prezentate adesea ca fără alternativă. Când lipsesc criteriile morale explicite, eficiența devine singura virtute.
• Dimensiunea 2: agenda a fost dominată de indicatori (curbe, R, praguri), iar întrebările despre distribuția poverii au fost adesea împinse la margine. Cine plătește izolare? cine pierde educație? cine are voce?
• Dimensiunea 3: prin rețele, indivizii au primit pachete emoționale gata de purtat: panică, negare, furie. În locul deliberării, reacții. În locul solidarității, triburi sanitare.

Când regulile se schimbă la nesfârșit, norma devine obediența în avans.

Incertitudinea a fost inevitabilă; „toxicitatea” a apărut când neclaritatea și schimbarea au ținut loc de răspundere și criteriu. Oboseala socială a produs supunere fără convingere: oamenii au urmat regulile nu pentru că le credeau juste, ci pentru că nu mai puteau duce încă o discuție.

Firul roșu: aceeași mașină de ceață

În toate cele patru cazuri funcționează același triptic:

1. Polifonie controlată: prea multe versiuni, niciun vinovat clar.
2. Proceduralizarea moralului: dosar, indicator, „linie de urmat” care înlocuiesc întrebarea „cine răspunde?”
3. Oboseală ca metodă: după un timp, orice devine acceptabil dacă „ne scoate din criză”.

Când oboseala devine criteriu, ordinea a câștigat.

Aceasta e „incertitudinea toxică” în cheia lui Lukes: fabricarea unei lumi în care conștiința nu mai găsește loc să stea în picioare. Iar remediul nu e un „adevăr unic” (care ar repeta greșeala tiraniilor vechi), ci reintroducerea criteriilor morale în mijlocul cifrelor și al scenariilor: „În folosul cui? cu ce preț? prin ce proceduri de răspundere?”.

Claritatea nu înseamnă siguranță deplină, ci răspundere vizibilă. Fără ea, ceața nu trece; doar se profesionalizează.

6. „Epistemic power”: distrugerea capacității de a ști

După ce a arătat cum incertitudinea devine mecanism de guvernare, Lukes urcă spre o sinteză morală și ontologică: „epistemic power”, puterea care nu mai controlează oamenii prin forță sau convingere, ci prin alterarea posibilității lor de a cunoaște. Este cea mai subtilă și mai distructivă formă de dominație: nu anulează libertatea de opinie, ci capacitatea de a ști ce înseamnă o opinie bine întemeiată.

Adevărata dominație nu-ți spune ce să crezi; te face incapabil să mai deosebești credința de cunoaștere.

Această formă de putere, spune Lukes, nu ucide adevărul – îl epuizează. Ea nu cenzurează informația, ci o recodează, o devalorizează, o egalizează cu minciuna, până când toate sursele par la fel de relative, iar criteriile de judecată morală și rațională devin irelevante. În locul unei lumi de certitudini rigide, avem o lume fluidă de pseudo-adevăruri, unde fiecare fragment de realitate e tratat ca opinie personală.

1. Puterea care acționează asupra cunoașterii

În tradiția clasică, puterea se definea prin capacitatea de a face (coercitivă) sau de a determina (ideologică). Lukes, reluând idei din Foucault și Bourdieu, adaugă un al treilea nivel: puterea de a stabili condițiile epistemice ale lumii — adică cine poate vorbi, ce se poate ști, ce e considerat „fapt” și ce se învață ca „rațional”.

Aceasta este puterea epistemică: ordinea care decide cum și prin cine se produce cunoașterea validă. În acest sens, știința, educația, mass-media și tehnologia nu sunt doar domenii de „transmitere”, ci infrastructuri morale care definesc granițele între rațional și irațional, între „date” și „credințe”.

Nu mai e vorba despre controlul conținutului, ci despre controlul criteriului.

Puterea epistemică acționează prin două căi complementare:

• (a) prin monopolul instituțional al expertizei (cine are dreptul de a fi „autoritate”);
• (b) prin fragmentarea controlată a discursului (atâtea voci, încât criteriul comun se pierde).

Rezultatul: o societate în care oamenii cred că știu și simt că se informează, dar în realitate nu mai dispun de un orizont comun de adevăr.

2. Educația ca selecție de orbiri

Lukes descrie educația modernă ca o mașină epistemică ce produce oameni informați și ignoranți în același timp: informați despre fapte parțiale, ignoranți față de structurile care dau sens acelor fapte. Ea predă proceduri de verificare, nu criterii de semnificație. Studenții știu să compare surse, dar nu mai întreabă cine a stabilit sursele.

Astfel, gândirea critică devine tehnică procedurală, nu virtute morală. Școala produce oameni care pot recunoaște greșeli de logică, dar nu pot simți minciuna morală. Iar moralitatea, pierzându-și rădăcina epistemică, devine simplu exercițiu de toleranță relativistă.

Educația te învață cum să nu te mai rătăcești, dar îți taie curajul de a întreba unde mergi.

3. Media și rețelele – laboratorul ignoranței cultivate

În mass-media, puterea epistemică funcționează prin regimul fluxului: totul curge, se actualizează, se înlocuiește. În acest flux, nimic nu apucă să se fixeze ca fapt moral. Evenimentul de azi șterge evenimentul de ieri. Oamenii sunt „la curent”, dar nu mai știu cu ce.

