Parada LGBTQ+ Pride Iaşi este nelegală. Avem dreptul să o împiedicăm?

Îmi fac cunoscut punctul de vedere privind nelegalitatea marşului Pride Iaşi, cu menţiunea că un extras din pledoaria de mai jos poate fi descărcat accesând linkul şi, dacă o veţi considera fondată şi convingătoare, vă îndemn să îl trimiteţi către Instituţia Prefectului Iaşi (contact@prefecturaiasi.ro) sau să îl depuneţi personal la registratura instituţiei (Str. Anastasie Panu, nr. 60, Iași) pentru a cere prefectului să întreprindă demersurile necesare suspendării de drept a avizului acordat asociaţiei RiseOut de primarul municipiului Iaşi pentru data de 05.06.2022.



Avizarea paradei LGBTQ+ Pride Iaşi 2022 de către primarul municipiului Iaşi este nelegală, deoarece legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii (publice) prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991). Explicaţii în cele ce urmează.

Mai întâi, de ce a fost avizat marşul LGBTQ+?

Raţionamentul greşit ce a fost impus primarului municipiului Iaşi sau care a fost acceptat de acesta este următorul:

  1. Art. 39 din Constituţie defineşte caracterul liber al dreptului de întrunire în spaţiul public, drept de care beneficiază toţi cetăţenii români (indiferent de orientarea lor sexuală);
  2. Art. 1-5 din Legea nr.60/1991 a adunărilor publice stabilesc cadrul de exercitare a dreptului prevăzut de Constituţie;
  3. Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 defineşte discriminarea ca fiind: orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de, între altele, orientare sexuală, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.   

Prin urmare, restrângerea exercitării dreptului constituţional la liberă întrunire, prin procesiunea intitulată parada LGBTQ+ Pride Iaşi, ar reprezenta o discriminare a cetăţenilor cu orientare pederastă, conduită nelegală şi sancţionată de lege. În discursul mediatic şi în răspunsurile verbale pe care le-a oferit, primarul invocă faptul că este constrâns de lege, folosindu-se de raţionamentul precitat.

Aceste justificări sunt însă nefondate pentru că marşul LGBTQ+ este interzis de prevederile art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991.

De ce este nelegală avizarea paradei LGBTQ+?

Pentru că organizarea paradei LGBTQ+ este contestată de comunitatea ieşeană pe argumente de moralitate (nu pro-discriminare), pentru că se produce o confuzie între dezincriminarea homosexualităţii şi consacrarea legală a homosexualităţii şi pentru că primarul oricărei localităţi trebuie să dispună demersurile necesare pentru punerea în aplicare a legilor, inclusiv acelea prin care să verifice dacă operează interdicţia prevăzută de art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice:

Articolul 9 – Sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte: c) încălcarea (…) moralităţii publice.

Pare complicat, dar nu este. Legea interzice adunările publice care au caracter imoral sau care, deşi decente, urmăresc încălcarea moralităţii publice, acesta fiind un criteriu formal vizând scopul demersului public („se urmăreşte”), criteriu prevăzut expres de lege, ce trebuie verificat obligatoriu înainte de emiterea avizului.

Nu există excepţie de la această prevedere, nu există adunări publice pentru care nu este necesară verificarea condiţiei de a nu se urmări încălcarea moralităţii publice, iar această verificare nu a fost realizată de primarul Mihai Chirica în privinţa marşului Pride Iaşi. Speculez că nu a făcut-o dintr-un calcul politic, dat fiind că pentru politicieni este extrem de dificil şi de costisitor mediatic a invoca argumentul moralităţii publice.

Cu toate acestea, subliniem că obligaţia este prevăzută de lege în termeni categorici şi nu se poate deroga de la aceasta, sub sancţiunea constatării nulităţii absolute a avizului emis cu nerespectarea legii. 

Ce este moralitatea publică?

Moralitatea reprezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Morala oferă mijloacele de a duce o viață în conformitate cu binele comunităţii de care aparţinem şi este definită și de caracterul obligatoriu, marcat de norme, de obligații, de interdicții caracterizate atât de o cerință de universalitate, cât și de un efect de constrângere. Filosofia morală ne spune că atunci când vorbim de moralitate, ne referim la sfera moravurilor și a modurilor de viață, aspect asupra căruia voi reveni.

Termenul de moravuri sau moravuri publice este unul cu denotaţie juridică, regăsindu-se la temelia sistemului nostru legislativ. Toate legile care conţin dispoziţii referitoare la prescrierea unor conduite sau consacrarea legislativă a unor drepturi şi libertăţi se folosesc de acest concept pentru a grăniţui sfera de aplicare a acestora, în marja de exercitare circumscrisă bunelor moravuri.

Curentul mediatic dominant în ţara noastră inhibă conversaţiile despre moralitate şi despre moravurile publice, tendinţa generală fiind aceea de a considera subiectul unul desuet şi neplăcut. Impoziţia argumentelor morale în discursul public este cel mai adesea respinsă fie prin argumentul realpolitik  (suntem aşa cum ştim, cine sunt eu să judec, asta-i viaţa/ţara/poporul), fie prin argumentul constructivismului social, potrivit căruia trebuie să ne regăsim într-o continuă evoluţie morală, reperele fiind cele indicate de politica progresistă.

Incapabili fiind să discutăm cu autoritate pe fondul moralităţii publice, pe conţinutul normelor de conduită şi de apreciere/valorificare a comportamentului uman, discursul public şi practica administrativă a autorităţilor publice se păstrează la un nivel extrem de superficial, unul care produce confuzii precum este cea între termenii de dezincriminare penală şi consacrare legală.  

Ce înseamnă dezincriminarea homosexualităţii?

Înseamnă că o conduită care anterior era pedepsită de legea penală nu mai este sancţionată penal. Conduita respectivă nu mai este considerată infracţiune. Ea poate fi în continuare sancţionată contravenţional, poate antrena răspunderea civilă delictuală şi poate fi interzisă local, cu sancţiune contravenţională sau sub oprobiu public, pe argumentul prezervării moravurilor publice. Spre exemplu, cea mai recentă infracţiune dezincriminată este contrabanda asimilată, chestiune care nu este egală cu consacrarea acestei fapte ca fiind una morală, un exemplu de bună purtare. Prin dezincriminare persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată.

În România, dezincriminarea penală a pederastiei nu a fost produsă de o înlocuire a normelor sociale, de o evoluţie/involuţie/degradare morală, ci a reprezentat un calcul politic de notorietate publică. Interesul public de a băga în închisoare persoanele care fac sodomie, care îndeamnă sau ademenesc la comiterea sodomiei, sau care fac propagandă sau prozelitism pederast, a fost infirmat, substituit, de interesul public superior(?) de a îndeplini o condiţie impusă în procedura de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Dezincriminarea reprezintă un instrument de politică penală, criminologică, un act uzual al statului, deci nu reprezintă un act de afirmare a valorii sociale a homosexualităţii. Dezincriminarea nu a fost însoţită de niciun alt act de proclamare a respectivei conduite, de consacrare publică formală, de consacrare legală, ori poate de condamnare publică a politicii de sancţionare penală a pederastiei (precum a fost condamnarea comunismului), împrejurări care să reprezinte un temei pentru pretenţiile mişcările LGBTQ+ de a ocupa spaţiul public şi încă în maniera cea mai excesivă, obtrudând cele mai conservatoare comunităţi locale, asociindu-se celor mai importante instituţii publice, celor mai vizibile şi importante spaţii comunitare.

Se poate să fie aşa în alte ţări, în alte comunităţi, unde viaţa socială produce spontan sau în timp scurt o astfel de afirmare, o astfel de substituire a unor valori şi principii considerate învechite şi desuete (ieşite din uz, fără aderenţi) cu altele de factură progresistă. Sunt societăţi şi popoare extrem de dinamice din punct de vedere moral, care adoptă cu uşurinţă coduri sociale, culturale, religioase noi, pecum sunt şi comunităţi de factură conservatoare, orientate spre prezervarea datinilor, în accepţiunea generală a termenului.

Ce impact are dezincriminarea asupra moralităţii publice? Ce argumente are minoritatea LGBTQ+?

Este limpede că dezincriminarea nu este izolată de planul moral al societăţii ci dimpotrivă. Dezincriminarea vine cu propriul său imens capital de schimbare, care dă dreptul minorităţii LGBTQ+ să pună în discuţie cadrul moral îndătinat. Dezincriminarea reprezintă cel mai important argument formal de punere la îndoială a moralităţii publice tradiţionale şi nu este, nici pe de parte, singurul argument de partea lor.

Discursul media, politicile publice europene, orientarea jurisprudenţială a CEDO şi CJUE, atitudinile elitelor politice, profesionale şi religioase, precum şi producţia intelectuală dominantă în plan cultural, toate pledează pentru ideea unei transformări fundamentale a conştiinţei colective a poporului român în favoarea acceptării homosexualităţii şi dezideratelor LGBTQ+ ca valoare nu marginală ci una centrală a societăţii noastre.

Nu în ultimul rând, eşecul recent al Referendumului pentru familie reprezintă o victorie zdrobitoare pentru mişcarea LGBTQ+, dovedind fără tăgadă faptul că majoritatea covârşitoare a poporului român nu era interesată la acel moment să îşi afirme cadrul moral contestat de dezideratele mişcării LGBTQ+. Moralitatea tradiţională a avut atunci puţini aderenţi iar pretenţia noastră de a dicta cadrul moral al majorităţii nu mai poate fi susţinută cu argumente de ordin cantitativ. Rezultatul referendumului pentru familie legitimează vizibilitatea LGBTQ+ în afacerile publice şi reprezintă punctul de cotitură pentru societatea noastră, cu implicaţii importante pe termen lung şi foarte lung (decenii, secole).

Pentru civismul ortodox, obiectivul repunerii în discuţie a cadrului politic şi mediatic concret în care a avut loc referendumul, precum şi a conversaţiei şi argumentelor care au condus la acest rezultat rămâne unul de căpătâi. Rezultatul referendumului rămâne de neacceptat ca atare.

Câte bordee, atâtea obicee, atâtea moduri de viaţă…

Lipsa unei consacrări formale a homosexualităţii ca valoare socială recunoscută este un argument important al taberei conservatoare, dar nu are caracter absolut, caracter peremptoriu.

Ne este opus faptul social împlinit care este reflectat în avizarea unor adunări publice LGBTQ+ filo-pederaste care militează „pentru iubire” şi „pentru incluziune”, invocându-se o conotaţie a iubirii pe care majoritatea o consideră scandaloasă.

Dar majoritatea nu înseamnă unanimitate.

Prin urmare, sub unghi moral, politic, juridic şi cultural, suntem liberi să ne alegem modurile de viaţă care ne aduc fericirea şi împlinirea, care corespund dreptului la demnitate umană, astfel cum acest drept este configurat de maturitatea şi experienţa de viaţă a unui popor, a unei colectivităţi locale. 

Mişcarea LGBTQ+ este pe deplin îndreptăţită să propună societăţii româneşti un alt mod de viaţă inclus în codul conduitelor acceptate, pe care să îl negocieze pe cale mediatică, prin producţie intelectuală, prin opere culturale, recunoscând în oglindă dreptul majorităţii de a nu primi, de a nu participa, de a nu accepta oferta, de a nu recunoaşte valoarea socială a noilor conduite, în baza aceloraşi drepturi colective ce decurg din conceptul de demnitate umană.

Care sunt graniţele moralităţii publice?

Graniţele moralităţii publice sunt schimbătoare şi oricine are dreptul de a propune colectivităţii noi moduri de viaţă. Ortodoxia propune neabătut, din veac, despătimirea şi înduhovnicirea omului, precum şi sfinţirea colectivităţilor, iar schimbarea pe care o presupune codul moral ortodox în conduita socială este infinit mai radicală, mai de substanţă, decât ceea ce propune mişcarea LGBTQ+. Pe de altă parte, pe acest continuu apel la schimbare din partea ortodoxiei s-a plămădit şi a dăinuit poporul român, chestiune complet străină de mişcarea LGBTQ+, motiv pentru care cele două propuneri nu pot sta în competiţie decât prin negarea, infirmarea substanţială a profilului identitar local şi a însemnătăţii ortodoxiei în comunitate.

Se întâmplă acest lucru pentru că nu există conceputul de neutralitate morală. Abdicarea de la un cod moral, normă morală, convingere morală, datorie morală, produce un alt cadru moral, chiar dacă nu este încă definit precis. Nu există vid moral, un spaţiu filosofic sau sociologic în care să rămânem suspendaţi până la apariţia unor convingeri morale superioare, ci ne definim prin faptul respingerii sau indiferenţei faţă de codul moral asumat anterior, atitudine care este relevantă în sine sub aspect moral. În mod imprecis se face vorbire despre „societatea amorală”, ca despre comunităţi lichefiate, lipsite de comuniunea de idei şi de valori, cât timp individualismul extrem, lipsa asumată de solidarizare, praxisul comunitar se califică prin acelaşi mod de raportare la elementele vieţii sociale.

Cum încalcă legea mişcarea LGBTQ+ în general şi asociaţia RiseOut în special?

Prin modul de acţiune, prin instrumentul civic pe care îl foloseşte pentru a-şi urmări scopul: paradă filo-pederastă, procesiune, manifestaţie.

Legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991).

Schimbarea graniţelor moralităţii publice se face prin dialog şi negociere, printr-un proces real de acceptare sau de respingere, printr-o maturizare culturală concretă a comunităţii, nu prin îndrăzneală, nu prin politica faptului împlinit sau a surprinderii comunităţii pe nepregătite, speculând lipsa de reacţie sau fireasca inerţie socială.

Cât timp nu s-a consumat conversaţia publică vizând toleranţa, acceptarea sau afirmarea dezideratelor homosexuale, cât timp nu a avut loc o astfel de negociere directă sau de la distanţă, dacă nu s-a produs un proces de cunoaştere reciprocă şi de adecvare la ceea ce este legitim şi acceptat în comunitate, legea interzice adunările publice care urmăresc să suplinească lipsa procesului prealabil prin impunerea faptului împlinit.

Cum încalcă legea primarul municipiului Iaşi?

Potrivit art. 154 din Codul administrativ, primarul asigură punerea în aplicare a legilor şi „dispune măsurile necesare„, fiind deservit de un aparat administrativ în acest scop. Din aspectele comunicate publicului interesat reiese că primarul Mihai Chirica nu a procedat la verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 9 lit.c) din legea adunărilor publice.

Primarul a considerat că dezincriminarea homosexualităţii reprezintă o recunoaştere, o consacrare a dezideratelor mişcării LGBTQ+ în spaţiul public, aspect nelegal cât timp a fost sesizat în mod precis cu privire la caracterul imoral al scopurilor propuse prin desfăşurarea paradei Iaşi Pride 2022, de promovare a „iubirii” între persoanele de acelaşi sex. Deşi a fost sesizat în privinţa acestor aspecte, primarul municipiului Iaşi a ales calea uşoară, a emiterii unui aviz nelegal, ferindu-se să pună în discuţie instituţională şi apoi publică, subiectul sferei morale a comunităţii ieşene, a cercului moral al comunităţii.

Primarul municipiului Iaşi nu a procedat la întocmirea unei documentaţii care să justifice înlăturarea prevederilor de interzicere a adunările publice care urmăresc încălcarea moralităţii publice, nu a supus dezbaterilor publice aceste chestiuni, nu a emis comunicate de presă care să informeze publicul cu privire la solicitarea asociaţiei RiseOut, nu a iniţiat niciun proces de consultare cu alte instituţii în această privinţă, demersuri pe care le consider necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legii.

Ce soluţie are primarul?

Potrivit legii, emiterea unui aviz nelegal poate fi cenzurată de instanţa de contencios administrativ. Pe de altă parte, această cale de acţiune nu conduce la obţinerea unei soluţii în timp util astfel încât să fie înlăturat spectrul prejudicierii comunităţii prin desfăşurarea unei adunări publice nelegale şi, deocamdată, cu scop imoral.

Primarul poate însă pune în discuţia Consiliului Local oportunitatea emiterii unui moratoriu privind adunările publice de factură filo-pederastă, stabilindu-se un termen rezonabil în care mişcarea LGBTQ+ să-şi poată exercita dreptul de a promova către publicul interesat, prin celelalte instrumente civice prevăzute de lege, perspectiva proprie despre utilitatea incluziunii, acceptării şi afirmării homosexualităţii în municipiul Iaşi.

Finalmente, se poate aprecia inclusiv cu privire la oportunitatea desfăşurării unor consultări publice sau a unui referendum local prin care să se statueze cu privire la limitele morale ale promovării dezideratelor LGBTQ+ în municipiul Iaşi.

Interzicem mişcarea LGBTQ+ în Iaşi?

Activităţile de promovare a practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop pot face obiectul unei interdicţii locale care să vizeze nu doar desfăşurarea de adunări publice ci şi de activităţi conexe.

Cu siguranţă însă că sunt şi ieşeni care nu sunt de acord cu acest lucru, ieşeni care aderă la reperele moralităţii progresiste care recunoaşte un rol central acceptării homosexuale.

Cert este că acest dialog şi proces de negociere şi de confruntare trebuie să se producă şi că el nu poate fi depăşit prin îndrăzneala politicii faptului împlinit.

Ce rol are prefectul judeţului Iaşi?

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin.(4) Codul administrativ, prefectul asigură verificarea legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice locale și poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele acestora pe care le consideră ilegale. Conform dispoziţiilor art.3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la soluționarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) este suspendat de drept.

Aşadar, prefectul poate suspenda efectele avizului nelegal prin atacarea acestuia în instanţa de contencios administrativ. Suspendarea înseamnă întârzierea punerii în aplicare a avizului până la momentul soluţionării litigiului, răgaz în care autorităţile locale pot desfăşura procedurile cuvenite de dezbatere publică.  

Ce vrem noi?

Exprimându-mă ca reprezentant informal, nenumit, nedelegat, al numeroşi creştini ortodocşi activi din punct de vedere civic, arăt că aceştia vor, în modul cel mai categoric cu putinţă, ca marşul Pride Iaşi din 05.06.2022 să nu aibă loc, întrucât este nelegal şi imoral.

Este plauzibil că se va repeta scenariul de anul trecut când comunitatea locală s-a opus prin vociferarea virulentă a dezacordului şi prin alte modalităţi. În rândul celor pe care îi cunosc se oscilează între a ignora cu desăvârşire orice acţiune LGBTQ+ şi a ne împotrivi cu forţă fizică faţă de desfăşurarea marşului, indiferent de consecinţe.

Având în vedere consecinţele asupra graniţelor moralităţii publice ieşene, şi eu sunt direct interesat ca Iaşul să nu fie subiectul unui abuz al faptului împlinit. Sunt conştient că acceptarea resemnată a sodomiei ca valoare comunitară va avea consecinţe în toate planurile vieţii sociale, în plan religios, cultural, juridic şi politic, pe termen lung şi foarte lung.

Cred că indiferenţa faţă de ocuparea Copoului şi centrului Iaşului de către filo-pederaşti va cântări pe termen lung, în sens negativ, mult mai greu decât o face eşecul Referendumului pentru familie sau dezincriminarea art. 200 din vechiul Cod penal.

Acceptarea resemnată a unui demers nelegal şi imoral, dar îngăduit de incompetenţa instituţiilor statului român şi protejat de forţele militare ale autorităţii de stat, reprezintă pentru unii credincioşi, cărora mă alătur, un moment de grea încercare.

Este indicată folosirea forţei fizice?

Violenţa nu convinge şi nu câştigă pe nimeni, chiar şi când este îndreptată împotriva unui abuzator, cum sunt atât asociaţia RiseOut cât şi forţele de ordine care protejează desfăşurarea unei procesiuni nelegale. Forţa exercitată în scop de rezistenţă fizică este necesară şi poate fi utilă, după cum este justificată folosirea forţei fizice în apărarea integrităţii corporale proprii sau a altcuiva. Însă ca ortodocşi ni ce cere să avem atât răbdare cât şi îndelungă-răbdare.

Istoric vorbind, consider că actele de rezistenţă sunt justificate împotriva reprezentanţilor autorităţii de stat care comit efectiv o nedreptate flagrantă, care folosesc violenţa şi coerciţia împotriva interesului public şi al persoanelor, cum consider că este cazul acum.

Este rezistenţa fizică justificată?

Da, împotrivirea fizică exercitată în condiţiile de mai sus reprezintă cazul justificativ de legitimă apărare, în condiţiile art. 19 Codul penal: Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol (…) un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.

