Am semnalat recent pe canalul de Telegram vestea trecerii la Domnul a cărturarului Dan Zamfirescu, intelectual fanion al naţionalismului românesc, cel căruia îi datorăm în cea mai mare măsură restituirea adevărului privitor la autoratul Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, autorat care în trecut a fost puternic pus sub semnul întrebării din pricina profunzimii duhovniceşti a operei, în primul rând.
S-a crezut mult timp că nu este posibilă o atât de luminată intuiţie duhovnicească împletită cu un mănunchi atât de pragmatic şi de aplicat de sfaturi în conducerea politică şi militară, împrejurare care ar fi pledat pentru ideea unei compilaţii scrisă simultan de un monah şi de către un sfetnic de curte cu experienţă politică, în numele Măriei Sale. Această teză a fost definitiv şi categoric infirmată în urma studiilor filologice publicate de Dan Zamfirescu, victorie care a deschis mai apoi drumul spre canonizarea Măriei Sale, Sfântul Neagoe Basarab.
Plecarea dintre noi a lui Dan Zamfirescu obligă la o evocare a activităţii sale intelectuale, care nu s-a mărginit doar la fixarea adevărului istoric şi filologic privind opera Sfântului Neagoe Basarab. După cum vor observa cei care vor parcurge portretul lui Dan Zamfirescu publicat în anul 2017 de Mihail Diaconescu (el însuşi unul dintre cei mai importanţi intelectuali ortodocşi contemporani), activitatea sa a jalonat cele mai însemnate repere ale naţionalismului românesc.
Privind cronologic, eforturile sale s-au centrat pe Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab, pe recuperarea, studierea şi publicarea Cazaniilor Sfântului Mitropolit Varlaam (limba vechilor cazanii, vorba poetului Alexie Mateevici), pe reînnoirea spirituală adusă de Sfântul Paisie de la Neamţ (cu efectele sale culturale şi naţionale), pe fermentul intelectual interbelic şi pe activitatea lui Nae Ionescu, pe efortul aducerii la lumină a Volumului X din Opera integrală a lui Mihai Eminescu, pe afirmarea spiritului naţional românesc în perioada postdecembristă, pe recuperarea prin editura Roza Vânturilor a unor titluri greu accesibile.
Dan Zamfirescu a propus şi a produs fundamentul unei infrastructuri intelectuale solide pentru cei care se încăpăţânează să vadă, să proiecteze şi să viseze la un viitor românesc. Cărţile sale, uneori redactate cu o tuşă polemică excesivă, furnizează fără îndoială ştiinţă şi conştiinţă naţională de absolută necesitate pentru corecta şi utila înţelegere a civilizaţiei româneşti.
Îmi exprim amărăciunea de a nu-l fi cunoscut şi de a nu fi comunicat niciodată cu Dan Zamfirescu, deşi l-am citit în cea mai mare parte, deşi mi-ar fi fost foarte la îndemână acest privilegiu. Mă apasă gândul că am tratat cu prea mare uşurinţă posibilitatea şi bucuria unei aşa întâlniri, protejându-mi neutralitatea de a îl putea evoca cu recunoştinţă excesivă, fără să fiu suspectat de coterii oportuniste. Totodată, nu am reuşit să-mi sistematizez în timp util problematica morală de abordat în urma relaţiei lui Dan Zamfirescu cu Securitatea comunistă, chestiune pe care astăzi o văd cu alţi ochi şi o înţeleg prin lentila războiului dus împotriva României, cu episodul la vedere din decembrie 1989.
Acum, la trecerea lui Dan Zamfirescu la Domnul îmi pare rău că nu i-am comunicat direct recunoştinţa ce i-o port pentru imensa bogăţie ce ne-a lăsat-o în urma unei lungi vieţi de studii şi strădanii editoriale. Simt că mi-am încălcat una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale intelectualului de condiţie medie, aceea de a căuta prilej de întâlnire, sfătuire şi mai ales de slujire cu abnegaţie a mai marilor noştri. Nădăjduiesc să-mi şterg din vină prin adăugarea lui Dan şi a lui Mihail pe pomelnicul celor adormiţi.
În continuare, redau portretul redactat cu generozitatea specifică stilului literar al evocării, portret pe care l-am regăsit în cartea Icoane din trecut şi de azi. Portrete, evocări, mărturii, Editura Magic Print, 2017, p.438-450, publicată de enciclopedistul ortodox Mihail Diaconescu, şi el plecat la Domnul, cu mult prea multă discreţie, în anul 2020.
Dumnezeu să le odihnească sufletele celor doi prieteni şi să ne dăruiască nouă, celor mici şi neputincioşi, tăria şi luminarea întâlnirii cu operele lor!
PROFESORUL DAN ZAMFIRESCU
Unul dintre marii scriitori şi savanţi care ilustreazǎ cultura română contemporană este medievistul, filologul, criticul şi istoricul literar, profesorul universitar Dan Zamfirescu.
L-am cunoscut în redacția revistei Luceafǎrul, care, în plinǎ epocă a aşa-zisului socialist victorios, a adunat în jurul ei importanți scriitori, cugetători și erudiți de orientare patriotică și naționalistă.
Înalt, bine legat la trup, elegant, cu o vorbă categorică, tǎioasǎ dacă era cazul, Dan Zamfirescu își domina interlocutorii când se discuta despre diverse creații teologice, istorice şi literare produse nu numai în cuprinsul culturii române, ci în tot Răsăritul Ortodox.
Toţi cei care erau de faţă când dialoga el cu redactorii de la Luceafărul îl ascultau cu interes și cu mare încântare. Avea un aer didactic şi categoric. Informațiile ştiințifice din monologul său erau supraabundente. Ştia să prezinte faptele de cultură în primul rând sub latura lor spirituală. Avea un mod neobișnuit de a discuta într-o epocă în care ideologia marxist-leninistă și ateismul zis “științific” erau politică oficială de stat, promovată cu cele mai variate mijloace.
La un moment dat am aflat că Dan Zamfirescu este licenţiat şi în teologie, și în filologie. În anii formării sale intelectuale el beneficiase de autoritatea și îndrumarea unor mari învăţați precum Alexandru Elian, strălucit savant bizantinolog, profesor sever, dar drept, specializat în paleografie greacă și romană, în cultura epocii brâncovenești și în relațiile istorice româno-elene; Teodor M. Popescu, eminent patrolog şi specialist în istoria Bisericii universale; Dan Simonescu, cu care își pregătise un strălucit doctorat în filologie.
Ca să-l cunosc mai bine, i-am citit câteva cărți: Studii și articole de literaturǎ românǎ veche (1967), România – pǎmânt de civilizaţie şi sintezǎ (1969), Atitudini (1970), Spre noi înşine (1971), Neagoe Basarab şi Învǎţǎturile cǎtre fiul sǎu Theodosie. Problemele controversate (1973), una dintre marile realizări ale istoriei noastre literare, Istorie și cultură (1975).
Am descoperit un autor paradoxal. Pe de o parte, scrisul său este sec în expunere, fondat pe un mare număr de date istorice precise, pe fapte de studiul Evului Mediu, de filologie, de literatura comparată, de bizantinologie și de teologia dogmatică, liturgică şi patristică ortodoxă.
Pe de alta, se simte în studiile, articolele şi eseurile lui Dan Zamfirescu o forţă expozitivă aparte, un ton categoric, numeroase accente apăsate, întemeiate pe energia unor convingeri profunde, intens trăite, şi pe tentaţii polemice dominate cu greu.
Cine citeşte magnifica sintezǎ Neagoe Basarab și Învǎţǎturile cǎtre fiul său Theordosie.Probelemele controversate, volum apărut în prestigioasa colecţie “Universitas” a Editurii Minerva, poate constata nu numai erudiţia studiilor medievale, bizantinologiei, slavisticii și filologiei, ci şi plăcerea cu care îi executǎ pe medieviştii A.D. Xenopol, Leandros Vranussis și Demostene Russo, autori ai unor teze eronate cu privire la capodopera teologică și literară neagoeană.
Argumentarea lui Dan Zamfirescu este zdrobitoare. Totul este expus însă calm, la obiect, sec, demonstrativ.
Dar dincolo de datele seci ale demonstrației filologice, istorice şi comparatiste, vocația de polemist a lui Dan Zamfirescu se manifestă în toată splendoarea ei.
Bineînțeles, în aceste condiții, puterea de atracția a scrisului său acționează excepțional de puternic asupra lectorului. Bucuria lecturii și a descoperirii se transformă astfel într-o mare sărbătoare a spiritului.
Pentru că sunt fiu de preot și revistele teologice ale tatei, cu studiile lor de dogmatică, liturgică, patrologie, istorie bisericească, artă sacră, muzicologie psaltică, bizantinologie și filosofie medievală și modernă de orientare spiritualistă mi-au fost un îndreptar sigur în multe dintre demersurile mele intelectuale, m-am angajat de mai multe ori, acolo, în redacție la Luceafărul, în convorbiri cu Dan Zamfirescu. Când el evoca teme culturale, văzute dintr-o perspectivă spiritualistă, eram amândoi, cum se spune, pe aceeași lungime de undă.
Când discutam despre cultura română în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, el îmi era însă net superior. Nimic din ceea ce spunea el nu era banal sau deja cunoscut. Erudiţia lui se manifesta firesc, totdeauna la obiect, fără nimic arogant sau ostentativ în ea. Poate şi de aceea îl ascultam cu atâta interes.
De câteva ori discuțiile de la Luceafărul s-au prelungit în afara redacției, pe trotuarul bulevardului care duce spre Arcul de Triumf.
Am aflat astfel că se trage dintr-un neam de intelectuali și oameni politici liberali din Argeş şi că tatăl său a fost inginer agronom.
Când i-am spus că părinții mei au fost cununați de Bădiţă Zamfirescu de la Negreşti, un bărbat erudit, posesor al trei licenţe – în litere, drept şi filosofie – şi al unei biblioteci imense, distruse de politruci la puţin timp, mi-a precizat că acela este unchiul său după tată.
Bădiţă Zamfirescu de la Negreşti era fratele lui Ion Zamfirescu, inginer agronom, tatăl istoricului literar Dan Zamfirescu, cunoscut de mine în redacția revistei Luceafǎrul.
Datorită dialogului, am ajuns să fim ceva mai apropiaţi sufleteşte. Şi, pentru a-mi demonstra că apreciază calitățile mele de interlocutor, într-una din zile Dan Zamfirescu m-a invitat la el acasă.
Locuia atunci în plin centrul Bucureştilor, pe lângă Grădina Icoanei, la mansardă, într-o casă splendidă, un mic palat, o bijuterie arhitectonicǎ în stilul eclectic de la începutul secolului al XX-lea, adoptat de mulți boieri şi bogătaşi români.
Nu pot să uit camera lui de primire cu pereții acoperiți de rafturile unei biblioteci pline de tratate științifice, de enciclopedii române şi străine, de lucrări științifice de referinţă cu coperţile legate în piele.
Camera era dominată de o icoană frumoasă cu Maica Domnului. Icoana era pusă în spațiul alb dintre două rafturi cu cărți, în peretele de la răsărit. Lumina venea printr-o fereastră tăiată direct în acoperiş.
Icoana, lumina intensă a zilei de vară și cărțile pe rafturi dădeau laolaltă o atmosferă stranie, de autoritate intelectuală, dar și de mister. Dan Zamfirescu locuia acolo ca un ascet dedicat cercetărilor sale ştiințifice.
M-a poftit să iau loc și m-a îmbiat cu un coniac de Focşani de cea mai bună calitate.
Pe masa de lucru erau puse frumos exemplare ale cărților sale, pentru care, de fapt, venisem. Le-am răsfoit. Pe toate am găsit frumoase dedicații adresate mie.
Când i-am spus că am unele dintre aceste cărți și că le citisem cu mare atenție, cu creionul în mână, ca să-mi fac extrase și însemnări, Dan Zamfirescu mi-a spus că pot să le țin în biblioteca mea pe cele cu dedicații, iar pe cele cumpărate mai înainte să le fac cadou oricui doresc.
