Fenomenul Pitești: ajută-ne să nu uităm

Semnalăm o solicitare de sprijin pentru republicarea de către Editura Manuscris a memoriilor scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești” . Finanţarea se desfăşoară prin metoda crowdfunding (obţinerea sumelor necesare de la publicul interesat), fiind utilizată platforma online sprijină.ro


Fii alături de noi în publicarea impresionatelor volume de memorii scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești”!

Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” – astfel descria scriitorul Aleksander Soljenițîn, laureat al premiului Nobel, acțiunea violentă petrecută între 1949-1951 la închisoarea Pitești. Peste 600 de tineri au fost torturați, obligați să își renege valorile, familia și prietenii și, în cele din urmă, să-și lovească colegii de detenție. Doi dintre cei care au trecut prin această cumplită experiență – cunoscută drept „fenomenul Pitești” – au fost Petru Cojocaru și Mihai Buracu.

După căderea comunismului, cei doi foști deținuți politic au avut puterea să își înfrunte trecutul și să își aștearnă pe hârtie amintirile despre unul dintre cele mai negre momente din istoria recentă a României. Iar astăzi avem șansa de a le face cunoscute tinerilor și publicului larg, pentru ca suferințele lui Petru Cojocaru și Mihai Buracu să nu fie niciodată uitate.

Cu ajutorul fiecăruia dintre voi, volumele vor fi publicate de Editura Manuscris, în condiții grafice foarte bune, și vor întregi colecția de memorialistică de detenție. Din 2016 până în acest moment, Editura Manuscris a publicat atât memoriile unor foști deținuți politic – precum Galina Răduleanu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu sau Nicolae Purcărea –, cât și sinteze de istorie a perioadei comuniste, dintre care amintim volumul lui Alin Mureșan: „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, care este cea mai amplă lucrare dedicată acțiunii violente căreia i-au căzut victime și Petru Cojocaru și Mihai Buracu.

Editura Manuscris a fost creată de Fundația Memorialul Închisoarea Pitești care administrează o parte din fostul penitenciar Pitești, inclusiv camera 4 Spital – locul unde s-au petrecut cele mai grave atrocități în cadrul „fenomenului Pitești”. Astăzi, spațiile sunt transformate într-un memorial dedicat victimelor și pot fi vizitate în mod gratuit.

Dintre cei peste 600 de tineri care au fost torturați în închisoarea Pitești între 1949-1951, numai o parte a cunoscut căderea regimului comunist în decembrie 1989, iar dintre aceștia din urmă puțini și-au scris memoriile. De aceea, fiecare mărturie este esențială pentru cunoașterea și înțelegerea trecutului nostru. Iar prin publicarea celor două volume putem contribui la educarea publicului larg cu privire la efectele unui sistem totalitar și vom păstra memoria suferințelor celor ce au avut curajul să se împotrivească comunismului.

Sumele obținute prin această campanie vor acoperi costurile de editare, grafică și tipar ale volumelor. Astfel, dorim tipărirea volumelor în tiraje care să asigure un preț accesibil și promovarea celor două titluri către un public cât mai larg.

Citiţi în continuare despre Petru Cojocaru și Mihai Buracu pe pagina proiectului de finanţare.

Vă îndemnăm cu căldură să sprijiniţi finanţarea acestui proiect şi a celor ce vin în prelungirea iniţiativelor de conservare, recuperare şi publicare a memorialisticii celor care au suferit în timpul prigoanei comuniste.

Deşi nu avem nicio implicare directă în acest proiect, alegem să îl promovăm cu entuziasm întrucât completează imaginea publică a victimelor regimului comunist. Este îndeobşte recunoscut faptul că scopul regimului comunist a fost acela de a „distruge elitele româneşti” pentru a pregăti terenul noii orânduiri sociale. Cu toate acestea, este evident că prin dimensiunea politicii represive, bazată pe crime individuale dar şi pe genocid, în fapt s-a urmărit mutilarea sufletească a omului de rând, a intelectualităţii mijlocii, a celor ce reprezintă pilonii de sprijin ai societăţii.

Literatura de detenţie recentă vădeşte limpede această intenţie criminală, auxiliară eliminării elitelor româneşti, constând în eliminarea unei întregi categorii sociale care, oricât de generos am califica-o, nu poate fi caracterizată sau asociată elitelor culturale, politice, economice.

Conchidem deci că sutele de mii de victime ale comunismului pledează de la sine atât pentru o reconsiderare a rolului elitelor în societate, cât mai ales pentru o reaşezare a românilor de rând în matca firească a vieţuirii curajoase, energice, mărturisitoare.

Manuscris inedit al lui Sextil Pușcariu despre Sfântul Neagoe Basarab

Una dintre sursele de inspirație pentru acest blog a fost și apariţia la începutul anului 2017 a Asociației Culturale Matricea Românească, ce reprezintă un proiect al Societății Civile de Avocați “Bulboacă şi Asociaţii” Bucureşti:

Asociaţia Culturală Matricea Românească, proiect cultural al Bulboacă şi Asociaţii SCA, este un demers de responsabilitate civică, în spiritul perioadei antebelice, când avocaţii erau implicaţi în bunul mers al vieţii naţionale şi în cultura românească. În 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, crucială în perspectiva Unirii. Azi, avocaţii au din nou, prin Statutul profesiei lor, dar mai ales prin vocaţia lor publică, obligaţia de a contribui la binele social, economic și cultural al României

Puteţi afla mai multe despre această iniţiativă aici.

Deşi civismul ortodox ar trebui să cuprindă o paletă mult mai largă de preocupări şi activităţi, considerăm că Matricea Românească are caracter reprezentativ pentru menirea culturală pe care trebuie să şi-o asume diferitele categorii profesionale, atât pentru sporirea prestigiului corpului profesional, cât şi pentru exprimarea propriilor individualităţi în interiorul aceluiaşi cerc social.

Nu doar din rândul avocaţilor, ci şi din rândul altor categorii profesionale, cu cadre active sau aflate la pensie, trebuie să izvorască iniţiative similare, energii culturale noi, prilejuri noi de reîndrăgostire de ţară şi de neam.

Ne folosim de acest prilej de a prelua un material despre un text al lui Sextil Puşcariu (biografie Wikipedia) despre Sfântul nostru Voievod Neagoe Basarab, identificat de Matricea Românească într-un manuscris aflat la Biblioteca Naţională:

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională. Sursă imagine: Matricea.ro

Într-un discurs păstrat pe câteva coli scrise cu tocul acum peste un secol, Sextil Pușcariu vorbește despre un glorios domnitor al românilor, Neagoe Basarab. Marele filolog și pedagog este într-o admirație bine argumentată față de Neagoe, iar discursul face o legătură delicată între personalitatea lui și figura distinsă a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). Un text inedit, pe care Matricea Românească l-a citit și din care publică unele fragmente prin transliterație de pe manuscrisul MS28517 de la Biblioteca Națională.

  • Neagoe este înconjurat de o curte care arată distincție și eleganță, iar cărțile tipărite de el ”se disting printr-o splendoare nemaiîntâlnită până atuncea”. Sextil Pușcariu observă deci că avem de-a face cu un domnitor cu mentalitate nobilă și semeață, diferită de ce ne-am aștepta de la conducătorul unei țări mici, așa cum era Țara Românească.
  • Despre pompa curții domnești: ”Această tendință de întărire a prestigiului exterior nu se aseamănă întru nimic cu lucrul unui parvenit, care voește să ascundă în aur sclipitor lipsa unor însușiri strălucite. La Neagoe ea izvorea dintr-o convingere, și se manifestă printr-o deosebită pricepere pentru frumosul artistic.”
  • Autorul manuscrisului este foarte preocupat să noteze că Neagoe nu era un simplu imitator al modei constantinopolitane și nici al tendințelor occidentale. Atât în arhitectură, cât și în tipărituri el este în avangarda europeană prin inovația tehnică și sinteza artistică.
  • Despre Evanghelia tipărită în 1512: ”atunci când arta tipografică era în fașă și când ea lipsește încă în cele mai multe țări, (…) ea ajunse atunci în Țările române la o perfecțiune fără asemănare în Orient.” 
  • Despre Mănăstirea Curtea de Argeș, construită tot de către Neagoe: ”…el a dat o direcție nouă arhitecturii noastre, emancipând-o de subt jugul tradițional, unind cu stilul convențional bizantin elemente nouă, detalii artistice aduse din Veneția apuseană.”
  • Cine vine să participe la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș? Neagoe a făcut din capitala sa centrul cultural și religios al Europei de la est de Viena: era acolo ”toată lumea clerului oriental, veniseră să asiste la acest act de deosebită solemnitate Patriarhul Teolept al Constantinopolei, patru mitropoliți ai Răsăritului și tot clerul înalt al Atosului, cu Protosul Gavriil în frunte.”
  • Dar Neagoe știe că edificiile se năruie, iar peste fapte se așterne colbul, așa încât, din acest motiv ”scrie el însuși opere de artă mai trainice decât uitarea pe care-o poate așterne timpul peste cele trecute”.
  • Din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, mintea atentă poate contura portretul sufletesc al marelui domnitor: ”o inimă dreaptă și cinstită, un caracter ferm și decis, o minte înțeleaptă, mândrie superioară și o fire poetică, precum numai la cei puțini aleși o aflăm”.

Transliterație: Damian Anfile; documentare: Andrei Ispas

Vă recomandăm situl matricea.ro, acolo unde puteţi regăsi încă un articol despre Măria Sa Neagoe Basarab, împreună cu o formulare deosebit de simpatică a autorului care, vorbind despre primul principe isihast al neamului românesc, arată că Măria Sa “s-a restras în liniște și a meditat” 🙂

Articolul despre care facem vorbire:

Cum a pedepsit Neagoe Basarab, ”cel mai bun și mai blând voievod”, pe cel care a uneltit împotriva sa

Lupta la zi împotriva spiritului de acţiune colectivă

Sursa imaginii: News.ro

Aşa cum scriam în articolul Introducere în tactica antisindicală, efortul celor puternici de a controla pe supuşi, fie în cadrul relaţiilor de muncă dar şi în cadrul mai larg, social şi politic, ţinteşte cu precădere spiritul colectiv şi formele sale concrete de manifestare.

Acesta este şi motivul pentru care înţelegem să insistăm asupra importanţei sindicalismului ca şcoală practică, singura în măsură să scoată în evidenţă firele nevăzute prin care suntem luptaţi şi condiţionaţi din punct de vedere politic, social şi cultural, cu efecte directe în modul în care ne trăim convingerile religioase.

Aşadar, cenzurarea comportamentului individual nu este (aproape niciodată) scopul final al celui puternic şi a aparatului său de cenzură. Dimpotrivă, asigurarea unui grad ridicat de libertate individuală la pachet cu perturbarea ritmului vieţii sociale colective, astfel încât sincronizarea poziţiilor individuale să nu fie posibilă, reprezintă practica validată a celor puternici.

În prezent este unanim acceptat faptul că cea mai consolidată formă de cenzură statală este cea chineză, acolo unde există, după cum citim în presa noastră „un mare zid digital”, un aparat de cenzură statal cu vaste resurse umane şi materiale, de precizie militară, al cărui scop se presupune că vizează împiedicare libertăţii cuvântului, împiedicarea criticării reprezentanţilor puterii, dezbaterii unor subiecte sensibile din punct de vedere social precum evenimentele din Tiananmen, politica unicului copil, corupţia generalizată a funcţionarilor publici şi a membrilor partidului comunist, lipsa instrumentelor democartice în viaţa social-politică chineză ş.a.

Cu alte cuvinte, am crede că cenzura chineză vizează libertatea omului de rând de a-şi verbaliza nemulţumirile, dincolo de un anumit prag emoţional sau cantitativ.

Dar iată că un studiu al Universităţii Harvard, din anul 2013, deosebit de riguros întocmit, în urma studierii a mai mult de 1300 de situri şi forumuri chineze şi a cenzurii aplicată pe conţinutul acestora, prezintă o cu totul altă concluzie: Cenzura chineză vizează manifestarea spiritului colectiv, nu libertatea cuvântului.

S-a constatat în mod convingător faptul că libertatea cuvântului în China este restrânsă, cu prioritate, doar atunci când poate fi aşezată în contextul unui demers asociativ, atunci când îndeamnă la o acţiune colectivă şi, mai ales, atunci când îndemnă la proteste publice de o anumită factură. A mai constatat acelaşi studiu că societatea chineză cunoaşte sute de mii de proteste publice anual (180 000 proteste doar în anul 2010), preocuparea statului chinez, şi implicit a cenzurii de stat, fiind aceea să menţină protestele în graniţele controlabile, urmărind să epuizeze energia contestatară în mod natural.

Dimpotrivă, au descoperit autorii studiului că atunci când nu există un pericol direct sau potenţial de asociere, rămân necenzurate inclusiv mesajele deosebit de vehemente, care denunţă, ironizează sau iau cu totul în batjocură, în modul cel mai direct, chiar şi cele mai autoritare figuri ale regimului de putere, chestiune care este surprinzătoare pentru publicul vestic. Mai mult, se poate constata faptul că astfel de manifestări sunt folosite apoi (cât timp nu iau anvergura unui fenomen) pentru legitimarea activităţii poliţiei de cenzură, care apare ca fiind un „rău necesar” pentru a împiedica haosul şi anarhia ce ar rezulta din generalizarea unor astfel de atitudini anti-sociale.

Ceea ce s-a observat mai puţin a fost faptul că cenzura se foloseşte de cazurile exagerate de critică politică şi socială (de abuzarea dreptului la liberă exprimare) pentru a interveni şi inhiba chiar şi iniţiative banale de asociere (dreptul la liberă asociere), chiar şi atunci – cum cu surprindere constată autorii studiului, când aceste iniţiative vin în sprijinul statului, în beneficiul societăţii, chiar când au plus-valoare incontestabilă.

Aceasta păstrare în necunoştinţă de cauză cu privire la scopul real urmărit de cenzură s-a realizat însă până de curând, când au fost reluate protestele organizate de societatea civilă din Hong-Kong, care doreşte să menţină principiul organizării administrative „o singură ţară – două sisteme”. Astăzi, protestul colectiv este un scop în sine şi răspunde, prin împotrivire, obiectivului cenzurii chineze de a limita şi inhiba spiritul asociativ.

Aflate în prelungirea impulsului protestatar anterior, intitulat „revoluţia umbrelelor”, actualul protest a fost stârnit de modificarea legii extrădărilor care ar fi permis ca cetăţeni din Hong-Kong să fie transferaţi şi judecaţi în China continentală, chestiune ce a fost percepută ca fiind o ameninţare directă faţă de libertăţile de care se bucură locuitorii din Hong-Kong.

În plan tactic, spre deosebire de protestele anterioare, se observă o descentralizare crescută a demersurilor contestatare, cărora le lipsesc în continuare liderii consacraţi. Cei care au fost iniţiatorii protestelor anterioare au fost pedepsiţi drastic, aflându-se în executarea unor pedepse cu închisoarea. Pe de altă parte, regimul chinez refuză contestatarilor orice concesie în lipsa unor lideri pe care să-i atragă în procese de negociere. Deşi au fost formulate cinci revendicări de fond, statul chinez nu a cedat în nicio privinţă, suspendând temporar însă aplicarea legii extrădării ca un gest de bunăvoinţă.