Moralitatea publică este în vârful ierarhiei intereselor publice, mai ales în comunităţile cu profil identitar conservator. Desfăşurarea marşului în condiţiile sus arătate reprezintă un atac material, direct, imediat şi injust asupra moralităţii publice, însă apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.

Dacă aceste condiţii sunt respectate, faptele comise împotriva participanţilor la marş sau împotriva reprezentanţilor puterii de stat care le protejează acţiunea nelegală, se circumscriu dispoziţiilor art. 18 Cod penal: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate de dispoziţiile art. 16 alin.(1) lit.d) Codul de procedură penală.

Concluzii

Indiferent de modalitatea de desfăşurare a evenimentelor de duminică din Iaşi, confruntarea curentului filo-pederast impune o atitudine de angajament, reflecţie şi acţiune pe termen lung. Dacă din punct de vedere politic soluţia aparentă este interzicerea manifestărilor ilegale şi imorale, soluţia promovată de ortodoxie trebuie să ţintească spre convertire, luând aminte la eşecul campaniilor #praythegayaway şi al terapiilor de conversiune propuse pe filieră religioasă.

Ortodoxia trebuie să producă atât starea de vigilenţă morală necesară comunităţii cât şi pe cea de călăuzire morală în modernitate şi în viitor. Este condamnabilă retragerea ierarhilor şi clericilor din răspunderea lor de păstori, tăcerea lor cu adevărat asurzitoare, precum şi achiesarea acestora la obiectivele politice anticreştine ale autorităţii de stat.

Sesizare adresată Rectorului UAIC – Prof.univ.dr. Tudorel Toader vizând asocierea cu mişcarea LGBTQ+

Publicăm sesizarea adresată domnului prof.univ.dr. Tudorel Toader, rectorul UAIC Iaşi, privind asocierea imaginii Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi cu marşul LGBTQ+, cu rugămintea adresată celor ce sunt în acelaşi gând cu mesajul de mai jos de a-şi exprima solidaritatea/sprijinul/asentimentul prin mesaje email remise la adresa secretariatului UAIC (contact@uaic.ro) sau prin depunerea fizică a sesizării (descărcaţi aici) la registratura universităţii (intrarea în Corpul A – Statuia lui Mihail Kogălniceanu).


Sursă imagine: Eveniment Iaşi Pride 2022

În data de 05 iunie 2022, ora 16:00, asociaţia RiseOut (pentru promovarea intereselor minorităţii LGBTQ+) organizează un marş – Iaşi Pride 2022, promovat în massmedia şi pe pagina de Facebook prin afişul alăturat (link), în care este indicat drept loc de întâlnire, Copou, corpul A din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, fără a fi menţionate alte repere. Adresa indicată reprezintă sediul rectoratului UAIC Iaşi, reprezentantul legal al celei mai vechi instituţii de învăţământ superior din România.

Însă UAIC nu se numără între partenerii acestei iniţiative care a stârnit revolta unui număr însemnat de ieşeni, dat fiind faptul că homosexualitatea şi etiologiile sale sunt incompatibile cu valorile sociale, culturale, religioase, civice şi politice locale. Cu privire la acestea, reamintim că Universitatea Alexandru Ioan Cuza este cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior a comunităţii noastre şi reprezintă simbolul predilect al Iaşului, capitală culturală a României, capitala ortodoxiei româneşti, oraş voievodal şi fostă capitală a principatului Moldovei.

Prin modalitatea de promovare aleasă de asociaţia RiseOut se urmăreşte, în mod injust, realizarea unui transfer de capital simbolic în sprijinul obiectivelor LGBTQ+, transfer realizat dinspre cea mai importantă instituţie academică ieşeană către reprezentantul civic al unui curent politic şi ideologic care este nu doar străin de profilul identitar local ci, în opinia noastră, incompatibil cu acesta.

Admitem că Universitatea poate fi cadrul ideal în care să aibă loc o conversaţie despre profilul identitar şi axiologic local, despre caracterul contradictoriu al afirmării homosexualităţii ca virtute publică (Pride), despre modul în care sunt înţelese bunele moravuri în comunitatea ieşeană, despre distincţia între conceptul de viaţă privată şi despre ocuparea (i)legitimă a spaţiului public, despre limitele morale ale prozelitismului homosexual în rândul tinerilor, despre dezechilibrul mediatic în promovarea dezideratelor mişcării homosexuale, despre abuzarea instrumentului discriminării pozitive, despre ignorarea intereselor legitime şi permanente ale comunităţii în a cultiva o tradiţie culturală de o anumită factură, despre implicaţiile sociale şi culturale ale curentului ideologic progresist, printre multe altele.  

Însă, prin modalitatea aleasă de promovare se sugerează ideea unei asocieri directe a UAIC Iaşi cu mişcarea LGBT+, cu sensul de acceptare, de validare deja consumată a obiectivelor de promovare LGBTQ+ în capitala noastră, de substituire a unor valori şi a unui profil înrădăcinat cultural şi comunitar cu noile deziderate ale mişcării homosexuale.

Stimate domnule rector,

Faţă de cele menţionate, vă adresăm rugămintea de a informa comunitatea ieşeană cu privire la inexistenţa unui parteneriat sau asocieri de orice fel între UAIC Iaşi şi asociaţia RiseOut şi de a solicita public asociaţiei organizatoare a marşului să înceteze modalitatea înşelătoare de comunicare publică pe care o desfăşoară.

Totodată, vă adresăm rugămintea de a solicita primarului municipiului Iaşi să adopte un moratoriu cu privire la avizarea manifestaţiilor publice de factură LGBTQ+ pentru o perioadă rezonabilă, răstimp în care comunitatea să dezbată echilibrat subiectul incluziunii minorităţii homosexuale în comunitatea ieşeană, modalitatea cea mai potrivită de a împiedica discriminarea minorităţii LGBTQ+ în accesarea serviciilor publice, acolo unde/dacă are loc, limitele morale ale demersurilor acestora de promovarea a homosexualităţii în spaţiul public, din perspectiva bunelor moravuri şi a ordinii publice.

Cu privire la acest ultim aspect, reamintesc faptul că acest marş se află la a doua sa ediţie, cea precedentă având loc în condiţii de mare tensiune, sub protecţia jandarmeriei şi cu ameninţarea aplicării de sancţiuni contravenţionale pentru cei ce-şi exprimă public dezacordul, comunitatea locală respingând energic legitmitatea acestei acţiuni, fiind dominat sonor traseul marşului prin vociferarea dezaprobării şi fiind folosite, cu rol simbolic, torţe fumigene pentru a acoperi de la faţa oamenilor şi de la faţa cerului ruşinea sfidării valorilor locale.  

Întrucât este previzibil că atitudinea publicului nu s-a schimbat de la data primei ediţii a marşului, din octombrie 2021, când punctul de plecare a fost cel al parcării de la Fundaţie, vă adresăm rugămintea de a aprecia dacă este oportun să solicitaţi primarului municipiului Iaşi modificarea traseului avizat, având în vedere că bulevardul Copou este locul preferat de promenadă a ieşenilor, iar alveola de protecţie a statuii lui Mihail Kogălniceanu din faţa corpului A al UAIC, punctul concret de întâlnire şi de pornire a marşului LGBTQ+ Iaşi Pride 2022, <del>se află pe proprietatea privată a UAIC</del>.

Vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie şi disponibilitate de a colabora cu privire la cele sesizate.

Pentru Grupul Civic Iaşi şi site-ul www.theodosie.ro

Vlad-Mihai Agache

Alumnus UAIC Iaşi

Marşul LGBT+ Iaşi 2022 – Ce şi cum să mai ocrotim în Iaşi?

Sursă: Wikipedia „Zone fără LGBT” din Polonia

Asociaţiile LGBT+ din România au iniţiat o nouă săptămână de activităţi de promovare, cu sprijin de la cel mai înalt nivel, demersuri ce se vor încheia cu o paradă gay prin centrul Iaşului, oraş cu un capital simbolic distinct, de capitală culturală şi de inimă a ortodoxiei româneşti. De la momentul anunţului public şi până acum, mai multe facţiuni civice sau religioase cu care mă aflu în contact, au pus în discuţie subiectul, căutând modalitatea adecvată de a-şi exprima împotrivirea faţă de acest afront.

Să începem cu concluzia!

Predomină covârşitor ideea de a ignora cu totul demersurile gay, din Iaşi şi din ţară, să ne continuăm existenţa ca şi cum aceste episoade nu există. Motivele, pe care le consider neîntemeiate, sunt mai ample şi, în esenţă, se circumscriu următoarelor:

  • Activităţile gay ar avea un caracter artificial, sunt o grefă străină de popor, una care nu are suficient capital social, cultural, economic şi politic să fiinţeze de la sine în sânul naţiunii române. Este comparată mişcarea gay cu multe alte curente sociale, ideologice sau politice din trecut de care neamul s-a scuturat ca de un putregai, după ce Domnul a îngăduit ca puterea acestora să apună. Avem în vedere pegra evreiască ce a invadat ţările române în secolul XIX, comunismul ateu din secolul XX, iar acum europenismul filo-pederast de secol XXI pentru care trebuie să ne pocăim şi să ne rugăm să ne scape Domnul.
  • Mişcarea Gay este, pe linie ideologică, o continuatoare directă a ideilor care au produs „comisariatele dragostei publice” în U.R.S.S., iar terminologia „marşului Pride” reprezintă o simplă actualizare a paradelor „Jos cu Ruşinea” din aceleaşi vremuri. Dincolo de energia politică ce le-a animat în acele timpuri, acele mişcări nu au subzistat şi s-au compromis pe formă în anii de război şi de grele încercări prin care a trecut ulterior poporul rus. În perspectiva vremurilor ce urmează, în România mişcarea gay va traversa un parcurs similar.
  • Mecanismul de promovare a mişcării gay presupune o ciclicitate publică în trei paşi, mai întâi de vexare a comunităţilor ţintă, de ofensare şi jignire a bunelor moravuri astfel cum sunt acestea înţelese şi prezervate local, aşadar a forţa, a smulge o reacţie de împotrivire din partea reprezentanţilor curentului conservator, reacţie care, în etapa a treia, să fie invocată ca motiv de victimizare şi de lărgire a scopurilor mişcării, resetând ciclul pentru noile obiective. Linia strategică este: toleranţă-acceptare-afirmare şi este urmărită prin proceduri de tactică civică ce au fost codificate în manuale şi know-how civic uşor de transferat-implementat-scalat.
  • Cadrajul mediatic nu este neutru ci unul fundamental contra-conservatori, de orice factură ar fi aceştia. Pe cale de consecinţă, orice acţiune explicită de împotrivire faţă de activităţile LGBT+ ar produce o muniţie mediatică cu un efect negativ disproporţionat faţă de simpla desfăşurare neînfruntată a demersurilor activiştilor gay. Nu doar că le-am produce content mediatic prin simpla noastră contra-reacţie, dar am şi confirma narativele progresismului euro-pederast prin simpla noastră împotrivire.
  • Disproporţia de resurse mediatice şi de influenţă politică este într-atât de vădită încât cei care s-ar ralia unor acţiuni de împotrivire ar aparţine categoriilor sociale pentru care împotrivirea presupune costurile reputaţionale cele mai scăzute. Cu alte cuvinte, pentru persoane cu un anume statut social (părut sau autentic) costul pe care o atitudine univocă de asociere cu o mişcare de împotrivire faţă de curentul euro-pederast este unul disproporţionat de mare, prin decuplarea de la legitimitatea socială, profesională sau politică din prezent. Rămâne în sarcina celor care au foarte puţine de pierdut şi care oricum vor reacţiona printr-o prezenţă efectivă în stradă să verbalizeze, aşa cum vor reuşi, o nemulţumire de fond, care să fie apoi valorificată în contextul naraţiunilor elitelor despre „România profundă” (care totuşi nu consumă gay-movement) sau a celor anti-sistem despre „trădarea intelectualilor”.
  • Strâns legată de chestiunea de mai sus este şi problema coroborării temelor de protest într-o umbrelă anti-sistem foarte greu de digerat. Este puţin probabil ca o persoană de condiţie medie să rezoneze cu torentul de teorii şi perspective care animă îndeobşte pe cei grabnic protestatari. Se produce un ghiveci de tipul Legii suveranităţii (subiect asupra căruia voi reveni) care este complet indigest, are un „cool factor” de sens negativ, care inhibă reacţia publică poate chiar mai mult decât presiunea mediatică sau influenţa politică. Se produce şi o împrăştiere continuă a puţinului capital civic existent, dat fiind că mereu apar subiecte care pretind atenţia şi energia noastră.
  • Teama de ridicol este, în opinia mea, a doua cauză ca importanţă în ierarhia motivelor de neimplicare civică a romanilor totuşi activi din punct de vedere politic. Despre prima cauză a pasivităţii noastre scriu spre final. Însă, revenind la ridicol, trebuie subliniat că în spaţiul public românesc nu există un know-how de sens opus celui al activismului LGBT+, care să fie validat prin experienţa afirmării adecvate a valorilor conservatoare, care să producă emulaţie, căruia să-i putem recunoaşte valoarea civică adăugată.
  • Toate reacţiile civice de protest sunt, în mod tradiţional, prezentate mediatic ca fiind inadecvate, în contra-timp, dezechilibrate emoţional sau din punct de vedere al energiei comunicaţionale (prea plăpânde sau prea virulente). Tipul acesta de inadecvare corodează orice argument, chiar şi dintre cele care sunt punctual legitimate retoric, în scopuri tactice, de discursul euro-pederast, dar şi orice metodă civică de abordare a temei LGBT+ de către conservatori.

Se poate imagina o cale de împotrivire?

Există două modele valide de combatere a activismului filo-pederast la nivel european: modelul ruso-maghiar şi modelul polonez. Primul vizează o politică top-down de delegitimare a obiectivelor progresismului sodomit şi filo-pederast în spaţiul public şi presupune o atitudine asumată a politicienilor de top şi a bazei lor de sprijin politic, economic sau cultural. Nu e vorba despre Victor Orban sau de Vladimir Putin, ci despre baza lor de putere, care se manifestă în acest plan, în sensul invers al demersurilor LGBT+. Acest model ne este complet inaccesibil, nu doar pentru că nu avem conducători precum aceştia (presupunând că i-am dori), dar şi dacă i-am avea, societatea românească nu a produs niciodată, istoric vorbind, tipul de loialitate şi de conştiinţă colectivă care să reprezinte o bază de putere adecvată să-l sprijine pe conducătorul nostru împotriva politicilor europene filo-pederaste.

Al doilea model, cel polonez, ne este accesibil în teorie, dar este incompatibil cu abordarea noastră din prezent. Modelul polonez presupune valorificarea principiilor descentralizării şi subsidiarităţii mutând responsabilitatea gestionării valorilor comunitare către autorităţile locale, cărora li se recunoaşte dreptul prezervării profilului cultural local. Câteva voievodate şi multe municipalităţi au constatat prin hotărâri ale organelor legislative şi executive locale faptul că „valorile LGBT+” sunt absolut incompatibile cu valorile comunităţilor respective. Astfel s-au creat „zonele fără LGBT” un concept împotriva căruia instituţiile europene au reacţionat virulent, sub unghi moral, tocmai pentru că soluţia este una perfect legală şi legitimă, potrivit chiar normelor şi principiilor europene.

Ce sunt valorile incompatibile?

În acest sens, reamintesc un exemplu pe care l-am mai folosit, acela al valorilor dominante ale comunităţii, al valorilor vii, care nu au căzut în desuetudine. Spaţiul este ocupat deja de valori active, care sunt incompatibile cu cele noi care se doresc impuse de mai sus prin autoritatea instituţiilor europene. Exemplu: deşi avem o minoritate de etnie rusă/lipoveană în România, minoritate care se bucură de toate drepturile constituţionale precum majoritatea, totuşi nu poate fi admis dreptul minorităţii ruseşti de a celebra prin trecerea pe sub Arcul de Triumf înfrângerea armatei române de către armata roşie (a se citi: celebrarea neruşinată a sodomiei în inima ortodoxiei), întrucât ar aduce atingere demnităţii noastre colective, ar jigni memoria martirilor noştri, ar provoca indignare şi scandal public, un tip de suferinţă morală ce trebuie înlăturată. Dar nimic nu îi împiedică pe ruşi să o facă într-un alt context, unul care nu este asociat românismului şi care să ţină cont de raportul majoritate/minoritate, de firescul acestui raport precum şi de caracterul incompatibil al unor valori.

Acest principiu a fost valorificat de polonezi, dintr-o perspectivă întreită, care a condus la concluzia că demersurile gay sunt incompatibile cu profilul comunitar local. Perspectiva întreită se referă la o coroborare a planurilor religioase, civice şi politice. Catolicismul polonez a produs instituţii şi organizaţii civice active şi asumate din punct de vedere axiologic, care au legitimat politic o putere conservatoare. Subliniem că structura civică s-a dezvoltat pe tipare de organizare parohiale, care s-au coagulat civic şi au scalat rapid către un prag de relvanţă politică ce a obţinut apoi prim-planul.

Care sunt limitele modelului polonez?

Iniţiativa şi eforturile au venit simultan din toate cele trei planuri, printr-o continuă alimentare a valorilor comune pozitive, nu împotriva LGBT+ ci pentru profilul cultural conservator al catolicismului şi naţionalismului polonez. Europa a reacţionat virulent, condamnând imoralitatea exercitării drepturilor culturale într-o modalitate care aduce atingere „principiului inclusivităţii”, în vreme ce polonezii s-au apărat invocând „principiul proporţionalităţii”, constând în aceea că respectivele comunităţi numără disproporţionat de puţini sodomiţi şi filo-pederaşti pentru a legitima parade gay cu caracter sfidător în sânul comunităţilor catolice. Totodată au interzis practica „desantului” pederast din afara localităţilor, o tactică LGBT+ de a suplini subţirimea participării locale la marşurile gay.

În continuare, Europa invocă faptul că „zonele fără LGBT+” reprezintă nu doar o politică locală de prezervare a profilului comunitar de factură catolică, ci un concept anti-cultural şi anti-uman (cu trimitere la doctrina drepturilor omului) de sancţionare mascată a sodomiților pe criteriu de orientare sexuală sau de convingeri filo-pederaste, politică ce nu poate fi admisă din cauza efectelor sociale disproporţionate în plan naţional şi chiar european. Cu alte cuvinte, prin aceea că există municipalităţi şi voievodate „LGBT+ free” se produce o emulaţie culturală care ar depăşi interesul punctual al protejării comunităţilor catolice şi care de fapt ar alimenta un curent pan european de ură şi discriminare a pederaştilor şi aliaţilor acestora.

Pe cale de consecinţă, consideră Europa că se cuvine înlăturarea caracterului absolut al interdicţiei (sau chiar interdicția însăși) ce a fost impusă de autorităţile locale, protejarea catolicismului local putând fi realizată şi fără a se alimenta la nivel european ideea „modelului polonez” ca politică (pasămite) ipocrită şi indirectă de sancţionare filo-pederaştilor. Mai mult, instituţiile europene au sancţionat ele pe respectivele comunităţi poloneze prin blocarea accesului la finanţare din fonduri europene pentru proiectele ce urmau sau se aflau în curs de implementare, cu argumentul că „principiul inclusivităţii” este de esenţa valorilor europene şi o piatră unghiulară a statului de drept. Ulterior, şi Ungaria a intrat într-o procedură de verificare pentru atingeri aduse statului de drept, însă fără a se face trimitere directă la situaţia sodomiţilor şi filo-pederaştilor.

Nu e despre „homo” e despre om!

Am insistat asupra acestor chestiuni, prezentate lapidar, tocmai pentru a ilustra amploarea conflictului între cele două viziuni distincte, naţional-locală conservatoare şi europeană filo-pederastă, conflict ce excede cu mult chestiunea propriu zisă a protejării concrete a sodomitului sau filo-pederastului de ură, violenţă, orice altă vătămare din motive ce ţin de orientarea sexuală. Agresiunea asupra noastră se produce în plan axiologic, cu efecte de anvergură de ordin religios, civic şi politic. Reacţiile noastre ar trebui să se producă în acelaşi sens. Dar întrucât pare că efortul preconizat a fi viabil depăşeşte cu mult pragul disponibilităţilor noastre, părerea covârşitor majoritară pledează pentru a ne preface că PrideIaşi şi celelalte iniţiative gay din România nu există. Această opinie pe care eu nu o pot împărtăşi, are (cred eu) o cauză principală şi un izvor principal.