Am discutat despre unele dintre aceste cărți. La un moment dat, nu știu ce mi-a venit, l-am întrebat unde își petrece timpul cel mai mult: prin bibliotecile Bucureştilor sau la masa de lucru, acolo, în mansarda plină de cărți de mare valoare.
Atunci s-a petrecut un lucru extraordinar. Pur și simplu extraordinar. Dan Zamfirescu m-a invitat să-i văd ,,comorile”.
A deschis uşa mansardei. Am ieşit amândoi într-un coridor. Apoi a deschis o altă uşă care dădea spre adevărata lui bibliotecă, plasată într-un mare spațiu, pe toată întinderea clădirii, între acoperiș și grinzile de beton ce susțineau pereții acelui mic palat, unde îşi găsise el locuință. Erau acolo, puse într-o ordine perfectă, pe rafturi de fier sau de lemn, pe toată întinderea podului, printre grinzile de beton armat care asigura rezistenţa acelui mic palat eclectic, câteva mii de volume, frumos legate, şi ele, diverse colecții de reviste mai vechi sau mai noi, numeroase bibliorafturi cu felurite înscrisuri sau cu articole tăiate de prin ziare.
O masă de scris potrivită în lumina puternică a altei ferestre, tăiată cu unele dintre cǎrţile lui Dan Zamfirescu, dar fără dedicaţii. Şi pe acelea mi le-a făcut cadou.
Am întârziat mult printre rafturile acelea. Cărți rare, obținute fără îndoială pe bani grei de la anticariatele din Bucureşti, colecţii de reviste pentru care la Biblioteca Academiei Române trebuia să obții aprobări speciale. Diverse comori apte să ilustreze cea mai rafinată şi mai pătimaşă bibliofilie se aflau acolo într-o ordine perfectă, aranjate fie pe autori, fie pe teme, fie pe diverse criterii cronologice.
Umblând printre rafturi și cărți am trecut atunci de la curiozitate, la uimire și încântare, apoi la stări de exaltare. Îl admiram și îl invidiam pe Dan Zamfirescu pentru comorile sale. Niciodată până atunci nu mai trăisem ceva asemănător în fața cărţilor.
Dan Zamfirescu răspundea la întrebările mele, îmi explica unele chestiuni care îl pasionau, se entuziasma sau se încânta în funcție de temele abordate. Vorbea într-o manieră explicativă, aşezat, pedant, sau, din contră, cu pasiune. Indiferența îi era străină. Înțelegeam că pasiunea îl poate înălța pe om pe cele mai înalte culmi ale spiritului.
La plecare am pus într-o plasă mare cărțile pe care mi le dăruise.
Eram copleșit de impresii, de idei noi, de precizia, dar şi de ardoarea demonstrată de Dan Zamfirescu.
Ca să mă liniştesc m-am aşezat pe o bancă în Grădina Icoanei. M-am gândit insistent la sutele de cărți de o excepțională valoare ştiințifică pe care Dan Zamfirescu le adunase. El trăia printre cărți și pentru ideile nobile care i-au direcţionat viața.
Am înțeles acest fapt și mi-am dat seama că întâlnirea noastră acolo, în podul acela larg, transformat în bibliotecă, a marcat definitiv memoria mea intelectuală și afectivă.
Peste ani, utilizând alte nume și modificând unele amănunte ale impresiilor, dar fără să trădez spiritul lor, am evocat întâlnirea mea cu Dan Zamfirescu în romanul Nopţi și nelinişti. Pseudojurnal metafizic. Am scris despre el cu profundǎ admirație.
O caracteristică importantă a scrierilor lui Dan Zamfirescu este înțelegerea justă a dimensiunii bizantine a culturii române.
Eu însumi am scris despre ea în eseul ,,Dimensiunea bizantinǎ”, publicat ca editorial în Argeş, serie nouă, Piteşti, anul II (36), nr. 5 (236),februarie 2002, pp. 1-2.
Eseul publicat ca editorial, afirmând deci nu numai punctul meu de vedere, ci al întregii grupări de intelectuali constituite în jurul revistei, începea cu următoarele afirmații:
,,În fiecare dintre numerele care au apărut până acum din seria a doua a revistei Argeş am publicat articole, studii, fotografii și eseuri care amintesc dimensiunea bizantină a existenţei noastre istorice, naţionale, religioase şi spirituale. Vom face aceasta şi în viitor.
Este răspunsul nostru la atacurile indecente şi iresponsabile ale celor ce încearcă să acrediteze ideea că apartenenţa românilor la lumea Răsăritului este o cauză a închistării, a exclusivismului şi a lipsei noastre de comunicare cu alții, un fapt incompatibil cu valorile europene, în general, şi cu cele occidentale, în special.
De fapt, aceste atacuri nu sunt ceva nou. De mai bine de două secole, intelectualii din Europa ortodoxă trăiesc în regimul unei duble solicitări, care echivalează pentru unii cu o sfâșiere lăuntrică profundă. Pe de o parte, ei aparţin Răsăritului, atmosferei specifice instituite de istoria, splendorile artistice, tradițiile, cultura și spiritualitatea bizantină.
Pe de alta, în mod firesc, ei sunt atenţi la valorile create de Occidentul european, pe care le cunosc, le imită şi le însuşesc, şi le resimt uneori ca valori proprii, fără să uite însă că aparţin Răsăritului.
Când tensiunea dintre cele două solicitări creşte nemăsurat, una din ele cedează. Echilibrul se rupe. Apar, astfel, atitudini pro-occidentale fanatice sau, din contră, manifestări vehemente, care accentuează diferenţele, contradicţiile şi incompatibilitatea spirituală fundamentală dintre Răsăritul și Apusul Europei.
În cultura română, un prim exces pro-occidental s-a produs după revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu la 1821. Din cauza repulsiei profunde și justificate provocate de fostul regim fanariot, unii intelectuali au ajuns să spună că tot ceea ce este mai rău la noi vine din Orient, inclusiv din…Bizanţ.
Printre cei care şi-au manifestat repulsia profundă faţă de fanariotismul politic, economic și, mai ales, moral, se numără şi Mihai Eminescu. El n-a fost însă niciodată un pro-occidental fanatic. În plus, Eminescu a fost un apologet consecvent al Ortodoxiei şi al Bisericii noastre strămoşesti.
Ideile despre răul care ne vine din Orient, inclusiv din Bizanţ, au făcut carieră și au fost reluate adeseori în diverse contexte.
Cine citeşte memoriile răposatului arhiepiscop catolic al Bucureştilor, elveţianul Raymund Netzhammer, altminteri un istoric erudit și un filoromân sincer (întronizat la 7 decembrie 1905 şi rămas în funcţie până la 3 februarie 1927, când, la insistenţele Papei Pius al XI-lea, şi-a dat demisia), constată cu uimire că ideea de a-i converti la catolicism pe unii conducători politici şi bisericeşti din România a trecut prin capetele înfierbântate ale unor cardinali de la Vatican de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. O componentă principală a propagandei catolice în România a fost antibizantinismul.
În perioada interbelică, reacţia drastică la excesele occidentalizanţilor, catolicizanţilor şi, în general, la inepţiile celor care echivalau moştenirea noastră bizantină cu fanariotismul, cu tot ceea ce este relict-oriental în moravuri, cu decăderea şi cu înapoierea, a venit din partea şi a celor care scriau la Gândirea condusǎ de Nichifor Crainic. Reacţia lor identitară a fost foarte puternică.
Îndeosebi Nae Ionescu, continuator spiritual al lui Vasile Pârvan şi al lui Nicolae Iorga, cel care a creat forma mentis generaţiei intelectuale interbelice, creator de şcoală în filosofie şi ştiinţă, a fost necruţător cu toţi cei care au negat dimensiunea bizantină şi ortodoxă a existenţei noastre naționale, istorice și spirituale.”
În încheierea eseului (editorialului) meu afirmam:
,,Bizanțul, cu normele sale de viaţă, cu dimensiunea sa metafizicǎ, cu tradiția sa artisticǎ şi esteticǎ, dar mai ales cu strǎlucirea sa spiritualǎ intensǎ trǎieşte puternic şi deosebit de activ în fiecare dintre noi şi în întregul neam românesc.
Identitatea spirituală românească nu poate fi înţeleasă fără să ne raportăm la Bizanţ -creație istorică și instituţională măreaţă a strămoşilor noştri.
Discutăm despre dimensiunea bizantină a existenţei noastre etnice, istorice și religioase, a unor creații culturale de mare prestigiu capabile să ne reprezinte în timp și în lume, pentru a ne întelege mai bine pe noi înşine, într-o epocă plină de mari prefaceri, dar şi de tensiuni teribile şi de ameninţări de tot felul, în care tocmai principiul sacru al identităţii naţionale este negat.”
Am reprodus aceste fragmente (m-am autocitat) pentru că lui Dan Zamfirescu i se spune, mai în glumă, mai în serios, Bizantinul. Alții îi spun Marele Bizantin. Alţii îi spun noul Nae Ionescu sau Fantoma lui Nae Ionescu, sau Bizanţul ofensiv, sau Uraganul antimodernist, sau în alte feluri.
Sunt nume care arată modul cum este receptată opera lui Dan Zamfirescu în cultura română de azi. Această operă provoacă adeziuni profunde sau respingeri. Dar indiferent nu-l lasă pe niciunul dintre cei care o cunosc.
Dan Zamfirescu a lucrat la un moment dat în redacţia revistelor editate de Patriarhie. Ca redactor i-a cunoscut personal pe toţi ierarhii Bisericii din vremea noastră, pe toţi profesorii de teologie de la Bucureşti şi Sibiu, pe toţi savanţii medievişti, slavişti, bizantinologi şi filologi dedicaţi literaturii noastre în epoca feudalǎ.
A lucrat, de altfel, şi la Asociaţia Slaviştilor (între 1961 şi 1968), unde a participat la zeci de seminarii, sesiuni ştinţifice, simpozioane naționale sau internaționale pe teme de o mare diversitate.
Informat mereu, la zi, cu cele mai diverse cuceriri ale domeniului său predilect – literatura şi cultura română în epoca feudală -, el a adus în studiile dedicate acestor perioade istorice, lumina puternică a unor demonstraţii şi concluzii impuse definitiv în ştiinţa românească şi europeană.
Sunt studii despre documentele greceşti emanate de cancelariile domnilor români, despre Sfântul Domnitor Neagoe Basarab, marea pasiune a vieții sale, despre unele aspecte ale artei cuvântului în textele noastre din epoca feudală, dar și despre probleme precum opera Sfântului Simeon Noul Teolog, despre difuzarea Filocaliei în spațiul ortodox, despre relația dintre local, național și universal în actele de culturǎ.
Cele mai importante eforturi ştiințifice au fost dedicate de Dan Zamfirescu Sfântului Domnitor Neagoe Basarab.
Citim volumele sale exegetice despre creaţia teologica, literarǎ şi sapiențială neagoeană şi înțelegem câtă erudiție, precizie documentară şi acribie filologică aduce Dan Zamfirescu în tot ce scrie.
Aceleași calități dominante le găsim în paginile pe care le-a dedicat Sfântului Paisie de la Neamț, Filocaliei sau rolului pe care viaţa monahală românească l-a avut în evoluția culturii europene, îndeosebi acelei din aria ortodoxiei.
Studiul său Paisianismul – un moment românesc în istoria spiritualității europene (1996) este, în acest sens, un model și un reper inconturnabil pentru toți cei interesați de raporturile dintre cultura noastră și alte culturi.
De altfel, Dan Zamfirescu a tipărit în 1990 într-un volum masiv, copleşitor, pur și simplu, Dobrotoliubie, o ediție anastatică a Filocaliei în limba slavonă pe care teologia ortodoxă o datorează Sfântului cuvios Paisie de la Neamt.