În acest context, mulţi observatori au fost interesaţi să afle care sunt modalităţile prin care protestul se menţine viabil în contra celui mai puternic regim autoritar din lume, regim care beneficiază nu doar de resurse materiale şi umane nelimitate, dar şi de o lungă experienţă în gestionarea „incidentelor de masă” astfel cum sunt denumite în literatura chineză de specialitate.

S-a observat că protestatarii din Hong-Kong au în vedere un repertoriu de obiective pe care presa occidentală îl intitulează oarecum impropriu „luptă pentru democraţie şi pentru drepturile omului” dat fiind că doleanţele locuitorilor din Hong-Kong se revendică de la tradiţia civică locală şi nu pot fi interpretate în sensul adeziunii la sistemul de valori occidental, astfel cum insistă o anumită parte a presei să susţină.

Specific acestor forme de protest este filosofia „Be water!” (fii precum apa!) împrumutată dintr-un foarte cunoscut concept de arte marţiale promovat de Bruce Lee, încercând să se evite astfel tactica falimentară de tipul „occupy street” care a permis autorităţilor care au anihilat „revoluţia umbrelelor” să infiltreze rândurile protestatarilor, să supravegheze liderii şi persoanele cu iniţiativă, să intervină apoi punctual cu arestări şi alte forme de presiune.

În prezent, protestatarii se organizează strict online, printr-o multitudine de instrumente digitale, deosebit de diversificate, de la serviciul Telegram, chiar şi până la Tinder sau servicii de chat din interiorul serverelor private de gaming ş.a.m.d., prin care sunt votate iniţiativele cele mai diverse care corespund în cea mai mare măsură repertoriului de obiective care au fost validate la nivel general.

În acest context, activitatea descentralizată a protestatarilor se desfăşoară strict la nivel tactic şi logistic, actorii de prim-plan fiind mereu alţii, costurile participării la protest fiind practic pulverizate în sarcina miilor de cetăţeni implicaţi la nivel mediu, care, în acelaşi timp asigură prin vot stabilitatea obiectivelor şi împiedică deturnarea acestora de la scopurile asumate iniţial.

În prezent, se poartă o luptă acerbă la nivel exterior, privitor la legitimitatea acţiunilor de protest în cadrul social mai larg, iar la nivelul intern al mişcării de protest, privitor la trăsăturile identitare colective ale fenomenului. Faţă de acest ultim aspect, deosebit de importantă este modalitatea în care protestatarii vor reuşi să-şi conserve imaginea unitară a duşmanului lor, acesta fiind tărâmul cel mai subtil al măsurilor anti-protestatare.

Aşa cum reiese şi din cartea Consesiunile unui spărgător de sindicate” despre care am făcut vorbire în articolul anterior, carte ce poate fi descărcată în limba engleză de la această adresă darkweb, dar mai ales din cartea Twitter and Tear Gas: The Power and Fragility of Networked Protest (probabil cea mai importantă apariţie editorială în domeniu din ultimul timp), păstrarea coeziunii identitare în privinţa duşmanului comun este cerinţa esenţială pentru reuşita obiectivelor iniţiale.

Efortul principal al celor ce urmăresc distrugerea spiritului colectiv vizează insinuarea unor noi duşmani, mai relevanţi, mai agresivi, mai de neignorat, în mintea participanţilor la grevă, la protest, la orice altă acţiune colectivă care nu este bine-primită de cei puternici, nici măcar atunci când este esenţialmente pozitivă pentru toate părţile implicate. Câtă vreme imaginea duşmanului/adversarului este controlată în forul intern al mişcării de protest, cei din afară nu pot manipula reacţiile greviştilor/protestatarilor, nu pot invoca urgenţe, tergiversări, nu pot perturba ritmul social propriu al mişcării, iar în cele din urmă, nu pot semăna neîncredere şi dezbinare.

Opinăm, în concluzie, că analizarea modului în care se desfăşoară încleştările sociale ale timpului nostru ne poate fi de ajutor nouă, creştinilor ortodocşi, să înţelegem mai limpede lumea în care trăim, să părăsim mentalitatea de cetate asediată, de victime ale necreştinilor (sau anticreştinilor), să ne ridicăm la măsura chemării noastre, să dăm mărturie despre puterea Cuvântului, să ne trăim credinţa dincolo de spaţiul strâmt al ghetoului social şi cultural în care am fost înşelaţi să ne retragem.

Implicațiile ereziilor și schismelor actuale în folosirea antimisului

Una dintre problemele cele mai des ridicate de cei care constestă posibilitatea întreruperii pomenirii este lipsa unui antimis pe care să poate fă slujită Liturghia deoarece ar presupune lipsa unui episcop sau comuniunea cu episcopul eparhiot. Redăm mai jos în traducere un articol apărut astăzi în grecește care aduce lămuriri importante în acest sens. Recomandăm și cartea Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic și simbolic, pentru detalii în plus pe această temă.

Practica folosirii unui antimis nesemnat de episcopul locului în situații de urgență este atestată și în cartea Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose în prima ediție, mai bogată. Acolo se istorisește că Episcopul Nectarie Konețevici a dat Părinților de la Platina un antimis semnat de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, pe care-l primise cândva de la el, pentru a-l folosi în cazul că vor fi prigoniți și li se vor lua antimisele și li se va interzice să slujească.

Referința din textul de mai jos că este interzisă folosirea unui antimis semnat de un episcop ce a căzut într-o erezie se înțelege că trebuie raportată la o erezie condamnată. Adică nu mai poate fi folosit vreun antimis de la episcopul care a fost caterisit pentru erezie. Dar chiar și când este vorba de erezia ecumenismului, neosândită încă, folosirea antimiselor semnate de episcopii actuali tot ar trebui să ridice probleme de conștiință, deși nu este o problemă de dogmă.

Cu ce antimis slujesc cei care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor?

Vasile Kermenitotis

Sfântul antimis este acea țesătură sfințită care este pusă deasupra Sfintei Mese. Este inscripționat și reconstituie plângerea de pe Epitaf, adică scena cu puțin înainte de îngroparea lui Hristos. Poartă semnătura și pecetea episcopului fiecărei Mitropolii și  este folosit la fiecare dumnezeiască Liturghie. Deci unii preoți se întreabă pe bună dreptate: «Cum este posibil să existe astăzi clerici care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor? Cu ce antimis slujesc?»

În situații limită, sfântul antimis poate fi folosit ca substituind Sfânta Masă, «fie când lipsește un altar stabil – de exemplu la dumnezeiasca Liturghie în aer liber –, fie când acela nu a fost încă sfințit»[1]. Conform Prof. de Facultate Evanghelos Theodoros, apariția antimiselor este referită la perioada iconoclasmului[2]. Ortodocșii, ca să fugă să nu slujească împreună cu ereticii iconoclaști, care ocupaseră atunci bisericile, săvârșeau dumnezeiasca Euharistie deosebi, în casele lor, folosind antimise în loc de Sfânta Masă.

PRIMA CONCLUZIE: În primele șapte veacuri Biserica putea săvârși dumnezeieștile Liturghii și fără antimise, peceți și semnături ale episcopilor eparhioți!

Să punctăm, de asemenea, că, de fiecare dată când se schimbă episcopul, se schimbă și antimisele, întipărind încă o dată elementele noului Arhipăstor. Dl. Ghe. Zaravelas, Master în Teologie la secția Liturgică, scrie: «Practica revocării antimiselor predecesorului de către arhipăstorul în funcție se bazează pe asigurarea unității cu altarul a arhiereului și evitarea săvârșirii dumnezeieștii Liturghii de către schismatici. Dacă antimisul încetează să aibă valabilitate de tot pentru altarul canonic prin plecarea arhiereului locului, atunci toate altarele stabile [adică Sfintele Mese] ale bisericilor din eparhie sunt anulate deopotrivă și au nevoie de resfințire, lucru ce nu este posibil. Folosirea antimisului arhiereului locului este bine să fie păzită, totuși fără să devină dogmă. […]

Semnătura aceasta [a Mitropolitului de pe antimis] nu exprimă dependența antimisului de arhiereul locului, nici folosirea lui nu încetează cu plecarea episcopului care l-a semnat de la slujirea activă»[3].

CONCLUZIA A DOUA: Prin urmare, un preot este îndreptățit să slujească folosind antimisul arhiereului anterior. Antimisele nu au dată scadentă. Desigur, cât timp există unitate de credință cu Mitropolitul în funcție, este bine să fie folosit antimisul lui, totuși fără ca aceasta să fie privită dogmă de credință.

Și liturgistul menționat continuă: «Antimisul poate fă fie folosit independent de cel care păstorește episcopia, este suficient ca acela care l-a sfințit să nu fi căzut în rătăcire eretică sau să fi părăsit rangul»[4]. Totuși aici se ridică o întrebare  serioasă: După cum se știe, Patriarhiile Ortodoxe, mulțimea Mitropoliților, egumenilor, stareților și Profesorilor de Facultate, prin texte amănunțite au demonstrat că «Sfântul și Marele Sinod» din Creta a fost neortodox. Prin urmare, mitropoliții care acceptă deciziile lui eretice propovăduiesc și ei erezia[5].

CONCLUZIA A TREIA: Deci, dacă există vreo problemă cu folosirea antimiselor, aceasta mai degrabă o au preoții care pomenesc pe episcopii eretici, și nu cei care au întrerupt pomenirea lor, urmând tradiția patristică sfântă a Bisericii și fiind lăudați de sfintele canoane[6]! Este nevoie să înțelegem că pentru Biserica noastră perioada pe care o traversăm nu este una „pașnică”, ci este vreme „de război” cu puterile antihristice; trăim în vreme de erezie. Totuși am văzut că antimisul a fost consfințit în vremuri de erezie și prigoane pe seama creștinilor cu scopul de a deservi nevoile liturgice extraordinare ale credincioșilor ortodocși prigoniți care se luptau și mărturiseau Ortodoxia, și nu acelea ale rău-credincioșilor sau ale celor ce făceau compromisuri.

În sfârșit, dacă deschidem și citim istoria bisericească, ne vom încredința că de multe ori, în perioade de prigoane ale creștinilor, a fost folosit ca antimis chiar și… pieptul mucenicilor sau chiar și… palmele unor diaconi[7]!

CONCLUZIA A PATRA: În condiții extraordinare, poate să fie făcută dumnezeiasca Liturghie și fără antimis. Concluzia finală care se trage este că «sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă» (Mc. 2:27). Nu se face dumnezeiasca Liturghie pentru antimis, ci antimisul este folosit pentru dumnezeiasca Liturghie.

Deci, în loc să ne ocupăm cu antimisele, lăsând   blamările pe seama clericilor care se luptă pentru credința noastră, ar fi bine să ne deșteptăm și să ieșim din letargia duhovnicească în care ne găsim. Din păcate, toate se năruie în jurul nostru. Cei ce stăpânesc votează legi antihristice, ecumenismul a intrat până și în școli și Biserica Ortodoxă, a doua oară în istoria ei, este amenințată cu o nouă mare Schismă! Deja două Patriarhii (a Serbiei și a Rusiei) au întrerupt comuniunea bisericească cu Patriarhia de Constantinopol[8], care, făcând hatârul americanilor[9], de la sine și necanonic, a acordat tomosul de autocefalie clericilor schismatici și autohirotoniți din Ucraina!

Conform sfintelor canoane, nu este îngăduit clericilor asupra cărora Sfântul Sinod de care depind a impus unele sancțiuni săi disculpe de ele o altă Biserică Locală[10]. Patriarhul Bartolomeu a comis delictul canonic al «intruziunii» în altă jurisdicție bisericească, pentru aceasta a și fost izolat de toți Întâistătătorii, chiar și de prietenii și susținătorii lui tradiționaliști, precum Anastasie al Albaniei[11]!

În octombrie care vine Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei cu 80 de membri se va întruni în mod extraordinar pentru a decide cu privire la această problemă critică. Cu toate acestea, cu puține zile înainte, cinci Mitropoliți din Grecia de Nord, luând-o înainte și disprețuind Sfântul Sinod, au trecut la o lucrare incalificabilă, recunoscând de facto pe schismaticii ucraineni[12]! Cu excepția Patriarhiei de Constantinopol, care este autoarea acestui «delict» canonic, astăzi toată Ortodoxia este alături și susține Biserica Ucraineană canonică[13], care este supusă la atentate necruțătoare prin conlucrarea autorității statului: violențe, răpiri de biserici șamd[14]! Și Mitropoliții în cauză ce poziție au luat, deci, față de aceste prigoane nedrepte? Vai, sunt de partea… prigonitorilor!

Dacă se îmtâmplă (lucru pe care nu-l dorim) ca în octombrie Biserica Greciei să recunoască – ea prima! – pseudo-Biserica schismatică, atunci este în primejdie serios să cadă din Biserică! Vom avea evoluții dramatice. Va fi nevoie de neocolit să convoace cele douăsprezece Biserici Autocefale un Sinod Panortodox pentru a face față la această problemă foarte serioasă și nu este exclus să condamne ca schismatice Biserica Greciei și Patriarhia de Constantinopol! Un astfel de fapt va avea consecințe înfricoșătoare: Tainele nu vor mai fi valide! Nu vor mai putea oamenii nici să se cunune, nici să se boteze, nici să se mărturisească și atunci nu ne va mai mântui nici «pomenirea episcopilor», nici folosirea antimiselor noastre!

Ptolemaida 6 aug. 2019 – Schimbarea la Față a Mântuitorului

Vasile P. Kermeniotis  http:// kermeniotis.blogspot.com

Sursa: Aktines


[1] Γεωργίου Ζαραβέλα, Θεολόγου, ΜΑ Ιστορικής Θεολογίας – Λειτουργικής ΕΚΠΑ, «Το αντιμήνσιο και οι περί αυτό παρανοήσεις». http://naxioimelistes.blogspot.com/2016/10/blog-post_25.html

[2] Vezi nota 1.

[3] Vezi nota 1.

[4] Vezi nota 1.

[5] Vezi textul amănunțit: «Sfântul și Marele Sinod, care s-a întrunit în 2016 în Creta, a lovit greu trupul Bisericii noastre».  https://drive.google.com/open?id=1yvslKxv2_BvTkRapoo3zZOLQxUvwSp6_.

[6] Canonul 15 I-II menționează că cei care întrerup pomenirea ierarhului eretic se învrednicesc de cinstea cuvenită celor ortodocși.

[7] Protopr. Șt. Anagnostopulos, Sfântul Antimis. https://agiameteora.net/index.php/gerontes-tis-epoxis-mas/3925-to-ero-ntiminsio.html

[8] Actualitate extraordinareă: Moscova a interrupt comuniunea cu Constantinopolul: https://orthodoxia.info/news/εκτακτη-επικαιροτητα-η-μόσχα-διέκοψε/.

[9] «Felicitările» SUA către Epifanie pentru întemeierea «noii Biserici» în Ucraina: https://sputniknews.gr/kosmos/201812181657050-epifanios-oukrania-rosia-ekklisia/; «Da, am primit un sprijin important din partea SUA» încuviințează Epifanie: https://sputniknews.gr/kosmos/201812231706558-ameriki-oukrania-ekklisia-sxisma/; DEUTSHE WELLE: Singurii care se bucură sunt SUA  http://orthodoxostypos.gr/οι-μόνοι-που-επιχαίρουν-είναι-οι-ηπα/

[10] Conform canoanelor: 9 Cartagina, 12 și 32 apostolice și 6 Antiohia.