Rețelele sociale amplifică acest mecanism. Ele recompensează reacția, nu reflecția; impresia, nu demonstrația. Adevărul devine fenomen viral – cu cât e mai emoțional, cu atât e mai validat. În câțiva ani, spune Lukes, s-a produs o mutație epistemologică fără precedent: credibilitatea a fost transferată de la argument la algoritm.

Ceea ce știi nu mai depinde de gândirea ta, ci de ce îți arată ecranul.

Puterea epistemică e deci circulară: sistemul oferă informația, măsoară reacția, ajustează fluxul, și apoi folosește rezultatul pentru a confirma ce e „relevant”. Nu există cenzură; există curatoriere automată a realității.

4. Tehnocrația ca morală fără conștiință

Lukes notează că puterea epistemică e alimentată de o tehnocrație auto-moralizată: experții, consultanții, evaluatorii care nu pretind autoritate politică, ci „obiectivitate”. Ei nu impun valori, ci „date”. Dar, tocmai prin excluderea valorilor, produc o lume în care moralitatea nu mai are drept de cetate.

Când deciziile sunt justificate prin algoritm, „optimizare” sau „modelare de risc”, nimeni nu e responsabil moral. Astfel, judecata e înlocuită de calibrare, iar adevărul devine o chestiune de randament epistemic.

Cunoașterea devine moralitate tehnică, iar nedreptatea – eroare de sistem.

5. Producerea ignoranței – „strategic ignorance”

Un aspect esențial al puterii epistemice este capacitatea de a produce ignoranță deliberată. Lukes citează exemple din industria tutunului, petrolului și farmaciei: zeci de ani de rapoarte „neconcludente”, de studii parțial publicate, de evaluări contradictorii. Acesta nu e eșec al cunoașterii, ci instrument politic: incertitudinea devine scut.

Industria nu minte; programează îndoiala. Oamenii de știință, prin „prudență metodologică”, devin fără să vrea complici epistemici ai dominației. Puterea își conservă hegemonia nu prin fals, ci prin proliferarea echivocului.

Ignoranța modernă e un produs de laborator, ambalat în grafice și sigle.

6. Criza discernământului

Consecința acestui regim epistemic e colapsul discernământului moral. Oamenii nu mai pot deosebi greșeala de minciună, cauza de simptom, excepția de regulă. Lipsa criteriilor nu produce anarhie, ci o obediență paralizată: când nu mai știi ce e adevărat, alegi ce e sigur — adică ceea ce spune sistemul.

Aici Lukes atinge un punct crucial: puterea epistemică e autototalitară, dar fără intenție. Nu are un „centru”; e un sistem care funcționează perfect fără să creadă în nimic. Eficiența devine adevăr de facto. A contesta eficiența e semn de iraționalitate; a cere morală e suspect de „populism”.

Când lumea e condusă de cei care știu fără să creadă, și apărată de cei care cred fără să știe, dominația e completă.

7. Restaurarea capacității de a ști – o sarcină morală

Pentru Lukes, lupta împotriva acestei puteri nu e una „informativă”, ci etică. Nu e de ajuns să produci date mai bune, ci să reînnoiești criteriul moral al adevărului: capacitatea de a întreba cine folosește această cunoaștere, împotriva cui și în numele cui.

Adevărata „alfabetizare epistemică” nu constă în știința instrumentelor, ci în educarea conștiinței morale care refuză confuzia interesată. Ea cere responsabilitate personală pentru ceea ce accepți ca real. Într-o lume a fluxurilor automate, discernământul e act de rezistență.

A ști devine o virtute morală, nu o performanță cognitivă.

8. Concluzie: de la dominația economică la dominația epistemică

Prin conceptul de „epistemic power”, Lukes arată cum dominația modernă a traversat un prag istoric:

• Mai întâi, a controlat corpurile (prin muncă și disciplină).
• Apoi, mințile (prin educație și propagandă).
• Acum, controlează cunoașterea însăși: mediul în care mințile se formează și corpurile acționează.

Puterea nu mai spune „nu ai voie să știi”, ci „poți ști orice” — cu condiția să nu mai crezi în nimic. Aceasta e libertatea toxică a neștiinței generalizate, în care pluralitatea nu mai servește adevărului, ci îi ia locul.

Lukes conchide:

„Adevărul nu dispare când e negat, ci când e înconjurat de prea multe versiuni convenabile.”

Adevărata rezistență, în acest context, nu mai e strigătul politic, ci tăcerea care se întoarce la criteriu — refuzul de a reacționa la tot, și curajul de a alege ceea ce e moral adevărat, chiar dacă e nepopular, ineficient sau neprofitabil.

Epoca dominației epistemice nu se va sfârși prin revolte,
ci prin reînvățarea discernământului.
Puterea distruge capacitatea de a ști; libertatea o reconstruiește prin rușine, răbdare și adevăr spus rar, dar clar.

7. „Power Cube” (Gaventa) – schema global-local a dominației

După ce a analizat dimensiunea epistemică a puterii — adică distrugerea capacității de a ști — Lukes întoarce privirea spre un alt demers teoretic major care i-a continuat moștenirea: „Power Cube”, modelul propus de John Gaventa. Acest concept reprezintă o încercare de a cartografia felurile, nivelurile și spațiile în care puterea operează, de la comunitatea locală până la arenele globale. Lukes recunoaște în această construcție un pas decisiv: încercarea de a da formă tridimensională unei lumi care s-a globalizat nu doar economic, ci și moral și simbolic.

Puterea nu mai are centru, ci geometrie.