Metoda comparativă, consecvent utilizată de Dan Zamfirescu ca medievist, bizantinolog, slavist, filolog și istoric literar, ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce el însuşi numește ,,esenţa istoriei şi destinului spiritual românesc”. În acest sens, protocronismul său este nu numai consecvent şi clar afirmat, ci și puternic și convingător argumentat. De altfel, după cunoștințele mele, nimeni n-a îndrăznit până acum să polemizeze cu Dan Zamfirescu pe teme filologice, istorico-literare sau medievistice. Sunt sigur că dacă un nesăbuit ar avea tupeul să iniţieze o astfel de polemică, erudiţia, rigoarea demonstraţiilor şi logica expunerii practicate de Dan Zamfirescu l-ar strivi.
Rigoare documentară, fineţe exegetică, erudiţie istorică şi comparatistă, forţă demonstrativă şi o severă acribie filologică găsim şi în recenta recenta reeditare a capodoperei pe care Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (1585-1657), a intitulat-o atât de frumos Carte românească de învăţătură (Cazania) tipărită la Iaşi în anii 1641-1643.
Noua ediţie, realizată în două impresionante tomuri (vol. I studiul, vol.II textul), a fost tipărită la Bucureşti în anii 2011-2012 în 1500 de pagini.
În raport cu această nouă, splendidă ediţie a Cazaniei lui Varlaam, cea publicată de J.Byck la Bucureşti în 1943, este, pur şi simplu, doar un exerciţiu minor de popularizare. Byck nu are totdeauna rigoare filologică.
Pe Dan Zamfirescu, oratorul, capabil să stârnească în auditori mari energii sufleteşti, l-am întâlnit în mai multe împrejurări, când a luat cuvântul la Piteşti, la Brăila sau la Bucureşti. Puterea cu care îi fascina pe auditori era extraordinară. În mod sigur, şi pentru arta şi forţa oratoriei sale lui Dan Zamfirescu i se spunea discipol al lui Nae Ionescu.
Aici trebuie spus că în multe dintre scrierile care îl reprezintă pe Dan Zamfirescu în ipostaza de discipol spiritual al lui Nae Ionescu există o importantă dimensiune filosofică. Discutând unele dintre creaţiile reprezentative ale culturii noastre, el trece de la comentarii şi demonstraţii la concluzii teoretice care țin de filosofia culturii și filosofia ştiinţei (epistemologie).
Studiile sale fac trimiteri la logica evoluției istorice (Hegel, care nu este numai filosof, ci și teolog, a teoretizat relația dintre istoric, spiritual şi logic; noi, ortodocşii, îi spunem acestei relații Pronie Dumnezeiască), la criteriile incluse de sociologia culturii, la principiile epistemologiei, îndeosebi la relațiile complicate dintre descriere, interpretare şi explicaţie. Metodele sale de abordare a faptelor culturale din trecut ţin cont, de asemenea, de contextul lor și de paradigmele descoperirii şi ale justificării ştiinţifice.
O importantă dimensiune filosofică au mai ales cărțile pe care Dan Zamfirescu le-a intitulat Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice (1992), Rǎzboiul împotriva poporului român (1993), lucrare care trebuie să fie pusă la loc de cinste în biblioteca fiecǎrui intelectual demn de acest nume, Lucian Blaga şi condiţia culturii româneşti (1995), Cultura românǎ – o mare culturǎ cu destin universal (1996), Cultura românǎ – sintezǎ europeanǎ (2002).
Rezultatele cercetării istorice concrete îl duc pe Dan Zamfirescu la concluzii de ordin general. Logica expunerilor sale este de tip inductiv: partea vorbeşte despre întreg.
Dar filosofia istoriei pe care o practică nu urmăreşte să rezolve aceste probleme de ordin general, ci doar să clarifice din punct de vedere teoretic, originea, respectiv fundamentele lor. Este inevitabil ca practica investigaţiei istorice, filologice şi comparatiste să-l ducă pe autorul studiilor la reflecţii de ordin general. Pentru că orice domeniu al practicii intelectuale poate duce, în anumite condiţii, la evaluări logico-filosolfice şi metodologice, la generalizări necesare.
În acest sens, disponibilitatea reflecţiei filosofice ne apare ca o prelungire firească a practicii şi experienţei intelectuale.
Ca discipol în spirit al lui Nae Ionescu, istoricul literar şi filologul Dan Zamfirescu a vorbit întotdeauna despre Ortodoxia noastră nu numai dintr-o perspectivă analitică sau istorică, ci, mai ales, teologică, respectiv filosofică şi apologetică.
Este cunoscut faptul cǎ Nae Ionescu a scris articole precum „Ortodoxia românească şi pancreştinismul”, „Tineretul şi ortodoxia”, „Sufletul mistic”, „Pentru reintrarea în ortodoxie”, „Ortodoxia”, „Ce e predania”, „Vremea teologilor”, „Justa crucem” şi altele asemănătoare.
Ca apologet al Ortodoxiei, Nae Ionescu s-a manifestat însă nu numai în scris, ci şi în cursurile sale de filosofie ţinute la Universitatea din Bucureşti, în modul de a-şi selecta și promova discipolii, în numeroase situații care impuneau atitudini clare, tranşante.
Despre calitatea de apologet al Ortodoxiei, pe care Nae Ionescu şi-a asumat-o în tot ceea ce a înfăptuit ca dascăl de filosofie, dar mai ales de simțire şi conştiință românească, Mircea Eliade a scris cuvinte de neuitat.
Încercând să-l evocăm pe Dan Zamfirescu într-o schiţă de portret, cum dorim să fie aceste rânduri, cred că este bine să ne amintim de modul cum Mircea Eliade l-a caracterizat pe marele său dascăl Nae Ionescu. Că doar nu degeaba lui Dan Zamfirescu i se spune spiritul reîntrupat al lui Nae Ionescu.
În volumul Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1926-1933, culegere îngrijită de Mircea Eliade, apărut în 1933 la Editura Cultura Națională din Bucureşti, găsim, la paginile 421-444, eseul pe care autorul capodoperei Maitreyi l-a intitulat ,,…Şi un cuvânt al editorului”.
Iatǎ câteva afirmații extrase din eseul lui Mircea Eliade:
,,Acum, la sfârşitul acestei cărţi bogate – a cărei tipărire a însemnat una dintre cele mai neaşteptate bucurii din câte mi-a dăruit tinereţea -, îmi este foarte greu să scriu aşa cum se cuvine despre gândirea şi fapta învăţătorului meu, profesorul Nae Ionescu, despre intervenţia sa hotărâtoare în cultura şi viaţa civilă a României de după războiu. Nădăjduiesc s-o fac într-o zi – cât de curând – şi pe îndelete. Prezenţa lui Nae Ionescu a fost, şi continuǎ sǎ fie, atât de copleşitoare, încât numele sǎu s-a întins de-a lungul ţării transfigurat în mit sau însângerat de veninul magnific al urii. Pretutindeni unde se vorbeşte de Nae Ionescu e prezentă legenda sau ura; şi una şi alta mărturisind, cu aceeaşi prisosinţă, tăria de poveste a acestui om care de cincisprezece ani reface şi clădeşte o ţară.
Puţini bărbaţi se pot mândri că au fost cinstiţi cu atâta ură câtă au adunat gândul şi fapta profesorului Nae Ionescu.
Dar, de asemenea, niciun cărturar – de la Nicolae Iorga încoace – n-a mai întâlnit aderenţa maselor şi a intelectualilor deopotrivă, în măsura în care ea s-a dovedit avută de Nae Ionescu.
Noi, care trăim astăzi în preajma lui Nae Ionescu, anevoie ne putem da seama de statura spirituală şi de măreţia acestui îndrumător frăţesc al tineretului. Opera sa scrisă, ca şi gândirea şi fapta sa, s-au topit atât de firesc în plămada istoriei vii a timpului nostru, încât cercetătorului de mai târziu va fi nevoit să le judece laolaltă. Rareori o epocă a împrumutat cu mai multă bucurie şi mai firesc , idei, sugestii, formule şi lozinci de la un singur om, care nici măcar nu s-a ostenit să ţină socoteală de ele” (pp.421-422).
Iată ce scria Mircea Eliade despre apologetul Ortodoxiei Nae Ionescu:
,,În anii când domina problema fiinţei, în aceeaşi ani Nae Ionescu dezbătea în faţa studenţilor drama mântuirii. Ontologie, soterie, primat al spiritului. Era momentul cǎutǎrii cu orice preţ al fiinţei, al realului, al vieții spirituale autohtone.
Problema mântuirii, adică autonomia şi plinătatea fiinţei umane, trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice (…).
Să vorbeşti despre «mântuire», «sfinţenie», «ortodoxism», «erezie» înseamnă să te abați de la o tradiție bine stabilită de idealism şi pozitivism.
Problemele de metafizică şi filosofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dintâi – cu competenţă și originalitate – aceste probleme în centrul lecţiilor sale.
Religia mai fusese menţionată de pe catedra de Filosofie, fără îndoială. Dar fusese menţionată ca etapă de mult trecută a cunoaşterii omeneşti, ca o «falsă sau imperfectă filosofie». Vasile Pârvan, singur, a vorbit despre istoria religiilor cu simpatie, căldură și înţelegere. Ca un adevǎrat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit însă, să-şi deschidă cel dintâi curs universitar cu o lecţie despre dragoste (…).
Este drept, numai profesorul Nae Ionescu îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistic şi dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentru că era în acelaşi timp un temut logician şi făcea cursuri de filosofie a ştiinţei, şi-şi trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de «misticism», de diletantism” (pp.439-440).
Nu întâmplător am pus în acest text fragmentele extrase din evocarea pe care Mircea Eliade a dedicat-o lui Nae Ionescu.
Cine citeşte cărţile lui Dan Zamfirescu poate uşor constata faptul că, la fel ca în cazul lui Mircea Eliade, ele sunt profund impregnate de atitudinile şi gândirea lui Nae Ionescu.
De altfel, în ipostaza de fondator şi director al Editurii Roza Vânturilor, Dan Zamfirescu şi-a început activitatea publicând în 1990 în ediţie anastasică tocmai volumul cu articolele lui Nae Ionescu îngrijit de Mircea Eliade.
În eseul „La început de drum” pus în deschiderea ediţiei anastatice, Dan Zamfirescu și-a justificat astfel demersul:
,,Am ales pentru această inaugurare cartea lui Nae Ionescu deoarece suntem convinşi că nicio altă carte românească nu se cere mai urgent cunoscută şi valorificată, şi anume într-o direcţie vitală pentru existenţa naţională: învăţarea metodei de a gândi cu mintea proprie, cu priză la real și cu înţelegerea acelui lucru esențial, care este viața, ipostaza vie a realului (…).
Ca dascăl de gândire, și anume de gândire și exprimare logică în coordonatele «realismului organic» românesc, Nae Ionescu este unic şi, cine nu l-a citit și recitit de zeci și sute de ori în capodoperele sale ziaristice ( amintind prin bogăţia lor şi prin perfecţiunea formală capodoperele poeziei sau prozei) nu poate aspira la un veritabil destin ziaristic în cultura română.”
Dan Zamfirescu nu s-a mărginit însă la reluarea cărții lui Nae Ionescu într-o ediție anastaticǎ.
El a acționat, a dialogat cu diverse personalități, a insistat pentru ca lui Nae Ionescu să-i fie dedicată o sesiune ştiințifică specială la Brăila. Că doar nu degeaba lui Dan Zamfirescu i se spune ,,Noul Nae Ionescu”.
La 3 iunie 1995, la Brăila, în cuprinzătoarea sală a Inspectoratului Judeţean pentru Cultură s-au desfășurat lucrările Simpozionului Naţional ,,Nae Ionescu”.
Manifestarea a fost pusǎ sub autoritatea Societății Culturale ,,Lamura” și a Inspectoratului Județean pentru Cultură Brăila. Eu sunt convins însă că fără acţiunea organizatorică a lui Dan Zamfirescu simpozionul nu ar fi fost realizat.