[11] Epistola Arhiepiscopului Anastasie al Tiranei pentru Patriarhul Ecumenic https://www.thetoc.gr/politiki/article/epistoli-tou-arxiepiskopou-tiranwn-anastasiou-gia-to-oukraniko.

[12] Επίσκεψη αντιπροσωπείας σχισματικών της Ουκρανίας σε Μητροπόλεις της Βορείου Ελλάδας http://aktines.blogspot.com/2019/08/blog-post_73.html.

[13] 10 delegați ai Bisericilor Locale la onomastica Mitropolitului Onufrie https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/30022-ekprosopoi-10-topikon-ekklision-sta-onomastiria-tou-mitropoliti-onoufriou-foto.

[14] Haos bisericesc în Ucraina… made by Bartolomeu!  https://nikosxeiladakis.gr/εκκλησιαστικο-χαοσ-στην-ουκρανιαmade-β/; Biserica Ortodoxă schismatică di Ucraina a început ocuparea locașelor Bisericii Ortodoxe Ucrainene http://orthodoxostypos.gr/η-σχισματικὴ-ορθόδοξος-εκκλησία-της-ο/; Atac cu mecanism exploziv asupra Bisericii în Ucraina https://www.romfea.gr/patriarxeia-ts/patriarxeio-mosxas/26511-epithesi-me-ekriktiko-mixanismo-se-ekklisia-stin-oukrania.

„Grija părintească” a BOR de a se detașa de un scandal real

În general, scandaluri ca acesta, cum este cel generat de afirmațiile recente ale Părintelui Prodecan Vasile Răducă (foto), ar trebui ignorate și marginalizate ca derapaje nedorite. Dar vremurile sunt de așa natură, că nu mai putem trata astfel cazurile de genul acesta.

Doctrina ortodoxă, dar mai ales modul de expunere a ei, stârnește iarăși valuri de indignare și sancționare oficială în urma emisiunii de la Radio Trinitas cu invitatul Pr. Prof. Prodecan Vasile Răducă. De data aceasta consider că este îndreptățită somația, nefiind nici o măsură drastică, dar nici una de validare. Totuși reacția instituțiilor pare a fi pripită; determină o strivire a oamenilor, care vor fi tot mai atenți să nu cumva să atenteze la linia oficială.

Declarațiile incriminate și o descriere a modului cum a decurs ședința CNA au fost expuse de Paginademedia.ro. Subiectele abordate de invitat sunt oricum sensibile: violul, protejarea de a avea copii și căsătoriile inter-religioase. Afirmațiile din emisiune, sumarizate astfel: (1) violul soldat cu sarcină ar arăta că femeii i-a plăcut „să se repete”, (2) relațiile sexuale protejate nu sunt decât masturbare și pot duce la boală și adulter și (3) musulmanii tratează femeile ca pe niște „lighioane”, sunt la limită, fără o pledoarie concludentă.

Ceea ce sare în ochi este limbajul folosit, care nu este unul duhovnicesc, bisericesc, ci cu amprentă puternic pătimașă, bădărană, care depășește chiar limitele bunului simț și probabil ale CNA-ului. Cât privește morala ortodoxă, ea nu este prezentată greșit, însă sunt introduse speculații care țin de biologie și sociologie. Desigur, Părintele este Profesor de morală și etică și a studiat aceste aspecte. Totuși, din gura unui preot, aceste opinii sună mai mult a grosolănie decât știință, cu atât mai puțin credință, mai ales având în vedere modul cum au fost exprimate. Nu este oportun să fie reluate aici argumentele Sfinției Sale, dar ele nu cadrează cu o prezentare ortodoxă, cu atât mai puțin la o emisiune radio. Nu știu cât este de defăimătoare intervenția Părintelui, dar nu pare a fi chiar atât de ziditoare. Cel puțin nu pentru un public țintă cum este cel al Radio Trinitas.

Părintele Vasile Răducă a revenit cu precizări transmise agenției Hotnews. Este posibil să aibă dreptate în ceea ce spune, însă există unele marje de eroare destul de mari, care fac toată pledoaria nepotrivită.

Per ansamblu, consider că remarcile din emisiunea vizată nu sunt în contradicție cu doctrina ortodoxă, totuși sunt ofensatoare prin modul de prezentare și de introducere a unor detalii care țin de alte domenii.

Reacțiile post-factum ale instituțiilor

Aspectul cel mai important este modul cum a reacționat în special Biserica Ortodoxă, dar și Universitatea din București. S-au delimitat pur și simplu de cineva pe care l-au promovat până acum în funcții importante. Într-un mod rigid și inuman pe probleme care țin tocmai de latura umană. Există o mult mai mare grijă față de reacțiile „publicului” decât pentru subiectul în sine. Aceste atitudini trădează o viciere mult mai profundă și instituționalizată.

Biserica a reacționat până acum doar prin purtătorul ei de cuvânt în cadrul ședinței CNA, care s-a detașat „radical de absolut toate” afirmațiile. Pe propriul site oficial, Basilica.ro, nu a apărut nici o luare de atitudine.

Ar fi necesar să vedem, în primul rând, dacă este normal să intervină o astfel de detașare și ce presupune ea. E corect să fie abandonat un om de-al tău la prima abatere nu foarte gravă? Ce semnal transmite? S-a mai întâmplat o dată acest lucru, cu Părintele Daniel Corogeanu, în celebrul caz Tanacu, atunci când chiar Sinodul BOR a afirmat că exorcismele nu sunt o practică a Bisericii. Și rezultatul a fost închisoarea pentru cel în cauză. Oare Biserica Ortodoxă nu este un trup cu o inimă, cu o grijă pentru oile sale? Este doar o instituție hâdă și dură, legalistă și inertă? Nu poate manifesta înțelegere și preocupare părintească, să-și asume greșelile mădularelor sale? Să le corecteze cum se cuvine?

În plus, astăzi este vizibil un atac tot mai concertat asupra credinței creștine și chiar a instituției Bisericii Ortodoxe. Ar fi normal să existe o rezistență mărturisitoare, nu o conformare lașă. Tema nu ține doar de CNA, ci este mai largă și tocmai asta se vizează prin sancțiunea administrată. Lovitura de imagine ar trebui să fie mai importantă decât o eventuală amendă. Mai concret, Patriarhia, în chiar ograda căreia s-au petrecut „evenimentele”, ar trebui să reacționeze, să aibă mai multă viață, să-și asume rolul marginalizat al lui Hristos. Da, Dumnezeu a fost răstignit, batjocorit și asta este și calea următorilor Săi pentru a-și dobândi sufletele. Dar ne-am obișnuit cu delăsarea din vremea comunistă, care este generalizată astăzi. Nu este de mirare că tot mai mulți se depărtează de Biserică pentru că se simt respinși, priviți de sus, fără înțelegere. Dincolo de cei care au pretenții exagerate de la oamenii Bisericii, ea ar trebui să fie mai implicată, mai umană, dacă nu chiar duhovnicească și cu iubire jertfelnică.

Despre Universitatea București se pot spune cam aceleași lucruri. După ce validează manifestări precum decernarea titlului Doctor Honoris Causa unui profesor ce susține infanticidul, pentru a da doar un exemplu, acum reacționează prin delimitare promptă. Măcar de-ar fi consecventă și ar condamna mai degrabă promovarea uciderii și abia apoi unele afirmații vinovate.

Din păcate, probabil că Părintele se îndreaptă spre o excludere meritată din funcțiile sale prin insistența greșită pe ideile proprii, instrumentate mai departe de Hotnews. Deja reapar acuzațiile de „Ev Mediu” din partea celor „civilizați” și „instruiți” în patimi. Sesizarea propriilor greșeli ar fi mai potrivită și chiar recunoașterea lor în locul îndărătniciei pe aceeași direcție. Se pot face anumite demarcări și punctate anumite aspecte, însă prin acceptarea erorilor de abordare și a scuzelor corespunzătoare.

Scopul nostru nu este și nu trebuie să fie acela de a alimenta și extinde focul deja aprins, dar ar trebui stins cum se cuvine și în toată anvergura lui, nu doar printr-o spălare pe mâini.

Buletine biometrice: itinerarul unui eşec

Am semnat petiția redactată de Mihai Silviu Chirilă (Nr.crt.253) cu o mare strângere de inimă, nu pentru că nu ar fi bună sau că aș avea ceva de completat la ea. Nu am; și deocamdată, singurul îndemn public pe care îl exprim este acela ca petiția să nu fie ignorată!

Motivul pentru care vorbesc despre o strângere de inimă este acela că am ajuns cu toţii într-un punct în care astfel de acțiuni trebuie completate de eforturi colective atât de ample, încât orice persoană realistă are toate motivele de deznădejde.

Mai înainte de toate arăt că, deocamdată, singura persoană publică care s-a manifestat concret, cumva, pe această temă este Mihai Silviu Chirilă. Nicio altă persoană publică nu a adus subiectul în discuţie măcar, darămite să mai şi propună soluţii. Mai aşteptăm, pentru că, din păcate, lucrurile au avansat într-un asemenea grad încât împotrivirea nu poate veni doar de la noi cei de la firul ierbii. Cred sincer, poate naiv, că acestea sunt timpuri când cei mai mari ar trebui să facă un pas în faţă, să aducă un pic de lumină şi mai ales multă ştiinţă.

Petiţia luată de una singură este, în cel mai bun caz, tardivă. Nu este nefolositoare, dar o consider ineficientă pentru că se adresează autorităţilor statului român, în condiţiile în care inerţia birocratică europeană va aduce în curtea noastră buletinul biometric mult mai repede decât am putea spera în mod real la o intervenţie a statului român, care de asemenea e ţinut să acţioneze cu instrumentele birocratice europene. Mai mult, avem experienţa tristă a referendumului pentru familie, acolo unde numărul semnăturilor a fost spulberat cu totul de jocul politic. Iar în acel demers cred că au intrat toate energiile civice pe care le poate capacita „tabăra noastră” în cea mai extinsă formă pe care ne-am putea-o imagina. Astăzi, cei care au rămas preocupaţi de subiectul biometriei sunt infimi, numeric vorbind, faţă de cei care au fost implicaţi în referendumul pentru familie.

Un motiv, veşnicul motiv!, este că (şi) acest subiect a fost dus în derizoriu. Cei care se mai adună sub steagul „luptei anticip” suntem scuipaţi şi huliţi ca ultimii leproşi, chiar de cei de la care ne-am aştepta la solidarizări, măcar simbolice. Suntem acuzaţi că am dus tema într-o mocirlă în care nu mai este loc de abordare profesională, de oameni echilibraţi, de oameni cuminţi. Nu neg că nu ar exista argumente în acest sens, dar compromiterea unui subiect de către cei mai mici se poate face doar atunci când cei mai mari îl abandonează, îl lasă în mijlocul drumului. Asta fără să mai luăm în calcul acţiunile celor ce ne sunt potrivnici, şi care controlează atât scena publică cât şi percepţiile publicului, inclusiv (sau mai ales!) în interiorul cercului nostru moral. Este suficient astăzi pentru presa mainstream doar să sugereze asocieri cu „tabăra talibană”, „fundamnetalistă”, „ultraortodoxistă” ş.a.m.d. ca să ne trezim cu tot felul de desolidarizări şi delimitări din partea unor persoane care, dacă ar sta să judece, ar trebui să verifice care anume sunt acuzele de fond, ce anume determină caracterul „ultraortodoxist al taberei” şi de care anume subiect concret mă delimitez cu adevărat. Mecanismul pare mereu acelaşi: atribuirea unei false reprezentativităţi „minorităţilor vocale obraznice” după care aruncăm apa din copaie, cu tot cu copil, printr-o lepădare totală: de apă, de copaie, de copil, de laptele pe care acel copil l-a supt de la mama lui şi de casa părintească în care au văzut cu toţii lumina! Dar totuşi.. nu vorbim de o manevră de o subtilitate deosebită şi poate că noi suntem cei care vrem să îi cădem victimă astfel încât să avem la îndemână justificarea neimplicării şi pasivităţii. Că deh, dacă nu duceau unii tema în derizoriu, să fi văzut ce le făceam!

Este nevoie de mult, mult mai multă înţelepciune în rândul celor care ştiu că au primit de la Dumnezeu talanţii necesari să distingă, pe de o parte, între subiecte în care există cu adevărat o miză de căpătâi şi, pe de altă parte, între jocuri de oglinzi, jocuri operative, infiltraţi, nesimţiţi, obraznici, smintiţi şi semeni cu neputinţe de tot felul. Acestea nu sunt scuzabile, fiecare îşi va primi răsplata după faptă, dar sunt convins că pentru asemenea ispite, unii au primit şi harul necesar să le depăşească!

Îndrăznim să susţinem în continuare că subiectul actelor biometrice, al „cipurilor” astfel cum popular este cunoscut în rândul credincioşilor, este în mod obiectiv într-atât de important încât nu mai poate fi primită scuza delimitării de sminteli şi de mocirlă.


Revenind însă la regulamentul european şi modul în care acesta a ajuns să fie adoptat, cred că trebuie accentuat că aceasta s-a făcut deşi aveam toate, dar absolut toate, instrumentele să ne împotrivim.

S-a arătat deja că regulamentul a fost adoptat de Consiliul U.E. în timpul preşedinţiei române. Însă aceasta a fost doar ultima etapă.

Regulamentul fost lansat spre consultare publică în 06.09.2017, timp de o lună, iar apoi Comisia a solicitat un al doilea feedback într-un termen de 3 luni. După această perioadă, fost emis proiectul de propunere de regulament, la 18.04.2018, şi s-au acordat publicului 3 luni suplimentare pentru o altă perioadă de feedback. Proiectul a fost trimis apoi parlamentelor naţionale şi la avizare la Comitetul Economic şi Social European, care are 16 membri şi delegaţi din România, din sindicatele şi din patronatele din România, în afară de aparatul propriu de lucru al comisiilor, secţiunilor şi grupurilor, în care cel mai probabil sunt angajaţi numeroşi români. A fost avizat la C.E.S.E. în 11.07.2018 şi trimis la Parlamentul European.

Despre Parlamentul european ştim sensibil mai multe pentru că deh.. avem alegeri. Dar ar trebui spus că şi Parlamentul european are aparat propriu de lucru, care include un număr însemnat de români, în afară de europarlamentari şi de consilierii acestora. Propunerea de regulament a fost atribuită unui raportor, discutată şi votată în comisie, inclusiv de doi europarlamentari români, iar apoi votată în plen. Propunerea de regulament a fost trimisă apoi la Consiliul Uniunii Europene, unde a trecut printr-o succesiune de deliberări, cele de anul acesta, toate, sub preşedinţie română.