1. De la dimensiune la volum

Dacă Lukes a vorbit despre dimensiunile puterii (vizibilă, ascunsă, invizibilă), Gaventa transformă acele planuri într-un volum — cubul puterii — pentru a arăta că dominația modernă e simultan structurală (unde), procedurală (cum) și culturală (de ce). Cele trei axe ale cubului definesc harta completă a ordinii contemporane:

• Axa spațiilor – unde are loc exercițiul puterii: spații închise, invitate și create.
• Axa nivelurilor – la ce scară: locală, națională, globală.
• Axa formelor – cum se exercită: vizibil, ascuns, invizibil.

Astfel, Gaventa reunește într-o singură imagine arhitectura morală a dominației descrisă de Lukes: forța, controlul agendei și modelarea dorinței. Dar adaugă dimensiunea scalară, esențială în epoca globalizării: faptul că aceste procese se reproduc simultan pe mai multe niveluri care se întrepătrund.

Puterea nu e o scară ierarhică, ci o rețea care se multiplică prin reflexie.

2. Spațiile: de la închidere la cooptare

Gaventa distinge trei spații ale puterii – o triadă care face vizibilă transformarea consimțământului în participare controlată:

• Spațiile închise: acolo unde decizia e luată în absența publicului — consilii, boarduri, comitete de experți. Este puterea „de sus în jos”, paternalistă, care își justifică izolarea prin „complexitatea problemelor”.
• Spațiile invitate: deschise aparent participării — consultări publice, audieri, grupuri de lucru. Ele oferă sentimentul incluziunii, dar agenda e deja fixată. Aici se produce falsa deliberare care legitimează deciziile luate în altă parte.
• Spațiile create: cele în care grupurile marginale inventează propriile forme de participare, în afara cadrului oficial — asociații civice, mișcări alternative, comunități autonome. Aici se naște, pentru Gaventa, rezistența morală; pentru Lukes, contra-hegemonia.

Când ți se dă voie să vorbești, dar nu să alegi subiectul, spațiul e deja cucerit.

Lukes găsește în această tipologie confirmarea propriei intuiții: puterea modernă preferă spațiile invitate — locuri în care oamenii participă „cu bunăvoință”, dar în limitele stabilite. Astfel, consimțământul e reciclat în mecanism de guvernare.

3. Nivelurile: local, național, global – ecologia dominației

Gaventa observă că puterea nu mai are un sediu unic. Fiecare decizie are o umbra globală, un mecanism național și un efect local. În logica neoliberală, aceste niveluri nu se succed ierarhic, ci se legitimează reciproc.

Lukes formulează acest fenomen ca o circularitate morală:

• nivelul global invocă necesitatea economică („reguli ale pieței”);
• nivelul național invocă responsabilitatea globală („nu putem altfel”);
• nivelul local invocă decizia națională („noi doar aplicăm”).

Astfel, răspunderea morală se topește într-un lanț infinit. Niciun nivel nu e vinovat; fiecare e „doar intermediar”. În această geometrie, dominația nu are chip, ci traseu.

Când răspunderea circulă, vinovăția dispare.

4. Formele: vizibilă, ascunsă, invizibilă

A treia axă a cubului reia direct moștenirea lui Lukes. Gaventa arată că fiecare spațiu și nivel poate conține cele trei forme de putere:

• Vizibilă – prin legi, voturi, decizii publice;
• Ascunsă – prin controlul agendei, tăcerea asupra subiectelor incomode;
• Invizibilă – prin formarea credințelor, normelor și dorințelor care fac ordinea să pară naturală.

Ceea ce Lukes a numit a treia dimensiune devine, în cubul lui Gaventa, vectorul invizibil care traversează toate spațiile și nivelurile. Această transpunere geometrică confirmă ipoteza morală: puterea nu este localizabilă, ci reproducibilă în structuri de sens.

5. Dinamica cubului – hegemonia ca mișcare

Puterea, spune Gaventa, nu stă într-un colț al cubului; se deplasează. O decizie poate începe într-un spațiu închis (un acord comercial global), se legitimează într-un spațiu invitat (o consultare publică), și se impune local prin norme invizibile („așa cere competitivitatea”). Astfel, cubul nu e doar model, ci coregrafie: arată cum circulă dominația prin forme care se transformă una în alta.

Lukes preia această idee pentru a sublinia caracterul mimetic al consimțământului: oamenii nu sunt constrânși să creadă; sunt învățați să reproducă formele credinței altora. Globalul se insinuează în local nu prin forță, ci prin morală delegată: „e spre binele tuturor”.

Ordinea globală nu se impune; se copiază local.

6. Cubul ca instrument moral de diagnostic

Lukes apreciază „Power Cube” nu doar ca instrument analitic, ci ca hartă etică. Ea oferă posibilitatea de a identifica unde se află blocajul moral:

• într-un spațiu închis (unde lipsește transparența);
• într-un spațiu invitat (unde dialogul e simulat);
• într-un spațiu creat (unde rezistența e ignorată).

În același timp, cubul arată posibilitățile reale de emancipare: nu toate spațiile sunt închise, nu toate nivelurile sunt dominate. Adevărata luptă nu e pentru „putere în general”, ci pentru rearanjarea volumului — deschiderea spațiilor, conectarea nivelurilor, expunerea formelor invizibile.

Puterea nu e monolit; e arhitectură vie. Libertatea înseamnă reconfigurarea planului.