Invitaţi de onoare la această manifestare ştiinţifică au fost Preasfințitul Casian, Episcopul Dunării de Jos, care a binecuvântat lucrările și a rostit un cuvânt inaugural de o înaltă ținută teologică, filosofică şi apologetică ortodoxă, un adevărat regal intelectual, criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu, ministru secretar de stat la Ministerul Culturii, Ilie Lascu, prefectul judeţului Brăila, şi Veronica Dobrin, inspector-şef la Inspectoratul Judeţean pentru Culturǎ Brǎila.
Au prezentat comunicări Prof.Univ.Dr. Ilie Bădescu, şeful catedrei de sociologie a Universitǎţii Bucureşti („Nae Ionescu. O concepţie asupra partidelor politice”) Lector Univ. Adrian Bouaru de la Academia de Arte Bucuresti („Nae Ionescu şi filosofia românǎ interbelicǎ”), Prof. Ionel Cândea, Directorul Muzeului de Istorie Brăila (“Nae Ionescu şi revista de culturǎ regionalǎ Analele Brailei”), Conf. Univ. Dr. Mihail Diaconescu de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucurşti („Posteritatea lui Nae Ionescu”), Dan Dungaciu, student la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti („Realism organic şi cauzalitate în opera lui Nae Ionescu. O viziune antropologică”), Prof. Mariana Marțian de la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila („Nae Ionescu şi metafizica iubirii”), Prof. Valentin Popa, inspector de filosofie la Inspectoratul Școlar al Judeţului Brăila (,,Heracliteism şi eleatism în gândirea lui Nae Ionescu“) şi Dr. Dan Zamfirescu, directorul Editurii Roza Vânturilor (,,Nae Ionescu și destinul mondial al spiritului românesc”).
Nu pot sublinia îndeajuns importanta excepţională a reuniunii ştiințifice desfășurate la Brăila. Simpozionul Național “Nae Ionescu” a fost prima manifestare ştiinţifică din istoria culturii române dedicată marelui filosof.
Politrucii de obedienţă marxist-leninistă, care au înfăptuit holocaustul culturii române în anii sumbri de după cel de-al Doilea Război Mondial, l-au urât pe Nae Ionescu.
L-au urât pentru naționalismul său puternic spiritualizat, pentru activitatea lui de apologet al Ortodoxiei noastre, pentru faptul că a creat forma mentis a strălucitei generații care în perioada interbelică a dus realizările noastre culturale pe culmile cele mai înalte ale universalității, pentru că moştenirea pe care el a lăsat-o este total incompatibilă cu balivernele ideologiei marxist-leniniste și cu crimele socialismului real.
Odraslele lor ticăloase îl mai urăsc și azi, de parcă un fel de sifilis ideologic ereditar ar rămâne intact, ca o moştenire stabilă, de la o generație la alta.
După decenii de interzicere severă și ponegrire sistematică, plină de ură delirantă, a operei sale, simpozionul de la Brăila a avut semnificația unei restitutio științifice mai mult decât necesare.
Pentru mine a fost unul dintre cele mai reușite simpozioane ştiințifice la care am participat. A fost, mai ales un moment important în acțiunea de recuperare a operei lui Nae Ionescu.
La finele programului, când trebuia să vorbească, deși venise cu un text scris, Dan Zamfirescu a preferat să-şi rostească intervenția în mod liber.
A fost un moment magnific, de neuitat. Calităţile de orator ale lui Dan Zamfirescu s-au revărsat din plin. Tonul său era calm şi ferm. Era tăios uneori. Era categoric, întemeiat pe o erudiţie şi o ireproşabilă logică a demonstraţiei. Era revelator şi emoţionant. Era ceva cu totul şi cu totul deosebit.
M-am gândit atunci că Dan Zamfirescu are o solidă pregătire teologică. În cadrul acestei pregătiri, omiletica, catehetica şi apologetica au o pondere importantă.
Numai cine și-a însușit sistematic, temeinic, normele şi severele exigenţe ale cateheticii ca disciplină ce studiază şi expune dogmele şi învăţăturile morale ale credinţei ortodoxe, poate fi atât de clar şi de convingător în exprimare.
Omiletica, disciplină teologică privitoare la regulile şi principiile predicilor bisericeşti (ale retoricii bisericeşti) completează stilul sistematic al cateheticii.
Şi numai cine înţelege că apologetica este un act de justificare a unor idei, convingeri şi principii de acţiune fondat pe o mare diversitate de argumente valabile poate fi de acord cu un orator care ne solicită adeziunea sufletească.
Intervenția lui Dan Zamfirescu m-a bucurat mai mult decât pot eu să spun. A fost ca un fel de finale maestoso într-o simfonie de idei. Datoritǎ lui am descoperit aspecte nebănuite ale operei lui Nae Ionescu.
De altfel, în raport cu cărțile lui Dan Zamfirescu mi se întâmplă ceva foarte interesant. Dacă reiau lectura lor descopăr mereu ceva nou, ceva incitant, de parcă nu le-aş fi citit. Polivalența scrisului său este inepuizabilă.
Acelaşi sentiment al descoperirii îl au toți cei care au citit sau au recitit cărțle lui Dan Zamfirescu. Este unul dintre motivele pentru care, ca şi în cazul lui Nae Ionescu, modelul său intelectual, civic și moral, Dan Zamfirescu s-a impus drept una dintre cele mai înalte autorități ale culturii române de azi și de mâine.
Frontul pederast a cucerit România. Victoria s-a produs nu azi sau ieri ci cu decenii în urmă, atunci când spaţiul public a fost otrăvit de ideologia aşa-zisei toleranţe şi diversităţii, apoi de legile nediscriminării şi, finalmente, de politica atotcuprinzătoare de combatere a urii în toate planurile expresiei umane. Încă nu am văzut ce e mai rău, dar calea e vădită.
Istoria ne arată, fără excepţie, că răul pretinde toleranţă până când se ridică cu putere asupra binelui. Apoi, îngăduinţa cu care a fost primit şi tolerat este răsplătită cu prigonirea celor fără de minte şi a urmaşilor acestora. Această lecţie constantă în istoria lumii şi a societăţilor reprezintă firul roşu al evoluţiei umane.
Cum ne-au învins pederaştii?
Aplicând o reţetă pe care au perfecţionat-o în occident, acolo unde au zdrobit societăţi şi comunităţi cu valori conservatoare chiar mai pronunţate şi mai afirmate decât au existat în ţara noastră. Victoria pederastă survine pe fondul unor transformări de esenţă a societăţilor şi nu reprezintă un simplu efect de lobby şi de presiune civică. Victoria pederastă este însoţită de corodarea aşezării creştine a lumii, a culturii, a ştiinţei şi a formelor de organizare şi conducere umană.
Activitatea politică pederastă urmăreşte un obiectiv constant în mişcare, care se îndepărtează de scopurile iniţiale (ex. creşterea gradului de toleranţă) cu fiecare nouă bornă cucerită. În drumul lor pederaştii se redefinesc, produc un vocabular nou, altoiesc cultura contemporană şi reinventează istoria relaţiilor umane.
Toate acestea se întâmplă pe fondul non-combatului impus celor ce au datoria de a veghea la formele de manifestare a răului şi păcatului. Dacă vreun istoric va dori să documenteze modul în care administraţia bisericească a luptat împotriva păcatului pederast organizat, nu va găsi nimic de cercetat. Cercetătorul va fi uimit să constate complicitatea administraţiei bisericeşti care a tăcut şi a impus tuturor alor săi tăcerea chiar dintru început, dar şi după clipa în care victoria pederaştilor s-a făcut vădită asupra noastră.
Reţeta victoriei?
Constă în mimarea unei “dezvoltări fireşti” a comunităţilor către o atitudine incluzivă, tolerantă faţă de păcat, îngăduitoare faţă de redefinirea realităţii. Promovarea stilurilor de viaţă alternative a forţat menţinerea conversaţiei la nivelul libertăţilor individuale, ascunzând caracterul de transformare societală al obiectivelor pederaste. Mimarea “progresului firesc” s-a realizat potrivit regulilor strategice primare: arată-te slab când eşti puternic şi puternic acolo unde ştii că eşti slab. Covârşind cu resurse materiale inaccesibile publicului larg şi cu ştiinţa organizării civice necunoscută comunităţilor ţintă, curentul pederast a mimat “naşterea naturală” prin stabilirea unor capete de pod şi prin agregări ad hoc sub protecţia politică (iniţial) externă.
Tactica prezenţei publice a urmărit aceeaşi minciună a naşterii naturale şi a emergenţei fireşti, sub protecţia principiilor echităţii şi incluziunii (amorale). Ici-colo, reprezentanţi şi aliaţi ai curentului pederast s-au afirmat ca victime (in)directe ale unei orânduiri vetuste, perimate, condamnabile. Valorile culturale dominante au fost substituite sub numele integrării europene, modernizării. Curatorii culturali şi mediatici au invitat transformarea spaţiului public şi au impus prezenţa pederastă în prim plan.
Complicităţi?
Purtătorii de cuvânt şi de autoritate ai Bisericii au contribuit condamnând “anti-europenismul” în numele unei culturi europene clasice care subzistă exclusiv în cărţi necitite, nicidecum în realitatea socială. Niciun reprezentant al pederaştilor nu a rostit atâtea vorbe de ocară şi nu a certat cu atâta virulenţă pe cei nealiniaţi, cum au făcut-o “ai noştri”. Nicio formă de cenzură, niciun dictat “non-combat” şi nicio formă de stigmatizare şi marginalizare în spaţiul public nu se compară cu ceea ce administraţia bisericească a impus asupra credincioşilor vocali, inhibând şi împiedicând orice rezistenţă. A fi pederast(ofili) rasaţi, europenizaţi, le pare preferabil celor ce sunt stigmatizaţi ca habotnici, fundamentalişti, zeloţi, putinişti, nepomenitori, antieuropeni. Îndrăznesc să afirm că au făcut-o cu bună-ştiinţă şi cu rea-credinţă.
Nici în prezent când Jandarmeria Română amendează fără reţinere purtătorii de icoane, administraţia bisericească nu a pus în discuţia Sfântului Sinod sau a sinoadelor mitropolitane măsuri concrete de apărare a credinţei şi a ordinii sociale creştine. Ca mai mereu, afirmaţii cu caracter personal, aluzii greu de atribuit, simple aparenţe şi gesturi simbolice sunt confundate şi promovate drept poziţionări oficiale ale Bisericii.
Este sodomia o problematică a libertăţii individuale?
Biserica abordează subiectul victoriei pederaste asupra românilor exclusiv prin prisma tămăduirii păcatului individual, interzicându-şi sieşi abordarea curentului pederast în termenii realităţii societale, a curentului ideologic anticreştin.
Nu homosexualitatea unuia sau altuia este problema noastră, ci faptul că frontul pederast reprezintă o organizaţie politică, având ramnificaţii internaţionale, cu infrastructură dedicată, cu resurse substanţiale şi infrastructură media-culturală adecvată, folosite în scopul atingerii unor obiective vădit anticreştine. Când întreaga lume celebrează ostentativ “pride mounth”, a considera că treaba Bisericii se opreşte în dreptul unui mirean sau a unui ierarh pederast ori că agresiunea constă în marşul unor zeci/sute/mii prin centrul localităţii, reprezintă o trădare a învăţăturii de credinţă şi a îndatoririi de ierarh.
Există problematici morale individuale care afectează morala creştină în general. Cu atât mai mult vorbim despre îndatorirea Bisericii de a combate răul când întreaga lume se manifestă şi propovăduieşte împotriva antropologiei creştine.
Un mirean sau altul, până la un punct, se poate arăta indiferent faţă de victoria pederaştilor, dar Bisericii (prin ierarhii săi) nu îi este îngăduită tăcerea şi nici amuţirea forţată a dizidenţilor.
Reacţia mirenilor?