De ce nu ne doare?

Principalul motiv al pasivităţii românilor este lipsa călăuzirii morale, cu specificul românesc al completei tăceri a ierarhilor Bisericii, izvorul catatoniei româneşti, al somnului nostru colectiv. Călăuzirea morală nu se face doar din vorbă, ci mai ales cu fapta şi mai ales la momentele oportune, de cumpănă, de mare însemnătate. Poporul român nu mai are astfel de voci loiale, nici din partea ierarhilor ortodocşi (cazul particular al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan fiind de-a dreptul tragic, prin bicisnicia acestui ierarh coroborată cu cariera sa de securist şi cu convingerile sale de ereziarh ecumenist), nici din partea elitelor sale (elitele profesionale sunt descurajate să se exprime în chestiuni ce se sustrag competenţelor specializate şi nu îndrăznesc să se înscrie în conversaţii care să privească chestiunile generale) şi nici din partea politicienilor preocupaţi de mersul afacerilor publice (incapabili de a rostui energiile colective, imagina viitorul, lucra pentru binele cetăţii).

Despre bizara coerenţă a opiniilor clericale pe subiectul LGBT+

În Biserica Ortodoxă Română s-a emis „ordin pe unitate” în privinţa ignorării acţiunilor LGBT+ şi potolirii credincioşilor revoltaţi. Spun aceasta urmare a contactelor directe, dar şi văzând coerenţa şi similaritatea cu care mai mulţi preoţi dintre cei ce au prim-planul ortodoxiei din punct de vedere mediatic promovează exact acelaşi tip de „soluţie”, cu aceleaşi argumente şi aceleaşi îndemnuri, opinând în esenţă că, la scara mare a Istoriei Bisericeşti, actualul episod pederast pe care îl cunoaşte societatea românească este cu totul nesemnificativ. Viaţa cetăţii ar reprezenta o continuă paradă de patimi şi vicii, manifestate cu egală neruşinare, faţă de care sodomiţii şi filo-pederaştii nu ar face notă discordantă.

Lipsiţi fiind de călăuzire morală şi temători de ridicolul poziţionărilor inadecvate, faţă de evantaiul de argumente care ne îndeamnă să ne resemnăm în faţa tăvălugului pederast, cei mai mulţi dintre noi au ales să rămână pasivi şi de data asta, conservându-şi energia pentru teme care, aparent, sunt mai importante. Şi acum, tăcerea se arată că este „binecuvântată” de ierarhii noştri, cum mereu este, indiferent de temă.

De ce nu sunt de acord cu pasivitatea

Eu nu rezonez cu această concluzie, din mai multe motive pe care le expun aici doar schematic, dar pe care le voi dezvolta la comentarii dacă există interes, dat fiind că nu înţeleg să mă ofer pe mine ca exemplu.

Pe străzile Iaşului se propovăduieşte cu mândrie un păcat cu o neagră semnificaţie de răzvrătire împotriva firii.

Pasivitatea şi ignorarea activităţilor LGBT+ nu se fac cu inimă uşoară, de creştin, ci cu resentiment şi cu dezgust faţă de păcătoşi, faţă de cei ce îi îndreptăţesc pe păcătoşi şi faţă de poporul ne-volnic de care apaţinem.

Din cauza neputinţelor noastre şi a conştientizării poziţiei noastre de slăbiciune, discuţiile nepublice nu fac întotdeauna cinste credinţei pe care o mărturisim şi cred că e mai bine să verbalizăm împotrivirea noastră, pentru a găsi calea şi sensurile corecte spre iubirea păcătosului şi ura faţă de păcat.

De asemenea, rămânând pasivi ne lipsim de exerciţiul mărturisirii credinţei noastre, trăirii valorilor despre care declarăm că ne animă.

Este cert că în lipsa unui mesaj politic, civic şi religios, articulat convingător şi consistent, strigătele noastre precum că „Iaşul nu-i Sodoma!” nu vor încălzi inimi şi vor cimenta naraţiunea mediatică a inadecvării celor ce se împotrivesc. Însă este nedrept a împiedica o conştiinţă sinceră să se exprime, chiar şi când o face rudimentar.

Prin manifestarea împotrivirii noastre punem bun început, conştienţi fiind că împotrivirea punctuală nu vindecă boala care ne-a adus în acest punct şi că trebuie pornit un efort susţinut de revendicare şi de recuperare a Iaşului, a ţării, a limbii şi vocabularului necesar, precum şi a credinţei ortodoxe.

Împotrivirea deschisă, explicită, limpede şi energică faţă de marşul LGBT+ produce o clarificare a resorturilor religioase, civice, politice şi culturale care trebuie avute în vedere pentru îndreptare, antrenează idei aparent fără legătură, dar cu implicaţii directe (de pildă, importanţa militării pentru RoExit, importanţa militării pentru libertate şi suveranitate, pentru valorile naţionale ş.a.m.d.)

Nu în ultimul rând, intenţionez ca prin împotrivirea mea concretă, asumată cu bună credinţă şi cu dragoste pentru semeni, să mă fac prilej de a verifica din nou axioma potrivit căreia cea mai scurtă care spre o soluţie este să afirmi un răspuns greşit. În lipsa unui plan coerent de recuperare a ţării pentru credinţă şi pentru valorile ortodoxiei, a cuminţeniei, curăţiei, pudorii, curajului, bucuriei întru suferinţă, orice răspuns punctual este greşit dar binevenit.


P.S. Vă îndemn călduros pe toţi cei aflaţi în acelaşi gând cu mine, din Iaşi sau care veţi fi prezenţi la Iaşi în 5 iunie, să mă contactaţi şi să ne cunoaştem.

Comuniunea cu ereticii potrivit Sinodului VII Ecumenic

Foto: NewsBomb

Deși au existat în istoria Bisericii nouă (9) Sinoade care își merită statutul de Ecumenice, doar 7 dintre ele sunt recunoscute ca atare, ultimele două, din vremea Sf. Fotie și a Sf. Grigorie Palama, fiind privite ca având o importanță mai mică. Dacă ar fi să-l considerăm ultimul pe cel de-al șaptelea Sinod, cel din Niceea (787), care a condamnat pe iconoclaști și a dogmatizat închinarea icoanelor, în primele sale ședințe au avut loc dezbateri importante referitoare la modul primirii ereticilor, cu referințe la situații anterioare. Concluzii foarte importante pot fi trase din aceste discuții cu privire la statutul ereticilor și al slujbelor săvârșite de ei.

Procesele verbale ale Sinodului au fost traduse de Diacon Ioan I. Ică jr. în cartea Canonul Ortodoxiei: Sinodul VII Ecumenic, vol. I: Definind dogmatic icoanele, Editura Deisis, Sibiu, 2020. Referințele principale vor fi făcute la acest volum.

Îndeosebi în Sesiunea I a Sinodului, dar și în a II-a a fost luată în discuție situația unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Trei dintre ei s-au lepădat de eroarea lor, iar alți șapte se făceau vinovați și de persecuții asupra celor drept-slăvitori prin care au împiedicat întrunirea Sinodului cu un an mai înainte, adică în 786. Toți aceștia, în urma unor cercetări amănunțite a tradiției bisericești, au fost iertați de acuzațiile aduse și și-au reluat scaunele lor episcopale. Monahii studiți, în frunte cu egumenul Sava, au insistat cel mai mult ca ei să fie primiți ca simpli credincioși și scoși din rangul clerical, însă hotărârea finală a fost să fie lăsați în treapta lor. Se pare că existau pe atunci două tabere între ortodocși, unii mai rigoriști, alții mai moderați. Dintre primii au fost studiții, care și-au continuat linia prin Sf. Teodor Studitul și urmașii săi, iar ceilalți au fost reprezentați cu intermitență pe parcursul unui secol (între 784-886) de Patriarhii Tarasie, Nichifor, Metodie și Fotie.

Punctele fierbinți care ne interesează sunt acestea:

– Patriarhul Tarasie acceptă să fie ales pe scaun cu condiția să se întrunească un Sinod Ecumenic care să cerceteze erezia iconoclastă ce domnea în Patriarhia de Constantinopol;
– Episcopii iconoclaști care se pocăiesc sunt reprimiți prin renunțarea la greșeala lor dogmatică;
– în urma unei cercetări ample, se ajunge la concluzia că primirea nu necesită hirotonia lor din nou;
– reiese limpede ideea că nu este normal ca păstorii Bisericii să fie eretici, dar s-a înstăpânit obiceiul unei iconomii în vremuri de tulburare, când sunt acceptate succesiunea prin episcopi eretici. Limita stabilită este aceea că nu sunt primite nicidecum hirotoniile și Tainele celor condamnați sinodal sau în cazul când există episcopi ortodocși, dar sunt preferați cei rătăciți.

La Sinod au fost prezenți reprezentanți ai tuturor Bisericilor Locale, adică cele cinci Patriarhii.

Există mărturia Sf. Tarasie înainte de a fi ales Patriarh despre dezbinarea din sânul Bisericii produsă de iconoclasm: „Văd și privesc Biserica zidită pe temelia, care e stânca Hristos Dumnezeul nostru, sfâșiată acum și ruptă și pe noi grăind acum una, altă dată alta, iar pe creștinii din răsărit care au aceeași credință cu noi vorbind altfel și conglăsuind cu cei din apus, iar pe noi întristați de toți aceia și anatematizați în fiecare zi de toți” (pag. 239). Așadar iconoclasmul a produs o dezbinare în interiorul Bisericii, Constantinopolul fiind despărțit în concepții de Roma și de celelalte Patriarhii. Deci nu a cuprins toată Biserica. Disensiunea era la dimensiuni importante, fiind la mijloc și anatematizări, care nu este clar dacă reprezintă excomunicări clare sau doar învinuiri fără o rupere a comuniunii. În limba greacă anatema înseamnă și blestem, ca atunci când Apostolul Petru a început să se blesteme/anatematizeze că nu-L cunoaște pe Hristos. Cert este că toți au aceeași credință la general care îi unește, dar nu în particular, fiind dezbinați și în primejdie de ruptură definitivă.

Trei episcopi sunt primiți prin mărturisirea ortodoxă și renunțarea la dogmele iconoclaste.

În privința altor șapte, apar discuții aprofundate, cerute în special de monahii conduși de egumenul Sava al Studionului. Acești monahi caută scoaterea lor din rang, dar până la urmă nu se ajunge la această decizie.

Sunt citite mai multe scrieri cu privire la primirea ereticilor și rezultă mai multe concluzii:

1. După citirea canonului 8 al Sinodului I Ecumenic, se constată că nu este relevant pentru că nu se referă la iconoclaști, ci la eresul catarilor (pag. 248-249).

2. Deși în canonul de mai sus se spune că ereticii să fie primiți prin punerea mâinilor, aceasta nu se referă la hirotonia din nou, ci este un semn de iertare și primire a pocăinței lor.

3. După citirea canonului 2 al Sf. Atanasie către Rufin, egumenul Sava a cerut ca ereticii să fie primiți, dar nu și preoția lor. Dar hotărârea sinodală a fost să fie primiți toți acei episcopi iconoclaști pentru că nici nu au prigonit, nici nu au fost prigoniți, ci pur și simplu au crescut în acea învățătură rea.

4. La cererea egumenului Sava, s-a cercetat subiectul validității hirotoniei de la eretici. Acestea au fost găsite ca fiind valabile pentru că în trecut au fost multe situații în care au fost recunoscute astfel de hirotonii, precum a Sf. Meletie de către arieni, a lui Anatolie de către Dioscor. „Aceia care vin de la eretici trebuie primiți; dar, dacă s-a dus cineva intenționat la un eretic și a primit hirotonia, să fie neprimit.”

5. Decisivă a fost citirea epistolei 240 a Sf. Vasile către nicopolitani, în care nu acceptă pe cel ce a primit hirotonia „de la mâini profane spre desființarea credinței”.

6. În general, Biserica urmărește o mare iconomie și îngăduință, primind hirotoniile (și Tainele) ereticilor. „Dar, dacă se face o declarație sinodală și o armonie a Bisericilor pentru ortodoxie, atunci cine îndrăznește să fie hirotonit de profanii eretici va fi supus depunerii”.

Primirea înapoi a episcopilor iconoclaști este una improprie. Adică ei nu sunt primiți în Biserică din afara ei, ci în comuniune deplină din starea de acuzați și vinovați de erezie. În actele sinodale se spune: „să vină cei care anul trecut s-au opus adevărului” și să se facă anchetarea lor. Deci nu sunt tratați ca fiind în afara Bisericii, ci doar vinovați de o atitudine greșită și cercetați din postura de „episcopi învinuiți în această parte” (pag. 236) . Rătăcirea lor îi depărta de Biserică, dar încă nu i-a scos în afara ei așa cum păcatele ne rup de Hristos, iar iertarea lor la spovedanie înseamnă o unire a noastră cu Biserica de care nu ne-am despărțit definitiv.

Așadar avem în actele sinodale o cercetare minuțioasă a raportării la Tainele ereticilor, fără să se facă o deosebire, pe parcursul ei, între cei condamnați sau nu sinodal. Conștiința sinodalilor ar fi că trebuie evitați chiar și ereticii care încă nu au fost excomunicați oficial, deși se poate face o mare iconomie în această privință. Totuși linia de demarcație stabilită clar după dezbatere este condamnarea sinodală, care se referă atât la erezie/învățătură, cât mai ales nominal la persoanele eretice. În procesele verbale ale Sinodului VII se face o demarcare indubitabilă prin condamnarea nominală, adică personală a ereticilor. Dar în Sinodul din 843 de mai târziu, ereticii iconoclaști nu au mai fost primiți de Patriarhul Metodie cu tot atât de mare îngăduință pe motiv că erezia a fost deja condamnată oficial și solemn.

Îndeosebi în vremurile noastre se impune și se face o delimitare mai clară între eretici condamnați și necondamnați. În mod categoric Tainele celor dintâi sunt nevalide, dar ale celor din urmă sunt acceptabile prin iconomie și datorită presiunilor exterioare.

Desigur că se poate face o aprofundare a conceptului de eretic necondamnat. Consider personal că putem încadra în această categorie pe cei care propagă o învățătură greșită controversată și criticată serios în Biserică, deși încă necondamnată sinodal. Alte învățături minore, dar care nu au stârnit dezbateri extinse pot fi tratate cu mai multă lejeritate, deși nu sunt neglijabile.

În orice caz, delimitarea granițelor Bisericii nu se face cu rigoare în funcție de dreapta credință, ci în primul rând de continuitatea hirotoniilor. Adică trebuie păstrat un cadru ecleziastic clar, o structură văzută și abia apoi, în cadrul ei, urmărită corectitudinea credinței. Altfel există riscul unui haos de natură protestantă în care fiecare pretinde că este singurul mărturisitor, pe când ceilalți s-au abătut și au fost părăsiți de Dumnezeu și de har.

Actualizare ▏(Ne)aplicarea Certificatului Covid19 pe teritoriul național

Actualizare: Titlul inițial al acestui articol era ”Lovitura finală a venit. Certificatul Covid19 introdus pentru orice activitate desfăşurată pe teritoriul României” și, împreună cu textul de mai jos, susținea ideea faptului împlinit pus în practică, noaptea ca hoții, de Guvern. Iată însă că răul cel rău nu s-a (mai?) produs în forma sa cea cumplit de amenințătoare și că Domnul a mai îngăduit răgaz de întremare în străduințele și luptele noastre.

Nu îndrăznesc să zic că e o victorie, dar sigur nu e puțin lucru! În primul rând e un îndemn la acțiune, așa precară și rudimentară cum apare multora. Se vede iarăși că și prin cele slabe se poate lucra binele spre bucuria celor mulți.

Apoi, ne servește de lecție, să înțelegem că puterea de stat se impune prin vechea și neschimbata tactică ”doi pași înainte, unul înapoi”. Mulți am simțit că urmează un sinistru, dar puțini au putut crede că amenințarea putea fi atât de gravă.

Un câștig nu tocmai evident este generalizarea concluziei că timpurile pe care le trăim vizează starea de libertate și ordinea de drept, iar nu starea de sănătate publică. Aceste două narațiuni s-au aflat într-o competiție măsluită (mediatic) pentru legitimitate publică și, deși nu a fost proclamată ca atare, convingerea că #eDespreLibertate s-a impus covârșitor, chiar și pentru acele persoane care, din diverse calcule, în continuare aderă discursiv la minciuna pLandemică.

Totodată, consider că acesta este momentul din care ar trebui să înțelegem că străduințele noastre nu reprezintă o luptă pentru libertate (pentru revenirea/reprimirea/reaccederea în paradisul pierdut al normalității normale), ci că suntem chemați să dăm o luptă pentru eliberare; așadar, să înțelegem ce piedici ne țin înlănțuiți în patimi și neputință și să lucrăm tenace pentru izbăvire și pentru construirea Libertății potrivit lecțiilor trăite acum, păstrând privirea ațintită spre Sfânta Cruce. Libertatea ca ordine de drept și stare de fapt ni se poate lua și/sau strâmba, însă hotărârea de a acționa decisiv pentru eliberare reprezintă principalul nostru instrument de lucru. Dăm voință, luăm Putere!


Articolul inițial:

Guvernul României are pe ordinea de zi un proiect de modificare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 68/2021, care permite (tot) Guvernului de a emite hotărâri pentru a reglementa folosirea certificatului Covid19 pentru orice activitate desfăşurată pe teritoriul României.

Prevederea are efecte atât de cuprinzătoare încât consfinţeşte dictatura. Este capăt de drum pentru democraţie şi începutul noii ere prevăzută şi denunţată de către cei credincioşi de la bun început.

Îmi pare rău să admit că, din nefericire, nu există termeni mai puţin excesivi pentru a descrie situaţia de fapt.

Printr-o completare a O.U.G. nr.68/2021 nu doar că se ocoleşte dezbaterea parlamentară a subiectului, dar se decuplează folosirea certificatului Covid19 de existenţa stării de alertă/urgenţă, de existenţa unui cadru pandemic şi de orice reper de timp sau împrejurare de fapt.

Cu alte cuvinte, prezentarea certificatului Covid19 va putea fi impusă pentru desfăşurarea oricărei activităţi, indiferent dacă se va mai prelungi sau nu starea de alertă, indiferent dacă va exista pandemie de Covid19 sau de gripă, indiferent de împrejurări.

O.U.G. nr.68/2021, modificată, poate fi atacată doar de Avocatul Poporului la Curtea Constituţională a României, instanţă de la care nu mai putem avea mari aşteptări, văzând jurisprudenţa constituţională din ultimii doi ani. Mai poate, pur teoretic, fi pusă în dezbaterea Parlamentului şi respinsă (chiar şi în procedură de urgenţă). La fel cum, tot teoretic, poate fi invocată o excepţie de neconstituţionalitate în procesele aflate în derulare având obiect folosirea certificatului Covid19. Personal, nu văd niciun fel de şansă ca oricare dintre aceste căi de evoluţie să se producă.

Este momentul în care vă îndemn pe cei ce citiţi aceste rânduri să conştientizăm împreună că declaraţiile politicienilor care pretindeau că implementarea certificatului Covid19 nu mai este de actualitate au fost o modalitate foarte vicleană de a adormi vigilenţa noastră.

Suntem în plin război de agresiune, consecinţă a unei lovituri de stat în continuă desfăşurare.

Prin introducerea certificatului Covid19, într-o formă atât de cuprinzătoare, nu mai este cale de întors de la coşmarul dictaturii, deoarece „regulile acceptării” vizează fiecare componentă a vieţii sociale. „Desfăşurarea activităţilor” este doar o altă formulare a expresiei exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale”, consfinţind anularea regimului constituţional.

În condiţiile date, Statul român este un agent terorist indiferent de momentul în care va alege să pună efectiv în aplicare condiţionarea „desfăşurării activităţilor” de prezentarea certificatului Covid19. Din clipa publicării ordonanţei în Monitorul Oficial mă consider în stare insurecţională, indiferent de momentul în care voi alege să pun efectiv în aplicare decizia luată.

Urâte vremuri trăim! Dar,

…se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!

Alternativă la Certificatul Covid

Pun în dezbaterea cititorilor oportunitatea solidarizării cu demersul de informare pe care l-am iniţiat în nume personal pentru a obţine o alternativă la certificatul covid, tot aşa cum legiuitorul a admis o alternativă pentru cardul de sănătate, sub forma adeverinţei de asigurat cu valabilitate 3 luni, eliberată în format analog, pe hârtie.