Dar după cum bine ştim, România a pregătit preluarea preşedinţiei cu mai bine de un an în urmă. Au fost organizate multiple evenimente şi consultări publice de către Institutul European din România, de către guvern şi ministere etc. Activitatea generală a Consiliului UE este compusă din cea a mai multor grupuri şi comitete de pregătire, care orientează, unii spun controlează, deciziile Consiliului. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele două comisii: COREPER I şi COREPER II. Coreper este grupul de pregătire principal al Consiliului. Toate punctele care urmează să fie înscrise pe ordinea de zi a Consiliului (cu excepția unor chestiuni legate de agricultură) trebuie să fie examinate mai întâi de Coreper, cu excepția cazului în care Consiliul decide altfel. Coreper II pregătește lucrările a patru formațiuni ale Consiliului: Afaceri Economice și Financiare, Afaceri Externe, Afaceri Generale şi Justiție și Afaceri Interne. Aceasta din urmă formaţiune a fost cea care a aprobat propunerea de regulament, şedinţa Consiliului fiind prezidată fie de ministrul justiţiei din România sau de ministrul de interne, fie de un secretar de stat delegat de aceştia.

Dat fiind că am avut preşedinţia Consiliului UE, comisiile COREPER au fost prezidate de echipa diplomatică română ce formează Reprezentanţa Permanentă a României la UE, respectiv de domnul Cosmin Boiangiu la Coreper I şi de doamna ambasador Luminiţa Odobescu la Coreper II, acolo unde s-au pregătit lucrările pentru regulamentul buletinelor biometrice.

Atrag atenţia că scopul acestui material nu este de a atribui vinovăţii sau de a sugera culpe de orice fel. Arăt că doamna ambasador Luminiţa Odobescu se numără printre cei mai buni diplomaţi ai ţării noastre, o persoană de înaltă competenţă profesională şi ţinută morală. Aceasta, cu mult timp înainte ca România să preia preşedinţia Consiliului UE a desfăşurat o activitate intensă de documentare a intereselor noastre naţionale care ar fi putut fi promovate cu această ocazie.

În acest context, doamna ambasador s-a întâlnit inclusiv cu părintele Sorin Şalaru, directorul Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene, pentru că da, Biserica Ortodoxă Română are reprezentanţă la Bruxelles şi este foarte bine că se întâmplă acest lucru. Astfel cum aflăm dintr-un articol publicat pe basilica.ro, doamna ambasador Odobescu s-a întâlnit cu părintele Sorin Şalaru în următorul scop:

„Discuțiile purtate în timpul întâlnirii de lucru au vizat pregătirea preluării de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene în ianuarie 2019, în acest sens fiind prezentată contribuția Bisericilor Europene la respectarea temelor de interes ale Președinției României la Consiliul UE”.

Vă rog să observaţi că articolul din Basilica postează link direct către secţiunea temelor de interes al sitului dedicat preşedinţiei Române, basilica.ro fiind agenţia de presă a Bisericii Ortodoxe Române urmărită zilnic de foarte mulţi clerici şi mireni, inclusiv de către mine, inclusiv de către situri şi bloguri ortodoxe sau conservatoare.

În fine.

Ceea ce am dorit să ilustrez în acest text este faptul că au existat toate condiţiile şi instrumentele pentru ca acest regulament să nu fie adoptat fără alternativă dac[ am fi avut: 1. prezenţa şi 2. credibilitatea necesare. Acest eşec, atât de grav, este unul structural şi vizează întreaga suflare ortodoxă care, din punct de vedere civic, este practic inexistentă.

Aici nu vorbim doar despre faptul că nu am formulat o petiţie sau alta la momentul oportun, că nu am oferit feedback, că nu ne-am constituit în asociaţii care să urmărească aceste chestiuni de interes (teoretic) pentru ortodocşi, că nu le-am sprijinit pe cele existente, că nu am promovat persoane, partide, sindicate, patroni, artişti, formatori de opinie, că nu ne-am cultivat aliaţi, că nu ne-am stabilit o sumă de interese civice şi politice într-un repertoriu public pe care să îl propunem celor ce ne cer votul, atenţia, timpul, energia.

Aşadar nu este vorba (doar) despre lipsa unor instrumente, unor resurse şi unor cunoştinţe specializate. Acest eşec s-a produs, din punctul meu de vedere, în mod perfect identic cu ceea ce s-a întâmplat în Creta în 2016. Deşi existau toate premisele pentru o mărturisire limpede şi curată a credinţei noastre, ne-am pricopsit cu „biserici surori”, căsătorii mixte, teorii baptismale şi eretici observatori! Ca şi în cazul biometriei, şi despre ecumenism ne-au vorbit şi ne-au prevenit părinţii, însă fără folos.

Opinia mea, riscantă, este că în ambele situaţii vorbim despre un eşec al „clasei mijlocii” astfel cum s-ar putea înţelege din proiectul nostru. Cei aflaţi la acest nivel de mijloc, intelectual, profesional, material, social, cultural şi chiar şi la nivel de educaţie teologică, în rândul cărora mă regăsesc, au ratat menirea de a se afla scară pentru cei mici, ajutor pentru cei mari. Mulţi dintre noi am căutat reprezentativităţi peste puterile şi darurile cu care am fost înzestraţi, mulţi dintre noi am căpătat o înţelegere greşită a individualismului pe care suntem chemaţi să îl profesăm, alţii s-au repliat în false modestii pentru a-şi proteja confortul propriu iar unii s-au mulţumit doar cu gândul că nu ei sunt cei ce greşesc şi nu ei sunt cei chemaţi să răspundă.

Problemele care ne-au adus în punctul acesta sunt mult mai grave decât cele ce ar putea fi rezolvate (doar) prin petiţii, doar prin articole de informare, doar prin iniţiative individuale. După cum arătam, cred sincer că e nevoie de demersuri atât de ample, de redescoperiri ale acţiunii civice, de reinventări ai unor termeni compromişi precum clericalism, sindicalism, de un nou suflu cultural, de noi cadre de dezbatere cu ortodocşi sau cu cei străini de credinţă, cu alte cuvinte, de eforturi atât de cuprinzătoare încât pe bună dreptate mulţi sunt tentaţi să plece pe coclauri.

Ne rămâne să pregătim un teren nou, curat, roditor, celor de sus, chemaţi să ridice acest steag. Cât încă mai avem lumină.

„Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română”. Petiție adresată sinodului BOR cu privire la vizita papei

Petiția „Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română” a fost prezentată în lectură publică la 1 mai 2019, în cadrul Sinaxei interortodoxe de la Botoșani, fiind una dintre cele mai serioase luări de poziție din partea pliromei ortodoxe în fața evenimentului ecumenist desfășurat sub sloganul prozelitist „Să mergem împreună!”.
Petiția, semnată de aproximativ 300 de participanți la acea întâlnire, a fost depusă, alături de celelalte documente ale sinaxei, la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și la cabinetele tuturor episcopilor membri ai sinodului BOR.
Ne așteptăm ca episcopii Bisericii noastre să adopte cel puțin comportamentul pe care l-au avut omologii din sudul Dunării, din Biserica Ortodoxă Bulgară.

De Mihai-Silviu Chirilă 

Preafericirea Voastră,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

Am luat notă cu deosebită îngrijorare de comunicatul Patriarhiei Române prilejuit de anunțul venirii papei Francisc în țara noastră, prin care purtătorul de cuvânt își exprima bucuria prilejuită de această vizită și făcea afirmații care plasează Biserica noastră într-o poziție de ecumenism militant: Iată textul comunicatului:

Ne bucurăm că vizita a fost confirmată şi în virtutea vechilor şi bunelor relaţii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, relaţii întărite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea din anul 1999 şi reînnoite acum prin apropiata vizită a Papei Francisc. Acesta va fi primit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul unei întâlniri al cărei program urmează să fie anunţat. Bunele relaţii dintre cele două Biserici au fost şi sunt manifestate inclusiv prin ospitalitatea de care se bucură comunităţile de români din multe ţări, mai ales din Italia, unde multe dintre parohiile româneşti îşi oficiază slujbele religioase în biserici puse la dispoziţie de comunitatea catolică locală…[1]

Comunicatul Patriarhiei Române vorbește despre „Biserica Romano-Catolică” și despre „bunele relații dintre cele două Biserici”, de parcă „Biserica Romano-Catolică” ar fi o Biserică locală a lumii ortodoxe, cu care Biserica Ortodoxă Română întreține relații frățești, când, în realitate, ceea ce comunicatul numește „Biserica Romano-Catolică” și „Biserică” este o erezie care s-a separat de Biserica Ortodoxă în urmă cu o mie de ani, din pricina unor grave greșeli dogmatice: Filioque, pretențiile de primat asupra întregii Biserici ale papei de la Roma, folosirea azimelor la liturghie etc.

De la momentul separării de Ortodoxie, papismul și-a continuat căderea, dezvoltând alte învățături eretice precum: purgatoriul, indulgențele, pretenția papei de a fi vicarius Filii Dei, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, „Imaculata Concepțiune” și altele, culminând cu căderea cea mai gravă, pe care Sfântul Iustin Popovici o numește „a treia cădere a omului”, după cea a lui Adam și Iuda, „reînvierea păgânismului și idolatriei” și „răzvrătire contra lui Dumnezeu”[2] – principiul infailibilității papale, prin care, același sfânt sârb spune că Dumnezeu a fost înlocuit în „Biserica Romano-Catolică” cu un om, căruia i s-au atribuit calitățile divinității.

Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate considera „Biserica Romano-Catolică” egala sa, cu atât mai puțin superioara sa, și nu o poate trata ca o parte a Bisericii lui Hristos.

Afirmațiile purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române vin în contextul în care, în urmă cu trei ani, Patriarhia a făcut eforturi uriașe pentru a convinge populația ortodoxă de faptul că sinodul din Creta, la care tocmai participase, nu a acceptat în niciun fel caracterul eclesiologic al ereziilor și schismelor de inspirație creștină.

Pentru că zeci de preoți din toată Patriarhia s-au opus documentelor semnate în Creta, aceștia au fost caterisiți, prigoniți cumplit, batjocoriți, considerați „schismatici”, pentru ca acum să aflăm de la cea mai înaltă autoritate a Patriarhiei că papismul este „Biserică” și că Biserica Ortodoxă Română are „vechi și bune relații” cu această erezie antropolatră, pe care toată apologetica patristică a mileniului al II-lea creștin o respinge.

Unul dintre motivele invocate ale acestei prietenii cu papismul este cel al „ospitalității” de care au dat dovadă catolicii în Occident, unde i-au primit pe ortodocși să slujească în lăcașele lor de cult.

Argumentul este folosit de foarte mulți apărători ai minciunosinodului din Creta, care spun că acceptarea „denumirii istorice de biserici” este o formă de recunoștință față de „ospitalitatea” dovedită de către papiști în Occident.

O simplă analiză ne demonstrează că această „ospitalitate” invocată insistent a fost extrem de scump plătită de către ortodocși. Catolicii au oferit zidurile unor lăcașe pe care ei nu mai sunt în stare să le umple cu propriii credincioși, deoarece aceștia au priceput că acolo nu mai lucrează de mult Harul dumnezeiesc și le-au părăsit, preferând sectele, ateismul, consumerismul, masoneria, „meditația” extrem-orientală sau orice altă rătăcire teologică apărută în ultimele secole în acel spațiu odinioară creștin.

În schimb, ortodocșii le fac „ospitalierilor” „frați” din „Biserica-soră” concesii dogmatice grave: acceptarea denumirii de „biserică”, acceptarea primatului papal (documentele de la Ravenna și Chieti), primirea papei de la Roma ca și când ar fi un episcop ortodox, acceptarea ca el să conducă pelerinaje prin vetre ale Ortodoxiei etc.

În fața unui asemenea aranjament extrem de păgubos pentru sufletele ortodocșilor români, ne reamintim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care spune: „să stai departe de comuniunea cu ereticii, căci, să știi, în aceste privințe nepăsarea nimicește libertatea de vorbire pe care trebuie să o avem în Hristos”[3].

Sfântul Vasile, al cărui tron de Cezareea Capadociei este ocupat în calitate de locțiitor de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, avertiza că nepăsarea față de comuniunea cu ereticii predispune tocmai către „ospitalitatea” pe care o propun catolicii, care, la un moment dat, se cere recompensată, iar cei ce au primit-o își pierd libertatea de vorbire pe care le-o dă rostirea adevărului în Hristos și încep să dea din colț în colț și să creeze scuze inacceptabile pentru comportamentul lor neortodox.

Din același motiv sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe interzic slujirea în lăcașurile eretice: can. 45, 64 ap., 6, 9, 33, 37 Laod., 9 Tim. Alex. Astfel,  „ospitalitatea” catolică s-a manifestat în primul rând ca o invitație la încălcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe de către preoții și credincioșii care au acceptat-o.

Odată călcată porunca Sfinților Părinți, „ospitalitatea” a continuat cu ștergerea conștiinței dogmatice a credincioșilor ortodocși, aceștia fiind învățați să aprecieze „valorile” papismului și dezvoltând, în locul acriviei cu care au plecat de acasă, din satele lor ortodoxe, o (in)conștii(e)nță a „unității în diversitate”.

„Ospitalitatea” papistașă și-a atins scopul la Creta, unde erezia a fost recunoscută „biserică”, și, în teren, în atitudini ale unor ierarhi români, precum ÎPS Serafim Joantă, care a ajuns să sărute mâna[4] celui care se pregătește să viziteze teritoriul canonic al Bisericii noastre, pe care, prin gestul său, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania îl recunoaște nu doar ca pe un episcop ortodox, ci ca pe un superior ierarhic.

Iată-ne astfel, printr-o politică bine calculată a pașilor mărunți, având „ospitalitatea” și „ecumenismul lucid” drept nave-amiral, în plină uniație, de data aceasta fără edictele împăraților habsburgi, fără tunurile generalului Bukov, fără temnița Kunfstein, unde martirii ardeleni au apărat cu viața Ortodoxia transilvană.

Sufletele ortodocșilor români alungați din țara lor de un regim politic antinațional au fost cumpărate pe nimic, iar acum „cumpărătorul” vine în țara de proveniență a lor să vadă dacă nu cumva ar putea încheia o tranzacție prin care să poată achiziționa, în regim de vrac, toate sufletele ortodoxe care s-au încăpățânat să nu își caute „fericirea” în „pământul făgăduinței” Occidentului apostat și au rămas să continue acest popor prin istorie, și, dacă se poată, să ia în stăpânire canonică și pământul sfânt al Ortodoxiei românești, în care își au rădăcina aceste suflete, la un preț la fel de modic: o vizită la catedrala mântuirii neamului, o vizită la Președinția României, o plimbare cu papamobilul prin inima Ortodoxiei Românești, capitala noastră culturală, Iașul nostru, al tuturor românilor, nu doar al primarului de acolo, însoțit de vreo 200.000 de pelerini catolici care „să arate lumii întregi că papa este la Iași”, o „beatificare” la Blaj…

Cu riscul de a fi acuzați din nou de contrazicere a poziției oficiale a Bisericii Ortodoxe Române suntem datori să respingem astfel de „ospitalitate”, întemeiată pe doctrina eretică a Conciliului II Vatican a „Bisericilor nedepline”, care spune că locul în care se află Biserica lui Hristos este „Biserica Romei”, dar că în afara ei se află alți creștini, care au taine valide, lucrare a Harului mântuitoare, dar nu sunt deplini creștini, pentru că nu sunt în uniune deplină cu papa, acesta din urmă fiind „motivul” și chiar „locul” însuși în care cred catolicii că se află Biserica deplină. Deplângem faptul că acestei erezii cumplite i-au căzut victime chiar și teologi de geniu din spațiul ortodox.