Este neavenită pentru că nu mirenii, individual, sunt cei întâi chemaţi să ia atitudine. Insist, nu individual! Apărarea de acţiunea frontului pederast trebuie organizată şi purtată de organizaţiile şi instituţiile care apără (ar trebui să apere) redutele atacate de pederaşti.
Mirenii, individual, sunt ultimii care trebuie să se manifeste, împinşi de conştiinţă şi de înţelegerea faptului că mărturisirea este obligatorie. Mirenii sunt datori să răspundă chemării clericilor şi chemării celor ce au primit binecuvântare să acţioneze împotriva frontului pederast. În lipsa acestora, în stradă mirenii sunt datori să facă minimul necesar pentru a mărturisi dezacordul şi condamnarea, după care, trebuie să acţioneze în afara străzii. Mirenii trebuie să ceară intervenţia mai marilor lor sau să-i denunţe pe aceia care trădează îndatoririle proprii.
Reacţia mirenilor nu trebuie să se producă împotriva frontului pederast, ci împotriva complicităţii administraţiei bisericeşti care îi cauţionează. Orice altă acţiune care nu vizează operaţionalizarea unui răspuns din partea Bisericii este inoportună şi inutilă, căci nivelul agresiunii este superior iniţiativelor individuale.
Insistăm cu Marşul Normalităţii?
Mirenii nu ar trebui să organizeze “Marşul normalităţii” pentru acelaşi motiv pentru care frontul pederast nu organizează “Slujbe” pentru a-şi avansa agenda anticreştină. Nu trebuie să luptăm cu armele adversarului, mai ales cu acele arme care validează, îndreptăţesc metodologia de luptă politică a pederaştilor. Marşul şi acţiunile civice performative fac parte din recuzita frontului pederast, sunt finanţate ca atare, beneficiază de expunere media şi de un cadraj favorabil, de protecţia instituţiilor, de girul politic aferent.
Faptul că nu suntem indiferenţi faţă de acţiunea frontului pederast nu trebuie exprimat în vocabularul şi cu metodele pederaştilor, ci prin acţiuni proprii, prin reafirmarea cu fapta şi cu gestul politic a orânduirii sociale creştine, prin restatuarea discursivă a principiilor moralităţii creştine, toate acestea în scopul condamnării păcatului şi în scopul înfrângerii frontului anticreştin.
Cum arată înfrângerea frontului pederast?
Nu trebuie să reinventăm apa caldă. Frontul pederast a fost limitat în acţiune în Ungaria prin legislaţia vizând protejarea minorilor faţă de propaganda pederastă, a fost învins în Rusia şi unele ţări africane prin scoaterea cu totul în afara legii a ideologiei, actorilor şi acţiunii aliaţilor frontului pederast, este învins în Georgia unde Guvernul pregăteşte un pachet de 17 legi menit să oprească minciuna afirmării pederaste sub masca europenizării şi reformării legislativ-instituţionale.
În România trebuie să formulăm obiective sociale, culturale şi politice care să înfrângă răul ideologiei şi politicii pederaste. În România trebuie să luăm aminte la situaţia Greciei, nu să invităm înfrângerea deplină pentru ca mai apoi să opunem celor gălăgioşi argumentul lui “nu mai putem face nimic!”.
Începutul înfrângerii frontului pederast se află în tinda Bisericii, experienţa se regăseşte în viaţa şi activitatea Sfinţilor Părinţi, sacrificiile sunt cele ale eroilor din trecut, viabilitatea instrumentarului de luptă a fost deja confirmată de practica socială şi politică a altor state (model fiind Federaţia Rusă).
Ce ne împiedică?
Principalul obstacol în rezolvarea celor mai multe problematici care afectează viitorul nostru rezidă în faptul că ierarhia Bisericii este una complet capturată de puterea de stat şi atent protejată prin clericii de sistem faţă de influenţa credincioşilor practicanţi.
Profilul credinciosului practicant a fost denaturat să se arate depolitizat, obedient şi indiferent la viaţa cetăţii şi la formele răului care o asaltează.
Administraţia bisericească tratează Adevărul ca pe o facţiune politică vrăjmaşă şi ca pe un curent antisistem, considerând că trebuie combătute sau dezavuate.
Ne mai împiedică neputinţe de ordin personal. Nu ştim şi nu vrem să ştim cum să luptăm cu răul care acţionează civic şi politic, nici nu vrem să învăţăm din greşelile altora (ale grecilor, de pildă) sau din soluţiile verificate (ale ruşilor, între alţii).
Ce facem acum?
La Iaşi, cei care se vor găsi în calea marşului pederast îi vor certa şi le vor striga “Ruşine!” iar asta va trebui să continue până când clericii şi ierarhii Bisericii îşi vor înceta complicitatea cu factorul politic ce promovează interesele frontului pederast.
Apoi, odată organizaţi în tinda Bisericii, dacă va îngădui Domnul să schimbe inima ierarhilor noştri, vom milita pentru revenirea la sancţionarea penală cu închisoarea a celor ce se fac vinovaţi de activitate de sprijin şi promovare a obiectivelor frontului pederast, vom explica de ce este necesară interzicerea activităţii acestora, de ce este oportună o politică de promovare a moralităţii creştine de către Biserică, nu de către influenceri, purtători de cuvânt sau intelectuali creştini.
Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.
Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II
Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.
Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.
Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.
În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.
Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare
Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.
Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).
De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.
Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:
CANONUL 13 Sinod I-II
Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.
CANONUL 14 Sinod I-II
Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.
CANONUL 15 sin. I-II
Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie
Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.
Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.
Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.
În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.
Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului
Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.
Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.
În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.
Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul
Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.
Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.
Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.
Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.
Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.
Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.
Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.
Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.
Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi
Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.
Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.
Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.
Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.
Politica “Pas cu pas” a implicării României în războiul care se desfăşoară pe teritoriul Ucrainei a fost descrisă şi semnalată de nenumăraţi actori publici.
S-a înaintat de la solidarizare politică la punerea la dispoziţie a infrastructurii civile pentru aprovizonare umanitară, apoi spre furnizarea către Ucraina a echipamentelor civile, apoi a celor militare non-letale, apoi a celor letale, muniţii de calibru mic, muniţii de calibru mare, TAB-uri, tancuri, lansatoare de rachete, personal militar contractual sub steag străin.
În viitorul imediat, urmează cedarea avioanelor militare, subordonarea străină a piloţilor şi partajarea aerodromurilor militare.
Massmedia din România a parcurs un traseu asemănător, dar mult mai intensiv. Cadrajul narativ s-a menţinut în liniile celui pandemic, girând fără niciun fel de ruşine cenzura şi intimidarea publică a vocilor disidente.
Poporul român este orbit şi supus unui amplu şi intensiv efort indirect de propagandă pro-război împotriva Rusiei.
Străduinţa directorilor de influenţare publică din spectrul massmedia, politic şi cultural rezidă în a crea şi a cimenta aparenţa destinului implacabil şi a incapacităţii deturnării deznodământului belic de către românii de rând.
Societatea românească este capturată şi imobilizată prin tehnologii politice de control social care au spulberat nu doar iluziile viabilităţii regimului democratic ci însăşi ideea drepturilor naturale şi a demnităţii umane.
Societatea este zdrobită şi înecată în minciună, elitele active sunt continuu corupte moral, cumpărate la kilogram în viu.
Deficitul public de integritate şi incompetenţa manifestă, neruşinată, provoacă deznădejde generalizată şi produce tribalismul nemernicilor şi ticăloşilor.
Reţelele civice sau politice de alternativă sunt detonate şi sabotate sistematic, la vedere. Securismul prevalează oriunde. Francmasoneria jubilează ostentativ din înălţimea funcţiilor civile şi religioase. Poporul însuşi este în catatonie.
Urmează asumarea oficială a beligeranţei cu Rusia, potrivit jocului de umbre, fum şi oglinzi pe care toţi îl înţelegem, dar din care puţini se mai pot smulge.
Eroii adevăraţi ai neamului românesc sunt cei care se vor împotrivi războiului.
Sunt cei care vor apăra ţara de cei care aduc războiul, îl invită, îl cheamă, îl ademenesc, îl provoacă.
Eroii adevăraţi ai neamului românesc sunt cei care văd limpede că duşmanii sunt alţii decât cei arătaţi şi impuşi nouă.
Eroii sunt cei care se vor sacrifica pentru a ne apăra de cei pe care agenda publică şi sistemul politic ni-i impune ca reprezentanţi, lideri, conducători, oameni de stat, elite. Mai sigur, minciuno-reprezentanţi, minciuno-lideri, minciuno-conducători, minciuno-oameni de stat, false elite.
Orice se poate face, acum trebuie făcut.
Dar după începerea războiului?
Când va începe războiul suntem datori să luptăm. Ţara nu mai poate suferi încă o umilinţă istorică din partea noastră, a celor care suntem datori cu o luptă, cu o moarte.
Făcând parte din neam, suntem ţinuţi să ducem crucea neamului, indiferent cine şi cum o aşează pe umerii noştri.
Atunci vom lupta şi vom muri la îndemnul celor de alt neam, pentru interesele celor de alt neam, şi o vom face ştiind bine acest lucru.
Vom lupta, vom muri, dar nu vom fi eroi, ci vom fi victimele neputinţelor noastre individuale şi colective. Ale laşităţii şi egoismului. Ale trândăviei. Ale lipsei de iubire.
Deși inițial am dorit să scriu o replică mai scurtă celui care a semnalat la comentarii criticile pe care mi le aduce Mihai Silviu Chirilă, am decis să o redactez totuși ca un articolde sine stătător, dar cu caracter de comment pentru că s-au adunat mai multe idei importante în ce am a spune. Revin acum, mai târziu, pentru că nu am apucat să vizionez și să răspund chiar în duminica dinaintea începerii Postului Mare.
Acesta este filmulețul lui Silviu:
Sincer să fiu, îmi pare că pur și simplu are chef de contrazicere, fără a depune efortul să înțeleagă ce vreau eu să spun. În plus, încadrează tot textul meu în lupta pe care o are el pe tema canonicității Mitropoliei Basarabiei, deși ating doar tangențial acest subiect. Eu nu am avut acest lucru în intenție, ci doar să prezint contextul și sensul ereziei etnofiletiste cu scopul de a fi oricine în cunoștință de cauză când vorbim de așa ceva.
Primul aspect discutabil este cel legat de procedura Sinodului. El s-a autodeclarat Ecumenic, deși rușii nu au participat. Ulterior, aceștia din urmă au sprijinit pe Patriarhul Ierusalimului în poziția sa de a nu semna documentele. Chiar putem echivala acțiunile autorităților rusești politice cu cele ale Bisericii lor în vremea aceea. Ba mai există un indiciu recent, în jurul Sinodului din Creta, când Patriarhul Bartolomeu a insistat pe condamnarea etnofiletismului, care se vede că nu beneficiază de receptarea pe care și-ar dori-o el.
Apoi Silviu spune că Sinodul de la 1872 nu a condamnat împărțirea jurisdicțiilor bisericești pe principiu etnic, ci divizarea între creștini pe principiu etnic. Însă Constantinopolul, prin acest Sinod, s-a rupt de bulgari, care cereau episcopi din sânul lor. Tocmai că urmăreau să-i oprească pe bulgari să aibă episcopi de etnia lor și care să slujească în limba lor, nu în greacă. Exarhatul pe care l-a propus și l-a înființat Poarta otomană era preconizat să fie dependent canonic de Fanar. Deci clar nu se pune problema de divizare, de Biserică proprie, ci de o jurisdicție care era fix în cadrul Patriarhiei Ecumenice. Iar partea a doua a hotărârii sinodale este la fel de clară, catalogând drept obrăznicie întemeierea unei jurisdicții bulgărești.
Mie mi se pare injustă condamnarea etnofiletismului în forma Sinodului de la 1872 și contrară canonului 34. Nu sunt eu în măsură să dau un verdict, dar pot să-mi exprim o părere pe care o consider pertinentă.