7. Limitările modelului – geometria fără morală

Lukes avertizează însă: orice geometrizare riscă să transforme moralul în tehnic. Dacă „Power Cube” devine doar un instrument de management participativ, își pierde esența critică. Schema trebuie dublată de întrebarea: care e criteriul binelui în acest cub? Dacă fiecare formă de putere e descrisă ca „proces”, nu mai există vinovăție, doar mecanisme.

El notează:

„O lume perfect cartografiată poate fi la fel de oarbă ca una condusă în întuneric.”

De aceea, Lukes propune să se reintegreze în modelul lui Gaventa axa morală a justiției — adică evaluarea normativă a fiecărui spațiu: nu doar unde și cum se exercită puterea, ci dacă se exercită drept.

8. Concluzie: geometria dominației și speranța răspunsului

Împreună, Lukes și Gaventa oferă o viziune completă asupra ordinii contemporane:

• Lukes – analiza morală a profunzimii: cum se formează dorințele și convingerile;
• Gaventa – analiza topologică a extinderii: cum circulă aceste procese între nivele și spații.

Prima ne spune ce e invizibil; a doua, unde se ascunde. În această sinteză, „Power Cube” devine instrumentul practic al lucidității morale: un compas pentru a localiza nu doar sediul puterii, ci și sediul complicității noastre.

Puterea globală se sprijină pe moralități locale.
Iar contra-puterea începe când locul își recunoaște oglinda din cub.

Într-o lume a fluxurilor fără centru, libertatea nu mai înseamnă răsturnarea puterii, ci recuperarea orientării morale. Iar harta, oricât de geometrică ar fi, nu servește la nimic dacă nu e folosită de oameni care știu încă să spună: aceasta e nedreptate.

Cubul arată forma lumii; conștiința îi dă direcția.

8. Intersecția dintre globalizare și supunerea locală

După „cubul puterii” al lui Gaventa, scena devine limpede: globalul și localul nu sunt două lumi, ci două fețe ale aceleiași coregrafii a dominației. Ceea ce se decide în tratate, standarde și algoritmi își găsește ascultarea în sate, cartiere și birouri; iar ceea ce se obține ca obediență la scară mică legitimează, prin repetiție, ordinea la scară mare. Lukes ar fi spus: a treia dimensiune devine rutieră — circulă pe rute transnaționale și se descarcă în reflexe cotidiene.

1) „Necesitatea” globală ca morală locală

Globalizarea intră în local printr-un vocabular care sună ca legea naturii: „competitivitate”, „rating”, „atractivitate investițională”, „disciplină fiscală”. La capătul acestor cuvinte stau standardele (ISO, contabile, ESG), evaluările (agenții de rating, benchmarks) și condiționalitățile (împrumuturi, acces pe piețe). Primarul, consilierul, directorul de școală nu „cedeză” — aplică. Supunerea locală se prezintă ca prudență, realism, grijă pentru comunitate.

Când globalul devine „bun-simț”, localul spune „da” fără să-și dea seama.

2) Lanțul de aprovizionare ca dispozitiv de ascultare

Lanțurile globale de producție funcționează ca o mașină de disciplină: subcontractare, termene scurte, standarde impuse unilateral, audituri. Atelierul din cartier se conformează „cerințelor clientului mare”; munca e „flexibilizată”, sindicatul „modernizat”, pauza „optimizată”. Contractul în aval devine lanț moral în amonte. Nimeni nu poruncește direct; înțelegerea comercială transformă obișnuința în regulă.

Comanda pleacă de la capătul lumii; obediența se ridică la capătul străzii.

3) Soft law, hard effects

„Recomandări”, „ghiduri”, „coduri de conduită” – drept moale, efect tare. Ele nu obligă juridic, dar închid alternativele: cine nu se aliniază pierde finanțare, acces, reputație. Localul este împins într-un culoar îngust: poți alege, dar doar ce nu strică scorul. Astfel, domnia indicatorilor înlocuiește deliberarea publică.

Când scorul hotărăște, politica tace.

4) Cadrul de investiții și tribunalele fără cetate

Tratatele de protecție a investițiilor și arbitrajul (ISDS) mută conflictul din piața locală într-o sală fără public. O decizie locală privind sănătatea, mediul sau munca devine „încălcare de așteptări legitime”. Primăria „se gândește de două ori”. Chilling effect: supunere preventivă, ca să nu coste. Aici, a treia dimensiune a lui Lukes îmbracă roba: norma economică devine judecător moral.

Frica de proces ține loc de conștiință.

5) Platformele: imperii fără frontieră, reguli fără dezbatere

Platformele globale (livrări, transport, piață online) stabilesc codul muncii de facto: rating, deconectare, tarife dinamice. Consiliul local poate discuta; aplicația decide. „Standardul de comunitate” al unei companii devine etică locală. Oamenii se conformează pentru vizibilitate, iar vizibilitatea devine hrană.

Când singura piață e o aplicație, legea e ToS-ul (eng. Terms of Service).

6) Turismul și gentrificarea: capital mobil, rădăcini adunate

„Revitalizare”, „brand de oraș” – globalul cumpără memorie și o revinde ca decor. Prețurile urcă, meseriile cedează, locul se goleşte de locuitorii lui. Supunerea locală se numește „oportunitate”. Critica devine „anti-dezvoltare”. Între timp, economia de chirie produce o morală a „investiției bune”.

Când casa devine portofoliu, vecinul devine randament.