Conștiința dogmatică ne obligă să refuzăm „ospitalitatea” „Bisericilor nedepline”, prin care frații noștri ortodocși din Occident sunt „împliniți” printr-o anumită formă de comuniune cu papa Romei, „gazda” care oferă „ospitalitatea”, iar acum suntem așteptați „să ne împlinim” și noi, ceilalți, din patrie, măcar și prin nepăsarea față de această vizită a papei în România, despre care am văzut că Sfântul Vasile ne spune că, odată manifestată, ne ia libertatea de a vorbi în Adevărul care este Hristos.

Aceeași „ospitalitate” se pare că animă și alte acțiuni ale Patriarhiei, despre care aflăm de data aceasta din presa laică, neconfirmate încă oficial de aceasta. Se spune (în presă) că „cei doi conducători ai Bisericilor Ortodoxă Română și Catolică vor rosti o rugăciune comună în Catedrala Neamului, momentul fiind deschis publicului[5], că „clopotele catedralei mântuirii neamului vor fi trase pentru prima dată cu ocazia venirii papei Francisc”[6], că aceste clopote vor duce vestea intrării papei eretic în catedrala care se presupune că este a „mântuirii neamului” pe o distanță de 15 km.

Dacă se confirmă acest program, vom asista la o rugăciune în comun cu ereticii, interzisă sub pedeapsa caterisirii clericilor și afurisirii mirenilor de  către canoanele 45 și 46 apostolice și alte canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și la o primire a papei ca un episcop ortodox într-o catedrală simbol național al Ortodoxiei. Să nu fie!

Programul acestei vizite include un pelerinaj catolic în inima Ortodoxiei moldave, la Iași, unde 200.000 de catolici se vor revărsa pe străzile orașului, într-o manifestare despre care organizatorii catolici ne spun că „…să vedem… câţi vor dori să participe la întâlnirea cu Sfântul Părinte, …care să nu presupună doar prezenţa catolicilor, ci şi a ortodocşilor şi a persoanelor de alte confesiuni care doresc să asiste”[7].

Am adresat o scrisoare Înaltpreasfințitului Teofan al Moldovei și Bucovinei, în care îl rugam să ne spună ce are de gând să facă mitropolia în fața acestui act prozelitist de o amploare nemaivăzută în România modernă. Până în acest moment, Mitropolia Moldovei nu ne-a dat nici un răspuns și nici nu pare a avea vreun plan misionar pentru credincioșii săi cu privire la poziția corectă față de această manifestare.

În tot acest timp, în care impresia este că Biserica Ortodoxă Română nu are niciun fel de prezență în orașul moldav, poporul, lăsat de izbeliște și orbit de propaganda sufocantă a mass-media, care prezintă venirea papei ca pe un eveniment epocal, a uitat că orașul lor și Moldova noastră se află sub patronajul sfintei noastre Cuvioase Maicii Parascheva, cea care l-a salvat și ne-a salvat de nenumărate ori, și se organizează să îl primească pe papa, nefăcând, ca urmare a decenii de „relații vechi și bune cu Biserica Romano-Catolică” nicio distincție de ordin teologic între sfințenie și erezie.

Aflăm de asemenea din presă că după ce va fi primit ca episcop ortodox la București, după ce va conduce un pelerinaj catolic la Iași, la Blaj papa va „beatifica” șapte „episcopi” greco-catolici, ajunși „sfinți” pentru că „refuzul episcopilor greco-catolici de a trece la Biserica Ortodoxă s-a soldat cu persecuţii şi, în cazul unora dintre ei, moartea în temniţele comuniste”[8]

În fața acestei informații, nu putem să nu ne crucim și să ne întrebăm:Poate exista umilință mai mare pentru Biserica noastră Ortodoxă, aflată pe aceste meleaguri de pe vremea apostolilor, decât să asistăm la premierea unor „episcopi” pentru că au refuzat să devină membri ai Bisericii Ortodoxe?

În ce cheie ar trebui să înțelegem noi, ortodocșii, această „beatificare” a celor care au părăsit Biserica Ortodoxă în secolul al XVIII-lea, primind „ospitalitatea” papisto-cezaro-crăiască a habsburgilor, pentru care au plătit cu locurile lor în Împărăția Cerurilor?

Cum să înțelegem sloganul ecumenist al vizitei „Să mergem împreună!”, adresat de papa Francisc catolicilor și „oamenilor de bunăvoință”[9] (adică ortodocșilor cu conștiința dogmatică ștearsă de propaganda ecumenistă), când la Blaj vor fi premiați cei care au preferat să moară decât să revină la Biserica Ortodoxă, de unde au fost scoși prin viclenie, amenințare și exterminare cu câteva generații înainte?

Și, nu în ultimul rând, cum credeți că vor reacționa ortodocșii români când vor vedea „beatificarea” de la Blaj și își vor aminti că adevărații sfinți pe care i-au dat închisorile comuniste, cei crescuți în Biserica Ortodoxă a neamului, pe jertfa cărora este clădită continuitatea în istorie a Bisericii noastre, sunt batjocoriți de ierarhie, care i-a folosit în 2017 pentru a-și ascunde greșeala cumplită din Creta, refuzând ulterior să facă vreun demers pentru canonizarea lor, de frica organizațiilor neomarxiste ale „corectitudinii politice”?

Este, desigur, dreptul credincioșilor cultului catolic să facă orice gest liturgic conform credinței lor, însă Sinodul Bisericii noastre are datoria de a informa poporul ortodox, pentru risipirea confuziei teologice în care acesta trăiește și gândește viața sa bisericească și raportarea față de cei din afara Bisericii, că, potrivit tradiției și teologiei Bisericii Ortodoxe din veacuri, la Blaj nu se va produce o canonizare reală a unor sfinți reali, pentru că Sfintele Canoane (9, 34 Laodiceea) ne spun că „martirii” ereticilor nu sunt sfinți, chiar dacă au trăit în cucernicie și au murit pentru credința lor.

„Episcopii” greco-catolici au murit pentru credința în statutul papei de „locțiitor al lui Hristos pe pâmânt” și „infailibil”. Pentru acest motiv i-a persecutat regimul comunist, pentru „credința lor catolică”, în mijlocul căreia se află papa, care, pentru catolici, „ține locul lui Hristos pe pământ”.

De ce ar fi trecuți în rândul sfinților pentru acest lucru? În mod ironic, singura șansă a acestor prelați de a vedea sfințenia ar fi fost revenirea la Biserica Ortodoxă și, eventual, suferința în închisori pentru Hristos, alături de ortodocșii care au fost persecutați pentru că nu s-au lepădat de Acesta.

Sinodul BOR are datoria să spună acest adevăr inconturnabil în primul rând poporului ortodox, apoi lumii întregi, chiar și celor ce aparțin de cultul catolic și cărora, din dragoste reală creștină, motivată și ancorată în Adevărul Hristos, trebuie să li se spună care este realitatea, prin această luare de poziție nedorindu-se jignirea compatrioților care aparțin cultului catolic, ci informarea lor corectă teologic, pentru ca la Judecata de Apoi să nu ne fie amarnici acuzatori pentru că am știut și nu le-am spus.

Sinodul BOR, din păcate, nu a luat nicio atitudine față de această manifestare de la Blaj, care dorește un fel de consfințire a triumfului simbolic al greco-catolicismului în fața Ortodoxiei și cimentează mesajul „mai bine murim în erezie decât să revenim în comuniune cu Biserica adevărată”.

Cel mai plauzibil motiv pentru această nepăsare este că, urmare a nefastului ecumenism, conducătorii Bisericii Ortodoxe Române au pierdut cu totul dimensiunea adevăratei sfințenii și granița pe care sinodul de la Laodiceea o trasează între aceasta și aspirația deșartă spre ea, golită de semnificație datorită poziționării celor care suferă „martirajul” în afara Bisericii, unde, contrar celor afirmate de corifeii Conciliului II Vatican și ai Declarației de la Toronto nu există mântuire, așa cum știm de la Sfântul Ciprian de Cartagina de mai bine de 1800 de ani.

Într-un articol de prezentare a „calendarului ecumenic ortodox-romano-catolic pe anul 2006”, publicat pe siteul patriarhal Basilica[10], se scrie: „În ce constă noutatea atât de firească a acestui calendar? În fiecare zi calendaristică sunt trecuți atât sfinții romano-catolici, cât și cei ortodocși, la fel sărbătorile, cu denumirile și semnificația lor, care nu coincid totdeauna”.

Cum să fie informat poporul ortodox că „sfinții” romano-catolici nu sunt cu adevărat sfinți, când ei sunt recunoscuți ca egali ai sfinților reali, ortodocși, și sunt numiți astfel chiar de către siteul Patriarhiei, care elogiază această manifestare ecumenistă desfășurată în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, despre care putem spune că este una cu desăvârșire catolică, din pricina angajamentului ecumenist al întâistătătorului său?

Cum să facă distincție credinciosul ortodox între adevăr și aparența acestuia, când i se spune de la același nivel patriarhal că sărbătorile papistașe și cele ortodoxe „dincolo de sonoritatea fonetică diferită, au aceeași semnificație teologică”? În „calendarul ortodox-catolic” pe 2019, editat în același loc, vedem puse alături „sărbătoarea” papistașă „Neprihănita zămislire” și sărbătoarea ortodoxă „Zămislirea Sfintei Fecioare Maria”, adică erezia alături de adevărul de credință. Cum să înțeleagă credinciosul ortodox distincțiile, când acest „calendar” este promovat de către conducerea centrală a Bisericii?

Cum să înțeleagă credinciosul distincțiile necesare între adevărul de credință și erezie, când cugetarea „părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX” este alternată cu „citate tulburătoare din Maica Tereza”?

Cum să priceapă arta bisericească ortodoxă, când, în acel „calendar” promovat de siteul patriarhal, „În cel mai frumos spirit ecumenic, fiecare lună este însoțită de o imagine semnificativă, într-o succesiune care alternează icoane bizantine cu reprezentări picturale romano-catolice și lăcașe de cult ortodoxe”, iar autorul articolului numește această amestecare nepermisă de către sfintele canoane a sacrului cu profanul în arta bisericească „sugestie puternică a unității credinței în același Dumnezeu”?

Dacă acest calendar ecumenist reprezintă, așa cum spune siteul Basilica, „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică, o invitație practică la unitatea creștinilor de pretutindeni”, oare credincioșii ortodocși nu ar putea fi tentați să creadă, în cazul în care Patriarhia nu le explică cum trebuie, că și vizita papei în general și momentele de îngenunchere a Bisericii noastre în special reprezintă tot „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică”?

La începutul lunii aprilie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a decis că, cu ocazia viitoarei vizite a papei în Bulgaria, nu poate fi vorba despre vreo formă de rugăciune sau slujire în comun cu papa Francisc, deoarece aceasta este strict interzisă de către sfintele canoane. Sinodul a interzis și corului patriarhal să cânte papei, chiar și diaconilor care fac traduceri să se pună la dispoziția acestuia[11].

Într-o declarație remisă nunțiului papal din Bulgaria, Sinodul BOB spune: „Nu se dă binecuvântare clericilor Bisericii Ortodoxe Bulgare-Patriarhia Bulgariei, să participe la nici un  eveniment inclus în programul vizitei Papei Francisc în Bulgaria”.

Din toate motivele menționate, respectuos Vă solicităm să vă poziționați față de vizita papei Francisc conform sfintelor canoane și să refuzați orice formă de colaborare liturgică cu acesta; să protestați măcar formal față de evenimentul de la Blaj; să informați poporul ortodox cu privire la adevărul despre romano-catolicism și Ortodoxie și să nu acordați binecuvântarea credincioșilor ortodocși de a participa la evenimentele organizate, în disprețul legii cultelor, care interzice favorizarea unuia dintre cultele oficial recunoscute, de către autoritățile centrale și locale ale României în cele patru centre, unde papa va fi primit.

În felul acesta, poporul ortodox și papa însuși vor înțelege că pe aceste pământuri continuă să existe Biserica adevărată a lui Hristos, care face, astfel, un pas important pe calea vindecării de erezia cumplită a ecumenismului.

Cu deosebit respect,

1 mai 2019

Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: MărturisireaOrtodoxă.ro

Intelectualitatea mijlocie şi “înţelegerea de la sine”

Poate primul articol pe care mi l-am imaginat că îl voi publica pe acest site, în anii din urmă în care m-a tot măcinat ideea blogului, a fost o încercare de apologie a mediocrităţii. În multe discuţii în care m-am angajat, am testat (fără succes) ideea de utilitate reziduală a mediocrităţii pentru societate, pentru comunitate, pentru colective profesionale, în fine, chiar şi pentru grupuri restrânse de persoane.

Suntem foarte defensivi în această privinţă, inclusiv noi cei care acceptăm, fără rezerve, că facem parte din categoria omului obişnuit, din rândul intelectualităţii mijlocii şi aşa mai departe, fără însuşiri sau caracteristici care să mandateze pretenţii elitiste. Ne temem deosebit de tare de captivitatea din interiorul unei false modestii, preferăm o smerenie tranzitorie către succesuri şi succese răsunătoare, măcar între cei ai noştri. Recunoaşterea stării noastre mijlocii ne închide orizonturi.

Sunt puţini cei care mai mizează pe această formă de mediocritate specifică, una care reprezintă de fapt o bună aşezare în sine, o înrădăcinare în judecată sănătoasă, în cunoaşterea propriei persoane distinct de aspiraţii, dorinţe, toane, capricii. Am încercat deja, într-o modalitate nereuşită, să vorbesc despre un efect punctual al mediocrităţii care poate fi util unei comunităţi. Este o abordare greşită să descriu mediocritatea prin efectele punctuale care ar trebui recunoscute sub observaţie, aşa că am ales altă cale.

Într-o conferinţă şezătoare despre satul românesc, ce este redată mai jos, la care a participat părintele Mihai Andrei Aldea, s-a făcut trimitere în mod fericit la multe elemente care aparţin aceluiaşi ethos românesc, la care părintele se referă când vorbeşte despre cultura românească veche şi felul de a fi al românilor din vechime. Prin forţa nivelatoare a generalizării obţinem un contur foarte apropiat de trăsăturile pe care le considerăm de dorit şi de apreciat pentru intelectualitatea mijlocie de astăzi.

Nu este vorba despre romanticizarea unor personaje istorice colective, nici despre mitologii de genul celor ce se cer demistificate, ci despre un tipar practic de vieţuire despre care susţinem cu tărie că este confirmat, în mod direct, de opera Sfântului Neagoe Basarab, de Învăţăturile sale către fiul Theodosie. Deşi învăţăturile practice ale Sfântului Domnitor vizează chestiuni esenţialmente elitiste, achiesăm că sunt mai ales rodul înţelepciunii isihaste şi doar în secundar efectul inteligenţei sale operaţionale, agerimii sale intuitive. Anume acest model de înţelepciune ni-l propunem nouă, o metodă de cernere şi aşezare în sinele nostru a lucrurilor bune.

Forţa probantă superioară pe care o invocăm în apărarea acestor susţineri se referă la ideea de „înţelegere de la sine” despre care vorbeşte părintele Aldea, despre aptitudinea abandonată astăzi de a aduna înţelepciune din semnificaţiile mărunte ale vieţuirii noastre zilnice, astfel cum sunt ele cernute de gândire, de inima bună şi de gândul smerit.