Desigur că împărțirea pe jurisdicții bisericești etnice nu se face ca în diaspora, ci teritorial, când e vorba de regiuni dominate de anumite nații, care se găsesc grupate îndeosebi în interiorul unor state. Apostolii de la început nu au delimitat Biserica în funcție de granițele statale, ci după configurația etnică, adică după gruparea regională a credincioșilor în funcție de etnia lor. Ba chiar și în problema bulgară, înaintea Sinodului de la 1872, Constantinopolul invocă o separare a competențelor și o lipsă de interferență între Biserică și stat, chiar și otoman. De aici am făcut conexiunea cu situația din Basarabia și am expus părerea mea că firesc ar fi fost ca statul țarist sau sovietic să nu fi intervenit în împărțirea Mitropoliei Moldovei, respectiv a Basarabiei, ci să permită continuarea vieții bisericești în făgașul pe care-l avea înainte. Bineînțeles că au intervenit considerente de ordin politic despre care nu mă pot eu pronunța acum cât au fost de valide sau nu.
În acest context, punctez aici că mi se pare nedreaptă atitudinea ierarhiei Mitropoliei Chișinăului de a nega istoria bisericească de pe teritoriul său dinainte de 1812. Episcopul Markel vorbește sfidător de existența netulburată de 200 de ani cu o mică întrerupere. Dacă avem în vedere că Sf. Paisie Velicikovski a plecat din Poltava, Ucraina, adică din Biserica Rusă pentru că a decis să nu mai trăiască într-o țară în care credința nu este ținută ortodox și a ales Moldova, este limpede că tradiția bisericească din Basarabia inclusiv, căci a stat în mănăstiri din această zonă, era mai bogată decât în Rusia. Chiar și din Sfântul Munte a venit înapoi în Moldova pentru că socotea această regiune prielnică viețuirii isihaste. Așadar cum pot ierarhii moldoveni să disprețuiască istoria dinainte de 1812? Nu văd alt motiv decât afinitățile lor etnice, care sunt străine nu de România, ci de Basarabia însăși. Și tot ei invocă filetismul!!
În privința Mitropoliei Basarabiei, subiectul este vast, nu sunt pe deplin edificat asupra lui. Deși există implicații etnice atât rezonabile, cât și exagerate, pe lângă ele un loc important îl ocupă chestiunea posesiei și intruziunii jurisdicționale. Opinia mea este că s-ar fi impus din anii 90 o cercetare în colaborare între Patriarhia Rusă și cea Română pe această temă (utopică, ce-i dreptJ). Spre exemplu, informațiile vehiculate de Silviu dintr-o carte editată în rusește cu traducere în românește, e posibil să schimbe total starea de fapt a lucrurilor. Oficializarea cedării jurisdicției basarabene către sovietici de către Patriarhia noastă în anii ’47 ne privează de orice drept de revendicare în momentul de față.
Ce îmi displace în pledoaria lui Silviu în general și în linia Mitropoliei Moldovei este invocarea unor idei fără temei printre alte argumente canonice. Una dintre acestea este ideea etnofiletismului. O alta ar fi trasarea jurisdicțiilor pe baza granițelor statale, lucru care nu e prevăzut de nici un canon sau principiu bisericesc consemnat. La fel de ciudată este și ideea neclară că nu pot exista două Biserici în interiorul aceluiași stat, prin extindere de la interdicția funcționării a doi episcopi în același teritoriu. Evident că nu pot exista două Biserici Locale suprapuse, cum e în diaspora și în Basarabia, totuși în Imperiul Bizantin au existat 4 sau chiar 5 Patriarhii în regiuni diferite ale aceleiași formațiuni politice.
Precizez că articolul anterior despre filetism nu l-am scris pentru a contrazice chiar și indirect pe cineva, ci doar am folosit contextul pentru a expune contextul și forma nedreaptă a condamnării etnofiletismului la Sinodul din Constantinopol 1872. De mai mult timp aveam această intenție.
Închei prin a-mi lua libertatea să nu răspund întrebărilor provocatoare din finalul video-ului lui Silviu pentru că întregul film mi se pare tendențios și răutăcios și nu doresc să intru pe acest făgaș. Înțeleg bănuielile și conexiunile legitime, dar nu mă simt dator cu nici un răspuns, eu nefiind partizan nici al Patriarhiei Române, nici al Mitropoliei Basarabiei, cu atât mai puțin al unor structuri bisericești din afara spațiului românesc. Sunt foarte dispus să recunosc greșeala intervenției în Basarabia și chiar să îndemn și alte foruri bisericești din pătrățica mea să facă asta în caz că se constată o tranșare clară a subiectului.
Deocamdată pot doar să-mi exprim mâhnirea că Patriarhia noastră nu-și manifestă public sprijinul necondiționat pentru Mitropolia Ucrainei canonică, suferindă și prigonită, dar etalează pretenții pentru parohiile românești din teritoriul ei. Aceasta este clar o atitudine nebisericească, politizată și etnofiletistă, că tot este vorba despre asta.
După ce am scris o serie întreagă de articole în care m-am străduit să cercetez și să expun viziunea mea legată de erezia ecumenistă și întreruperea pomenirii episcopilor semnatari sau susținători ai Sinodului din Creta, mă simt dator moral să vin cu precizări pentru a-mi contura mai bine poziția în contextul în care au apărut acuzații foarte ciudate și difuze. Pentru că nu sunt indicate clar care sunt greșelile de care sunt blamat și cei care le emit nu m-au contactat sau nu au fost dispuși să le discute în particular, formulez pe scurt ce am de spus pe acest subiect.
Mai întâi, acuzele vin din partea d-lui Silviu Chirilă și apoi sunt preluate de la el de pr. Matei Vulcănescu. Ei spun că totul pornește de la o expresie a mea din care ar reieși că întreruperea pomenirii este o acțiune greșită. Părintele Matei mai aduce în discuție interpretarea mea asupra canonului 15 I-II, care ar fi problematică. Acestea sunt suprapuse pe aprecierile pozitive făcute de vloggerul Cristian-creștin ortodox la adresa mea și negative față de restul nepomenitorilor. Concluzia lor sugerată este că aș fi infiltrat, agent SRI și trădător.
Nu mă privește ce declară Cristian-creștin ortodox
Catalogările vloggerului în cauză asupra nepomenitorilor nu mă privesc pe mine direct. Eu personal nu am afirmat că ei ar fi ieșiți din Biserică sau că ar duce lupta „din afară” și că ar fi valabilă caterisirea lor, care ar fi fost decisă pentru că sunt extremiști. Am făcut câteva emisiuni cu el, dar nu știu să fi făcut astfel de declarații și nici în particular.
Iarăși, aprecierea lui că eu nu aș fi caterisit pentru că sunt mai temperat, iar alții au suferit asta pentru că ar fi fanatici nu vine de la mine. Eu cred că este o opinie personală a lui nefundamentată. Spre exemplu, în Arhiepiscopia Iașilor cunosc cel puțin 10 preoți nepomenitori care nu au fost caterisiți, printre care și eu. Există și doi caterisiți, Ierom. Pamvo și pr. Ioan Ungureanu. De ce a ales să procedeze diferențiat așa Mitropolitul Teofan este de domeniul speculației. Aș putea să mă lansez în așa ceva, dar nu cred că are rost. În orice caz, este evident neadevărată afirmația lui Silviu că, în afară de mine, toți preoții au fost caterisiți indiferent că au părăsit parohiile (locul de slujire al) lor sau nu.
Mai precizez aici că eu am fost dat afară din Mănăstirea Trei Ierarhi după ce am întrerupt pomenirea pe motiv că nu mă încadrez în programul liturgic în situația nou creată. Nu intru aici în alte detalii pentru că nu vreau să mă victimizez și să arăt cum s-a procedat; îmi asum situația și nu cred că puteam face altceva.
Nu întreruperea pomenirii are principii greșite, ci impunerea ei ca singură soluție
Am făcut o afirmație ce poate fi interpretată eronat în articolul O evaluare corectă a unui preot pomenitor asupra evenimentului din Creta (2016): Sinod tâlhăresc. După cum am explicat într-un comentariu ulterior acolo și prin cuvintele introduse în paranteză în textul inițial, nu m-am referit că oprirea pomenirii ar duce la dezbinări și ar fi bazată pe principii greșite, ci centrarea luptei pentru dreapta credință în jurul ei. Altfel spus, există și alte mijloace la care se poate apela și nu trebuie impusă tuturor.
În contextul în care pr. Mihail Deliorga, un preot pomenitor, a făcut o critică amplă Sinodului din Creta, cred că afirmațiile mele pot fi încadrate ușor în context și înțelese în mod corect. Altfel, până și Scriptura poate fi denaturată de cei cu rea voință, cu atât mai mult cuvintele mele. În plus, am adus clarificările necesare și nu cred că ar trebui să fie acesta un subiect de dispută în contextul dat.
Canonul 15: erezia episcopului și a Bisericii
În privința acuzațiilor aduse de pr. Matei că eu aș afirma că nu trebuie oprită pomenirea episcopului decât dacă există un Sinod eretic sau dacă întreaga Biserică este în erezie, pot spune că nu poate indica vreo afirmație a mea de acest fel. În plus și în primul rând, nu am fost contactat, consultat și întrebat despre acestea, așa cum susține, ci doar am colaborat în trecutul nu foarte îndepărtat.
Nu mă pot apăra pe acest subiect pentru că nu înțeleg ce anume mi se impută și nici nu am reușit să-l contactez personal pentru detalieri.
Agent al Patriarhiei/Mitropoliei
Suspiciunile care planează asupra mea că aș fi agent și intrus al Patriarhiei sau Mitropoliei în rândul nepomenitorilor nu mi se par rezonabile pe temeiurile de mai sus. Pot să declar că nu sunt așa și niciodată în trecut sau în prezent nu am colaborat cu Patriarhul sau cu MMB mai mult decât că fac parte din ele ca monah, cleric și traducător de cărți, cu atât mai puțin în scopuri distructive pentru Biserică sau securistice. Nu urmăresc întoarcerea nepomenitorilor la episcopii lor fără renunțarea de către cei din urmă la erezia parafată la Sinodul din Creta.
Da, consider că și preoții care nu au întrerupt pomenirea ar trebui să fie atrași în acest demers de contracarare a ereziei și am încredere că există conștiință ortodoxă printre ei. Nu este obligatoriu ca ei să întrerupă pomenirea, ci să ne sprijine, să existe colaborare. În acest sens, trebuie să existe disponibilitate și din partea noastră, nu doar să cerem lor să ne urmeze.
Tabloul general
În final, îmi înfățișez un tablou general cum îl văd eu al reacției corecte față de erezia ecumenistă.
Este necesar și de datoria episcopilor și a Sinodului să sancționeze orice abatere dogmatică ce apare în sânul Bisericii. Există și situații când tocmai clerul superior este prins de erezie și, în loc să ia măsuri de condamnare, acesta o promovează. În acest caz, preoții sau episcopii inferiori celor care cad în această greșeală pot să reacționeze chiar și prin întreruperea pomenirii, după cum menționează canonul 15. Aceasta nu înseamnă că fac ei dreptate, nici că se protejează de erezie, ci că depun eforturi să fie izbăvită Biserica de dezbinarea ce vine din noua învățătură greșită, conform textului canonului invocat. Trăim, într-adevăr, într-o astfel de situație astăzi.
Scopul urmărit este convocarea unui Sinod ortodox care să îndrepte lucrurile și să ceară pocăința episcopilor eretici sau să-i condamne. Îndreptățirea unei astfel de acțiuni împotriva ierarhilor vine din faptul că „apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”, după cum se afirmă în Enciclica din 1848. Punerea în practică trebuie să fie chibzuită, să urmărească înlăturarea răului prin convingerea celorlalți că există un pericol real și mare. Întreruperea pomenirii, conform canonului 15, pornește de la dovedirea concludentă a abaterii dogmatice și a faptului că este propovăduită fățiș și fără rezerve. După acest demers, ruperea comuniunii este menită să arate gravitatea situației și că trebuie luate neapărat măsuri de îndreptare de către forurile competente. Vocea celor care cer acest lucru trebuie să fie a Bisericii, clară, unitară și bazată pe învățăturile patristice.