7) Mediu și „durabilitate”: contabilitate morală pe foaie străină

Standardele verzi vin cu metodologii care pot ascunde externalitățile la mii de kilometri. Localul bifează, raportează, se mândrește – în timp ce aerul, apa, solul rămân în aceeași rânduială. „Conform” nu înseamnă drept. Globalul livrează absolviri; localul poartă consecințe.

Durabil devine ceea ce încape într-un formular.

8) Sănătate publică și farmacii globale: știință, preț, acces

Lanțurile de aprovizionare decide ce medicament „se găsește”. Prețul și brevetele se negociază departe; localul administrează liste de așteptare și priorități. Moralitatea globală a proprietății intelectuale se traduce în triere locală.

Când patentul e sacrul, pacientul devine statistică.

9) ONG-izarea comunității: participare cu fond de proiect

Fondurile vin cu „cadre logice”, „livrabile”, „impact”. Comunitatea învață limba donatorului ca să existe. Participarea se transformă în raportare; conflictul în „stakeholder management”. Acolo unde trebuia voce, rămâne format.

Când cauzei i se cere indicator, suferința se învață să zâmbească.

10) Mecanismele morale ale îmbinării global–local

Toate exemplele repetă aceeași tehnică, pe care Lukes o numește, în fond, captură a criteriilor:

• De-responsabilizare prin scară: „nu depinde de noi” (local), „nu putem încălca regulile” (național), „piața cere” (global).
• Eufemism procedural: „aliniere”, „armonizare”, „calibrare”.
• Răsplată afectivă: mândria locală pentru „intrarea în ligă”, rușinea de a fi „rămași în urmă”.

Când rușinea devine politică publică, consimțământul nu mai costă.

Antidotul: refacerea verticalei răspunderii și a limbajului locului

1. Traducerea inversă: adu standardul global în limba comunității – ce înseamnă pentru apă, pâine, timp, vecinătate. Dacă nu se poate spune omenește, nu se poate aplica moral.
   Un standard fără glasul locului e o regulă străină.
2. Clauze de demnitate în contracte și licitații: timp de odihnă, putere de negociere, transparența algoritmului, drept la contestare. Fără acestea, „eficiența” cumpără obediență.
3. Instituții de „contrarecenție”: bugete participative reale, juriu cetățenesc, audituri publice ale acordurilor mari. Spații create (Gaventa) care nu cer voie ca să pună întrebări.
4. Sindicalism transnațional și alianțe urbane: dacă lanțul e global, demnitatea nu poate rămâne locală. Contractele-cadru, codurile comune, solidarități peste granițe.
5. Proprietate comunitară și ancore locale: locuire ne-speculativă, cooperative, achiziții publice orientate spre producători de aproape. Se rupe logica „celui mai mic preț” care cumpără tăcere.
6. Rezistența la indicator: separă ceea ce e contabil de ceea ce e innegociabil (apă curată, odihnă, casă). Pune în acte: „acestea nu intră la optimizare”.
7. Dreptul la încetinire: moratorii urbane, evaluări deliberative înainte de concesiuni mari. Timpul este condiția morală a judecății.

Globalizarea nu e destin; e regulă.
Regulile se schimbă când locul capătă cuvânt, nu doar formular.

Concluzie

Intersecția global–local este locul predilect al celei de-a treia dimensiuni: aici dorințele se „armonizează”, rușinea se distribuie, iar obediența capătă numele liniștitor al „modernizării”. Ceea ce pare „integrare” este adesea captură a criteriilor, iar ceea ce pare „participare” este cooptare.

Lukes ne învață că libertatea nu se recuperează prin respingerea lumii largi, ci prin refacerea criteriilor în limba locului și prin legături de demnitate dincolo de hotarele lui. Doar așa cubul puterii se poate rearanja: spațiile închise devin discutabile, cele invitate – negociabile, iar cele create – legitime.

Globalul îți cere să te aliniezi; libertatea îți cere să te înrădăcinezi.

9. Spațiile de putere: vizibile, ascunse, invitate, create

În inima analizei lukesiene asupra dominației – și în convergența cu modelul Power Cube al lui Gaventa – se află o revelație simplă, dar devastatoare: puterea nu locuiește doar în instituții, ci în felul în care spațiile sunt desenate, accesul e acordat, iar tăcerea e moralizată. Spațiul, spune Lukes, este forma fizică și simbolică a consimțământului. Ceea ce numim democrație sau libertate nu este, adesea, altceva decât arhitectura acceptabilă a tăcerii.

Puterea începe acolo unde oamenii se adună – și sfârșește acolo unde nu mai au voie să o facă.

1. Spațiul vizibil – scena ordinii

Primul nivel este cel vizibil, oficial, unde puterea se prezintă, se justifică și se celebrează. Este scena parlamentară, ecranul televiziunilor, conferința de presă, bugetul public, raportul anual. Totul e ordonat, lucid, aparent transparent. Aici puterea se arată pentru a-și confirma legitimitatea, nu pentru a o negocia.

Lukes subliniază că vizibilul e doar fațada morală a sistemului: locul unde se joacă teatrul responsabilității, dar nu se schimbă regulile. Participarea cetățeanului e admisă doar în forme administrabile – vot, sondaj, petiție –, toate proiectate să transforme acțiunea morală în statistică.

Vizibilul e spațiul unde ți se dă voie să vorbești, dar nu să schimbi sensul cuvintelor.