Această formă specific românească de „dezvoltare personală continuă”, o deprindere cognitivă şi sufletească în acelaşi timp, îndrăznim să o propunem în toate năzuinţele noastre, pentru uzul limitat al clasei noastre intelectuale de mijloc şi, respectiv, să o opunem îndemnului generalizat pentru dezvoltare personală exclusiv în scop de dominare, de ascensiune către resorturi de putere socială, economică, politică, chiar şi pentru atunci când se invocă scopuri nobile.

Facem un scurt oficiu de prevenire: conferinţa nu este una academică, părintele este uneori mai exaltat în formulările sale, argumentele invocate nu au „autoritate ştiinţifică”, dar pot fi validate de fiecare dintre cei care primesc acest cuvânt şi urmează modelul deductiv sugerat de părinte. Aşa cum vor fi înţeles şi românii din vechime că cei trei magi de la răsărit erau de fapt crai, nu prin scolastică ci prin înţelegere de la sine, prin deducţii la îndemână, aşa şi noi suntem chemaţi să ne adâncim în credinţă, în lumea mică şi mijlocie din imediata noastră apropiere, să ne decuplăm selectiv şi cu discernământ de la mizele înalte, să ne recalibrăm cercul moral şi să îmbogăţim vremurile cu roade de folos pentru mântuire.


Pentru cei interesaţi doar de varianta audio a intervenţiei părintelui Aldea:

(03) Pr.dr. Mihai-Andrei Aldea – “Veșnicia s-a născut la sat” (2019.05.24, Fac. de Biotehnologii)

Mai jos, înregistrarea video şi transcrierea.

Facem precizarea că părintele Aldea nu este un apropiat al sitului theodosie.ro, nu este implicat în acest proiect şi nu şi-a exprimat susţinerea pentru năzuinţele noastre, însă are parte de recunoştinţa noastră pentru activitatea sa de cleric şi de intelectual public.


TRANSCRIERE:

Părintele Mihai Andrei Aldea: Hristos a înviat!

Publicul: Adevărat a înviat!

Părintele Mihai Andrei Aldea:

Vedeți că fratele Ciprian [Voicilă n.n] a atins foarte multe lucruri, foarte importante și, dacă am fi așezați în vechea cultură românească, și asta ar fi acum, de pildă, o șezătoare, am avea o vreme de tăcere, cinci minute, un sfert de oră, în care toată lumea ar sta şi ar aşeza în sufletul ei ceea ce a auzit, cernând după priceperea fiecăruia, după dragostea fiecăruia, după supărările fiecăruia, aşa cum face omul.

Noi suntem obişnuiţi însă cu supunerea faţă de o cursă întinsă de diavol omului de astăzi: goana după nou. Neîncetat omul de astăzi caută noul, aleargă după nou, şi se poate vedea lucrul acesta, [de pildă], din purtarea oamenilor atunci când se uită la televizor. Să spunem că ei urmăresc un film, o emisiune, nu are nicio însemnătate [ce, dar] atunci când încep reclamele există două tipare comportamentale: fie urmăresc reclamele, fie îndată se duc să facă diferite treburi prin casă, ceva repede, vorba aia, de la dus la toaletă până la stinsul focului că a fiert destul fasolea, nu contează, după care se întorc repede să nu piardă emisiunea. Or, amândouă tiparele comportamentale arată aceeaşi problemă: o fractură între primirea informaţiei şi gândire. Omul nu mai stă să cântărească informaţia. Dacă omul ar sta să cântărească informaţia, atunci când a venit reclama, omul ar ar pune pe mut şi ar sta să se gândească: mă, ce-am urmărit eu acum? Dar nimeni nu face aşa, să zicem [poate] unul dintr-o mie de oameni. Oamenii tot timpul aleargă după informaţii noi. Se termină emisiunea: Mamă, ce interesant a fost [dar] acum la ce ne [mai] uităm?

Or, dacă a fost interesantă, acum trebuie să te gândeşti la ea, să cugeţi, să cerni, să aşezi ceea ce este bun în tine, să dai la o parte ceea ce este rău, cele rele să se spele, cele bune să se adune. Aceasta este [doar] o bucăţică din aşezarea lumii, a lumii româneşti, că despre asta vorbim, pe care am pierdut-o foarte tare astăzi, şi este o pierdere gigantică.

Vedeţi, am locuit vreo 12 ani într-un bloc din Berceni, la etajul 10 şi vreau să vă spun că până cu puţin înainte să plec, aveam repetat acelaşi dialog cu oamenii cu care mă întâlneam pe scări: Părinte, s-a stricat liftul? Şi eu mă gândeam: Am auzit liftul mergând? Şi dacă îl auzisem, spuneam: Nu s-a stricat, l-am auzit mergând. Dacă nu, spun nu ştiu, n-am încercat. Şi dialogul continua, după 12 ani, cu aceeaşi oameni: Şi de ce mergeţi pe scări? Păi, dacă stăteam în capul dealului, luam liftul până în capul dealului? Liftul este pentru când sunt extrem de obosit sau când am greutăţi prea mari. Dacă nu, urc şi cobor pe scări, şi zic: m-am dus până sus în deal, am coborât din deal. E un lucru simplu. Următoarea întrebare la cei care nu se închinau că e popa nebun, era: Păi dar pierdeţi timp părinte! Da, în clipa în care urc, am măsurat să văd cât e, atunci când urcam făceam între 3 minute şi 3 minute şi treizeci. Atunci când urcam cu liftul făceam 30 de secunde, dacă nu mai veneau şi alţii şi erau opriri intermediare. Deci, teoretic pierdeam între 2 minute şi jumătate şi 3 minute, ca timp de urcare, răstimp în care ce făceam? Gândeam. Gândeam, nu eram nici la televizor, nu eram nici la radio, nu stăteam nici pe mobil. Gândeam, mă rugam, mă linişteam. Între crucea de la biserică, de la oamenii cu suferinţe, din spitale sau de la parohie unde mergeam, între toate răutăţile şi greutăţile lumii şi lucrurile care mă aşteptau acasă. Ştiţi, când ajungi acasă, copiii te iau de proaspăt. Erau câteva minute în care sufletul meu se aşeza, se liniştea şi puteam să întâmpin pe copii cu bucurie. Nu eram în alergarea aceea extraordinară: repede, cheamă liftul, să ajung acasă, să nu se deschidă uşile, am ajuns repede! Şi pe urmă copiii te iau şi, bineînţeles eşti supărat, eşti nervos, pentru că nu există aceste clipe de pace şi omul nici nu le caută. Dacă nu le cauţi, dacă nu încerci să te gândeşti la ce ţi s-a întâmplat astăzi, la ce ai auzit astăzi, la ce vei face mâine, dacă vei reuşi să fii mâine un pic mai bun decât astăzi, n-i cum să creşti, n-ai cum să fii aşezat în Dumnezeu, n-ai cum să fii aşezat în Duhul Sfânt, n-ai cum să câştigi înţelepciune. De aceea, în clipa în care fratele Ciprian a spus nişte lucruri care sunt foarte frumoase şi foarte adânci, dacă eram la o şezătoare, am fi avut o vreme de tăcere, în care fiecare ar fi cântărit, ar fi cernut şi ar fi aşezat în suflet lucrurile pe care le-a auzit, aşa cum îl zidesc pe el.

[Dar] ce se întâmplă acum, când noi nu facem aceste lucruri? Fratele Ciprian a pronunţat un cuvânt: schizoidie, şi alt cuvânt şi mai aspru, schizofrenie. Schisma, care este ruperea de biserică, este un fenomen al cărui termen vine din aceeaşi rădăcină cu aceste două cuvinte, schizoidie şi schizofrenie. Pe scurt, este vorba despre sfâşiere. Despre o sfâşiere a unui om, sau a unei societăţi, sau a unei comunităţi, între două direcţii contrare, care nu se pot aduna la un loc. Se întâmplă acest lucru şi, citatul de astăzi „Veşnicia s-a născut la sat”, este un strălucit exemplu al acestei schizoidii, al acestei schizofrenii, care ne aduce atâta suferinţă fără rost. Există suferinţă cu rost, care te înalţă către Dumnezeu, şi există o suferinţă fără rost, care te doboară sau pe care o ai de îndurat din nepricepere, din prostie sau, Doamne fereşte, din păcat, şi atunci, iarăşi, te duce către iad.

Veşnicia s-a născut la sat. Cine a lăsat aceste cuvinte ca o amprentă în cultura română contemporană? Lucian Blaga. Lucian Blaga, un om depărat de ortodoxie. Un om care reprezintă chiar prin aceste cuvinte pe care le-a spus, un chip al schizoidiei, ca să nu zic al schizofreniei româneşti. De ce? Pentru că el are rădăcina înfiptă adânc în sufletul satului românesc. Tot ce a scos extraordinar Lucian Blaga vine din seva satului românesc. Problema este că el a fost altoit foarte mult şi nu întotdeauna altoiul este bun. Uneori poate să fie parazit. Şi atunci, el traduce, ca să nu spunem că răstălmăceşte, seva pe care o extrage din străbuni, din satul românesc, în cu totul alte lucruri, ce pleacă de la un lucru minunat şi ajunge la ate lucruri care nu mai sunt atât de minunate. Se pierde pe undeva pe drum. Şi să vedeţi de ce vă spun acest lucru: poate o să căutaţi poezia în care sunt aceste versuri ale lui, Veşnicia s-a născut la sat, o poezie cu nişte picături intelectualiste, în mod paradoxal deşi este vorba despre sat, [poezie] în care ratează sensuri esenţiale deşi spune adevăruri teribile: veşnicia s-a născut la sat.

Ştiţi cât de adevărat este acest cuvânt? Este dumnezeiesc de adevărat pentru că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut la sat, într-o iesle, într-o peşteră care era grajd, al unui sat, pentru că Bethleemul la acea vreme era un sat. De aceea nici nu şi-au găsit loc acolo unde să se adăpostească. Dumnezeu, veşnicia, s-a născut la sat şi primii care i s-au închinat au fost păstorii. Veşnicia s-a născut la sat iar oraşul a răstignit-o, a ucis-o în chinuri, pe cruce, a batjocorit-o şi a ucis-o în chinuri pe cruce. Dar veşnicia nu poate fi ucisă, ş-a înviat. Vă gândiţi cât de adevărat este acest cuvânt, că veşnicia s-a născut la sat? Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut în sat. Nu s-a născut într-o cetate, nu s-a născut într-un oraş, deşi erau oraşe foarte mari în vremea respectivă, de la unele din China sau India, până la Roma, de pildă, şi altele mari care erau în apropiere. Erau Alexandria, Antiohia, chiar şi Ierusalimul. Dar Dumnezeu nu s-a născut într-un oraş ci Dumnezeu s-a născut la sat, veşnicia s-a născut la sat în cel mai direct şi practic mod.

Iar satul românesc este obştea celor care au înţeles că veşnicia s-a născut la sat şi-au vrut ca Dumnezeu să fie viu pentru întotdeauna în satul lor. Acesta este satul românesc în esenţa lui. În clipa în care ne uităm la cultura română mai aproape de noi, ea este din ce în ce mai deviată de la sensurile vechi pe care le avea şi care sunt, la origine, total creştine. Satul românesc este în esenţa lui total creştin. Să ştiţi că nu este o afirmaţie partizană. Eu am avut discuţii în această privinţă cu renumiţi specialişti, mitilogizanţi, păgânizanţi, care vor neapărat că românii nu sunt ortodocşi şi au ei o religie a lor păgână, paralelă cu ortodoxia şi care ar fi de fapt adevărată, şi aşa mai departe, tot felul de gogoşi de acestea. Şi în clipa în care am susţinut anumite teze, au venit foarte indignaţi: Păi cum să pretindem că ortodoxia este esenţa satului românesc. Păi, zic, eu nu pretind, eu constat. Eu constat un fapt, ştiinţific vorbind, noi trebuie să ne uităm la ceea ce este.

Or, dacă iei orice cătun românesc, orice sat românesc, există un singur element deosebit, în afară de casele oamenilor, care există în fiecare cătun şi în fiecare sat, şi care constituie inima oricărei comunităţi rurale: biserica. Nu există altceva. Şi mi-au spus: dar vrăjitorii? Şi am răspuns: Da, există vrăjitori şi vrăjitoare, unul la câteva sate şi obicei e să fie în marginea satului, fie în afara satului. În cele mai multe cazuri, în cele mai multe regiuni româneşti, vrăjitorul sau vrăjitoarea nu stau în sat pentru că satul este creştinesc, pentru că satul este loc sfinţit, pentru că în trecut, în fiecare început de lună se sfinţea fiecare casă şi fiecare grădină. Pentru că a fost o vreme în care fiecare sat românesc era o cetate creştină, era o inimă a credinţei care bătea acolo. Şi lucrul acesta se poate constata ştiinţific. Inima satului a fost întotdeauna Biserica.

Or, aici avem o problemă gigantică: normele adevărate ale etnologiei, ale folcloristicii, obiective, cum le prezintă de exemplu marele folclorist italian Giuseppe Cocchiara, un om clar şi obiectiv, şi el fără să aibă vreo legătură cu ortodoxia ca să spui că ar avea o problemă partizană: Atunci când analizezi un fapt folcloric nu trebuie să te conduci după exotismul lui. [Dar] de obicei asta se caută, chestiile exotice. Asta au făcut şi culegătorii noştri de folclor, să ştiţi, în secolul al XIX-lea şi în XX. Ei au ignorat ceea ce se făcea de către toţi ca să se ducă la lucrurile interesante, exotice. Şi-au transformat excepţiile în regulă. Pentru că era unul care se ducea la vrăjitoare dar tot satul mergea la biserică. Şi ei l-au luat pe acela unul şi l-au pus pe post de exemplu al folclorului românesc şi toţi ceilalţi, care se duceau la biserică au fost aruncaţi la gunoi. Şi sunt aruncaţi la gunoi până astăzi, în foarte multe cercetări. Sunt total ignoraţi.

Eu nu am înţeles cu adevărat de când am început să studiez etnologia, şi am făcut-o foarte greu, mulţi ani, sistematic, pornind de la [], eu nu am înţeles profunzimea creştinismului popular românesc până în clipa în care am fost rugat de o revistă de etnologie din Constanţa, care din păcate nu mai apare, să fac un material de Crăciun despre colind. Şi le-am spus: îmi pare rău, eu sunt specializat ca folclorist, ca etnolog, sunt specializat pe basm, nu sunt specializat pe colind. Le-am recomandat uite, pe doamna Sabina Ispas, cutare sau cutare, de la institutul naţional de etnologie şi folclor, am dat câteva nume. Ei au insistat, nu că vrem să ne daţi dumneavoastră, aşa, nu ştiu ce.. Şi-am zis că o să încerc. Şi am început să fac un studiu pe un colind: Trei crai de la răsărit. Am zis, domnule, iau un colind popular, că e un colind popular Trei crai de la răsărit, un colind popular arhicunoscut, şi fac o analiză. Şi mi-a luat câteva pagină pentru a analiza: „Trei crai de la răsărit/Spre stea au călătorit”, pentru că au trebuit să explic de ce trei crai, de ce de la răsărit, de ce spre steaua sau cu steua au călătorit.