Mai trebuie precizat că nu se poate cere o asemenea atitudine de la creștini sau clericii fără pregătire temeinică teologică sau duhovnicească; ei se pot atașa de alții în care au încredere sau pot aștepta soluționarea cauzei. Este mai importantă pentru unii ca aceștia lupta cu patimile decât să se angajeze în acțiuni peste puterile lor. Strictul necesar este să nu afirme și să promoveze erezia.
Traseul meu ca nepomenitor
Intenția de a întrerupe pomenirea o aveam în minte încă de la terminarea Sinodului din Creta, bazată pe lectura din trecut a cărții Cele două extreme. Însă nu mi-am închipuit că se va ajunge aici, ci credeam naiv că ierarhia va lua măsuri pentru a nu adopta până la capăt erezia ecumenistă.
La momentul când a fost alcătuită Scrisoarea celor din Moldova de somare a ierarhului cu oprirea pomenirii, nu am acceptat să o semnez pentru că nu am considerat că mă reprezintă. Nu am fost de acord cu amenințarea din prima cu încetarea comuniunii, ci am considerat că este necesară mai întâi o dezbatere onestă a problematicii și abia după aceea s-ar fi putut ajunge la această măsură.
Am urmat eu singur această linie, am cerut și am a obținut într-un final o întrevedere cu IPS Teofan și am întrerupt pomenirea lui abia după ce m-am convins că nu este dispus să pună deloc să fie pusă în discuție semnătura din Creta.
Accept orice dezbatere onestă și sunt deschis spre îndreptare în caz că sunt semnalate eventuale greșeli. Sunt pasibil de greșeli și chiar îmi doresc o cercetare serioasă la care să contribui și eu sau care să fie făcută fără mine. Din nefericire, nu am găsit această disponibilitate până acum.
Tuturor le recomand să evite slujbele săvârșite de arhierei sau clerici ecumeniști. Nu pot să le impun această atitudine pentru că nu cunosc nici o normă bisericească în acest sens, ci doar să le-o recomand.
Mai precizez ideea foarte importantă că Tainele și slujbele nu depind de clerici întru totul, ci sunt alte Bisericii și ale lui Hristos prezent în ele. De multe ori, credincioșii pot trăi mai adânc rugăciunea și împărtășirea decât slujitorul, chiar dacă, pe de altă parte, clericii transmit mai vibrant sau ascund pe Dumnezeu în slujbe prin trăirea lor.
Nu doresc să mă angajez în dispute sterile și răutăcioase, ci doar mi-au cerut asta unii și resimt nevoia să clarific cât mai bine lucrurile. Altfel, nu agreez deloc forma calomniatoare și nebisericească la care au apelat cei care mă atacă fără măcar să-mi dea putința să mă apăr. Totuși sper să se poată ajunge la o clarificare a problemei create și mulțumesc celor care au făcut chiar și puțin până acum în acest sens, fără să le-o cer eu.
Sfatul patristic pentru cei neinstruiți teologic
În final, consider că pentru credincioșii, clericii și monahii nepregătiți teologic sunt potrivite sfaturile din Filocalia XI, fără ca asta să însemne resemnare și acceptare a ereziei:
695. (V. 696) Întrebare: Dar dacă în dispută ereticul îl încercuieşte pe dreptcredincios prin cuvânt, oare nu e bine să-i sar în ajutor acestuia, pe cât pot, ca nu cumva, biruit, să se clatine în dreapta credinţă?
Răspuns: Dacă porneşti să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aceasta e ca o învăţătură. Dar, dacă învaţă cineva neavând puterea, cuvântul lui nu e convingător, ci neroditor. Deci, dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să vorbeşti? Dar, dacă voieşti cu orice preţ să dai un ajutor, grăieşte în inima ta lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse şi Care poate să facă mai mult decât ceea ce-I cerem, şi El va face voia Lui cu cei ce sunt în dispută, iar tu vei afla smerenie în acest lucru. Presupune că cineva aruncă pe un om oarecare cu puterea în închisoare pe nedrept, dar altul, văzând ceea ce s-a petrecut şi neputând să se opună sau să schimbe ceea ce s-a făcut, se duce pe ascuns ca să spună unuia mai puternic, iar acela îl eliberează pe cel închis cu puterea; cel ce l-a aruncat pe acel om în închisoare se tulbură, dar nu ştie cine l-a vestit pe acela. Aşa e şi aici. Să alergăm la Dumnezeu întru credinţă şi pentru fraţii noştri întru rugăciunea inimii. Şi Cel ce S-a jurat întru Sine Însuşi că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa vieţii” (I Tim. 2, 4) va face cu ei după voia Lui.
Mari spectacole ne aşteaptă în anul ce vine judecând după cum s-au pregătit actorii, clovnii, scenografii, regizorii, recuzita, publicitatea, portierii, publicul în freamătul anticipaţiei.
Anul 2024 reprezintă unul dintre cele mai încărcate momente sub aspect electoral, mai mult de 50 de ţări urmând să-şi relegitimeze conducerile prin participarea populaţiilor la jocul politic. Ultimul an comparabil ca magnitudine a fost 2016, atunci când centrale în atenţia globală s-au fixat alegerile din S.U.A. Nu este exclus ca anul ce vine să ne aducă şi un sentiment de Déjà Vu.
2023 se încheie pentru noi într-o notă ameninţătoare, fixându-ne neputinţa de a rosti împreună adevărurile cele mai de început pentru nădejdea noastră de emancipare. Conversaţiile libere abia se mai poartă prin unghere de internet iar strânsoarea molohului lumesc a devenit certitudine. Ani de zile de avertismente şi chemări s-au scurs fără ca cei mai mulţi dintre noi să pună bun început mărturisirii sau împreună-ridicării spre împotrivirea faţă de rău şi minciună.
Anul acesta a consimţit victoria zdrobitoare a grupului pederast asupra românilor, fiind primul an când “luna mândriei” s-a generalizat în toată ţara, cu participare semnificativă. Cunoscuta lor tehnica de desant în autocare, cu proceduri combinate de logistică civică şi propagandă mediatică a covârşit puţinele zbateri ale conştiinţelor ortodoxe. Administraţia Bisericească însăşi a poruncit ferm “Non-combat!”, chestiune pe care nici nu am mai avut inimă să o denunţăm public.
Post-pandemie, nimic notabil nu s-a consumat. La mare distanţă de termenul rezonabil în care justiţia este obligată să se pronunţe, am aflat cu toţii, cu menţiune “definitivă”, că hotărârile Guvernului de anulare şi denaturare a libertăţilor noastre au fost şi nelegale şi ilegale. Un spectacol judiciar ni se pregăteşte lângă sau împreună cu cel electoral în anul ce vine, obiectul său vizând însă chestiuni de ordin material, prejudicii financiare, risipa resurselor bugetare, iar nu lovitura asupra statutului nostru de cetăţeni liberi.
Statul s-a proclamat pe sine stăpân asupra noastră, fără niciun fel de scrupul sau de ezitare şi nu dă deloc de înţeles că ar face paşi înapoi în această privinţă. Mai apăsătoare decât digitalizarea este contrafacerea culturii politice, a filosofiei colective care rânduieşte vieţuirea noastră împreună. Am fost aduşi în punctul în care nici cei mai optimişti dintre noi nu văd viitorul altfel decât sub cizma stăpânirii absolute.
Agenda 2030 rămâne azimutul tuturor politicilor publice de la noi şi de aiurea, principalul element de guvernare globală al cărui caracter abscons, generos în intenţii şi mortal în consecinţe, vădeşte lenea noastră intelectuală şi preferinţa noastră pentru autoamăgire şi laşitate.
În acelaşi timp, anul ce se încheie marchează cel mai limpede răgaz ce ni s-a dat până acum, prilej de risipire a multor iluzii, moment de difuzare a unor mari adevăruri, episod de pregătire a viitorului într-o claritate istorică cum nu s-a mai întâlnit în lume. Adevărul este astăzi accesibil oricui, indiferent de planul în care acesta activează. De la înfruntarea ereziei ecumeniste, la înfeudarea noastră financiară, la reformele justificate de spaima climaterică, la aşa-zisele controverse istorice şi la implicarea noastră entuziastă în războiul de peste graniţă, niciodată adevărul nu a fost mai la vedere, mai strălucitor, mai convingător, mai mustrător.
Din această pricină cred şi susţin că anul 2024 va fi cel al Marilor Spectacole, al căror scop particular şi punctual va fi să oculteze Adevărul în toate manifestările sale lumeşti şi, unde va fi cazul, duhovniceşti. Anticipez cu amărăciune pentru anul ce vine că niciodată nu va fi fost Adevărul mai ignorat, mai părăsit, mai pângărit, mai covârşit, mai contrafăcut.
Sub aceste sumbre predicţii, reînnoiesc urările de căpătâi ale sitului nostru:
..se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!
Cu mulţumiri calde celor care ne citesc, ne scriu şi ne încurajează, vă dorim un an plin cu binecuvântări de la Domnul, cu bucurii depline, cu inimă uşoară, cu gând bun şi cu mare nădejde în dragostea Domnului Nostru Iisus Hristos.
Parcă pentru a avea o dovadă în plus cât de ușor pot fi distorsionate legile bisericești, Patriarhia Română invocă abuziv canonul 15 I-II pentru a justifica atragerea credincioșilor din Mitropolia Chișinăului în cea a Basarabiei, din jurisdicția Rusiei în cea a României. Din nefericire, nu doar că a fost negat dreptul opririi pomenirii în anii trecuți celor care s-au opus ereziei ecumenismului semnată în Creta (2016), ci acum se trece la instrumentarea lui în scopuri pur politice și lumești.
Divergențele de jurisdicție bisericească sunt complexe. Nici Mitropolia Chișinăului nu este convingătoare prin argumentul că au trecut mai mult de 30 de ani de când este păstorit de ruși teritoriul canonic al Rep. Moldova pentru că la bază a fost o intruziune și au existat plângeri la adresa lui. Opinia mea personală este că avem și noi partea noastră de dreptate, însă întregul tablou trebuie judecat nepărtinitor și luând în calcul toate datele problemei printr-o cercetare la nivel inter-ortodox. În nici un caz nu pot da dreptate Patriarhiei Române, care nu acționează bisericește, ci mânată de factori și scopuri pământești, politice și chiar străine nu doar de duhul evanghelic, ci și de etosul identitar românesc.
Problema principală este că Biserica trebuie să fie mai presus și în afara mizelor etnice. Poate și este bine să contribuie la formarea, pacea și civilizarea oricărui popor, dar fără să se angajeze în proiecte pământești și mai ales conflictuale. În orice caz, ea nu trebuie să-și piardă propria identitate și să nu se abată de la scopul ei ceresc prin nici o acțiune.
Instrumentarea canonului 15 I-II
Din păcate, justificarea părăsirii Mitropoliei Chișinăului se face în Comunicat aducând Moscovei acuzația că ar propaga „erezia războiului și omuciderii”. Însă aceasta este doar o găselniță pentru a folosi a doua parte a canonului 15 I-II în vederea întreruperii pomenirii unui episcop. Dar există o serie de nepotriviri serioase:
1. Canonul permite oprirea pomenirii și comuniunii cu un episcop, dar nu și trecerea în altă jurisdicție. Ci ar trebui așteptată și cerută o cercetare sinodală a greșelii ierarhului fără a schimba eparhia, cu atât mai mult Patriarhia.