Certificatul-verde-covid reprezintă un însemn inacceptabil pentru o categorie largă de credincioşi ortodocşi, între care mă număr. Am decis să nu primesc şi să nu folosesc respectivul certificat, pentru considerente similare celor pentru care refuz în continuare cardul de sănătate şi actele biometrice, considerente ce ţin de învăţătura sfinţilor contemporani despre rolul actelor biometrice şi a sistemelor digitale de supraveghere şi control social pentru a-i sili pe cei mai slabi la apostazie.

Am formulat demersul în nume personal deoarece urmează a fi completat şi pentru că pot justifica cu probe admisibile în instanţă un interes continuu, serios şi temeinic de cel puţin 13 ani, răstimp în care am iniţiat şi parcurs numeroase acţiuni de ordin civic şi juridic pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime recunoscute şi protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Constituţia României, vizând libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă.

Solidarizarea la care vă îndemn poate fi exprimată în comentarii însă este una exclusiv simbolică, fără să însemne vreo formă de participare directă sau indirectă la demersurile pe care le desfăşor în nume personal. Vă solicit solidarizarea întrucât din anul 2009, când părintele Justin Pîrvu a adunat un milion de semnături pentru a cere organizarea unui referendum privitor la implementarea actelor biometrice, interesul colectiv faţă de această chestiune s-a fragmentat şi s-a diluat până într-acolo încât, la acest moment, consider necesară o formă minimală de re-coagulare a credincioşilor care încă sunt preocupaţi de aceast subiect, astfel încât să existe şi o legitimitate colectivă chiar dacă rămâne neexercitată.

Certificatul covid este solicitat deschis de un număr relevant de persoane din societatea românească, animate de convingeri străine de noi, dar care se bucură de sprijin massmedia, motiv pentru care preconizez că certificatul, într-o formă sau alta, va fi adoptat. Acest lucru însă nu infirmă dreptul credincioşilor ortodocşi să refuze primirea aceluiaşi act, din motive religioase, aşa cum s-a întâmplat cu cardul de sănătate sau cu cartea electronică de identitate.

Mai jos am ataşat un memoriu transmis parlamentarilor şi instituţiilor de resort pentru a atenţiona cu privire la o categorie de cetăţeni care nu este activă civic sau politic, dar care are motive îndreptăţite, legitime şi protejate de lege şi tratate pentru a refuza primirea certificatului covid, cu rugămintea de a fi avută în vedere acestă categorie socială în procesul de legiferare şi dezbatere parlamentară, prin adoptarea unei alternative non-digitale pentru noi, astfel încât să nu fim excluşi din societate prin simplul efect al implementării unui act pe care nu îl putem primi.

În ipoteza în care veţi considera că demersul meu este unul oportun şi că este necesar să continuăm să învestim cu încredere instrumentele democratice pe baza cărora funcţionează societatea românească, deşi sunt refutate de statul român, vă adresez rugămintea să vă faceţi cunoscută solidarizarea prin completarea casetei de comentarii din final articolului.

memoriu-Certificat-Covid

Descărcaţi Memoriul în format .pdf

Cuvântul „Deţinutului profet” la momentul adevărului distopic

Lupta împotriva pandemiei traversează în aceste clipe un moment al adevărului distopic, când se vădeşte cu limpezime natura sa apocaliptică: de înrobire trupească prin obligaţia de facto de a ne lăsa vaccinaţi, respectiv, înrobire sufletească, prin constrângerea de a participa la minciuna generală. Această formă de părtăşie, voită sau rod al unor constrângeri mai mult sau mai puţin subtile, pare de natură antihristică; ea înspăimântează şi tulbură pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi laolaltă.

Starea de surescitare produsă de hotărârile autorităţilor publice este justificată, dar poate aduce şi efecte nefaste cu privire la capacitatea noastră de a înţelege dinamica politică, socială şi spirituală şi de a reacţiona în consecinţă.

Pentru orice împotrivire faţă de abuzul autorităţii, cu cuvântul sau cu fapta, trebuie înţeleasă şi starea de neputinţă ce decurge din disproporţia de putere între stat şi cetăţean şi să nu alunecăm în deznădăjduire.

Totodată, pentru credincioşi, este important de înţeles că reacţia civică generală (chiar când este minoră) nu se suprapune peste ceea ce trebuie să reprezinte reacţia civică a credinciosului ortodox. Inclusiv în cadrul activităţii civice, credinciosul trebuie să fie sarea lumii, cu atât mai mult cu cât, istoric vorbind, cei dispuşi să se împotrivească unui regim totalitar sunt deloc mulţi.

În România acţiunile civice care vizează împotrivirea faţă de măsurile autorităţilor pandemice au rămas marginale şi, cu o singură excepţie, nu s-au manifestat spontan şi substanţial. S-a cimentat un tipar de răspuns civic care este complet previzibil şi uşor de anticipat, care a ajuns, indirect, instrument de legitimare a măsurilor autorităţilor în faţa publicului pro-vaccin.

Întrucât păşim într-o nouă fază (trecem de la presiune la constrângere) este firesc să se producă schimbări de atitudine, generate mai ales de sentimentul de neputinţă despre care am amintit mai sus. Atitudinea pro-vaccinistă se va consolida simţitor în perioada următoare iar tensiunea socială va produce, inevitabil, o stare de agitaţie care va surpa şi mai mult din încrederea noastră, a celor hotărâţi să nu ne lăsăm vaccinaţi.

Starea de temere şi de surescitare nu poate fi evitată în rândul nostru, fiind un reflex natural şi un efect al instinctului de conservare, de aceea ar trebui acceptată şi controlată. Drept consecinţă, importanţa duhului ortodox pentru menţinerea protestelor şi acţiunilor ce vor avea loc va căpăta o pondere din ce în ce mai importantă/relevantă, indiferent dacă va spori sau nu cantitativ (mai degrabă nu va spori, din păcate).

Deşi par preţiozităţi nepractice, reacţiile civice ale credincioşilor ortodocşi au nevoie de o minimă infrastructură intelectuală proprie, distinctă de cele ale curentului protestatar general. Mă refer la o sumă de idei, de argumente şi de angajamente care să se adauge unei atitudini sănătoase a creştinului în faţa pericolului, atitudine pe care o consider bine rezumată în motto-ul acestui blog: se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie.

În afară de acest tip de atitudine, care ar trebui să corespundă unei stări duhovniceşti nu unei mantre psihologizate, avem nevoie în acest moment de o perspectivă proprie asupra desfăşurării evenimentelor, cu ajutorul căreia să ieşim din starea de confuzie şi incertitudine ce ne este cultivată. Perspectiva proprie ţine mai mult de formare decât de informare, acesta fiind şi punctul de diferenţiere a ortodoxiei civice faţă de curentul general de protest.

În latură practică, este nevoie să participăm la cât mai multe acţiuni de protest/activităţi de împotrivire şi de sprijin pentru cei care sunt angajaţi în astfel de demersuri. De asemenea, în calitate de credincioşi, trebuie să căutăm să abatem orientarea lumească a acestor activităţi prin concepte şi mijloace proprii, pentru lupta cu păcatul comunitar şi politic.  

Pentru a contribui la formarea unei înţelegeri proprii a rostului participării la acţiunile de protest sau de împotrivire faţă de dictatura pandemică, propun în cele ce urmează parcurgerea unor fragmente din scrierile lui Ioan Ianolide ce se regăsesc în cartea: Deţinutul profet, asupra căreia s-ar cuvine să revenim integral în perioada următoare.

Ioan Ianolide a fost un mirean profund înduhovnicit care ne-a lăsat moştenire o viziune profetică asupra timpurilor noastre, în formularea căreia face referire la elemente precum: nevoia creştinilor de a se organiza, de a înţelege relaţiile de putere, rostul participării la viaţa cetăţii, solidaritate în duh şi în acţiune, răspunderea ierarhilor şi a clerului în spaţiul politic, înfruntarea răului, concretizarea politică şi istorică a credinţei, lumea noastră care depinde de sufletul nostru.

Toate aceste frânturi de idei şi concepte ne lipsesc nouă acum când ne aflăm sub păruta urgenţă a împotrivirii faţă de paşaportul pandemic. Ele nici nu pot fi asimilate/valorificate de întreg curentul protestatar, de aceea consider că este importantă reamintirea acestora de către cei care cunosc duhul în care Ioan Ianolide a scris şi a făptuit, de către credincioşii ortodocşi.

Citirea/recitirea Deţinutului profet” dar şi a „Întoarcerii la Hristos” trebuie să se înscrie în vârful listei acţiunilor de pregătire a prezenţei civice a credincioşilor ortodocşi în lupta ce se deschide împotriva duhului antihristic ce s-a camuflat sub masca măsurilor pandemice.   

#eDespreLibertate     


Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt.


Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume.


O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa, etc. Filocalia se ocupă de lucrarea lăuntrică a curăţirii de patimi şi a unirii cu Dumnezeu, ceea ce justifică problematica textelor pe care le conţine. Însă virtuţi ca afirmarea, cutezanţa, lupta, dreptatea nu numai că n-au fost ignorate de părinţii filocalici, ci chiar afirmate cu tărie prin însăşi viaţa lor: Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), deşi simplu monah, a înfruntat cu cutezanţă pe împăraţii Eraclie şi Constantin al II-lea şi pe Patriarhul Pyrrhus, apărând Biserica de erezia monotelită; Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) a luptat cu îndrăzneală pentru dreapta credinţă, fiind aruncat în temniţă de împărăteasa Ana de Savoia şi Patriarhul Caleca pentru „abateri dogmatice” şi „motive politice”; Sfântul Simeon Noul Teolog (917-1022) nu s-a temut să mărturisească despre sfinţenia părintelui său duhovnicesc, înfruntând cu curaj pe Patriarhul Serghie al Constantinopolului.


Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină.


După îndelungă rugăciune, meditaţie şi cercetare, a ajuns la concluzia, surprinzătoare pentru mentalitatea creştinilor moderni, că îi lipseşte puterea. Creştinătatea nu are putere. Creştinătatea a pierdut din vedere că lui Iisus I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Criza de putere a creştinătăţii a făcut posibilă strălucirea puterii satanice peste omenire. Satanismul apare în omenire pe linii de forţă succesive, ce şi-au transmis puterea de la una la alta: antropocentrism, umanism, raţionalism, progresism, materialism şi ateismul ultimului secol, devenit pseudo-religie de stat. Satanismul încă n-a realizat antihristul, dar i-a creat condiţiile apariţiei şi puterii sale.


Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent.


Viaţa în mănăstire e controlată de Partid, de Securitate şi de Miliţie, dar cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească. Toţi vlădicii sunt obligaţi să raporteze activitatea lor. Vlădicii sunt aleşi de statul ateu şi nu de poporul credincios. Vlădicii colaborează cu statul ateu. Grija lor este să salveze instituţia bisericească, dar nu să-L afirme pe Hristos. Ei pretind că se ocupă de sufletele oamenilor, dar au abandonat lumea în grija regimurilor politice. Credinţa s-a limitat la Liturghii şi ritualuri.


Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea.


Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.


Pentru ca omul să rămână om şi să fie stăpân pe lumea în care-i este dat să trăiască şi pe care singur şi-o făureşte, e necesar un sfârşit de veac şi începutul unui veac nou.


Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume.


Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste el se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă. Răul minte vorbind adevăr (răstălmăcește), răul face rău justificându-l ca bine, răul urâţeşte lumea, deşi se prezintă ca un estet.


Oamenii pot transforma lumea fie în rai, fie în iad. Aceste două forţe tind să guverneze lumea şi bătălia este totală. În mod nevăzut, la bătălia istorică participă Hristos, dar şi satana, iar în chip văzut oamenii, folosind toată capacitatea lor, se organizează în forţe ale lui Hristos şi ale lui antihrist. Tot binele şi tot răul din lume se categorisesc fie în forţe creştine, fie în forţe anticreştine.


Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare. Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.


Creştinii să se sprijine pe Hristos şi pe ei înşişi. Creştinii să mobilizeze toate resursele lor sufleteşti şi materiale pentru a realiza o forţă care să distrugă fiara apocaliptică.


„Evanghelia Mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi.”


Riscă creştinii să facă din spiritualitatea creştină o scuză pentru incapacitatea lor? Nu se vor trezi puteri duhovniceşti nebănuite în creştinătate, care să redea demnitatea creştinătăţii? Care este rolul creştinătăţii în materialitatea lumii? Nu aparţine creştinătăţii integral responsabilitatea pentru mântuirea lumii? Nu aparţine creştinătăţii datoria de a veghea la destinele şi idealurile lumii? Nu aparţine creştinătăţii iniţiativa a tot binele din lume? Dar dacă ea absentează din misiunea ei istorică, ce se petrece? Mai este ea autentică? Mai are lumea izbăvire? Are dreptul creştinătatea să părăsească lumea ori vreunul din aspectele vieţii ei? Există aspect al vieţii care să nu fie angajat în mântuirea lumii? Au dreptul creştinii să fie ignoranţi? Au dreptul creştinii la laşitate? Există justificări pentru incapacitatea creştinilor? Nu-şi merită pedeapsa? Şi nu suferă lumea din cauza lor? Nu preia creştinătatea destinele lumii, spre a o mântui? Nu slujeşte creştinătatea lumea, în toate aspectele ei? Trebuie să veghem şi să făurim necontenit spiritualitate şi forme istorice creştine necesare fiecărei vremi?


Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine.


Creştinătatea are datoria să lupte şi să învingă puterile răului, sub toate formele în care o atacă.


Creştinătatea se va regenera prin Hristos chiar şi din cele mai grele erori, căci omeneşte vorbind, misiunea creştinătăţii trece prin epoci de criză şi prin dezastre apocaliptice, deoarece aşa se dovedeşte măreţia oamenilor care cred în Dumnezeu.


Creştinătatea ar fi deci Biserica luptătoare, în care poporul are cuvântul greu al concretizării istorice a credinţei. În acest scop este necesară o elită harică, o elită slujitoare, atât clericală cât şi laică, elită care să gândească şi să desfăşoare lucrările necesare mântuirii lumii.


Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic.


Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad. Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul. Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legi care să le organizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii ca să-i înşele pe oameni. Guvernarea puterilor satanice se justifică prin starea de păcat şi necredinţă, şi ea are o durată corespunzătoare iconomiei lui Dumnezeu, prin care lumea îşi va plăti rătăcirile ei până ce se va pocăi şi va reintra în rânduiala dumnezeiască a vieţii. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos. Creştinismul e veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia!


Antihrist e ofensiv, cuceritor şi revoluţionar. El foloseşte aurul ca zeu şi ca putere, minciuna ca argument şi capcană, tirania ca guvernare. El ştie să dizolve prin libertate, să anuleze prin egalitate şi să stăpânească prin putere.


Prima mare ofensivă apocaliptică a fost în Revoluţia franceză, antihristică, criminală şi tiranică, dar prezentată ipocrit sub ideile de libertate, egalitate şi fraternitate Ea a reuşit pentru că nobilimea franceză n-a avut puterea necesară să apere valorile pe care se ridicaseră străbunii. Ea a reuşit pentru că a ştiut să speculeze idei mari în scopuri oculte. Mulţi intelectuali de clasă au fost atraşi de idei, iar masele au fost antrenate de anarhism şi nihilism. Odată Revoluţia declanşată, sunt ucişi nu numai regi şi nobili, dar şi creştini, preoţi şi călugări. Puterea îşi face singură dreptate şi proclamă dreaptă propria ei nelegiuire, calomniind creştinismul.


Incapabilă de a recuceri puterea, creştinătatea se mulţumeşte cu un rol corectiv, inofensiv şi neutru, care convenea puterii burgheze. Şi totuşi, burghezia este silită să lase loc concentrării puterii într-un unic centru antihristic.


Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu, părinte duhovnic. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?


Arsenie s-a uitat la Virgil semnificativ, ceea ce m-a durut şi mai mult, dar mi-a sporit şi interesul, apoi mi-a zis:

– Îţi lipseşte frica de Dumnezeu!

Atunci s-a deschis un ochi în mintea mea şi am văzut o strălucire nemăsurată.


Cel mai cumplit orgoliu pe care l-am întâlnit în temniţă a fost al unei personalităţi puternice, cu mare capacitate de afirmare, un om cu priză la oameni, cu o viziune universală despre lume şi care, nici mai mult nici mai puţin, din aproape în aproape, a ajuns să se autodivinizeze, ba să convingă şi pe alţii de harul ce i-a fost încredinţat. Era orgoliul omului politic care vedea în Hristos un mare iniţiat şi în credinţă o concepţie politică prin care El îşi propune să supună lumea.


Se cuvine deci să amintesc aici cum m-a învăţat Arsenie să depistez gândul pus în fiecare amănunt al vieţii. Nu e vorba numai de intenţie, ci chiar de substanţa pe care o înmagazinăm în tot ce facem: un cuvânt, de pildă, poartă în el duhul din noi, chiar dincolo de intenţia noastră conştientă. A trebuit deci să învăţ să disting între cuget şi duh. Chiar gândul omului poartă în el un anume duh. Aici este marea taină. Iar bieţii oameni nici n-au habar de raportul dintre manifestările lor sufleteşti şi faptele lor, pe de o parte şi duhul în care ei se află, pe de altă parte. Cui slujeşti? Cine te insuflă? Iată întrebări pe care nu bănuiam că voi ajunge să mi le pun, dar care deveneau esenţa realităţii din oameni şi din lumea lor.


Cel mai greu şi mai important este să deosebeşti duhurile. Un gest oarecare poate fi pornit din generozitate dar şi din laşitate, din ignoranţă dar şi din rea intenţie. Dacă oamenii nu sunt cinstiţi sufleteşte, nu e posibilă pacea între ei, ci se vor tiraniza reciproc. Iar cinstea sufletească nu e naivitate, ci o conştiinţă trează şi lucrătoare care controlează şi conduce adâncul sufletului omenesc.


De sufletul meu depindea lumea mea. Din mine izvora pacea cu semenii mei. Căci eu muream mereu şi via în mine Hristos. El este totul în toate şi în mod necesar trebuia să fie totul în mine. Aşa am ajuns să înţeleg condiţia de libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de opţiune şi pe de altă parte cu pacea adevărului ca stare a libertăţii interioare şi universale.


În curând însă era să ne tulburăm între noi din pricina unor gânduri care netreceau prin minte şi pe care, mărturisindu-ni-le, cream inerente tensiuni. Atunci am înţeles care sunt treptele pe care le străbate gândul: gândul ca momeală, urmat de imaginea din gând, apoi de plăcerea din gând, de acceptarea gândului, apoi planul făurit în jurul gândului, ataşarea afectivă faţă de el şi, în ultimă instanţă, decizia de a trece la fapte. Gândul vine ca momeală fară voinţa omului, şi deci omul nu este responsabil de el. Gândul rău trebuie înlocuit cu un gând bun, dar cea mai bună metodă este de a fixa în minte Numele Domnului Iisus, ca în flacăra Sa arzătoare să fie mistuit tot ce este rău.


Am înţeles deci că nu procedam bine mărturisind orice trăsnaie care ne bubuia prin cap. Am învăţat atunci că omul este un weltanschauung (un ansamblu de cunoștințe) a cărui personalitate are nevoie de un mediu propriu, strict personal, care trebuie respectat reciproc chiar şi în cea mai mare intimitate.


Deci experimentul piteştean trebuia să devină universal, în scopul restructurării” omenirii întregi conform legilor materialismului istoric. Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioşi, a eroilor şi a personalităţilor puternice. Pentru aceştia se refuza până şi dreptul la „restructurare” şi se prevedea „tortura permanentă”.


Experienţa piteşteană a eşuat, dar dacă omenirea nu va înţelege la timp ce o aşteaptă, va fi o beznă piteşteană internaţională.


Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât teroarea, o perverteşte şi o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesenţa satanismului modern.


Mijloacele de comunicaţie, de construcţie şi de fabricaţie sunt uluitoare, dar sunt puse în slujba descompunerii şi a nimicirii. Ingineria genetică poate modifica speciile şi deci oamenii pot deveni fenomene de laborator, în acest mod dispărând valoarea lor umană de conştiinţe libere. Se poate determina tehnic subconştientul. Psihicul este testat şi determinat cu mijloace tehnice, prin aceasta oamenii fiind anulaţi ca responsabilitate şi independenţă.