Paradoxul democrației moderne e că transparența devine mijloc de control: totul se vede, dar nimic nu se atinge. Publicul e inundat cu informații, cifre, sesiuni live – și tocmai această hiper-vizibilitate înghite sensul. Odată ce nedreptatea e transmisă în direct, devine spectacol.

2. Spațiul ascuns – agenda, tăcerea și mecanismul absenței

Dincolo de fațadă, Lukes identifică spațiile ascunse: acelea unde se decide ce se va discuta și, mai ales, ce nu se va discuta niciodată. Aici nu se dau ordine explicite, ci se trasează conturul legitimului.

Așa se formează agenda invizibilă: teme excluse din dezbaterea publică sub pretextul irelevanței, complexității sau lipsei de date. „Nu e momentul”, „nu există fonduri”, „problema e prea tehnică” – acestea sunt formulele care închid un spațiu fără a-l recunoaște ca închis.

Tăcerea e cea mai elegantă formă de dominație.

Lukes observă că în acest spațiu se petrece adevărata politică: nu acolo unde se votează, ci acolo unde se decide ce se poate vota. Puterea ascunsă este pre-legislativă și pre-morală – definește limitele discuției, parametrii moralității admise.

Cei care controlează acest nivel nu sunt neapărat politicienii, ci gardienii epistemici ai ordinii: experți, consultanți, bancheri, think-tank-uri, birocrați europeni, comisii tehnice, „specialiști independenți”. Ei nu comandă, dar filtrează, și prin filtrare stabilesc adevărul practic.

Cine hotărăște ce e „de bun-simț” conduce fără să pară că o face.

3. Spațiul invitat – participarea domesticită

A treia categorie, spațiile invitate, e poate cea mai perfidă invenție a lumii moderne: participarea controlată. Nu mai e nevoie să excludem oamenii, e de ajuns să-i chemăm în condiții prestabilite. Consultările publice, forumurile civice, grupurile de lucru, comitetele „multi-stakeholder” – toate sunt formule de includere mimată.

Aici se învață supunerea democratică: oamenii se exprimă, dar în formatul stabilit de autoritate. Întrebările incomode sunt „off-topic”, intervențiile prea radicale sunt „neconstructive”. Puterea se hrănește din aparența dialogului: nu mai domină, ci ascultă.

Lukes observă că aceste spații invitate sunt laboratoarele consimțământului:

• Ele produc sentimentul de importanță civică fără consecință politică.
• Creează ritualul participării în absența realității decizionale.
• Convertesc frustrarea în morală procedurală: „măcar ne-au ascultat”.

Spațiul invitat e locul unde libertatea învață să se poarte frumos.

În timp, acest mecanism produce un efect psihologic profund: depolitizarea fericită. Cetățenii devin parteneri ai ordinii, nu adversari. Sistemul nu mai are opozanți, ci colaboratori civili.

4. Spațiul creat – ruptura morală, terenul viu al rezistenței

Există însă, spune Lukes, o categorie de spații care scapă acestui control: spațiile create. Nu sunt oferite de putere, ci născute din refuzul regulilor ei. Sunt locurile unde oamenii își asumă dreptul de a discuta, acționa sau decide fără permisiune: cooperative, parohii, asociații civice spontane, rețele de solidaritate, inițiative comunitare, ziare independente, mișcări sociale organice.

Aceste spații nu sunt simple enclave; ele reprezintă forma morală a libertății. Acolo unde ordinea stabilește proceduri, spațiile create stabilesc scopuri. Ele nu întreabă „cum?”, ci „pentru ce?”.

Spațiul creat e fisura prin care intră oxigenul moral.

Dar Lukes avertizează: aceste spații nu pot fi „instituționalizate” fără a fi trădate. Puterea are reflexul de a le domestici – transformându-le în ONG-uri „partenere”, în programe pilot, în „proiecte europene”. Acolo unde rezistența devine raportabilă, ea încetează să fie vie.

De aceea, adevărata creație socială trebuie să rămână imprevizibilă și neprotocolară. Puterea se teme nu de opoziția violentă, ci de spontaneitatea morală – de locul care refuză să ceară voie.

5. Morala celor patru spații

Lukes sintetizează: aceste spații nu sunt doar categorii analitice, ci stadii morale ale unei societăți.

• În spațiul vizibil trăiește justificarea.
• În cel ascuns – complicitatea.
• În cel invitat – comoditatea.
• În cel creat – demnitatea.

Aceasta este geometria morală a modernității: o lume în care fiecare cetățean trebuie să se întrebe în ce spațiu își trăiește libertatea.

Adevărata tiranie nu e acolo unde ți se interzice să vorbești,
ci acolo unde ți se oferă microfonul potrivit.

6. Critica sistemului „multi-level governance”

Lukes leagă această tipologie de arhitectura politică globală contemporană: Uniunea Europeană, organizațiile internaționale, consiliile transnaționale. Toate operează prin spații invitate – consultări, „dialoguri structurate”, „proces de co-creare”. Dar adevărata putere decizională rămâne în spațiile ascunse, inaccesibile moral.

Cetățeanul participă, deliberativ, la marginea unei ordini deja trasate; i se cere „input”, nu decizie. Este colaborator epistemic la propriul guvernaj.

Guvernarea participativă e forma modernă a obedienței civilizate.

7. Redobândirea spațiului moral

Pentru Lukes, recuperarea libertății începe prin rearanjarea spațiilor. Trebuie coborât accentul de pe „participare” pe „răspundere”, de pe „transparență” pe „adevăr”, de pe „dialog” pe „justiție”. Spațiile vizibile trebuie forțate să dea seamă despre cele ascunse; cele invitate trebuie refuzate atunci când limitează întrebarea morală; cele create trebuie apărate de profesionalizarea care le ucide.