2. Erezia de care se face vinovat arhiereul trebuie să fie specificată de Sinoade sau de Părinții Bisericii. Nu doar că nu există vreo erezie a războiului, dar se găsesc canoane care justifică participarea la război. Bineînțeles că derapajele Patriarhului rus Chiril cu privire la războiul din Ucraina sunt evidente, dar nu sunt erezii. Nici măcar Biserica Ucraineană nu a invocat vreo erezie pentru întreruperea pomenirii Întâistătătorului moscovit, ci s-au distanțat pur și simplu și caută independența bisericească. Ei ar fi fost mult mai îndreptățiți să facă acest lucru, dar nu l-au făcut, dând dovadă de cuget autentic bisericesc.
3. Mitropolia Moldovei este autonomă în cadrul Patriarhiei Ruse și nu este responsabilă de discursurile Patriarhului Chiril. Este ilogic să te desparți de niște episcopi pentru greșeala altui episcop superior lui. Cel mult s-ar putea recurge la întreruperea Patriarhului la slujbe (în Bisericile slave este pomenit acesta primul înaintea ierarhilor locali), deși este interzis acest lucru de prima parte a canonului 15.
Cuget bisericesc vs. securism
Dacă punem în oglindă felul cum au reacționat conducătorii noștri ierarhici față de cei care au întrerupt pomenirea lor după Sinodul din Creta cu îndemnurile de acum, se poate observa ușor că sunt ghidați de un duh lumesc și despotic, de ghetou. Important pentru ei este să nu le fie atacată autoritatea sau să aibă de profitat în urma denigrării altor ierarhi cu care intră în rivalități. Nici o clipă nu este pus în balanță interesul duhovnicesc, iar credința și adevărul revelat nu sunt norme sfinte, ci cantități negociabile și profitabile.
În ciuda acestor evidențe crude și dureroase, noi rămânem fideli Bisericii și îi recunoaștem drept arhierei canonici. În același timp, nu urmăm aluatului (sfaturilor și îndrumărilor) de tipul cărturarilor și fariseilor de odinioară, ci urmărim după putere îndreptarea situației. Criticarea acestor derapaje, oricât de incomodă ar fi ea, trebuie făcută de noi, oile cuvântătoare, pentru că ne supunem prin credință, nu dobitocește, ca să aflăm plata de la Hristos, nu mustrarea că am urmat învățători mincinoși.
Există interese naționale care pot justifica diferite acțiuni mai dure pe plan politic și social, dar acestea trebuie întreprinse de autoritățile laice, nu de Biserică. În plus, ar fi de dorit ca oricum să fie în duh evanghelic și în scopuri nobile, nu dictate de imperative străine. Basarabia este pământ românesc, sunt frați de-ai noștri, dar ar trebui să-i cucerim cu dezideratele strămoșilor noștri comuni. Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab, ca să dau doar două exemple, nu cred că ar fi mândri cu valorile bisericești europenizate și progresiste de care se umple România și Biserica noastră și pe care dorim să le exportăm și altora „frățește”.
Doar mintea securistă scurtă a unor confrați chiar din Biserică pot să înghită problemele acestea în forma oficială. Însă acest comportament este departe de a fi numit dragoste de țară. Naționalismul autentic ar trebui să aibă la bază un set de valori serioase; în cazul nostru, acestea trebuie să fie profund creștine și jertfelnice, nu ieftine, profane și mișelești.
Escaladare conflictuală și eretică
Având în vedere precedentul schismei ucrainene, care a premers și a pregătit războiul de acolo, consider că trebuie multă chibzuință în abordarea problematicilor bisericești din Moldova de peste Prut. Viața bisericească nu se reduce la o conduită instituționată înregimentată. Ea consolidează o nație și o civilizație doar în măsura în care este fidelă Domnului Hristos prin jertfelnicie și dreptate sfântă; unește în măsura în care se păstrează în adevărul de credință; aduce pace în măsura în care urmează dragostea curată de aproapele, nu egoismul.
Eu personal nu-mi doresc un război pentru o cauză străină și cred că majoritatea sufletelor simple din România au aceeași simțire. Abaterea de la Dumnezeu prin erezie (ecumenism) într-acolo ne duce. Pacea formală de dragul minciunii nu poate avea alt sfârșit decât conflictul și destabilizarea. De aceea este nevoie de multă atenție și trezire din dormitarea indiferenței. Războiul cu credința, parafat și solidificat în Creta, se manifestă violent pentru că vine de la cel rău.
Nu doar că trebuie denunțată și respinsă această atitudine samavolnică a ierarhilor noștri în Rep. Moldova, ci ar trebui îndreptată și cauza primă, erezia ecumenistă. Nu merită canonul 15 să fie atât de tare răstălmăcit, încât să destabilizeze de două ori viața bisericească, împotriva menirii lui reale.
În încheiere și ca o concluzie, țin să subliniez încă o dată că duhul canoanelor bisericești provine din pacea lui Hristos mai presus de minte și de gând, ele sunt înțelese prin rugăciune cu trezvie și reprezintă un tezaur sfânt ce trebuie trăit și ferit de câinii și de porcii din noi și din afară.
Canalul telegram al Provita publică astăzi o captură de ecran din cotidianul englez Daily Mail care relatează despre subiectul educaţiei sexuale în şcoli, acolo unde elevii de 9 ani primesc temă pentru acasă, în scopul “auto-conunoaşterii”, să se masturbeze, iar cei de 12 ani sunt instruiţi cu privire la practicarea sodomiei.
Deşi este un subiect impudic, de care mulţi credincioşi vor să se ţină departe, realitatea ne obligă să constatăm că în această privinţă nu mai avem drept de alegere şi că tema este împinsă neobosit în atenţia publicului, atât de către presă cât şi de către reprezentanţii curentului politic progresist-neomarxist, care are destui (prea mulţi?) reprezentanţi şi la noi.
Articolul a fost publicat cu o zi în urmă, aşadar este unul recent şi este deosebit de relevant pentru noi în contextul presiunilor mediatice care se fac asupra ţării noastre pentru adoptarea aceleiaşi abordări educative. În treacăt fie spus, şcoala românească a fost deja penetrată de multiple iniţiative care au tangenţă cu “disciplina” sexualistă în care ar trebui să fie iniţiaţi elevii români, iar astfel de semnalări indică destinaţia previzibilă unde se doreşte să fie adusă şi societatea românească.
În acest context, activitatea organizaţiilor de tipul Provita devine una de importanţă critică, atât prin efortul de documentare şi de dezvăluire a obiectivelor implicite ale lobby-ului sexualist cât şi prin efortul de organizare a evenimentelor civice sau culturale menite să reafirme valorile familiei şi bunei-creşteri, specifice civilizaţiei româneşti.
Provita Iaşi a lansat recent un apel de recrutare de noi voluntari care să sprijine activitatea pro-familie şi pro-natalistă, atât în mediul online cât şi offline. Apelul prezintă publicului multiple forme de sprijin pe care îl pot acorda, inclusiv dintre cele care se adresează credincioşilor fără posibilităţi materiale şi fără prea mult timp disponibil.
Colportăm acest anunţ cu convingerea că ne aflăm într-un moment critic, când frontul pederast a covârşit orice minimă rezistenţă românească, marile oraşe ale României fiind scena unor manifestaţii de neconceput chiar şi pentru părinţii noştri, nemaivorbind de strămoşi. Educaţia sexualistă, în forma relatată mai sus, nu pare a fi deloc departe.
Implicarea civică, oricât de minimală, este binevenită:
Săptămâna aceasta, luni, Sinodul Bisericii Ciprului a luat o poziție oficială pe tema noilor amendamente la legile care interzic împiedicarea conversiilor sexuale. Cine sfătuiește sau ajută în vreun fel să nu fie dusă la capăt sau să fie schimbată decizia de de schimbare de sex riscă pedepsirea penală, închisoare.
Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului s-a întrunit astăzi, 22 mai 2023, în ședință extraordinară sub președinția PF Sale Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului și s-a ocupat cu propunerea de lege care face o modificare în Codul de Lege Penală prin adaosul unui nou articol 233B: «Psudo-terapii de conversie…».
Asistăm la o tiranie a perversiunii cum nu a mai fost vreodată în istorie. Niciodată nu a existat o recunoaștere și o legalizare a căsătoriilor homosexuale sau a schimbărilor de orientare sexuală. Nici măcar în lumea antică păgână aceste practici nu erau considerate normale, chiar dacă ar fi fost răspândite în unele civilizații. După cum se știe, și România începe să fie asediată de acest flagel la nivel legislativ prin constrângeri din partea CEDO.
Sfântul Sinod rămâne credincios învățăturii Sfintei Scripturi că două sexe «bărbătesc și femeiesc, a făcut Dumnezeu». De asemenea, consideră că sexul este pentru orice om un dar dat de Dumnezeu, care slujește taina vieții. Sexul este determimat de fiziologia trupului uman și nu comstituie elememt de alegere, autodeterminare sau schimbare după dorință.
Biserica nu are și nici nu dorește să aibă puterea de a impune poziția ei oamenilor. Cuvântul evangheloc este clar: «Cine vrea să vină după Mine…». Totuși își păstrează dreprul de a-și exprima opinia și de a sfătui pe credincioși.
Modificarea Legii și introducerea articolului de mai sus în Codul Penal echivalează cu nivelarea dreptului la exprimare liberă religioasă și a convingerilor poporului cipriot, care sunt apărate de articolele 18 și 19 din Constituția Republicii Cipriote și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe baza acestora, considerăm că:
A) este încălcată și incriminată libertatea religioasă a omului, care este ocrotită de articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care prevede clar exprimarea liberă și nestingherită a convingerilor lui religioase «public sau privat, prin cult, învățătură și exercitarea îndatoririlor și ritualurilor religioase».
b) este incriminată tradiția veche de veacuri a țării noastre, care dorește ca credincioșii care se încredințează liber grijii pastorale a Bisericii să recurgă la ea pentru sfătuire.
c) incriminează dreptul inalienabil al omului de a decide liber să aleagă și să ceară, în cadrul legal și al libertății religioase, sprijin și călăuzire duhovnicească pe chestouni care sunt extrem de personale și de bun-simț, pentru care poate, în final, să decidă singur să le accepte sau nu.
Statul va trebui să recunoască drepturile tuturor cetățenilor Republicii Cipriote fără excepție. Aceste drepturi le au și cetățenii care își exercită credința, care se exprimă prin canoanele și dogmele care sunt în vigoare de-a lungul timpului în tradiția noastră ortodoxă greacă. Biserica nu poate să fie silită la tăcere de dragul mondializării și a așa-zisei Noii Ordini Mondiale. Dreptul cetățeanului să-și exprime liber opiniile și opțiunile modului de viață capătă respect din partea Constituției și a legilor. Totuși va trebui să fie reflectat în particularitățile caracteristice care se oglindesc în etosul/morala și valorile Bisericii și ale structurii sociale a statului cipriot, care este comstituit în majoritate din creștini ortodocși.
Sub pretextul apărării drepturilor omului, nu se poate ca un grup de oameni să impună celorlalți modul ei de viață și nici faptul apărării drepturilor omului nu trebuie să slujească unor interese politice sau de altă natură vânare a voturilor sau de etalare publică.
Biserica este mama tuturor fără excepție, nu blamează și nu condamnă. Ea constituie scăparea la care toți alergăm ca să găsim, prin experiența ei duhovnicească sfântă și prin Tainele ei sfințitoare, sprijin, inspirație, mângâiere și întărire în luptele existențiale și în presiunile psihologice cu care ne confruntăm.
Biserica poate să conlucreze foarte bine cu oamenii care nu au nici o credință religioasă sau referință metafizică și să împartă cu ei respectul față de libertatea omului. «Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera» (In. 8, 32).
Prin urmare, facem un apel la parlamentarii noștri să nu distrugă ce a rămas sănătos în acest loc. Degenerarea duhovnicească a societății nu este cel mai bun licru pentru un popor care se luptă pentru supraviețuirea sa națională.
Dacă lumina Învierii Dumnezeu-Omului Iisus Hristos poate să lumineze inima omenească, atunci poate să transforme și omul întreg. Biserica se roagă mereu cu dragoste și smerenie pentru omul care se luptă și se pocăiește.