Fiecare dintre aceste cuvinte, pe care noi le luăm [ca] fireşti pentru că le-am auzit de atâtea ori, în realitate are o aşezare teologică extraordinară. De ce sunt trei? E o problemă foarte mare: în catolicism şi în protestantism există varianta în care sunt şapte, sunt doisprezece, sau cât au ei chef. La noi întotdeauna au fost trei. De ce? Pentru că atunci când te duci în vizită la cineva, împreună cu nişte prieteni, să zicem că e ziua lui, spui: mă, tu ce îi iei? Păi eu iau cutare lucru. Bine mă, să nu iau şi eu la fel. [Pentru] că fiecare vine cu altceva să-şi exprime dragostea. Or, darurile aduse au fost: smirnă, aur şi tămâie. Deci au fost trei, că dacă ar fi fost patru ar fi fost şi pere sau orice altceva. Înţelegeţi. De ce au fost trei? [Pentru] că a fost: smirnă, aur şi tămâie. Trei daruri deci trei oaspeţi. De ce sunt crai? De ce nu spune trei magi de la răsărit. Cuvântul magi este în limba română, se foloseşte în alte creaţii folclorice. De ce românii într-o serie întreagă de colinde spun trei crai, vorbesc de crai în loc să spună magi? De unde şi până unde scot ei că sunt crai? Crai, adică regi sau împăraţi. Scrie aşa ceva în Biblie? Scrie! Ştiţi unde scrie? Acolo unde scrie că Pilat [Irod, corect] i-a rugat după ce îl găsesc să îi spună şi lui.

Vă închipuiţi acest dictator criminal, care a fost în stare să-şi ucidă propriul copil de frică să nu fie Mesia, că i-ar fi lăsat să plece liberi dacă ei nu erau nişte împăraţi? Respectul cu care s-a purtat cu ei arată că erau nişte reprezentanţi ai unor puteri mai mari decât a lui. Deci în mod evident ei erau crai. Că erau şi magi este alt lucru, dar erau şi crai. Lucrul acesta nu se înţelege decât dacă citeşti, [de fapt] nu dacă citeşti, [ci] dacă ai în inima ta Evangheliile şi înţelegi, şi îi înţelegi pe oamenii aceia, îl înţelegi pe Irod, scuzaţi, pe Irod [nu Pilat], am greşit pentru că mă gândeam la nişte amănunte legate de răstignire, [aşadar] dacă, îi înţelegi pe Irod, pe Pilat şi pe ceilalţi, pe Ponţiu Pilat şi pe toţi, ca pe nişte făptuiri reale. Dar ca să-i cunoşti ca atare, trebuie să cunoşti cu adevărat Scripturile şi să fie în inima ta. Iar în inima românilor [asta] era! Ei ştiau că Irod eset criminalul care şi-a omorât copilul. Ştiau că nu s-ar fi comportat politicos cu cineva care propovăduieşte în Ierusalim. Vă daţi seama că ei au stârnit rumoare în Ierusalim. Apropo, credeţi că trei magi, zdrenţăroşi, veniţi de pe drum, ar fi stârnit rumoare în Ierusalim, că spun ei că a venit Mesia? Nu i-ar fi băgat nimeni în seamă. Dar în clipa în care era vorba de trei împăraţi sau regi, veniţi cu alai, puternici, care au venit să se închine celui care s-a născut, în clipa aceea şi-a adus aminte tot Ierusalimul de proorocia care spune că neamurile i se vor închina. Şi atunci şi-au zis: Da, dacă au venit neamurile să i se închine s-ar putea ca Mesia să se fi născut şi s-a tulburat tot Ierusalimul, pentru că nu erau nişte oarecare. Erau nişte regi.

Vedeţi cât a luat acum foarte pe scurt să explic, vedeţi dintr-o dată de ce spune românul crai, pentru că erau crai. Şi Scriptura ne spune că erau crai, dar ne spune indirect. Ne spune foarte clar, dar numai cu condiţia să o cunoaştem foarte bine, iar pentru străbunii noştri lucrurile acestea erau de la sine înţelese. Atât de puternic evanghelică era cultura românească sătească încât aceste lucruri se înţelegeau de la sine.

Basmul românesc, teza mea de folcloristică în facultate a fost pe basmul românesc, şi-am încercat să înţeleg cât de păgân este basmul românesc, măcar dintr-o perspectivă: ideea predestinării. Vedeţi, se spune această absurditate, că românii ar predestinaţianişti, ceea ce vine în totală contradicţie cu ortodoxia. Dar aşa se pretinde, că românii ar fi fatalişti, predestinaţianişti şi aşa mai departe. [Poate că] ne-or fi făcut politicienii în ultimele secole, dar la sat nu exista aşa ceva. Şi, am făcut analiză pe basm. Ş-am putut să constat câtă ortodoxie şi cât echilibru ortodox există în gândirea aceasta, în creaţia folclorică veche. Cum basmul românesc adevărat este în realitate cateheză. Este cateheză, dar nu o cateheză de tip occidental, scolastică. Acolo nu şi se prezintă lucrurle în care e bine să crezi. Nu ţi se spune, uite, asta este legea lui Dumnezeu. Pe aceea o auzi când te duci la biserică.

Basmul îţi arată ce se întâmplă cu omul care trăieşte după legea lui Dumnezeu şi [ce se întâmplă] cu omul care trăieşte împotriva legii lui Dumnezeu. Nu-i nevoie să spună după ce lege trăieşte unul şi după ce nelegiuire trăieşte celălalt. Asta se înţelege de la sine, de vreme ce te duci la biserică şi cunoşti învăţătura. Acolo vezi doar consecinţele trăirii, în basm. Şi basmul este o cateheză cu atât mai puternică. Pentru că nu pleacă de la scolastică, ci este studiu de caz, dacă putem să punem aşa, sigur, înfrumuseţat artistic, cu o bogăţie simbolică şi aşa mai departe, dar care se află pe alt plan. Nu am atins nici măcar coaja vechii culturi româneşti, pentru că dacă ar fi să iau şi de la părintele Arsenie Boca, şi de la părintele Cleopa, şi de la părintele Justin Pârvu, şi de la părintele Arsenie Papacioc, de la toţi sfinţii noştri din apropiere, vedem că toţi îşi trag rădăcinile din această cultură veche românească şi puterea lor vine tocmai din faptul că şi-au asumat-o. Nu s-au ruşinat de ea, nu s-au scârbit de ea, ci au reuşit să o retrăiască.

Şi aici este speranţa noastră, faţă de deznădejdea lui Ernest Bernea care în anii 50 spunea că vechea cultură românească a murit, pentru că a murit hora, [care] a fost înlocuită de căminul cultural sau de discotecă, a murit şezătoarea, a murit claca, au fost înlocuite de munca voluntară obligatorie şi aşa mai departe. Au murit instituţiile româneşti care exprimau sufletul satului, care exprimau o viaţă extraordinar de bogată. Dar Biserica nu a murit. Aşa că de fapt cultura veche românească n-a murit, dar s-a adunat tot mai mult în sămânţa care a fost la început, adică în taina Bisericii.

Şi o să închei cuvântul meu, poate prea lung, mă iertaţi, cu o pildă a frumuseţii duhovniceşti a culturii vechi româneşti. Ar fi foarte multe de spus, am o lucrare, vorbeam cu fratele Ciprian, am o lucrare care este sub tipar, şi dacă editorul o să-mi dea voie, sper să-mi dea voie, o să încerc să o pun şi online ca cei care nu pot să o cumpere, care nu-şi permit să o cumpere, să o poată avea ca atare. Este o lucrare de istorie şi etnologie la care Dumnezeu ştie cât de mult am lucrat, şi în care puteţi să găsiţi mult edintre lucrurile pe care le-am spus aici, care nu sunt ale mele, sunt ale neamului nostru. Eu nu am făcut acolo o lucrare originală, [ci] pur şi simplu am scormonit şi am scos la iveală cât am putut de multe din vechea cultură românească.

Printre altele, menţionez nişte cuvinte ale lui Arthur Gorovei care pe la 1900 spune ceva cumplit, mai ales în situaţia, fac această paranteză, mai ales în situaţia în care suntem astăzi, în care satul, de cele mai multe ori, este o mahala rurală. Satul de astăzi, în cea mai mare parte, este o mahala rurală. Nu este sat, este o extindere a oraşului, la ţară. Pentru că satul presupune o familie, o obşte, adunată în jurul bisericii. Acolo unde avem o familie adunată în jurul bisericii avem un sat, indiferent dacă este la oraş sau [dacă] este la ţară. Acolo unde nu avem o familie adunată în jurul bisericii, acolo nu avem sat, avem o mahala rurală, în care oamenii se mai duc şi la biserică, de obişnuinţă, de spectacol, să mai facă un ban atunci când fac o cununie sau un botez, şi aşa mai departe, dar acesta nu este satul românesc.

Şi Arthur Gorovei spune, la 1900, atenţie, aproximativ 96% din populaţia României trăia la sat şi doar 4% din populaţia României trăia la oraş. E foarte important să ţineţi minte această disproporţie ca să vă daţi seama că 4% au înghiţit pe cei 96% din punct de vedere cultural. Asta se numeşte genocid, genocid cultural, iar în ultimele decenii, prin exodul de populaţie, este un genocid fizic, direct, clar. Arthur Gorovei spune aceste cuvinte şi comparaţi-le cu ce am spus acum legat de cifre şi genocid, ca să vă daţi seama că poţi să spui că a fost prooroc. A zis: În ţara noastră există două lumi care sunt atât de deosebite una de cealaltă încât am putea să spunem că sunt cu totul străine, dacă nu cumva am putea spune că sunt cu totul duşmane. Asta spune Arthur Gorovei şi, în cartea mea, o să vedeţi acolo exact citatul, ca să nu credeţi că am născocit eu, se găseşte; dacă nu chiar duşmane le spunea el. Şi dovada acestei duşmănii este genocidul care a avut loc în ultimii o sută şi ceva de ani, în mod categoric, în care satul a fost masacrat sistematic de fiecare regim politic.

Nu a existat măcar un regim politic, măcar de un an doi de zile care să încerce să ocrotească satul şi valorile satului, care să creeze un cadru în care valorile culturale ale satului, care sunt gigantice, sunt uluitoare, să poată fi păstrate şi eventual să fie îmbogăţite să meargă mai departe. A spus el [Ciprian Voicilă] mai devreme despre Mioriţa, am ajuns să avem câteva tipuri de Mioriţă, în toată România, în popor, [iar] alea care există ştiţi de ce există? Pentru că sunt atât de departe de tiparul oficial încât oamenii nu le recunosc ca fiind Mioriţa. Şi apropo, ştiţi ce este Mioriţa la origine? Mioriţa este balada, este cântecul care deschidea cântecele haiduceşti şi de vitejie, şi poveştile de vitejie.

Până şi Sadoveanu, în Hanul Ancuţei, consemnează lucrul acesta, pe care unii care sunt conducătorii noştri au atâta incultură încât nu ştiu. Şi teoretic, Hanul Ancuţei este lectură şcolară ştiţi, şi a fost şi înainte, deci când te gândeşti că ei sunt oameni din generaţii mai vechi: păi voi n-aţi citit Hanul Ancuţei? N-am citit Hanul Ancuţei; nu ştie.

Mioriţa se citea înainte de cântecele de vitejie. De ce? Pentru că la români nu se cânta fanfaronada. Nu se cânta făcutul pe grozavul, se cânta vitejia. Vitejia trebuia să aibă un scop nobil. Şi atunci, Mioriţa care se punea în faţă, spunea aşa: cine trăieşte pentru Dumnezeu ştia că moare şi intră în veşnicie, şi duce cu el în veşnicie pământul pe care l-a sfinţit prin viaţa lui. Şi asta spune Mioriţa: Să nu te temi de moarte dacă trăieşti pentru Dumnezeu, că şi dacă mori sfinţeşti pământul pe care l-ai călcat şi-l uneşti cu Dumnezeu şi cu cerurile, ceea ce este un adevăr biblic! Este un adevăr biblic fundamental! Asta spune Mioriţa, şi după aceea începeau cântecele de vitejie, cântecele de haiducie, poveştile de haiducie şi legendele. De ce? Ca nu cumva cineva să facă greşeala de a crede că vitejii din aceste cântece, din aceste legende, din aceste basme sunt nişte fanfaroni care sar şi ei la bătaie.

Nu, în primul rând să înţeleagă că nu s-au dus la luptă ca să se bată cu cineva. Ci pentru că a fost nevoie de luptă ca să apere ceea ce trebuia apărat. Au fost nişte luptători ai lui Dumnezeu. Nu bravadă; nici laşitate, nici bravadă. Niciuna din cele două nu erau acceptate în vechea cultură românească. Asta apropo de Mioriţa şi de faptul că cineva, de curând, voia să scoată Mioriţa din şcoală pe motiv că o înţelege el strâmb.

Spuneam că vreau să închei cu un exemplu de cultură populară românească şi cu o deosebire fundamentală între cultura populară românească şi alte culturi populare. În cultura românească veche, desfrânarea şi cu atât mai mult adulterul, erau condamnate, în stil creştin caracteristic. Nu se practica nici arderea pe rug, nici omorârea, dar erau foarte ruşinoase, era oprire de la împărtăşanie, ceea ce însemna o scădere a legăturii cu ceilalţi din familia creştină de care teoretic aparţineai. Până aici lucrurile sunt destul de normale, repet, cu excepţia a lipsei ieşirilor extremiste din alte culturi. Ştiţi că era, în caz de desfrânare sau nu ştiu ce, gata, îi tai gâtul, îl spânzuri, îl omorî, o omorî, o spânzuri, ca să nu se discute de acte şi mai bestiale care se săvârşeau în unele culturi.

Deosebirea la care vreau eu să ajung este a rodului legăturilor nelegiute, copiii care se năşteau din desfrânare sau din adulter. Cum erau priviţi în alte părţi? Copii ilegitimi în cel mai bun caz, de obicei copii bastarzi, bastarzi termenul folosit. La noi, se foloseşte acest cuvânt, copii din flori. Copii din flori – expresia este de o căldură extraordinară şi vă spune şi Arthur Gorovei şi vă spun şi alţii: copiii aceştia erau socotiţi nişte copii ai lui Dumnezeu. Se făcea o despărţire totală între actul de cădere în care fusese conceput copilul şi apariţia copilului. Copilul acela era considerat o binecuvântare a lui Dumnezeu, o mângâiere a lui Dumnezeu pentru cei care căzuseră. Se socotea că Dumnezeu a venit la cei care căzuseră şi încearcă să-i ridice trimiţând acel copil; copilul acela era considerat binecuvântat. Eu nu cunosc altă cultură în care să existe acest concept al copilului din flori privit şi primit cu atâta dragoste în întreaga obşte. La noi nu exista să se lepede copilul şi dacă cineva găsea un copil lepădat acela era fericit şi alerga cu copilul în braţe către satul lui, că a găsit cea mai mare comoară cu putinţă. Asta era în satul românesc vechi, fragment, dar poate este destul de limpede ca să arate frumuseţea creştină a satului românesc şi să înţelegem că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat. Nu la mahalaua rurală, la sat, acolo unde oamenii sunt uniţi împreună cu privirea către Dumnezeu.

ASTRADROM: “Corbii albi” si actiunile iredentiste maghiare de la Valea Uzului

Prietenii de la Asociația Astradrom fac un apel pentru distribuirea articolului publicat pe blogul acestora în legătură cu incidentele survenite în judeţul Bacău la cimitirul internaţional Valea Uzului.