De aceea civilizaţia modernă comportă următoarele riscuri: dispariţia vieţii prin dezagregarea atomică militară, ori, pe cale paşnică, prin poluare şi epuizarea resurselor naturale; dispariţia vieţii prin manipularea stavroghiană a ingineriei genetice; dispariţia vieţii prin alienarea oamenilor; tirania absolută prin monopolul tehnicii; transformarea societăţii în temniţă, fermă ori uzină, prin tehnicizare; determinarea conştiinţei prin mijloace tehnice; o lume teleghidată tehnic; anularea omului ca fiinţă liberă, conştientă şi stăpână; dezechilibru ecologic; răzbunarea naturii împotriva tehnicii; un dezastru general, pe care-l îndreptăţeşte căderea omului din harul dumnezeiesc; golirea omului de harul Duhului Sfânt şi dispariţia finalităţii transcendentale.


În faţa spectacolului istoriei contemporane şi în urma experienţei personale de viaţă, am ceva nou de comunicat lumii, cât şi ţie, duhovnice, ori ţie, creştinule, ori ţie, omule, oricare vei fi tu şi de oriunde vei fi. Problema mea este problema creştinismului şi a omenirii. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?


Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de ştiinţă, pedagog trebuie să se întrebe, cutremurat, în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvârşeşte: mântuitoare ori nimicitoare?


Critica mea se îndreaptă împotriva spiritualităţii creştine moderne, care şi-a propus să placă lui Dumnezeu, dar de fapt place puterii oamenilor. În primul rând, spiritualitatea modernă creştină este reducţionistă. Învăţătura ei s-a distanţat de viaţă şi de lume, ocupându-se mai mult de abstracţiuni şi cel mai mult de aspectele morale, dar neglijând socialul şi istoricul. Funcţia socială a fost lăsată la voia întâmplării, conform puterii ce a dominat lumea. În aceste condiţii, oamenii s-au simţit părăsiţi de Biserică, iar Dumnezeu le-a părut tot mai îndepărtat. Alinarea sufletească şi corectivele morale nu au umplut golul imens creat în suflete şi în societate. Împărăţia lui Dumnezeu a rămas în inimă şi-n perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Or, învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat de Hristos şi totul este mântuit prin Hristos.


Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.


În al treilea rând, Mântuitorul a rupt-o cu convenţiile iudaice şi a vestit o lume nouă, dar după două mii de ani, creştinătatea se trezeşte şi ea convenţională. Convenţiile sunt o plagă subtilă ce se strecoară în comportamentul creştin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere faţă de adevărul creştin, fie din ignoranţă, fie din ipocrizie şi laşitate. Convenţiile sunt o cedare a autenticităţii creştine în faţa convenţiilor necreştine. Convenţionalismul secularizează creştinismul, îl face oportunist, dubios şi nesincer. Convenţionalismul abdică de la lupta mântuitoare şi se complace în viaţa prihănită. Prin convenţionalism, harul este iconomisit fară discernământ şi fără acoperire în aurul credinţei, facându-ne neguţători necinstiţi ai lui.


În al patrulea rând, în spiritualitatea creştină modernă domină neutralismul, o plagă mascată sub înţelepciune, dar care în realitate e un rău ce macină puterile dinamice, cutezătoare, eroice şi martirice ale creştinismului. Neutralitatea faţă de natură abandonează lumea în primitivitate. Neutralitatea faţă de viaţă părăseşte lumea în păcat. Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitatea morală. Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie. Neutralitatea socială lasă lumea în robie. Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice. Neutralitatea intelectuală imbecilizează. Neutralitatea culturală e mormânt spiritual. Neutralitatea faţă de lume este incapacitatea de a schimba lumea. Neutralitatea faţă de istorie e istoria bunului plac. Neutralitatea e moarte spirituală.


Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mântuirea lumii, deci neutralitatea creştinilor e părăsirea lui Hristos şi indirect a lumii. Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile.


În al cincilea rând, creştinismul are deschisă istoria în perspectiva vieţii veşnice de după moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru.


Dar pe de altă parte, spiritualismul creştin se concentrează atât de intens în individ, încât pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mântui prin extreme. Spiritualitatea individuală este parte a spiritualităţii comunitare, căci dacă oamenii nu intră în comuniune unii cu alţii, nusunt nici vrednici hristofori şi nu se iubesc între ei, ba, mai mult, fac îndoielnică mântuirea.


Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvârşire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucrările oamenilor, umplute de Duh Sfânt, formează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr. În teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiritualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie. În concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să dea răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă. Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. În faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire.


Biserica socotită ca simţitoare trebuie să se dăruiască deplin şi cu putere administrării harului şi să mărturisească deschis, cu îndrăzneală şi luciditate, cuvântul lui Dumnezeu în acest secol. Acesta este rolul clerului. Pentru a-şi îndeplini acest rol, e necesară o schimbare de optică în cler.


Creştinii, în loc să lupte cu cuvântul şi cu organizarea lor obştească pentru a da o structură creştină orânduirilor lumii, au redus intervenţia lor la rugăciune. Astfel a apărut în creştinătate un alt tip de samarinean, în timp ce alţi preoţi şi alţi leviţi sunt prea ocupaţi în sacristia lor şi nu mai coboară să-l îngrijească pe omul sărac, bolnav, prigonit, întemniţat, nedreptăţit şi batjocorit. Lumea e lăsată să-şi depene viaţa în patimi şi ambiţii, umplând istoria de nedreptate, de robie şi de sânge, creştinii neputând să facă pentru ea decât rugăciuni. Un vlădică sincer a concretizat această realitate, zicând: „Nu am stofă de martir în mine!”. Dacă este de înţeles un om laş, fie el şi vlădică, nu se poate însă să se admită o conduită de compromis a Bisericii. Această conduită a dizolvat însăşi forţa spirituală a creştinătăţii, încât ea a părăsit lumea, lăsând-o în mâinile vrăjmaşului.


În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică. Poporul trebuie organizat şi dinamizat de Biserică. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligaţia Bisericii. E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă şi autonomă faţă de stat, tocmai pentru a putea încreştina statele. Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie să fie puternică, fiindcă altfel va fi obligată să se adapteze ea la nişte realităţi necreştine, în loc să încreştineze ea lumea.


Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică.

Scriitorul Răzvan Codrescu a trecut la Domnul

O veste tristă străbate astăzi întreaga comunitate conservator-ortodoxă din România, aceea a trecerii la Domnul a scriitorului, poetului şi publicistului Răzvan Codrescu, o figură reprezentativă a intelectualităţii conservatoare din România, a cărui activitate a constituit, o perioadă îndelungată, un element de coagulare civică ce îşi aşteaptă încă momentul afirmării şi asumării.

Blogul îngrijit de acesta începând cu anul 2007, ce poate fi accesat la adresa: http://razvan-codrescu.blogspot.com/, constituie un martor deosebit de util celor ce vor să urmărească traseul civic şi intelectual al multor iniţiative din tabăra ortodoxă, ale laicatului ortodox aşa cum era prefigurat în urmă cu mai mult de un deceniu, unele care s-ar dori reluate astăzi. Însemnările scriitorului Răzvan Codrescu dau imaginea multor străduinţe menite să recupereze adevăruri istorice sensibile şi să pună în valoare o perspectivă formal ortodoxă asupra vieţii cetăţii.

Sub acest aspect, cărţile scrise dar şi opiniile exprimate pe blogul personal, pot constitui un foarte bun punct de plecare pentru însuşirea unor învăţăminte necesare, mai curând de factură teoretică, despre participarea creştinului la viaţa civică şi politică a cetăţii. În plan practic, din păcate, scriitorul Răzvan Codrescu nu a fost întotdeauna inspirat, partizanatele sale politice şi adversităţile pe care le-a cultivat riscând să conducă la părăsirea şi lăsarea nevalorificată a veritabilului tezaur intelectual pe care ni-l lasă moştenire.

Nădăjduim însă ca cei care i-au fost apropiaţi în activitatea desfăşurată în calitate de director literar al Editurii Christiana și de redactor-şef la revista „Lumea Credinţei” să îşi asume un proiect de sistematizare şi de repunere în circulaţie a creaţiei sale, adaptat vremurilor curente.

În plan personal, îi datorez domnului Răzvan Codrescu punerea (indirectă) în contact, cu ani în urmă, cu doamna Valentina Gafencu, sora Sfântului Valeriu Gafencu, în scopul cristalizării unei năzuinţe esenţiale ce ţine de proiectul theodosie.ro, vizând canonizarea Sfinţilor Închisorilor.

Totodată, mă simt personal îndatorat prezenţei sale în calitate de intelectual public în societatea noastră, opiniile sale (cu care am fost mai degrabă în dezacord) reprezentând un reper de primă importanţă în dezvoltarea unui spaţiu al ideilor creştin-conservatoare, mai cu seamă a acelor idei care nu au fost nici ieri şi nici astăzi bine-primite în prim-planul societăţii româneşti. Creaţia sa reprezintă o cartografiere fidelă a mizelor sociale, culturale, civice şi politice, în raport de care reprezentanţii intelectualităţii mijlocii de factură ortodoxă s-au/ne-am putut orienta cu uşurinţă. Mărturie rămâne bibliografia sa, pe care o reluăm în cele ce urmează, astfel cum a fost actualizată şi prezentată de Răzvan Codrescu însuşi, pe blogul său.

Dumnezeu să-l ierte!

RĂZVAN CODRESCU: BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (VOLUME)

VOLUME ORIGINALE
Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997 (debut editorial)
Volumul cuprinde: „În loc de prefaţă”; Dimen­siunea spirituală: “Icoana Europei creştine”, „Doi «ne­buni» exemplari”, „Eşecul «omului autonom»“, „Religie şi cultură”, „Gîlceava dracului cu lumea”, „Criza lăuntrică”, „«Descătuşarea sexului»“, „Creştinism şi feminism”, „Înţelesul evanghelic al iubirii”, „Redescoperirea vredniciei creştine”, „Viaţa întru înviere”, „Sensul unităţii creştine”; Dimensiunea politică: „Distincţii necesare”, „Adevăratul temei al naţionalismului”, „Ipostaze ale naţionalismului românesc”, „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, „Naţionalismul faţă cu «antisemitismul»“, „Demagogia toleranţei”, „Taina jertfei”, „Dreptatea d-lui Pleşu”, „Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, „Un om necăjit…”, „O reacţie a d-lui Patapievici”, „Raţi­u­nile unei drepte actuale”.


Răzvan Codrescu, Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Editura Dacia [Col. “Politica”], Cluj-Napoca, 1999.
Volumul cuprinde: “Notă pre­­liminară”; “Criza modernă a autorităţii”, “Sensul unei resurecţii. De la idealismul materialist la realismul spiritual”, “Modelul aristocratic”, “Tradiţii şi «apucături»“, “Ortodoxie şi ortodoxism”, “În cău­tarea Europei pierdute”, “A fi european”, “Lupta cu temeiurile”, “Oboseala de Eminescu”, “O ratare morală”, “Naţiu­nile şi bu­nul Dumnezeu”, “Realităţile împotriva ideologiilor”, “«Pieirea ta prin tine, Israele!»“, “Triumful lui Yigal Amir”, “Demagogia toleranţei”, “Război şi pace”, “Ofensiva Islamului”, “Taina jert­fei”, “Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”, “Religie şi cultură”, “O perspectivă integratoare”, “Ne-mîngîierile filosofiei”, “Sensul creştin al istoriei”, “Creştinism şi democraţie”, “De la democraţie la demofilie”, “Sensul unităţii creştine. Lumea creştină la răs­cruce de milenii”; “Notă editorială”.


Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al drep­tei româneşti, Editura Anastasia [Col. “Dreapta europeană”], Bucureşti, 2000.
Volu­mul cuprinde: “Pre-text”; “Oboseala de Emi­nescu”, “Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”, “Eminescu şi creşti­nismul”, “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse”, “Ni­chifor Crainic – schiţă de portret”, “Pentru dreapta înţelegere a lui Nae Ionescu”, “Radiografia unei calomnii: Marta Petreu împotriva lui Nae Io­nescu”, “Ieşirea din legendă. Stadiul editării textelor lui Nae Ionescu” (cu două anexe: “Al dracu’ Nae!” şi “Cursurile universitare ale profesorului Nae Ionescu ajunse pînă la noi. Lista cronologică a ediţiilor: 1941-1999”), “Lu­ci­an Blaga şi creş­ti­nis­mul”, “Centenar Vasile Băncilă. Redescoperirea unei personalităţi exem­pla­re”, “Codreanu şi «fenomenul legionar»“, “Eşecul «omului auto­nom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea”; Addenda: “Gîlceava dracului cu lumea”, “Fenomenul românesc al bancului”; “Sursele textelor”.


Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea [Col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001.
Volumul cuprinde: “Argument”; I. Repere istorice: “Codreanu şi fenomenul legionar”, “Taina jertfei: Moţa şi Marin”, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, “În căutarea Le­giunii pierdute: un istoric al dreptei postcomuniste”, “Istorie şi istoriografie: o altfel de docta ignorantia”); II. Polemici actuale: “Scrisoare deschisă către bătrînii legionari”, “Dreptatea d-lui Pleşu”, “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici”, “O reacţie a d-lui Patapievici”); III. Dosar bibliogra­fic: “1. Literatura legionara” (“1.1. Literatura clasi­că”, “1.2. Literatura exilului”, “1.3. Literatura de sertar şi postcomunistă”), “2. Referinţe româ­neşti”, “3. Referinţe străine”; “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis. O mărturisire cu care eram dator”.


Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucureşti, 2002.
Volumul, antologic, are trei secţiuni: Amurgalia. Sonete şi false sonete (pp. 11-50), Mirele şi pelerinul. Icoane imnice (pp. 53-104), Rost de doină. Cîntece fără stăpîn (pp. 107-148), urmate de o „Scurtă lămurire editorială”.


Răzvan Codrescu, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, Bucureşti, 2002.
Volumul cuprinde: “Scurte lă­muriri preliminare”; Piatra din capul unghiului: “Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”, “Înţelesul evanghelic al iubirii”, “«Domnul meu şi Dumnezeul meu!»“, “Viaţa întru înviere”; Vămile istoriei: “Sensul creştin al istoriei”, “«Război» şi «pace»“, “Taina jertfei”, “Demagogia toleranţei”; Fiecare în rîndul cetei sale: “Neamurile şi bunul Dumnezeu”, “Realităţile împotriva ideologiilor”, “Neam şi Biserică”, “Pentru o înţelegere ortodoxă a problemei naţionale”; În căutarea Europei pierdute: “Homo europaeus între ontologie şi ideologie”, “Icoana Europei creştine”, “Doi «nebuni» exemplari”, “De la «Draculaland» la «Thailanda Europei»“; Cultură şi spiritualitate: “Teologia mistică a energiilor ne­create”, “Religie şi cultură”, “O perspectivă integratoare”, “Ne-mîngîierile filosofiei”; Cri­­zele mo­der­nităţii: “Criza lăuntrică”, “Emancipare şi perversiune”, “Cri­za modernă a autorităţii”, “Revolta «omului recent»“; Pariul cu Tradiţia: “Tradiţii şi «apu­cături»“, “Ortodoxie şi ortodoxism”, “Gîlceava dracului cu lumea”, “Re­descoperirea vredniciei creştine”); “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis”.


Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, urmată de Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail, Editura Chris­tia­na, Bucureşti, 2002.
Volumul cuprinde: “Scurt cu­­vînt introductiv”; Teologia sexelor şi Taina Nunţii: o intro­du­cere orto­do­xă în antropologia conjugală: “I. O radio­grafie inco­modă (1): ca­drul ge­ne­ral”, “II. O radiografie incomodă (2): cadrul autohton”, “III. «Po­vestea» Du­hu­lui Sfînt”, “IV. Între tradiţie şi actualitate”, “V. Posibilitatea unei «teologii a sexelor»“, “VI. Cre­a­ţia”, “VII. Căderea”, “VIII. Cîteva locuri dificile [Fa­cerea 1, 27; Facerea 1, 28; Fa­cerea 3, 21]”, “IX. Răscumpărarea”, “X. Taina Nunţii”); Addenda: “«Dra­cul cu căr­ţi»“, “Marginalii la o lege a fărădelegii”; Repere bibliograficeAca­tis­tul Sfîntului Arhanghel Rafail.


Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.
Volumul cuprinde: „Cuvînt introductiv”; În căutarea rectitudinii pierdute: „Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii”, „Noţiunile politice de dreapta şi stîn­ga. O redefinire critică din perspectivă creştină”, „Uite dreapta, nu e dreapta! Pseudomorfozele contemporane ale dreptei” (cu o anexă: „Tentative de dreapta în România postcomunistă”); Dreptatea neamu­rilor: „Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naţiona­lului”, „Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva drep­tei creştine” (cu o anexă: „Cum am devenit «antisemit»”), „Naţionalismul românesc în context european. Ipostaze isto­rice şi provocări actuale”; Addenda: „Drepţii de lîngă noi. Mărtu­risitori ai dreptei credinţe sub prigoana comunistă”; „În loc de postfaţă: Ortodoxie şi naţiune. O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu”.


Răzvan Codrescu, Gîlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată, Editura Nemira [Col. “Alfa şi Omega”], Bucureşti, 2005.
Volumul cuprinde: “Scurtă lămurire preliminară”; Dracul de lîngă noi: “Uite dracul, nu e dracul!”, “Cunoaşte ca să re-cunoşti!”; Şi dracul a fost înger de lumină: “Obîrşia duhurilor slujitoare”, “Ierarhiile cereşti”, “Ceata voievozilor”, „Cînd îngerul se face drac”; Numele nu stă degeaba pe drac: “Dracul cu chip de şarpe”, “De la daimon-ul antic la demonul medieval”, “Diavolul – principiu al dezbinării”, “Cohorta lui Satan”, “Lucifer şi luciferismele”, “Între Hristos şi Antihrist”; Recurs la limba română: “Despre dracul… pe ocolite”, “Urît ca dracu’!”, “În loc de «Piei, drace!»”, “Dracul nu-i chiar de capul lui…”; Dracul luat peste picior: “Aş plînge, dar nu pot de rîs!”, “Scaraoţchi şi Irodiadele”, “Mai în glumă, mai în serios…”, “Diavolul de ambe sexe”, “Frumosul din umbră”; Cu dracul, totuşi, nu e de glumit…: “Sindromul lui Aghiuţă”, “De ce nu te poţi face frate cu dracul”; Addenda: “Cînd îşi bagă dracul coada… Păţaniile omului între «chip» şi «asemănare»” (“I. Asemănarea adevărată sau omul înveşmîntat în har”, “II. Asemănarea mincinoasă sau omul acoperit cu frunze”, “III. Asemănarea pierdută sau omul în «haine de piele»”, “IV. Asemănarea regăsită sau omul în «haină de nuntă»”).


Răzvan Codrescu, Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Editura Christiana, Bucureşti, 2008.Volumul cuprinde: cele o sută de sonete şi false sonete (numerotate cu cifre romane); Addenda: Două poeme neptice („Plîngerea lui Agapie Sketul”, „Stihuirea sihastrului bătrîn”); „Nota autorului”.


Răzvan Codrescu, Ghid pascal, cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al P. S. Lucian [Mic], Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana/ Editura Sf. Siluan [Sf. Mănăstire Nera], Bucureşti, 2009.Volumul cuprinde: „Cuvînt înainte” de P. S. Lucian Mic; „Paştele la creştini şi la evrei”; „Sfîntul şi Marele Post”; „Îndrumar pentru Săptămîna Mare”; „Via Dolorosa sau Drumul Crucii”; „Cele şapte rostiri de pe Cruce”; „Viaţa întru înviere”; „Înţelesul numelor Celui Înviat”; „Duminica Tomii sau Paştele cel mic„; „Icoane pascale”; „Tradiţii populare legate de ciclul pascal”; Addenda: „Cele 12 Evanghelii din Joia Mare”, „Prohodul Domnului” [text revizuit şi necenzurat], „Învierea Domnului în Sfintele Evanghelii”, „Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-17)” [în greacă, latină şi trei versiuni româneşti].


Răzvan Codrescu, În jurul lui Eminescu, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009.Volumul cuprinde: „Argument editorial” de Gabriela Moldoveanu; „De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)”; „Oboseala de Eminescu”; „Noua singurătate a lui Eminescu”; „Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”; „Eminescu şi creştinismul”; „Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat”; „Eminescu n-a murit”; Addenda: „Doina lui Eminescu”, „Din gîndirea politică eminesciană”, „Naţionalismul românesc în context european”, „Două poezii închinate Eminescului”, „Recurs la cadavrul din debara„; „Supliment bibliografic”.