Această reconstrucție cere o morală a locului: fiecare comunitate trebuie să-și redobândească dreptul de a stabili ce e de discutat și ce e de neacceptat.

Cine își redobândește locul, își redobândește și glasul.

8. Concluzie: cartografia libertății

Cele patru spații nu sunt doar instrumente de analiză sociologică, ci harta libertății morale într-o lume care a transformat dialogul în procedură și participarea în resemnare. Lukes și Gaventa, împreună, ne oferă busola: să recunoaștem unde ne aflăm, când vorbim, pentru cine și în ce condiții.

În final, lecția e limpede:

• Spațiul vizibil trebuie demontat prin adevăr.
• Spațiul ascuns trebuie expus prin curaj.
• Spațiul invitat trebuie refuzat prin discernământ.
• Spațiul creat trebuie apărat prin solidaritate.

Puterea trasează spațiile. Conștiința le redă adâncimea.

Libertatea începe atunci când oamenii nu mai acceptă să fie invitați în propriul lor destin.

10. Concluzia: cercetarea puterii e inseparabilă de lupta pentru libertate

În finalul lucrării Power: A Radical View, Steven Lukes aduce la suprafață miezul moral al întregii sale întreprinderi: a înțelege puterea nu este un exercițiu intelectual, ci un act de eliberare. Pentru el, studiul puterii nu poate fi despărțit de întrebarea morală: ce înseamnă să fii liber într-o lume construită pentru conformare? — și nici de întrebarea politică: cine are interesul să definească libertatea în termenii puterii sale?

Să cunoști puterea înseamnă să-i rupi vraja.

1. De la analiză la conștiință

Lukes respinge explicit tentația „neutralității științifice” care a dominat științele sociale ale secolului XX. Pentru el, nu există „studiu neutru al puterii”, pentru că actul de a analiza e deja o formă de a lua poziție: ori dezvălui mecanismele dominației, ori le consolidezi prin complicitate tăcută.

Această poziție nu este militantism, ci etica lucidității. El cere ca cercetătorul social să-și asume responsabilitatea morală a cunoașterii: a vedea înseamnă a fi răspunzător pentru ceea ce vezi. Într-o lume în care puterea se ascunde în proceduri, cifre și algoritmi, simpla claritate devine rezistență.

Claritatea e prima formă a curajului.

2. De ce libertatea nu este opusul puterii, ci condiția ei morală

În epocile clasice, libertatea era definită ca absența constrângerii. Lukes răstoarnă această logică: puterea și libertatea sunt fețele aceleiași monede morale. Adevărata libertate nu constă în absența puterii, ci în capacitatea de a o cunoaște, limita și orienta spre bine comun.

Puterea, spune el, e inevitabilă — dar dominația nu este. Diferența se joacă în scopul și în transparența ei morală. Când puterea servește emancipării, ea devine forță de creație; când se ascunde în consens, devine formă de sclavie elegantă.

Libertatea nu înseamnă să scapi de putere, ci să-i schimbi centrul moral.

3. A treia dimensiune ca probă a demnității umane

Prin „a treia dimensiune” a puterii — aceea care modelează dorințele și credințele — Lukes nu oferă doar un instrument teoretic, ci un test al maturității morale. El arată că oamenii pot fi dominați chiar și atunci când cred că sunt liberi. Tocmai de aceea, libertatea autentică nu e o stare juridică, ci o vigilență permanentă: capacitatea de a descoperi, în propriile gânduri, urmele altuia.

A te întreba de ce vrei ceea ce vrei e, în sens lukesian, actul fundamental al libertății.

Cine nu-și cunoaște dorințele, lucrează pentru dorințele altuia.

4. Cercetarea ca demascare a „naturalului”

Lukes spune că misiunea critică a gândirii nu este să ofere „teorii despre putere”, ci să de-naturalizeze ordinea existentă. Să arate că ceea ce ni se pare „firesc” e, de fapt, rezultatul unei construcții istorice, economice și simbolice.

Sociologia, filosofia politică, antropologia, economia — toate devin, în viziunea sa, instrumente ale de-mistificării. Când aceste discipline uită dimensiunea morală și se reduc la tehnici de măsurare, ele încetează să mai fie științe ale omului.

Cercetarea care nu rupe aparențele devine poliția aparențelor.

5. Libertatea ca muncă de reumanizare

Pentru Lukes, lupta pentru libertate nu este una de sloganuri, ci un proces lent de reumanizare: de recuperare a conștiinței, a criteriilor morale, a capacității de judecată. Puterea, prin natura ei, tinde să transforme omul în mecanism moral funcțional — un executant „rațional” care acționează fără a-și mai evalua scopul.

Eliberarea, în sens lukesian, este întoarcerea la rușine, la responsabilitate și la întrebarea „de ce?”. Nu e nevoie de revoluții pentru asta, ci de o muncă morală tăcută, neîntreruptă, prin care societatea își reface simțul proporției între eficiență și dreptate, între succes și sens.

Libertatea începe cu refuzul de a confunda funcționarea cu viața.