Sunt unul dintre internauții români care au fost inițial induși în eroare de informațiile contradictorii care au apărut despre acest caz și este meritul Asociației Astradrom că a ales să publice informații care să adauge la context și să aducă lumină asupra acestui incident cu bătaie mai lungă.

Extras din articolul Astradrom, pe care vă îndemnăm să-l parcurgeţi la sursă:

Organizația extremistă maghiară “Corbii Albi” cu sediul în Cluj-Napoca minte spunând că în cimitirul internațional de la Valea Uzului sunt morminte maghiare, nu românești. Situația de la fața locului este alta. Extremiștii maghiari folosesc informații scoase din context, pentru a ascunde adevărul. Statul Maghiar este implicat în acest conflict, împreună cu Biserica Romano-Catolică și unele secte protestante maghiare. Primăriile Dărmănești și Sânmartin își dispută luptele teritoriale. Conform documentelor cadastrale, cimitirul se află pe raza comunei Dărmănești (jud. Bacău) la 25 KM de localitate. Localitatea Sânmartin (jud. Harghita) este la distanta de 33 Km.

Continuaţi lectura pe situl Astradrom

Reamintim că pagina de Facebook a Asociaţiei este blocată ca urmare a distribuirii unui articol în care era denunţată politica de sprijin pro-homosexualitate a partidului USR (Uniunea Salvaţi România), partid ce candidează la aceste alegeri europarlamentare în alianţa cu Partidul Plus, condus de politicianul Dacian Cioloş. Mai multe detalii, în acest articol: https://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2019/05/astradrom-interzis-pe-facebook-dupa-ce.html

Mai menţionăm că, în opinia noastră, acţiunile de la cimitirul Valea Uzului se înscriu în linia unor demersuri mai cuprinzătoare desfăşurate de unii reprezentanţi ai comunităţii maghiare din România, care doresc să repună în discuţie delimitarea teritorială a judeţului Harghita cu judeţele Neamţ şi Bacău, graniţa interjudeţeană fiind de interes din multiple puncte de vedere, inclusiv din perspectiva amenajărilor militare planificate în aceste spaţii.

Nu în ultimul rând, opinăm că demersuri precum cele ale Astradrom contribuie la dezvoltarea iniţiativei civice a creştinilor ortodocşi, chemaţi să cunoască mizele directe şi indirecte ale incidentelor interetnice de acest tip, fiind totodată relevante pentru situl nostru theodosie.ro atât din perspectiva civismului ortodox pe care ni-l dorim să fie impulsionat cât şi din cea a conceptului de cerc moral, reprezentând suma subiectelor despre care suntem chemaţi să formulăm judecăţi morale.

Utilitatea mediocrităţii şi consensul social de tipul parteneriatului strategic

Cam toate lucrurile pot fi puse în discuţie în societatea românească de astăzi, mai puţin parteneriatul strategic pe care România în are cu Statele Unite ale Americii şi efectele sale asupra societăţii româneşti. Din păcate.

Aşa cum arătam în pagina de Năzuinţe, considerăm că există o componentă otrăvitoare a „alianţei” pe care o are ţara noastră cu S.U.A., regimul de dominare şi aservire fiind astăzi, în opinia noastră, cel puţin la fel de apăsător cu cel impus de sovietici în timpul comunismului. Caracterul otrăvitor este dat de specificul acestei relaţii care speculează afinitatea pe care societatea românească o are pentru civilizaţia occidentală, în scopul exploatării statului român şi ignorării neloiale a intereselor naționale.

Deşi subiectul arzător al zilei este şantajul pe care compania americană Exxon îl face asupra Guvernului, în beneficiul companiilor ce au licenţă de exploatare a gazelor de la Marea Neagră, dar şi a unor ţări neprietene, astfel cum arată jurnalistul Sorin Roşca-Stănescu într-unul dintre puţinele editoriale scrise deschis despre acest subiect, dezideratul nostru este să aducem în atenţie un alt eveniment de presă, cu un foarte modest impact public, dar pe care îl considerăm sugestiv pentru politica noastră externă.

În acest context, facem trimitere la o exclusivitate de presă, apărută pe situl G4media acum 2 zile (15.05 a.c.), în care se arată că secretarul american al Energiei, Rick Perry, este „îngrijorat” de faptul că guvernul României vrea să construiască două noi reactoare la Cernavodă cu o companie chineză de stat.

Articolul a apărut ca urmare a flerului deosebit (!) al jurnalistului de la G4media, cel care probabil că a urmărit foarte atent înregistrarea video a şedinţei subcomisiei pentru energie a Congresului SUA, din data de 09.05.2019, pentru a surprinde, după o oră şi 40 de minute, două întrebări adresate secretarului american pentru energie de congresmanul Adam Kinzinger.

Atât înregistrarea video cât şi transcrierea sunt disponibile pe situl G4media.

Adam Kinzinger, congressman din Illinois, i-a adresat ministrului Perry următoarea întrebare:
Sunt îngrijorat că aliații noștri români iau serios în calcul să facă afacerea cu compania chineză de stat China General Nuclear Power Corporation. Săptămâna aceasta România a semnat un acord preliminar cu firma chineză pentru construcția a două noi reactoare în valoare de câteva miliarde de dolari. Avem companii americane care își doresc să construiască, dar oferta lor a fost refuzată de guvernul României din cauza influenței crescânde a Chinei în România. Pentru a înrăutăți lucrurile și mai mult, cele două noi reactoare nucleare sunt amplasate lângă Marea Neagră la câțiva km de baza MK (Mihai Kogălniceanu – n. red.) unde avem soldați americani. Din punctul de vedere al securității naționale, sunteți îngrijorat din cauza acestei investiții a Chinei în infrastructura energetică a aliatului nostru?
Perry a răspuns: ”Da”.

Congresmanul american i-a adresat secretarului Perry o nouă întrebare:
Cum ne putem angaja cu România astfel ca procesul de selecție (la Cernavodă) să fie transparent și corect?”.

Secretarul american al Energiei a spus că va merge în regiune ”în prima săptămână din iunie”, după ce recent s-a întâlnit la Bruxelles cu vicepremierul României. Perry a mai spus că guvernul SUA este într-un ”dialog activ cu prietenii noștri pe câteva proiecte nucleare”.

În opinia noastră, întregul episod pare un simplu joc menit să comunice un mesaj guvernului român cu privire la alegerea companiei chineze în dauna celor americane.

După cum spuneam, evenimentul nu prezintă mare importanţă publică, deşi miza financiară nu pare chiar de ignorat, dar îl considerăm sugestiv din perspectiva abordării şi a semnificaţiilor indirecte care se nasc din această piesă de teatru politic.

Presupunând că parteneriatul strategic cu S.U.A. chiar ar fi un parteneriat adevărat, credem că este de mare importanţă pentru elitele noastre să ia act de „îngrijorare” şi să o analizeze pe fond, pe mai multe paliere, astfel încât politicile publice alese să fie cele optime. Cutuma tristă a societăţii româneşti este ca aceste analize profesioniste, dacă există pentru uzul elitelor, să nu fie mai niciodată disponibile publicului general, astfel încât mijloacele de informare nu ne sunt dublate şi de instrumente de (auto)educare.

Însă pentru mine (V.M.A.) şi cei asemeni mie, pentru persoanele mediocre, nu consider că este necesară elaborarea unui analize de fond ci este nevoie ca judecata morală să fie finalizată cu una sau mai multe concluzii care să reprezinte elementele de construcţie ale consensului general. Aşadar miza prezentului articol nu este să facă analize de autoritate, ci să propună un context de judecată morală a „îngrijorării” partenerului strategic, pornind de la un set de întrebări, astfel încât să devină evident motivul pentru care românii nu sunt uniţi sau nu ajung la un consens.

Aşadar, fiind martorul „îngrijorării” respective, care în esenţa sa ne previne că procedăm greşit şi că ne aflăm într-o culpă faţă de partener, impulsul minţii noastre este să nu se mulţumească doar cu semnificaţia de suprafaţă a mesajului, ci să sape mai adânc şi să se întrebe dacă există temeiuri concrete pentru îngrijorare şi care ar fi acestea? Cum anume ar putea ameninţa construcţia celor două reactoare siguranţa naţională a Statelor Unite? Ce temeiuri există pentru a se insinua lipsa de corectitudine a guvernului român în legătură cu autorităţile SUA? Este legal acel lobby-ul pe care secretarul american intenţionează că îl facă pentru companiile americane? Consideră că aceste intervenţii ale secretarului american pe lângă guvernul român contribuie la un proces de selecţie transparent şi corect? Sunt toate acestea chestiuni care privesc exclusiv interesele statului român? Care este întinderea tratatului de alianţă încheiat şi dacă acest parteneriat vizează chestiuni care să reprezinte elemente esenţiale pentru caracterul independent al statului român? Cine are interesul ca această ştire să apară în această formă?

Aceste întrebări şi multe altele ar trebui să se nască de la sine. Pentru acest caz concret, răspunsurile ar trebui să fie furnizate (chiar şi implicit) de organul de presă care publică articolul, dar nu sub forma concluziilor şi judecăţilor morale definitive, pentru că o astfel de interpretare a evenimentului educă publicul şi delimitează cercul nostru moral colectiv.

Lipsa consensului din societate este cauzat în primul rând de menţinerea dezbaterii publice doar la nivelul de suprafaţă al unor semnale cu semnificaţii echivoce, care pot fi interpretate maniheist.

Pentru un naţionalist, îngrijorarea congressmanului american reprezintă un afront şi o deposedare, fiind vorba despre interese exclusiv româneşti, infrastructuri energetice care vor deservi pe cetăţenii români, fără nicio legătură cu siguranţa naţională a Statelor Unite ale Americii. Acelaşi naţionalist ar putea concluziona că invocarea fără temei a siguranţei naţionale a S.U.A. sau a prezenţei militarilor americani pe teritoriul României reprezintă un mod neloial de argumentare care urmăreşte influenţarea deciziei politice a unui stat aliat, al cărui interes de fond este afirmarea continuă a libertăţii de acţiune suverană în beneficiul cetăţenilor săi.

La extrema cealaltă, un român pro-american se poate lipsi de argumente concrete şi poate considera că simpla exprimare a unei îngrijorări de către partenerul strategic face dovada finală a elementelor obiective pe care această atitudine le presupune.

Dar, în acelaşi timp, românul pro-american trebuie să-şi asume faptul că se lipseşte de elementele necesare pentru a ajunge la un consens cu românul naţionalist, acela care nu este pregătit să-şi suspende simţul critic în astfel de cazuri şi care are nevoie să parcurgă un traseu al judecăţilor morale împreună cu românul pro-american, pentru a ajunge la unitatea şi consensul mult dorit.

În alte cazuri, sensul vinovăţiei poate fi contrar, naţionalistul fiind cel în culpă.

Există o mare tentaţie din partea interlocutorilor să respingă acest traseu parcurs împreună prin invocarea prematură a unor argumente înalte, de autoritate, din registrul celor care s-ar regăsi în analizele destinate elitelor.

Indiferent că este vorba despre elite sau despre mediocri, de multe ori vedem că este invocat argumentul final, cel de autoritate, doar ca să observăm că este fără putere, că argumentul nu este primit de pe poziţii pur potestative, că nu schimbă convingeri. Lipsa aceasta de putere a argumentelor înalte este, în opinia noastră, cauzată de lipsa răspunsurilor date sau asumate la întrebările de bază, la întrebările pe care le putem cataloga drept interogaţii ce ţin de judecata sănătoasă a omului simplu, mediocru.

În cazul concret al articolului nostru, o persoană care nu ar dori să (îşi) răspundă întrebărilor pe care noi (cei simpli) ni le-am formulat anterior, ar putea invoca, cu prioritate, peremptoriu, faptul că acea companie chineză a fost acuzată de spionaj, că infrastructura digitală chineză este vulnerabilă ş.a.m.d. Consider că astfel de argumente ţin de registrul înalt al discuţiei şi presupun ele însele parcurgerea unui nou traseu al judecăţilor primare, care să nu evite nelămuririle iniţiale ale cititorului mediocru, chiar dacă informaţia prezentată de argumentul înalt este una este certificată.

Discuţia ar putea fi mai amplă, şi o regăsim în practică în cazul dezbaterii vaccinării obligatorii, care invocă certitudinea ştiinţifică fără să ia în considerare temeri sau rezerve de bază, sau care pur şi simplu ignoră drepturi incesibile, precum cel de a dispune de propriul corp şi de a nu fi obiectul unor acte medicale neconsimţite, că întotdeanu consimţământul trebuie să fie liber exprimat, nu surprins prin dol sau smuls prin violenţă.

Concluzia noastră este aşadar că doar raportarea la mediocritate poate produce acea formă de consens atât de necesar societăţii noastre şi nu poate pleca decât de la acest concept al judecăţii sănătoase (a românului), pe care vă îndemn să-l aveţi în minte atunci când veţi parcurge Învăţăturile Sfântului Neagoe.

Există o grabă de a acumula adevăruri de autoritate care s-ar putea dovedi utile într-o dezbatere, astfel încât să existe un ascendent intelectual asupra preopinentului, să poată fi aplicat un raport de dominaţie intelectuală a celui mai puţin înzestrat. Revolta acestuia din urmă este să abandoneze discuţia, să se refugieze în lumea post-adevăr, să consume aşa numitele fakenews, toate acestea fiind de fapt patologii ce derivă din lipsa de încredere, lipsa consensului asupra întrebărilor elementare care trebuie să primească răspuns.

Bineînţeles că teoria argumentării ar putea duce discuţia aceasta la un nivel mult mai înalt, academic, alte materiale ar putea dezbate condiţiile persuasiunii şi pre-suasiunii, eficacitatea vectorilor de comunicare, condiţiilor prealabile ale dezbaterii, unitatea axiologică şi multe altele. Toate aceste discuţii ar fi însă ulterioare tezei noastre, aceea pe care nădăjduim să o verificăm mai degrabă în practică decât prin articularea unor astfel de articole-eseu.

Nu în ultimul rând, sub rezerva unui material mai amplu în care să susţinem motivele pentru care considerăm că relaţia cu SUA este otrăvitoare, arătăm că nu invocăm pericolul vital din partea culturii occidentale vădit antihristice, nici din partea ideologiilor sexo-marxiste care se înrădăcinează şi la noi în societate, nici din partea altor elemente simbolice sau culturale ale statului american.

Relaţia deficitară pe care vrem să o denunţăm ţine strict de politica de stat, de practica efectivă a relaţiilor diplomatice şi a celor de drept public şi privat, chiar şi de substituire a intereselor americane celor româneşti în discursul public. Convingerea noastră este că S.U.A. speculează fără scrupule, în mod egoist şi extrem de vătămător, neputinţele noastre individuale şi colective.

Din acest punct de vedere, consider că se impune ca această relaţie să fie abandonată de comun acord şi apoi, dacă va mai fi oportun, să fie reconstruită. Aceasta este o opinie pe care o propun a fi purtată mai întâi la nivelul de jos, mediocru, urmând a se impune de la sine în virtutea învăţămintelor ce decurg din Psalmul 105, dacă se va crea un anumit tip de consens social, pe care să îl notăm drept consens de tipul “parteneriatului strategic“, un consens slab, uşor de ignorat şi de desfiinţat de pe poziţii înalte sau de forţă, şi cu argumente de autoritate.