Răzvan Codrescu, Crucile pustiei. Poeme neptice, Editura Christiana, Bucureşti, 2010.
Volumul cuprinde: 24 de poeme neptice („Plîngerea lui Agapie Sketul”, „Legămîntul tăcerii”, „Nimic şi nimeni cîntă în pustie”, „Ispitirea Cuviosului Pahomie”, „Legenda celui singur”, „Cap de vedenie”, „Recviem pentru avva Efrem”, „De la avva Antonie citire”, „Cruce şi zapis”, „Rost de moarte”, „Înainte-vedere”, „Fără de urmă”, „Avva şi îngerii”, „La avva-n prag”, „Ars diaboli”, „Akedia”, „Cîntec de nuntă”, „Îngerul pustiei”, „Măştile pustiei”, „Punct şi de la capăt”, „Floare de păcat”, „Bătrînul care nu mai moare…”, „A-sfinţire”, „Poveste fără sfîrşit”); „Nota autorului”; „Postfaţă editorială” de Gabriela Moldoveanu.


Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2012.
Volumul cuprinde: “Cuvînt înainte la ediţia a doua”, “Argument”; I. Repere istorice: “Codreanu şi fenomenul legionar”, “Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”, “O tragedie perpetuă: cazul Nicolae Iorga”, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, “Petre Ţuţea: o consemnare”, “Intermezzo: mic eseu despre duel”, “Claudio Mutti, legionarismul şi cazul Mircea Eliade”, “Istorie şi istoriografie: o altfel de docta ignorantia”, “Naţionalismul românesc în context european: ipostaze istorice şi provocări actuale”); II. Polemici actuale: “Scrisoare deschisă către bătrînii legionari (1992)”, “Dreptatea d-lui Pleşu”, “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici”, “O reacţie a d-lui Patapievici”), “Întoarcerea Marelui Inchizitor”, “Cum am devenit antisemit!”, “Legionarism şi creştinism: note pe marginea unei polemici”, “Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”; III. Dosar bibliogra­fic: “1. Literatura legionară” (“1.1. Literatura clasi­că”, “1.2. Literatura exilului”, “1.3. Literatura de sertar şi postcomunistă”), “2. Referinţe româ­neşti”, “3. Referinţe străine”; IV. Anexe. Două întîlniri la Casa Verde: “Întîlnirea David Şafran – Corneliu Codreanu”, “Întîlnirea Julius Evola – Corneliu Codreanu”; “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis. O mărturisire cu care eram dator”.


Răzvan Codrescu, Rost de doină. Cîntece fără stăpîn, Editura Christiana, Bucureşti, 2012.
Volumul cuprinde: 80 de doine şi “Nota autorului”.


Răzvan Codrescu (pentru conformitate), Sonetele lui Dionis, Editura Timpul, Iaşi, 2013.Volumul cuprinde: “Lămurire editorială”; “În loc de prolog [Mihai către Dionis]”; XCIX de sonete; “În loc de epilog”.


Răzvan Codrescu, Eminescu şi credinţa, cu o prefaţă de Radu Preda, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013.Volumul cuprinde: „Prefaţă” de Radu Preda; „Notă asupra ediţiei”; „Eminescu şi credinţa”; „De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)”; „Oboseala de Eminescu”; „2000: Anul Eminescu”; „Odihna de Eminescu”; „Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”; „Eminescu şi creştinismul”; „Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat”; „Noua singurătate a lui Eminescu”; „Eminescu n-a murit”; Addenda: „Doina lui Eminescu”, „Din gîndirea politică eminesciană”, „Naţionalismul românesc în context european”, „Trei poezii închinate Eminescului”, „Recurs la cadavrul din debara„; „Eminescu vs Patapievici”; „Supliment bibliografic”.


Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014.
Volumul cuprinde: „Cuvînt înainte (Costion Nicolescu)”; „Notă editorială”; „În loc de introducere: «Am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea»” [interviu realizat de Claudiu Târziu]; Repere spirituale: „Biserica este bastionul nostru de permanenţă într-o istorie atît de vitregă şi de schimbătoare” (Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde), „Tradiţionalismul osificat şi ecumenismul ideologizat sînt două extreme păguboase…” (Mihnea Măruţă întreabă, Răzvan Codrescu răspunde), „Maica Domnului este fiinţa creată care a atins cel mai înalt grad de desăvîrşire” (Cristina Pop întreabă, Răzvan Codrescu răspunde); Repere seculare: „Dreapta este trăirea Tradiţiei în actualitate” (Gabriel Stănescu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde), „Martirii din închisori ar trebui să fie reperele sau pilonii renaşterii naţionale” (Tudor Petcu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde), „Una este evaluarea corectă a Legiunii şi alta este reînvierea ei…” (Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde); „În loc de încheiere: «Persistă un anumit divorţ păgubos între religie şi cultură»” [interviu realizat de Ciprian Chirvasiu];Addenda: „Răspunsuri la o anchetă a revistei Origini„, „Crezul meu naţional (O epistolă lămuritoare)”; „Cărţi publicate de Răzvan Codrescu”.


Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii româneşti, Editura Rost / Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti – Piteşti, 2014.
Volumul cuprinde: Cuvînt înainte;Constantin Brâncoveanu (1654-1714): „Viaţa şi mucenicia unui voievod al Crucii”; „Constantin Brâncoveanu între Ortodoxie şi… masonerie”; Dimitrie Cantemir (1673-1723): „Gîlceava tradiţiei cu modernitatea”; Mihai Eminescu (1850-1889): „Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”; „Oboseala de Eminescu”; „Eminescu şi credinţa”; „Eminescu şi creştinismul”; „Două «pietre de poticnire»”; „Eminescu n-a murit”; Simion Mehedinţi (1868-1962): „Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc”; Nicolae C. Paulescu (1869-1931): „Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa lui Scio Deum esse„; Nicolae Iorga (1871-1940): „O tragedie perpetă: cazul Nicolae Iorga”; Octavian Goga (1881-1938) / Aron Cotruş (1891-1961): „Doi poeţi mesianici: Octavian Goga şi Aron Cotruş”; Marcu Beza (1882-1949): „Marcu Beza şi Răsăritul ortodox”; Nichifor Crainic (1889-1972): „«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire”; „Nichifor Crainic (schiţă de portret)”; Nae Ionescu (1890-1940): „Pentru dreapta înţelegere a lui Nae Ionescu”; „Radiografia unei calomnii”; „Ieşirea din legendă. Stadiul editării lui Nae Ionescu” (2010); „«Al dracu’ Nae!»”; Lucian Blaga (1895-1961): „Lucian Blaga şi creştinismul”; Daniil Sandu Tudor (1896-1962): „Sandu Tudor în pragul canonizării”; Vasile Băncilă (1897-1979): „Redescoperirea unei personalităţi exemplare”; Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938): „Codreanu şi «fenomenul legionar»”; „«De ce-am mai vorbi astăzi despre Codreanu?»”; Ion I. Moţa (1902-1937) / Vasile Marin (1904-1937): „Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”; „Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie”; Vladimir Dumitrescu (1902-1991): „Vladimir Dumitrescu sau spovedania unui neînvins”; Petre Ţuţea (1902-1991): „Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea”; „Petre Ţuţea: o consemnare”; „La 20 de ani de la moartea lui Petre Ţuţea”; Alexandru Ghyka (1903-1982): „Prinţul Ghyka, o legendă a închisorilor”; George Manu (1903-1961): „Geniul în zeghe”; Pan M. Vizirescu (1903-2000): „«Ultimul gândirist»”; Dumitru Stăniloae (1903-1993): „Anul Stăniloae: toamna patriarhului”; Mircea Vulcănescu (1904-1952): „Un haiduc împotriva uitării româneşti”; Benedict Ghiuş (1904-1990): „Un mucenic al rugăciunii: părintele Benedict Ghiuş”; Radu Gyr (1905-1975): „Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”; Mircea Eliade (1907-1986): „M. Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”; „Claudio Mutti, legionarismul şi cazul Mircea Eliade”; Petre (Petrache) Lupu (1907-1994): „A fost odată, la Maglavit…”; Ion V. Georgescu (1909-1976): „Patimile unui cărturar”; Constantin Noica (1909-1987): „Noica şi Cuminţenia Pămîntului”; Ilariu Dobridor (1909-1968): „Un interbelic uitat: Ilariu Dobridor”; Ilie Lăcătuşu (1909-1983): „Sfinţii de lîngă noi: cazul preotului Ilie Lăcătuşu”; Ana-Maria Marin (1910-2001): „Mărturii în amurg”; Traian Popescu (1910-2002): „Veşti triste din Spania”; Arsenie Boca (1910-1989) / Teofil Părăian (1929-2009): „Două piscuri duhovniceşti: părintele Arsenie şi părintele Teofil”; Zosim Oancea (1911-2005): „Între Sibiu şi Sibiel: icoana părintelui Zosim”; Alexandru Ciorănescu (1911-1999): „Alexandru Ciorănescu, ultimul mare «român universal»”; Vasile Netea (1912-1989): „Un cruciat al Ardealului românesc”; Aureliu Răuţă (1912-1995): „Don Aurelio”; Elisabeta Rizea (1912-2003): „«Viteaza din Nucşoara»”; N. Steinhardt (1912-1989) / Mina Dobzeu (n. 1921): „Părintele Mina Dobzeu: cu Steinhardt şi dincolo de Steinhardt”; „Între Caragiale şi Steinhardt”; „Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”; Corneliu Coposu (1914-1995): „«Seniorul» între realitate şi legendă”; Arsenie Papacioc (1914-2011): „Părintele Arsenie Papacioc, lamură întru Hristos”; Mihaela (Marieta) Iordache (1914-1963): „Mucenicia Maicii Mihaela”; Radu Mărculescu (1915-2011): „Radu Mărculescu la capăt de drum”; Vintilă Horia (1915-1992): „Memento Vintilă Horia”; Ilie-Vlad Sturdza (1916-2009): „La capătul pribegiei”; Dumitru (Tache) Funda (1916-1999): „O conştiinţă mărturisitoare”; Teodosia (Zorica Laţcu) (1917-1990): „Poeta Vladimireştilor”; Constantin Galeriu (1918-2003): „Savanţi şi mărturisitori în predania părintelui Galeriu: Nicolae C. Paulescu şi Alexandru Mironescu”; „Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte”; Ioan Ianolide (1919-1986): „Pariul întoarcerii la Hristos”; Iustin Pârvu (1919-2013): „Între inima Moldovei şi inima Ardealului”; „Pretextul Petru-Vodă”; „La trecerea în veşnicie a părintelui Iustin Pârvu”; Alexandru Paleologu (1919-2005): „O figură seniorială: Al. Paleologu”; Nicolae Pora (1919-2002): „Românul cu statuie la Ottawa”; Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) (1920-2006): „Benedicta sit„; Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011): „În jurul unei neînţelegeri”; „Un patriarh al rostirii româneşti”; „Leul în iarnă al Ardealului ortodox”; Aurel State (1921-1983): „Un drum al crucii”; Constantin Oprişan (1921-1958): „Un poet-martir”; Zaharia (Zahu) Pană (1921-2001): „Ecce poeta!„; Gabriel Constantinescu (1921-2010) / Maria Constantinescu (n. 1929): „Gabriel Constantinescu şi reconstrucţia Dreptei”; Valeriu Gafencu (1921-1952): „Pe urmele lui Valeriu Gafencu”; „Bătaie pe sfinţenie?”; Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006): „Ion Gavrilă povestaşul”; Dumitru Bacu (1923-1997): „Radiografia «experimentului Piteşti»”; Ilie Tudor (n. 1923): „Amintiri dintr-o altă lume”; Traian Popescu («Macă») (1923-2009): „Un fost «piteştean» între Calvar şi Înviere”; Monica Lovinescu (1923-2008)/ Virgil Ierunca (1920-2006): „A tăcut şi Monica Lovinescu…”; Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923): „Eroismul feminin românesc în secolul XX”; Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006): „Un portret biografic al părintelui Calciu”; „Un interviu cu părintele Calciu”; „Psihoza moaştelor: de la pietate la sminteală”; Andrei (André) Scrima (1925-2000): „Taina Rugului Aprins”; Flor Strejnicu (1926-2006): „Recviem pentru dr. Flor Strejnicu”; Octavian Paler (1926-2007): „Don Quijote în Est, de la stînga la dreapta…”; Vasile-Jacques Iamandi (n. 1927): „Un senior pentru neliniştea noastră”; Paul Caravia (1927-2002): „Cruciadă împotriva uitării”; Demostene Andronescu (n. 1927): „Demostene Andronescu sau vocaţia mărturisirii”; Paul Barbăneagră (1929-2009): „Un reacţionar sui generis„; Ion Piso (n. 1929): „Un epistolar paideic românesc: tenorul Ion Piso şi cîntecul vîrstelor”; Marcel Petrişor (n. 1930): „Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”; Indice de persoane.


Răzvan Codrescu, Erosstihuri, Editura Christiana, Bucureşti, 2016.
Volumul cuprinde 152 de sonete distribuite în trei secţiuni și numerotate cu cifre romane – De ziori (I-XX), De amiază (XXI-XCV), De amurg (XCVI-CL), încadrate între un Prolog (p. 7) și un Epilog (p. 167) – și „Nota autorului” (pp. 168-169).


Răzvan Codrescu, O introducere în creștinism, Editura Christiana, Bucureşti, 2016.
Volumul cuprinde: Ce este religia: „Etimologie și definiție”, „Origine”, „Finalitate”, „Structură”, „Esența actului religios: credința”, „Manifestări parareligioase”, „Religia în raport cu mitologia”, „Religia în raport cu magia”, „Religia în raport cu superstițiile”, „Religia în raport cu «științele oculte»”, Religia în raport cu filosofia”, „Religia și cultura în cadrul spiritualității”; Universul religiilor: „Diversitatea manifestărilor religioase”, „Fondul comun al religiilor”, Revelația naturală și revelația divină”, „Tipuri de religii”, „Cele trei monoteisme: iudaismul, creștinismul, islamismul”, „Homo religiosus și starea spirituală a lumii moderne”; Temeiurile și izvoarele creștinismului: „De la iudaism la creștinism”, „Iisus Hristos”, „Biblia sau Sfînta Scriptură: Vechiul Testament, Noul Testament”, „Sfînta Tradiție”; Teologia mistică și dogmatică: „Teologie și mistică”, „Teologie și dogmă”, „Dumnezeu – Sfînta Treime”, „Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii”, „Energiile necreate”, „Creația (I). Lumea nevăzută”, „Creația (II). Lumea văzută”, „Creația (III). Omul – sinteză a Creației”, „«Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om”, „Omul «paradisiac» și omul «căzut»”, „Istoria din perspectivă creștină”, „Iisus Hristos sau mîntuirea dinspre Dumnezeu”, „Urmarea lui Hristos sau mîntuirea dinspre om”, „Viață, moarte și înviere”, „Eshatologia creștină”; Addenda: „Înțelesul numelor Domnului”, „Maica Domnului în slove și icoane”; „Crucea și semnificațiile ei”, „Despre post”, „Despre rugăciune”, „Pomelnice, acatiste, sărindare”, „Despre doliu”, „Scurte lămuriri despre Sfintele Taine ale Bisericii”, „Perspectiva creștină asupra familiei”, „«Luptători împotriva lui Dumnezeu»?”, „Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă”, „Problema iertării”, „Erezii și secte contemporane: mic ghid de pază ortodoxă”, „Sinaxar românesc”, „Două acatiste: Acatistul Sfîntului Arhanghel GavriilAcatistul Sfîntului Arhanghel Rafail”; În loc de postfațăRepere bibliograficeIndice de sfințiIndice de autori moderni (selectiv).


Răzvan Codrescu, Gîlceava dracului cu lumea sau de ce este dracul chiar așa de negru cum pare, Editura Christiana, Bucureşti, 2017.
Volumul cuprinde: „Scurtă lămurire preliminară”; Dracul de lîngă noi: „Uite dracul, nu e dracul!”, „Cunoaşte ca să re-cunoşti!”; Şi dracul a fost înger de lumină: „Obîrşia duhurilor slujitoare”, „Ierarhiile cereşti”, „Ceata voievozilor”, „Cînd îngerul se face drac”; Numele nu stă degeaba pe drac: „Dracul cu chip de şarpe”, „De la daimon-ul antic la demonul medieval”, „Diavolul – principiu al dezbinării”, „Cohorta lui Satan”, „Lucifer şi luciferismele”, „Intermezzo: Lucifesrismul în țara lui Caragiale”, „Între Hristos şi Antihrist”; Recurs la limba română: „Despre dracul… pe ocolite”, „Urît ca dracu’!”, „În loc de «Piei, drace!»”, „Dracul nu-i chiar de capul lui…”; Dracul luat peste picior: „Aş plînge, dar nu pot de rîs!”, „Scaraoţchi şi Irodiadele”, „Mai în glumă, mai în serios…”, „Diavolul de ambe sexe”, „Frumosul din umbră”; Cu dracul, totuşi, nu e de glumit…: „Sindromul lui Aghiuţă”, „De ce nu te poţi face frate cu dracul”; Addenda: „Cînd îşi bagă dracul coada… Păţaniile omului între «chip» şi «asemănare»” („I. Asemănarea adevărată sau omul înveşmîntat în har”, „II. Asemănarea mincinoasă sau omul acoperit cu frunze”, „III. Asemănarea pierdută sau omul în «haine de piele»”, „IV. Asemănarea regăsită sau omul în «haină de nuntă»”), „Luciferismul de larg consum”, „Cazul Tanacu”, „Remember: Tragedia de la «Colectiv»”. 


Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, ediție definitivă, Editura Christiana, Bucureşti, 2018.
Volumul cuprinde: „Notă asupra ediției”; „În loc de prefaţă”; Dimen­siunea spirituală: “Icoana Europei creştine”, „Doi «ne­buni» exemplari”, „Eşecul «omului autonom»“, „Religie şi cultură”, „Gîlceava dracului cu lumea”, „Criza lăuntrică”, „«Descătuşarea sexului»“, „Creştinism şi feminism”, „Înţelesul evanghelic al iubirii”, „Redescoperirea vredniciei creştine”, „Viaţa întru înviere”, „Sensul unităţii creştine”; Dimensiunea politică: „Distincţii necesare”, „Adevăratul temei al naţionalismului”, „Ipostaze ale naţionalismului românesc”, „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, „Naţionalismul faţă cu «antisemitismul»“, „Demagogia toleranţei”, „Taina jertfei”, „Dreptatea d-lui Pleşu”, „Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, „Un om necăjit…”, „O reacţie a d-lui Patapievici”, „Raţi­u­nile unei drepte actuale”; Addenda: „Simbolistica tradițională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii”, „Noțiunile politice de dreapta și stînga. O redefinire critică din perspectivă creștină”, „Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naționalului”; În loc de postfață: Dan Stanca întreabă, Răzvan Codrescu răspunde”; „Cărți publicate de Răzvan Codrescu”.
 


Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii româneşti, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Manuscris, Piteşti, 2018.
Volumul cuprinde: „Cuvînt înainte la ediția întîi (2014)”;Constantin Brâncoveanu (1654-1714): „Viaţa şi mucenicia unui voievod al Crucii”; „Constantin Brâncoveanu între Ortodoxie şi… masonerie”; Dimitrie Cantemir (1673-1723): „Gîlceava tradiţiei cu modernitatea”; Mihai Eminescu (1850-1889): „Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”; „Oboseala de Eminescu”; „Eminescu şi credinţa”; „Eminescu şi creştinismul”; „Două «pietre de poticnire»”; „Eminescu n-a murit”; Simion Mehedinţi (1868-1962): „Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc”; Nicolae C. Paulescu (1869-1931): „Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa lui Scio Deum esse„; Nicolae Iorga (1871-1940): „O tragedie perpetă: cazul Nicolae Iorga”; Octavian Goga (1881-1938) / Aron Cotruş (1891-1961): „Doi poeţi mesianici: Octavian Goga şi Aron Cotruş”; Marcu Beza (1882-1949): „Marcu Beza şi Răsăritul ortodox”; Nichifor Crainic (1889-1972): „«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire”; „Nichifor Crainic (schiţă de portret)”; Nae Ionescu (1890-1940): „Pentru dreapta înţelegere a lui Nae Ionescu”; „Radiografia unei calomnii”; „Ieşirea din legendă. Stadiul editării lui Nae Ionescu” (2010); „«Al dracu’ Nae!»”; Lucian Blaga (1895-1961): „Lucian Blaga şi creştinismul”; Daniil Sandu Tudor (1896-1962): „Sandu Tudor în pragul canonizării”; Vasile Băncilă (1897-1979): „Redescoperirea unei personalităţi exemplare”; Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938): „Codreanu şi «fenomenul legionar»”; „«De ce-am mai vorbi astăzi despre Codreanu?»”; Ion I. Moţa (1902-1937) / Vasile Marin (1904-1937): „Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”; „Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie”; Vladimir Dumitrescu (1902-1991): „Vladimir Dumitrescu sau spovedania unui neînvins”; Petre Ţuţea (1902-1991): „Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea”; „Petre Ţuţea: o consemnare”; „La 20 de ani de la moartea lui Petre Ţuţea”; Alexandru Ghyka (1903-1982): „Prinţul Ghyka, o legendă a închisorilor”; George Manu (1903-1961): „Geniul în zeghe”; Pan M. Vizirescu (1903-2000): „«Ultimul gândirist»”; Dumitru Stăniloae (1903-1993): „Anul Stăniloae: toamna patriarhului”; Mircea Vulcănescu (1904-1952): „Un haiduc împotriva uitării româneşti”; Benedict Ghiuş (1904-1990): „Un mucenic al rugăciunii: părintele Benedict Ghiuş”; Radu Gyr (1905-1975): „Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”; Mircea Eliade (1907-1986): „M. Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”; „Claudio Mutti, legionarismul şi cazul Mircea Eliade”; Petre (Petrache) Lupu (1907-1994): „A fost odată, la Maglavit…”; Ion V. Georgescu (1909-1976): „Patimile unui cărturar”; Constantin Noica (1909-1987): „Noica şi Cuminţenia Pămîntului”; Ilariu Dobridor (1909-1968): „Un interbelic uitat: Ilariu Dobridor”; Ilie Lăcătuşu (1909-1983): „Sfinţii de lîngă noi: cazul preotului Ilie Lăcătuşu”; Ana-Maria Marin (1910-2001): „Mărturii în amurg”; Traian Popescu (1910-2002): „Veşti triste din Spania”; Arsenie Boca (1910-1989) / Teofil Părăian (1929-2009): „Două piscuri duhovniceşti: părintele Arsenie şi părintele Teofil”; Zosim Oancea (1911-2005): „Între Sibiu şi Sibiel: icoana părintelui Zosim”; Alexandru Ciorănescu (1911-1999): „Alexandru Ciorănescu, ultimul mare «român universal»”; Vasile Netea (1912-1989): „Un cruciat al Ardealului românesc”; Aureliu Răuţă (1912-1995): „Don Aurelio”; Elisabeta Rizea (1912-2003): „«Viteaza din Nucşoara»”; N. Steinhardt (1912-1989) / Mina Dobzeu (n. 1921): „Părintele Mina Dobzeu: cu Steinhardt şi dincolo de Steinhardt”; „Între Caragiale şi Steinhardt”; „Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”; Corneliu Coposu (1914-1995): „«Seniorul» între realitate şi legendă”; Arsenie Papacioc (1914-2011): „Părintele Arsenie Papacioc, lamură întru Hristos”; Mihaela (Marieta) Iordache (1914-1963): „Mucenicia Maicii Mihaela”; Radu Mărculescu (1915-2011): „Radu Mărculescu la capăt de drum”; Vintilă Horia (1915-1992): „Memento Vintilă Horia”; Ilie-Vlad Sturdza (1916-2009): „La capătul pribegiei”; Dumitru (Tache) Funda (1916-1999): „O conştiinţă mărturisitoare”; Teodosia (Zorica Laţcu) (1917-1990): „Poeta Vladimireştilor”; Constantin Galeriu (1918-2003): „Savanţi şi mărturisitori în predania părintelui Galeriu: Nicolae C. Paulescu şi Alexandru Mironescu”; „Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte”; Ioan Ianolide (1919-1986): „Pariul întoarcerii la Hristos”; Iustin Pârvu (1919-2013): „Între inima Moldovei şi inima Ardealului”; „Pretextul Petru-Vodă”; „La trecerea în veşnicie a părintelui Iustin Pârvu”; Alexandru Paleologu (1919-2005): „O figură seniorială: Al. Paleologu”; Nicolae Pora (1919-2002): „Românul cu statuie la Ottawa”; Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) (1920-2006): „Benedicta sit„; Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011): „În jurul unei neînţelegeri”; „Un patriarh al rostirii româneşti”; „Leul în iarnă al Ardealului ortodox”; Aurel State (1921-1983): „Un drum al crucii”; Constantin Oprişan (1921-1958): „Un poet-martir”; Zaharia (Zahu) Pană (1921-2001): „Ecce poeta!„; Gabriel Constantinescu (1921-2010) / Maria Constantinescu (n. 1929): „Gabriel Constantinescu şi reconstrucţia Dreptei”; Valeriu Gafencu (1921-1952): „Pe urmele lui Valeriu Gafencu”; „Bătaie pe sfinţenie?”; Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006): „Ion Gavrilă povestaşul”; Dumitru Bacu (1923-1997): „Radiografia «experimentului Piteşti»”; Ilie Tudor (n. 1923): „Amintiri dintr-o altă lume”; Traian Popescu («Macă») (1923-2009): „Un fost «piteştean» între Calvar şi Înviere”; Monica Lovinescu (1923-2008)/ Virgil Ierunca (1920-2006): „A tăcut şi Monica Lovinescu…”; Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923): „Eroismul feminin românesc în secolul XX”; Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006): „Un portret biografic al părintelui Calciu”; „Un interviu cu părintele Calciu”; „Psihoza moaştelor: de la pietate la sminteală”; Andrei (André) Scrima (1925-2000): „Taina Rugului Aprins”; Flor Strejnicu (1926-2006): „Recviem pentru dr. Flor Strejnicu”; Octavian Paler (1926-2007): „Don Quijote în Est, de la stînga la dreapta…”; Paul Caravia (1927-2002): „Cruciadă împotriva uitării”; Demostene Andronescu (n. 1927): „Demostene Andronescu sau vocaţia mărturisirii”; Vasile-Jacques Iamandi (n. 1928): „Un senior pentru neliniştea noastră”; Ion Piso (n. 1928): „Un epistolar paideic românesc: tenorul Ion Piso şi cîntecul vîrstelor”; Paul Barbăneagră (1929-2009): „Un reacţionar sui generis„; Marcel Petrişor (n. 1930): „Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”; AddendaBoris Răduleanu (1905-1990), Galina Răduleanu (n. 1933): „Despre iertare, pornind de la Repetiție la moarte…”; Dumitru Cristea (1927-2000): „Dumitru Cristea sau poezia ca destin”; „Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă”; „«Dracul are atîta putere cîtă îi dăm noi» (cazul Mircea Vulcănescu)”; „Postfață la ediția a doua”; „Indice de persoane”; „Volume publicate de Răzvan Codrescu”.


Răzvan Codrescu, Acatistele Sfinților Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail, cu o predoslovie despre îngeri, Editura Christiana, Bucureşti, 2018.
Volumul cuprinde: „Predoslovie despre îngeri”; „Îngerii. Repere bibliografice”; „Lămurire editorială”;  Acatistul Sfîntului Arhanghel MihailAcatistul Sfântului Arhanghel GavriilAcatistul Sfîntului Arhanghel Rafail; „Un întreit epilog liric”.


Răzvan Codrescu, Tentative de dreapta în România postcomunistă, Editura Christiana, Bucureşti, 2019.
Volumul cuprinde: „Prolog”; „În căutarea Legiunii pierdute”; „Nostalgii legionare și iluzii creștin-democrate”; „Epigonism neolegionar și imixtiuni național-comuniste”; „Emanciparea de legionarism și pariul liberal-conservator”; „Dreapta intelectuală în haine europene”; „Punct și de la capăt?”; „Epilog”; Addenda:  „Simbolistica tradițională a dreptei: pentru o fenomenologie a rectitudinii”; „Noțiunile politice de dreapta și stînga: o redefinire critică din perspectivă creștină”; „Indice de nume”. 



Răzvan Codrescu, Povești de ocazie sau cum m-am ispitit să devin narator, Editura Christiana, Bucureşti, 2020.
Volumul cuprinde: „Prolog”; „Fenomenul Omega”; „Adio fără de sfîrșit”; „Ion Te-leagă”; Addenda: „Toți arabii se numesc Hassan”; „Poveste pentru blonde”; „În loc de încheiere: Cine sînt eu?”.  


VOLUME TRADUSE
* Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier, ediţie îngrijită şi traducere de Adolf Crivăţ-Vasile [Răzvan Codrescu], Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995.
* San Juan de la Cruz/ Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del almaNoaptea întu­ne­cată a sufletului (Poeme), ediţie îngrijită şi prefaţă de Anca Crivăţ-Vasile, versiuni ro­mâneşti de Anca Crivăţ-Vasile şi Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. „Psalm”], Bucu­reşti, 1997.
* Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, ediţie îngrijită, traducere şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Vremea [Col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001.
* Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu frag­mente din comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
* Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.


VOLUME ÎNGRIJITE (SELECTIV)
* Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică: Instincte sociale. Patimi şi con­flicte. Remedii morale, text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note şi comen­tarii de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Elita interbelică”], Bucureşti, 1995.
* Pr. Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Omiletica”], Bucureşti, 1996.
* Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), cu o prefaţă de Philippe Baillet, traducere de Florin Dumitrescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Răz­van Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.
* I. L. Caragiale, Nimic fără Dumnezeu (articole & notiţe critice), cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 15-21.
* Fericitul Augustin, Retractationes/ Revizuiri, traducere de Nicolae I. Barbu, postfaţă de Ioan G. Coman, Editura Anastasia [Col. “Dogmatica”], Bucureşti, 1997 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu]
* Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, cu un cuvînt îna­in­te de Virgil Cândea, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Eli­ta interbelică”], Bucureşti, 1998.
* Julius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, cu un studiu introductiv de Claudio Mutti, traducere de Florin Dumitrescu, ediţie îngrijită de Va­sile A. Marian [Răzvan Codrescu], F.R.O.N.D.E., Alba Iulia-Paris, 1998.
* Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică: Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, ediţie îngrijită, prefaţă şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.
* Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Bradiceşti, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Răzvan Co­dres­cu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pustiei”], Bucureşti, 1999.
* Sfîntul Vasile cel Mare, Despre Botez, traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pus­tiei”], Bucureşti, 1999.
* Sfîntul Atanasie cel Mare, Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, urmată de cele mai fru­moase predici, traducere şi studiu introductiv de Şt. Bezdechi, ediţie îngrijită de Răz­van Co­drescu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pustiei”], Bucureşti, 2000.
* Sfîntul Grigorie Palama, Omilii – volumul 1, apărut cu binecuvîntarea şi cuvîntul înain­te al Î. P. S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, cu o introducere de Părintele Galeriu, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Luminătorii Lumii”], Bucureşti, 2000.
*** Întîlnirea românilor de pretutindeni: Romfest 2000, Bucureşti/Sibiu, 11-15 octombrie 2000 – Rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum apărut sub egida Asociaţiei Române pentru Cultură şi Ortodoxie, cu sprijinul publicaţiilor Scara (Revistă de oceanografie orto­doxă) şi Puncte cardinale (Periodic independent de orientare naţional-creştină), Aso­ciaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2000 [redactor coordo­nator: Răzvan Codrescu].
* Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Războiul întru Cuvînt”. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Editura Nemira [Col. “Alfa şi Omega”], Bucureşti, 2001.
* Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanusO radiografie ortodoxă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002 (ediţia a doua: 2007).
*** Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Chris­tiana [Col. “Tainele credinţei”], Bucureşti, 2002.
*** Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin, alcătuit, prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu, Editura Puncte Cardinale [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Sibiu, 2002.
*** Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Apologii contemporane”], Bucureşti, 2002 (ediţia a doua, revizuită şi adăugită: 2009; ediția a treia: 2019).
* Gabriel Constantinescu, Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Chris­tia­na, Bucureşti, 2002.
* Ilie-Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mi­hail la Legiunea Straină, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvînt înainte de Mihai Ghyka, Editura Vre­­mea, Bucureşti, 2002.
*** “Biserica de acasă”. Rugăciuni şi rînduieli pentru căsătorie şi binele familiei, texte alese şi îngrijite de Răzvan Codrescu, volum apărut sub îndrumarea şi cu bine­­cuvîn­tarea P. S. Dr. Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana, Bucu­reşti, 2003 (ediţia a doua: 2004; ediţia a treia: 2006).
*** “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, ediţie îngrijită, introducere şi note de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
* Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu].
* Părintele Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, ediţie îngrijită, cuvînt înain­te şi note de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.
* Arhim. Antipa Dinescu, Ierom. Petroniu Tănase, Prodromu. Schitul românesc din Sf. Munte Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.
*** Părintele Galeriu – Astăzi, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu]
* Părintele Galeriu, Tîlcuiri: Rugăciunea Tatăl nostru. Cartea celor nouă Fericiri, apărute cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [texte îngrijite de Răzvan Codrescu şi diac. Cristian Galeriu]. Cf. şi Cartea celor nouă Fericiri. Tîlcuiri de Părintele Galeriu, tiparită cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [coordonatori: Răzvan Codrescu, Ion Mircea].
*** Acatistele Sfinţilor Ar­­han­gheli Mihail, Gavriil şi Rafail şi al Sfîntului Înger Păzitor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004 (ediţia a doua: 2006) [volum alcătuit şi prefaţat de Răzvan Codrescu]
*** Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti. Alcătuirea Înalt Prea Sfinţitului Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei, adaugită şi actualizată, Editura Christiana [Col. “Învăţături şi rînduieli ortodoxe”], Bucureşti, 2004 (ediţia a doua: 2006) [adaosuri şi diortosire de Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu].
*** Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, Editura Harisma, Bucureşti, 2006 [coordonator: Răzvan Codrescu].
* Vasile M. Popescu, Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu, ediţie îngrijită de Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu, cu un documentar din arhivele Securităţii alcătuit şi comentat de Adrian Nicolae Petcu, cercetător CNSAS, Editura Christiana [Col. “Ortodoxia luptătoare”], Bucureşti, 2006.
*** Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.*** Tezaur duhovnicesc. Pagini de şi despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2007.* Părintele Galeriu, Ortodoxia şi sufletul românesc, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura ASA, Bucureşti, 2007.
* Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, cu o prefață de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2009.* Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului şi alte poezii, ediţie îngrijită de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor, Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Poezia închisorilor comuniste”], Bucureşti, 2009.*** Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2009 [ediţie îngrijită şi notă editorială de Răzvan Codrescu]. * Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, cu o prefaţă de Pr. Gheorghe Calciu, ed. a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2011.* Marcel Petrişor, Cumplite încercări, Doamne! (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste,ediţie îngrijită şi postfaţă de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2011.* Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Editura Christiana, Bucureşti, 2011 [ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu].* Preot Gheorghe Calciu, «Fiţi jertfelnici!». De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2012.*** Mormîntul cald de la Prislop. Mărturii despre Părintele Arsenie Boca apărute în “Lumea Credinţei”, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012.*** Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, ediţia a doua revăzută şi adăugită, sub îngrijirea lui Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Preot Gheorghe Calciu, Editura Lumea Credinţei [Col. “Orientale lumen”], Bucureşti, 2012.* 10 predici de Părintele Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la Cer, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Preot Prof. Dr. Vasile Gordon, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013.*** Actorii şi credinţa. Interviuri şi evocări, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu o prefaţă de Răzvan Bucuroiu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013.* Ilie Tudor, Un an lîngă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2013.*** Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz, Mic documentar îngrijit de Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Învăţături şi rînduieli ortodoxe”], Bucureşti, 2014.
*** Sfinţii închisorilor în “Lumea Credinţei”. Din rezistenţa României creştine împotriva ateismului comunist, texte alese, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Părintele Profesor Gheorghe I. Drăgulin, fost deţinut politic, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2014.
*** Pe urmele Maicii Domnului. Din viaţa, cultul şi minunile Născătoarei de Dumnezeu, texte apărute în revista Lumea Credinţei, alese şi îngrijite de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2014.
* Părintele Gheorghe Calciu, Cuvintele către tineri, ediţie îngrijită și postfaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2015.
* Radu Preda, Jurnal cu Petre Țuțea, ediţie îngrijită și postfaţă de Răzvan Codrescu, cu un interviu editorial de Răzvan Bucuroiu, Editura “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2015.*** Sfinții români în “Lumea Credinţei”, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, București, 2015.*** Arsenie Boca pe drumul sfințeniei. O carte a minunilor de lîngă noi, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, București, 2015.
*** Cartea Crăciunului, culegere de texte îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, București, 2016.
* Dumitru Cristea, Testamentul unui cruciat. Poezii de dincolo și de dincoace de gratii, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, ilustrații de Andrei Mănescu, interviuri de Constantin Mustață  și Alina Urs, Editura Manuscris, Pitești, 2017.
* Marcel Petrișor, Cumplite încercări, Doamne! Din Casimca Jilavei în Zarca Aiudului, ediție îngrijită și postfață de Răzvan Codrescu, studiu introductiv și note de Lucian Vasile, interviu de Claudiu Târziu, postfață de Lucian D. Popescu, Editura Manuscris, Pitești, 2017. 
*** Cartea Paștelui, culegere de texte îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, București, 2018. * Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. O radiografie memorialistică, ediția a doua, îngrijită și prefațată de Răzvan Codrescu, Editura Manuscris, Pitești, 2018.
* Marcel Petrișor, Petre Țuțea: sacerdotul fără parohie, cu un prolog editorial de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2019.
„Nemuritorul Jacques” (Vasile-Jacques Iamandi) iscodit de Moise Monahul, ediție îngrijită și prefațată de Răzvan Codrescu, cu o postfață de Claudiu Târziu, Editura Christiana, București, 2020.
* Preot Corneliu-Mihail Militaru, Testament. Eseu despre moarte & Jurnal de Amzei, ediție îngrijită de Decebal Becea și Răzvan Codrescu, cu un  cuvînt înainte de preot Alin Sandu, Editura Christiana, București, 2020.