6. Confruntarea cu scepticismul și relativismul

Mulți critici ai lui Lukes — de la Foucault la Arendt și Habermas — au încercat să relativizeze poziția sa morală, spunând că „puterea e peste tot”, că libertatea e doar „un efect local”. Lukes le răspunde cu o frază memorabilă:

„Dacă totul e putere, atunci nu mai există nedreptate.”

Această replică definește poziția sa inconfundabilă: a menține vie distincția dintre putere și abuz, dintre influență legitimă și dominație morală. Pentru el, analiza fără judecată e formă de cinism. Știința fără normă devine tehnologie a supunerii.

Adevărata neutralitate e doar frică în haine de metodă.

7. Cunoașterea ca act de curaj civic

Lukes propune un nou ethos al cercetătorului și al cetățeanului: a cunoaște pentru a responsabiliza. Într-o lume a „epistemic power”, cunoașterea trebuie să devină formă de rezistență. Universitățile, presa, instituțiile publice au datoria de a menține vie îndoiala morală, nu de a o sufoca sub jargonul eficienței.

Într-o frază care răsună ca testament intelectual, el afirmă:

„Cunoașterea care nu deranjează e deja supusă.”

De aceea, cercetarea puterii nu e doar analiză, ci educație pentru libertate. A învăța cum funcționează puterea înseamnă a învăța cum să spui nu fără ură și da fără orbire.

Cercetătorul adevărat nu oferă răspunsuri; reface posibilitatea întrebării.

8. De la critică la construcție morală

Lukes nu este un iconoclast. El nu predică distrugerea ordinii, ci moralizarea ei conștientă. Puterea nu poate fi eliminată, dar poate fi făcută responsabilă. Orice formă de dominație devine instabilă atunci când este obligată să se explice în limbaj moral clar.

Aceasta e arma libertății: exigența explicației morale. O societate liberă nu e cea fără putere, ci cea în care puterea trebuie mereu să se justifice.

Unde justificarea devine rușine, începe libertatea.

9. Legătura dintre teorie și praxis

Lukes încheie lucrarea amintind că teoria puterii s-a născut din experiența politică a secolului XX — totalitarismele, manipularea ideologică, dezumanizarea birocratică. De aceea, analiza sa nu e un exercițiu abstract, ci un răspuns moral la catastrofa modernității. Într-o lume care a văzut cum rațiunea poate fi transformată în instrument al dominației, datoria gândirii e să refacă puntea dintre adevăr și bine.

Puterea caută stabilitate; libertatea cere conștiință.

10. Concluzia finală: cunoașterea ca eliberare

La capătul drumului, Lukes nu oferă o rețetă, ci o chemare la luciditate:

„Cercetarea puterii e o formă de a învăța din nou să fim liberi.”

El avertizează că în societățile moderne, pericolul nu mai e tirania vizibilă, ci capturarea morală — momentul în care oamenii nu mai știu ce este libertatea, pentru că și-au pierdut simțul adevărului. De aceea, singura luptă durabilă este lupta epistemică și morală: redobândirea capacității de a vedea clar, de a numi precis, de a judeca cu rușine și curaj.

Să cunoști puterea înseamnă să-ți recapeți privirea. Să-i înțelegi mecanismele înseamnă să nu te mai temi de ele. Să-i refuzi vraja înseamnă să devii din nou om.

Epilog moral

Steven Lukes încheie nu ca sociolog, ci ca învățător al libertății:

„Puterea nu se sfârșește niciodată; dar nici libertatea de a o înțelege.”

În această frază stă testamentul său intelectual: a cerceta puterea e deja un act de eliberare, iar a o face cu conștiință morală e începutul unei noi ordini, nu politice, ci umane.

VIII. Concluzii

Puterea ca lentilă morală și politică a civilizației contemporane

Ceea ce rămâne după lectura și înțelegerea teoriei lui Steven Lukes nu este doar o schemă sociologică, ci un fel de trezire morală. Cărțile despre putere tind să ne învețe „cum se conduce lumea”; Lukes, în schimb, ne învață cum să o privim fără orbire. Nu ne spune că puterea e rea, ci că devine distructivă atunci când încetează să fie vizibilă. Și mai ales atunci când oamenii încetează să creadă că o pot judeca.

Puterea nu se teme de ură; se teme de conștiință.

Puterea, spune Lukes, nu poate fi abolită, pentru că este condiția oricărei conviețuiri. Dar poate fi moralizată. Poate fi ținută în marginea rușinii, forțată să se explice, obligată să se arate. Acolo unde puterea își pierde anonimatul, începe libertatea.

Cercetarea ei nu este un joc al minții, ci un exercițiu de demnitate. A învăța să vezi, să numești, să legi faptele de scopuri și scopurile de oameni – aceasta este forma noastră modernă de luptă.

Pentru omul conștient, libertatea nu e un dar, ci o datorie: datoria de a păstra moralitatea trează într-o lume care o declară „neprofitabilă”.

Luciditatea e rezistență.
Rezistența e moralitate în picioare.
Și moralitatea – singura putere pe care merită s-o ai.

Astfel, Lukes lasă moștenire nu o teorie politică, ci o metodă de conștiință:

• să privești lumea fără inocență,
• să recunoști lanțurile care se ascund în politețe,
• să înțelegi că puterea care nu se justifică e tiranie,
• și că libertatea nu înseamnă să câștigi, ci să nu te pleci.

Într-o civilizație care glorifică eficiența și tehnologia, această carte ne redă un adevăr pierdut: nu există progres fără conștiință, și nu există conștiință fără curajul de a demasca puterea care se numește pe sine „bine comun”.