În antologii sau volume colective (selectiv):

Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999 (“Oboseala de Eminescu” – p. 200); Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (“Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 17); “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (“Neamul în Biserică” – p. 175; “Ipostaze ale naţionalismului românesc” – p. 188; “Homo europaeus între ontologie şi ideologie” – p. 199); Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903-2003, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003 (“Savantul şi scriitorul creştin Alexandru Mironescu” – p. 162); Plagiatul la români, Ed. Arc, Chişinău, 2004 (“Împotriva lui Nae Ionescu” – p. 192); Vlad Hogea, Antologia pamfletului românesc, 2 vols., Samizdat, f. l., 2005 (“Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici” – vol. 2, p. 376); Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, Ed. Harisma, Bucureşti, 2006 (“Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu” – p. 49); Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007 (“Părintele Gheorghe Calciu: un portret biografic” – p. 9); În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007 (“Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea” – p. 15; “Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade” – p. 53; “Lucian Blaga şi creştinismul” – p. 69; “Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu” – p. 90; “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 99; “Redescoperirea unei personalităţi exemplare [Vasile Băncilă]”; p. 173, “Nichifor Crainic – schiţă de portret” – p. 185; “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii” – p. 217; “Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte” – p. 277; “Un cruciat al secolului XX: Părintele Gheorghe Calciu” – p. 321); Din temniţe spre sinaxare. Despre mucenicii prigoanei comuniste, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008 (“Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului” – p. 29); Preot Dr. Mihai Petian, 7 zile, 7 convorbiri, Ed. Vremi, Cluj-Napoca, 2009 (“Credinţă şi viaţă” – p. 60); Cînd cuvintele sînt de la Cuvîntul. Ce şi cum vorbesc creştinii între ei şi unii despre alţii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009 (“A doua scrisoare” – p. 133); Mormîntul cald de la Prislop. Mărturii despre Părintele Arsenie Boca apărute în “Lumea Credinţei”, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2012 (“Două piscuri duhovniceşti: Părintele Arsenie şi Părintele Teofil” – p. 13; “Părintelui Arsenie/Zian Boca, la centenar” – p. 53); Părintele Adrian Făgeţeanu şi crucea Rugului Aprins. Omagiu la un secol de la naşterea sa, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012 (“Sandu Tudor în pragul canonizării” – p. 66); Actorii şi credinţa. Interviuri şi evocări, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2013 (“Maestrul Dan Puric şi demnitatea mărturisirii” – p. 91); Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz, Ed. Christiana, Bucureşti, 2014 (“Psihoza moaştelor: de la pietate la sminteală” – p. 33; “Despre cultul moaştelor (cu părintele Calciu şi nu numai…)” – p. 49; “Viaţa de mucenicie a părintelui Calciu” – p. 105); Sfinţii închisorilor în “Lumea Credinţei”. Din rezistenţa României creştine împotriva ateismului comunist, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2014 (“Aiud: Rîpa Robilor – Monumentul-biserică al suferinţei româneşti” – p. 25; “Martirologiul temniţelor comuniste din România” – p. 35; “Primul simpozion de martirologie” – p. 55; “Leul în iarnă al Ardealului ortodox” – p. 90; “Călugărul de foc” – p. 104; “Părintelui Arsenie, la centenar [poezie]” – p. 122; “Părintele Calciu – 21 de ani după gratii [prezentare şi interviu]” – p. 128; “La înveşnicirea Părintelui Calciu” – p. 135; “«Cred şi mărturisesc că Gafencu este un sfînt». Un interviu neterminat cu Părintele Gheorghe Calciu” – p. 138; “Întrecere în arena sfinţeniei?” – p. 191; “Părintele Galeriu – de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte” – p. 210; “Ion Gavrilă Ogoranu s-a frînt fără să se îndoiască” – p. 216; “Omul cu «trăistuţa»” – p. 217; “Un mucenic al rugăciunii: Benedict Ghiuş” – p. 220; “Trupul de dincolo de moarte. Cazul Părintelui Ilie Lăcătuşu” – p. 259; “Radu Mărculescu la capăt de drum” – p. 263; “Eroi sub aurore boreale [sonet]” – p. 266; “Părintele Arsenie Papacioc: lamură întru Hristos” – p. 286; “Părintele Iustin Pârvu între inima Moldovei şi inima Ardealului” – p. 292; “La Poarta Albă – Galeşu, spre pururea pomenire” – p. 300; “La trecerea în veşnicie a Părintelui Iustin” – p. 303; “Priceasna ochilor albaştri” – p. 306; “Destine pe drumul crucii” – p. 307; “Rugă pentru eroul Aurel State” – p. 309; “Vis pentru doi” – p. 357; “Sandu Tudor în pragul canonizării” – p. 362; “50 de ani de la martiriul ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor. Răspuns unei cititoare anonime” – p. 366; “La 20 de ani de la moartea lui Petre Ţuţea” – p. 369); Bucureşti, 21 mai 2014: Întoarcerea Brâncovenilor. Cronica ilustrată a unei procesiuni, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2014 (“Viaţa şi mucenicia unui voievod al Crucii” – p. 8); Pe urmele Maicii Domnului. Din viaţa, cultul şi minunile Născătoarei de Dumnezeu, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2014 (“Maria din Nazaret de la naştere la adormire” – p. 15; “Icoana Bunei Vestiri” – p. 23; “Betleem – leagănul lui Dumnezeu” – p. 30; “Adormirea Maicii Domnului în Sfînta Tradiţie şi în iconografia ortodoxă” – p. 59; “Preacinstirea Maicii Domnului în Răsărit şi în Apus [interviu]” – p. 77; “Între Sfînta Maria mare şi Sfînta Maria mică” – p. 241; “În loc de 8 Martie” – p. 243);Sfinții români în „Lumea Credinţei”, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Ed. „Lumea Credinţei”, București, 2015 („Introducere generală: Sfinți români sau legați de ortodoxia românească” – p. 7; „Canonizarea Mitropolitului Simion Ștefan” – p. 76; „Viața și mucenicia unui voievod al Crucii” – p. 130; „Constantin Brâncoveanu între Ortodoxie și… masonerie” – p. 152; „Un sfînt dăruit neamului nostru” – p. 180; „Canonizarea Mitropolitului Andrei Șaguna” – p. 212; „Sfînta Cuvioasă Parascheva – ocrotitoarea Răsăritului” – p. 233; „Tandem ceresc: cei doi Dimitrie” – p. 258); Educație și diversitate culturală. Personalități ale vieții științifice, artistice și spirituale în dialog cu Matei Georgescu, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2015 („Mărturisindu-i pe mărturisitori, cu scriitorul Răzvan Codrescu” – p. 97); Cartea Crăciunului, Ed. „Lumea Credinţei”, București, 2016 („Prolog editorial” – p. 3; „Sărbătorile de iarnă în tradiția populară” – p. 7; „Crăciunul – tradiții și etimologii” – p. 17; „Personajele Crăciunului” – p. 31; „Betleem – leagănul lui Dumnezeu” – p. 36; „«Moșu’ și cu caltaboșu’»! În căutarea Crăciunului pierdut” – p. 65; „Cum să întîmpinăm Crăciunul” – p. 71; „Colindul lui Crăciun” – p. 93); Cartea Paștelui, Ed. „Lumea Credinței”, București, 2018 („Prolog editorial” – p. 5; „Paști și… Paști” – p. 7; „Sfîntul și Marele Post” – p. 17; „Îndrumar pentru Săptămîna Mare” – p. 30; „Via Dolorosa sau Drumul Crucii” – p. 39; „Cele șapte rostiri de pe Cruce” – p. 47; „Viața întru înviere” – p. 51; „Săptămîna Luminată” – p. 60; „Icoane pascale” – p. 63); Preotul ortodox în veacul XXI. Schițe pentru un portret, Editura „Lumea Credinței”, București, 2019 („Preotul și sfințenia vieții” – p. 69); Cristian Curte, Șocul referendumului. Interviuri, Ed. Rost, București, 2019 („Două idei fundamentale au mobilizat românitatea de-a lungul istoriei: ideea națională și ideea creștină. Amîndouă sînt astăzi într-o criză letală” – p. 67).

Distopia este aici şi acum: Segregare şi Înrobire

Este puţin probabil să fi rămas cineva care să nu fi intuit că aici se va ajunge, chiar şi în momentele când tensiunea mediatică era la apogeu şi când fereastra de sacrificiu cerută de autorităţi părea temporară şi una foarte îngustă. Nu cred că greşesc prea mult când afirm că am ştiut toţi că vom ajunge aici şi că #eDespreLibertate.

Astăzi este deplin evidentă transformarea ireversibilă a lumii şi societăţilor, mai cu seamă sub aspectul aservirii persoanei umane care nu mai este considerată liberă necondiţionat. Instrumentele folosite nu sunt deloc unele noi, ci sunt aceleaşi folosite din veac pentru fiecare cucerire umană, pentru menţinerea învinşilor într-o stare de incapacitate continuă (permanentă?) de apărare, de emancipare, de propăşire spirituală.

Folosim termeni precum aservire întrucât ierarhia drepturilor şi libertăţilor individuale a fost perturbată şi falsificată prin abuzarea sensului şi conţinutului acestor drepturi, dar şi prin pervertirea mincinoasă a întregului eşafodaj al principiilor de drept. Statul de drept a fost spart în multiple componente care, aparent, inerţial, continuă să funcţioneze insularizat. Însă principiile de drept care trebuie să creeze dreptatea socială au fost răstălmăcite şi abuzate până la desfiinţare, în scopul deposedării societăţii de putere individuală şi colectivă. De aceea, nu greşim dacă, în loc de aservire, vom putea reveni la termenul mai cunoscut nouă, cel de înrobire.

Despre înrobire şi dezrobire este plină istoria de lecţii utile!

Astăzi parcurgem traseul politic şi cultural al înrobirii noastre. Suntem acum în plin proces de normalizare a acestor împrejurări de fapt, care sunt cimentate prin promulgarea realităţilor de drept. În unele ţări, precum S.U.A. sau Franţa, avem deja vaccinare obligatorie formală, legiferată. Discuţia despre punerea în executare a acestor dispoziţii legale este şi ea una importantă, dar este subsidiară. În alte ţări, precum Australia, observăm totalitarismul legalist deja în funcţiune, în răspăr total cu conţinutul juridic al drepturilor omului unanim recunoscute. De pildă, dreptul forţelor de ordine de a pătrunde în orice spaţiu, fără mandat judecătoresc şi sancţionarea cu detenţie pentru încălcarea dispoziţiilor pandemice, lasă puţin loc de echivoc în privinţa caracterului totalitar al regimului politic.

Aşadar, prin putere nemijlocită şi nemărginită de principiile de drept se crează o stare de fapt a abuzului, care mai apoi este legiferată ca decurgând dintr-o realitate socială. Cei care înţeleg acest mecanism pot anticipa traseul transformărilor ce vor veni. Totodată, pot observa cum procesul de normalizare a stării de înrobire este condus mediatic prin influenţarea atitudinilor şi comportamentelor. Sub acest aspect, segregarea pe criterii vaccinale reprezintă şi sancţiune şi instrument de descurajare de la acţiune civică.

Emanciparea de sub înrobire presupune, istoric, aceiaşi paşi. Cel iniţial este al adunării/regăsirii sub acelaşi steag.

Sunt multe iniţiative anti-totalitare care se desfăşoară în aceste momente, mai toate minore, din motive care ar trebui discutate (în secţiunea de comentarii). Sunt însă puţine persoane credibile, capabile să avanseze o viziune coerentă şi apte vocaţional să reprezinte un „steag” sub care să acţionăm. Căci „acţiune” este termenul cheie. Dezrobirea nu se produce de la sine.

Sursă Imagine: ccunesco.ca

Întrucât organizarea socială presupune o formă de coagulare din aproape în aproape, prezint mesajele doamnei avocat Elena Radu şi domnului avocat Gheorghe Piperea, persoane care îmi inspiră încredere şi care cred cu tărie că trebuie învestite cu capitalul de sprijin civic şi politic pe care îl deţinem fiecare.

Cu referire la acest concept, capital de sprijin, am scris că reprezintă suma resurselor şi energiilor pe care suntem dispuşi să le jertfim pentru un ţel şi că această sumă trebuie să fie cât mai precis determinată (ex: 10 ore pe lună dedicat iniţiativelor, 2 deplasări la Bucureşti, 500 de lei/lunar, activitate sincronizată pe platforme de socializare, semnare petiţii etc). Este esenţială delimitarea clară a resurselor pe care le rezervăm scopului propus şi verificarea atentă a viabilităţii acestor iniţiative pentru a ne putea elibera de confuzia emoţională şi de şantajul moral prin care se urmăreşte menţinerea noastră în stare de pasivitate.

Instaurarea „noii normalități” LGBTQ+. Cum se produce și cum îi face față Biserica

Hristos răstignit a doua oară de activismul gay
(Foto: Patheos.com)

Fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră.” (1Pt. 2: 15)

Organizarea la Cluj a unei parade gay, dar mai ales a uneia, peste scurt timp, la Iași constituie lovituri de imagine, dar și teren ce se dorește a fi câștigat. Capitala este un loc în care se concentrează toate, dar provincia poate să rămână impasibilă. Însă, atunci când evenimentele se mută chiar și la Iași, situația se agravează. Se ridică întrebări și îngrijorări serioase.

Bine deghizată sub masca unui demers de apărare a unor pretinse drepturi, homosexualitatea dă un asalt asupra societății civilizate și în mare parte o cucerește. Normalitatea care a prins rădăcini în special prin acțiunea benefică a creștinismului ar trebui apărată îndeosebi de către Biserică, dar și de oamenii de rând care beneficiază de această tradiție sănătoasă.

Poate părea paradoxal să vorbim de o tradiție a normalului, dar nu este deloc o idee ieșită din comun. Deși firea ne învață binele, răul este cel care predomină prin vicii și patimi mai pronunțate sau mai subtile. De aceea orice obicei corect statornicit este o minune, o lucrare a lui Dumnezeu, fără de Care nu putem face nimic bun. Apostolul Pavel descrie lămuritor acest aspect: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rom. 1: 26-28).

În societatea păgână de odinioară homosexualitatea era considerată acceptabilă. Atât romanii, cât și grecii antici, chiar dacă nu în majoritate, erau dominați de acest păcat. Iar aceste deprinderi pătrund în lumea de astăzi tocmai pentru că există o întoarcere de la Dumnezeu la păgânism, la idolatrie, la diferite spiritualități care pot fi contracarate doar de Biserică, de credința adevărată. Aici intervine rolul ei, fiind vorba chiar de un atac asupra creștinismului. Răul trebuie vindecat, nu ignorat, pentru că se extinde și se amplifică.

Chiar dacă se maschează într-o mișcare civică de apărare a drepturilor lor împotriva agresiunii la care sunt supuși, LGBTQ-ul este de factură spirituală, propune o nouă viziune, greu de digerat, despre sexualitate, despre om. Nu este vorba despre lucruri comune, banale. Nu e ca și cum și-ar apăra drepturi uzuale, cum ar fi cel de a se deplasa sau de a fi angajați, ci promovează niște orientări care contrazic firea și bulversează societatea. Introduc tot mai intruziv un comportament care nu demult era condamnat ca fiind sub incidența codului penal și care era considerat de psihologie drept deviant. Nonșalanța cu care vin în fața societății sau sunt prezentați de alții (vezi Remus Cernea, care nu se declara homosexual, ci normal) este vădită oricărui om așezat, este șocantă și percepută drept agresivă asupra minții și înțelegerii omenești de rând. Dar e și paralizantă, pentru că forța care împinge înainte această campanie de „recunoaștere” a LGBTQ este una ce depășește cadrele pământești. Nu poate fi decât demonic să propui și să impui drept normal ceea ce este evident contra firii.

În acest sens, sunt de înțeles reacțiile de indignare și chiar revoltă ale unora. E firesc să-i scoată din minți. Dimpotrivă, este de neînțeles pasivitatea și acceptarea din partea unora. Împotrivirea chiar furioasă are justificările ei pentru că nivelul obișnuit de educare a oamenilor, creștini sau nu, atât le permite. Însă, din păcate, acesta este un nivel insuficient, pe care îl iau în calcul activiștii LGBTQ și pe care îl erodează și îl înfrâng prin toate pârghiile de care dispun: financiare, politice, de lobby, tactici sumarizate în manuale.

Bineînțeles că puterile pro din spate sunt uriașe. După cum se poate ușor observa, mai toate guvernele țărilor puternice, ambasadele lor, corporațiile și organizațiile internaționale sunt aliniate și contribuie în direcția impunerii „drepturilor” homosexuale. Însă și terenul pe care își propun să-l cucerească este mare și ținta este ridicată. Să accepte toată omenirea anormalul nu este un lucru chiar ușor de întreprins. Trebuie înfrântă toată tradiția și cultura anterioară. Valorile intrate deja în fibra societății trebuie destructurate și renormate. Conștiința din om trebuie pervertită, bunul simț trebuie anihilat… Și, dincolo de toate, trebuie înfrântă credința creștină, care susține o viață de familie curată și sănătoasă duhovnicește atât pentru soți, cât și pentru copii. Nu doar în perspectiva pământească, ci pentru veșnicie. Pentru că, dincolo de instituția Bisericii, există Dumnezeu, Care pedepsește și respinge perversiunea.

De aceea, Biserica Ortodoxă nu poate rămâne impasibilă la un asemenea asalt. Nu e vorba doar de păcate curente care să trebuiască înfierate, ci de unul uriaș, care tinde să afecteze toată libertatea spirituală din orice țară, din lume, care îi privește direct pe credincioși. Ea singură poate face față, cu mijloacele specifice acestui flagel. Pentru că este nevoie de rugăciune, răbdare, credință, luminarea minții, gând curat și atenție. Împotriva atacurilor camuflate obositoare este nevoie de o atenție sporită de natură duhovnicească, să fie sesizat și lovit precis punctul slab, în așa fel încât să nu se transforme acțiunile de contracarare în avantajul planificat al adversarului.

Concret, homosexualitatea este o mișcare a unei minorități ce înfruntă o largă majoritate. Ea se folosește de mijloace specifice pentru a atrage atenția, a intra în discuție și a fi validată după ce se prezintă ca fiind agreabilă. În schimb, Biserica nu poate reacționa cu aceleași mijloace pentru că s-ar descalifica. Ea nu are și nu apără o credință obscură, marginală, ci una îndătinată. Pe de altă parte, normalitatea pe care o susține are rădăcini spirituale, nu trupești, grosiere. Valorile creștine sunt de biserică, de slujbă, nu de stradă și paradă. Ele pot fi manifestate în piață, dar cu procesiuni cu un caracter sobru. Jertfa și credința ar trebui să se manifestă diferit de exhibițiile homosexuale pentru a nu fi confundate și comparate, puse pe același plan.

Reacțiile din anii trecuți sau recente ale credincioșilor din Serbia, Georgia și Rusia, când au alungat și destrămat paradele homosexuale au avut un efect bun, chiar dacă nu au înfrânt elanul acelora și tentativele de a ieși în față. Însă acestea au avut loc în contextul unei majorități hotărâte și active. Pe când la ora actuală există o pasivitate asurzitoare.

Contextul mai larg este foarte important. Credincioșii singuri nu pot contracara cu brio paradele gay și intruziunile lor în sfera drepturilor civile. Este necesară implicarea ierarhiei, a preoțimii prin mesaje clare de condamnare a păcatului sodomiei și de explicare a normalității sexuale. Este necesară o astfel de explicare?, ar spune unii. În toată vremea Biserica trebuie să facă asta, să-și catehizeze credincioșii, să-i învețe și să-i formeze. Trăirea creștină presupune o exersare continuă, o luptă cu sine și cu păcatul, o conștientizare a răului și o împlinire a faptelor bune. Așa cum legile civile au menirea să mențină un climat de ordine și pace, la fel poruncile dumnezeiești și activitatea Bisericii au drept scop consolidarea unei vieți plăcute lui Dumnezeu. Este necesară o râvnă și o prezență mereu vie în această direcție.

Foarte probabil, avântul LGBTQ+ a venit pe fondul slăbirii creștinătății în Occident, dar și la noi. Rătăcirea și delăsarea fac loc răului. De aceea trebuie întărit acest front, care este asaltat. Multe mișcări ale Patriarhiei Române au avut un efect bun, cum a fost cea legată de predarea Religiei în școli. Ele trebuie continuate și susținute mai departe.

Un aspect foarte important este acela că Biserica nu atacă și nu respinge pe homosexuali, ci îi primește și îi ajută. Ea înfruntă și combate păcatul homosexualității, fie că acesta lovește în unii slabi, dar care se luptă să se pocăiască de faptele lor, fie că se manifestă prin unii care devin promotori nerușinați ai fărădelegii. Învățătura creștină nu acceptă homosexualitatea, dar nici nu urmărește să-i izoleze social pe cei supuși ei. Biserica doar își apără și ferește credincioșii de această plagă. Nu cu ură împotriva celor ce o promovează, ci cu dezgust și ură față de păcat. Este gata mereu să dea răspuns în fața provocărilor la adresa credinței sale.

De aceea avem nevoie de o Biserică la nivel instituțional mai vie, mai activă, mai energică împotriva răului, mai convinsă de misiunea ei. Nu doar în această privință, pentru că n-ar fi suficient, nu ar avea greutate. Totuși este impardonabilă lipsa de reacție a Patriarhiei față de organizarea paradei gay de anul acesta pe 14 august, în ajunul Adormirii Maicii Domnului. În acest fel, este justificată diferența dintre noi și Georgia, unde Biserica a înfierat clar manifestarea „Tbilisi Pride”. Măcar la noi a existat o reacție față de înlocuirea „sex”-ului din buletine cu „genul”.

În absența sau așteptarea reacției oficiale a BOR, credincioșii de rând își exprimă opoziția la nivelul lor, care este binevenită și necesară. Măcar câinii să apere stâna, dacă ciobanii dorm. Nu e același lucru, același rezultat, dar mai bun decât nimic. Nu ne răzvrătim împotriva păstorilor noștri duhovnicești dacă nu-și fac datoria, dar nu ignorăm acest fapt important, care lipsește din peisaj de ani de zile.

După cum am scris la început, marșul gay din Iași aduce o provocare și în curtea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Nu știm încă detaliile de organizare, dar, chiar și așa, mănușa este aruncată. Moldovenii sunt pro-gay sau partea mai ortodoxă a țării?

Așteptăm o reacție mai incisivă a Patriarhiei și pe tema rubricii „gen” din buletinele care vor fi emise în curând. Este un subiect cu implicații majore. Nu este decizia Bisericii, dar este o temă care o vizează.

Subiectul LGBTQ+ este unul major pentru că este un indiciu al descreștinării societății (și a Bisericii?) și al venirii unor vremuri tot mai antihristice. Răul își face loc prin înlăturarea lui Hristos, a prezenței noastre vii. Ca și creștini, avem datoria să fim pe poziție cum se cuvine de la vlădică la opincă.

Translate page >>